1.

Enumerati principalele proprietati ale materialelor pe care se bazeaza prepararea

minereului de U si descrieti pe scurt cel putin 2 metode de concentrare.
2. Numiti cele 3 grupe principale ale compusilor de uraniu si descrieti pe scurt
avantajele si dezavantajele celor 2 metodele de dizolvare.
3. Descrieti pe scurt purificarea si concentrarea compusilor de uranium.
4. Descrieti pe scurt procedeele de separare a solutiei de uranium de reziduul solid
5. Descrieti etape producerii yellow cake-ului.
6. Descrieti pe scurt procedeul umed de conversie a uraniului si precizati utilizarea
diferitelor forme chimice ale uraniului rezultat.
7. Descrieti pe scurt procedeul uscat de conversie a uraniului si precizati utilizarea
diferitelor forme chimice ale uraniului rezultat.
8. Descrieti pe scurt principiul statistic de imbogatire al uraniului si descrieti pe scurt
imbogatirea prin difuzie gazoasa.
9. Descrieti pe scurt principiul statistic de imbogatire al uraniului si descrieti pe scurt
imbogatirea prin centrifugare.
10. Descrieti pe scurt principiul imbogatirii cu laser.
11. Descrieti pe scurt fenomenul de activare a apei grele
12. Radioliza apei
13. Radioliza aerului
14. Parametrii de control in moderator
15. Parametrii de control in agentul de racire
16. Enumerati cele 5 cerinte impuse materialelor absorbante.
17. Enumerati cele 5 materiale absorbante discutate.
18. Definiti grosimea de injumatatire pentru protectiile biologice.
a) Prepararea minereului
Prepararea minereului de uraniu include sfaramarea sau macinarea fina a minereului si
concentrarea lui, prin indepartarea sterilului.
Proprietatile mai importante pe care se bazeaza metodele de concentrare sunt:
- friabilitatea mare a unora din compusii uraniului fata de ganga,
- densitatea mare a mineralelor de uraniu fata de ganga, care permite sa se realizeze o separare a lor
prin diverse metode de concentrare hidrogravitica,
- radioactivitatea, care permite detectarea substantelor utile si separarea lor prin metode manuale
sau electronice,
- diferenta intre proprietatile capilar superficiale ale mineralelor de uraniu si ale celor de ganga,
care permite concentrarea diferentiata a acestor minereuri prin flotatie.
Principalele metode de concentrare a minereului de uraniu sunt:
- concentrarea prin sfaramare selectiva si clasare, care se realizeaza prin trecerea succesiva a
minereului prin concasoare (sau mori) si site care retin sterilul. In functie de dimensiunile
materialului livrat de la mina si de granulatia care este necesara pentru extractia in continuare a
uraniului, aceasta faza se poate compune din 1-3 etape de sfaramare si 1-2 etape de macinare.
Dimensinile maxime ale minereului extras pot fi de cca. 1 m, iar granulatia finala este in limitele
0,4-1,5 mm (in cazuri speciale pana la 0,15 mm). Pentru macinare pana la 0,45 mm se folosesc
mori cu valturi sau cu bile. Pentru clasare se folosesc site, clasoare si cicloane. Adesea macinarea se
face sub apa pentru a se evita pericolul prafului, iar malul (slamul) rezultat este trimis in
continuare la tratare hidrogravitica (levigare).
- concentrarea hidrogravitica in medii dense, prin zetaj sau pe mese oscilante. Separarea in medii
dense se face utilizand un fluid a carui densitate are o valoare intermediara intre densitatile celor
doua specii minerale care se separa.
 Separarea prin zetaj se bazeaza pe diferenta dintre vitezele de cadere ale grauntilor de diferite
densitati intr-un curent de apa pulsatoriu, creat cu ajutorul unui piston sau al unui dispozitiv
hidraulic special. Materialul se separa dupa densitate in straturi distincte si este evacuat in mod
continuu.
Concentrarea pe mese oscilante se aplica minereurilor de pehblenda fin asociate. Ea se realizeaza
pe mese dreptunghiulare usor inclinate in directie transversala si care oscileaza in directie
longitudinala. Datorita oscilatiilor, grauntii mai densi parcurg un drum mai lung, fiind colectati pe
la un capat al mesei.
- concentrarea prin flotatie. Flotatia consta in amestecarea minereului macinat ( sub 2 mm) cu 2-5
parti apa si apoi, din tulbureala formata se separa substanta utila de steril cu ajutorul unei spume
produse prin agitare mecanica sau pneumatica. Pentru a obtine spume consistente se adauga mici
cantitati de substante capilar active, denumite spumanti (de exemplu fenoli). Deoarece mineralele
utile nu au intotdeauna proprietatea de a adera la spuma si deci de a flota, se adauga o cantitate mica
de reactiv denumit colector. Actiunea colectorilor trebuie sa fie selectiva si pentru aceasta se
folosesc fie reactivi modificatori activanti, care ajuta la fixarea colectorilor, fie depresanti, care
impiedica aceasta fixare.
- sortarea radiometrica se face manual sau automat cu ajutorul contoarelor Geiger- Muller care
depisteaza bucatile radioactive.
b) Dizolvarea uraniului din minereu
Urmatoarea etapa a extractiei uraniului din minereul concentrat dupa metodele prezentate mai sus
este dizolvarea cu acizi sau cu alcali. Alegerea intre metoda acida si cea alcalina depinde de
compozitia chimico-mineralogica a minereului, de costul reactivilor si al investitiilor, de
solubilitatea diverselor componente ale minereului etc. Dizolvarea chimica trebuie sa aiba un
caracter cat mai selectiv, iar proprietatile chimice ale compusilor de uraniu sunt determinante.
Din punct de vedere chimic compusii de uraniu se pot imparti in trei grupe si anume:
- oxizi , in special uraninit si pehblenda,
- compusi hexavalenti, cum ar fi saruri cu alte metale sau oxizi hidratati,
- compusi tetravalenti, in care uraniul este combinat chimic cu oxizi refractari (de exemplu
pamanturi rare, titan, toriu etc).
Combinatiile hexavalente ale uraniului sunt mai solubile in apa decat cele tetravalente. De aceea
este de dorit ca prin tratamentul chimic cu acizi sau alcali sa se obtina compusi in care uraniul sa fie
hexavalent. In acest scop se adauga in timpul dizolvarii un agent oxidant care transforma toate
sarurile tetravalente de uraniu in saruri hexavalente.
Dizolvarea prin procedeul acid este cel mai des folosita. Ea se aplica la minereurile cu un continut
scazut de carbonati. Ca solvent se foloseste acidul sulfuric deoarece este mai ieftin si da rezultate
mai bune deoarece ionii de sulfat pot fi in final extrasi prin precipitare.
Caracteristicile principale ale procedeului de dizolvare acida sunt:
- consum de acid: 25-100 kg/t,
- durata tratamentului: 3- 10 ore ( cateodata pana la 24 ore),
- temperatura de lucru: 40- 70 OC,
- agent de oxidare: clorura de sodiu 1-5 kg/t pentru solubilizare,
- densitatea slamului: dizolvarea se face in rezervoare de amestec, iar densitatea slamului este
exprimata prin raportul fractiunilor gravimetrice lichid/solid (L/S), care trebuie sa fie cat mai
scazuta cu putinta (subunitara) pentru a se minimiza consumul de acid si de abur.
- randamentul de recuperare: defineste calitatea extractiei substantei utile fata de consumul de
reactiv si este in prezent de 90-98% fata de continutul initial.
Dizolvarea se face in rezervoare captusite cu cauciuc dispuse in cascada pentru realizarea timpului
de tratament, iar incalzirea se face prin injectie de abur. Selectivitatea dizolvarii nu este totala si 1-
2% din minereu este distrus sau dizolvat, iar impreuna cu uraniul sunt dizolvate si alte metale ca:
fier, aluminiu, molibden, vanadiu, zirconiu.
Prin tratarea minereului de uraniu cu acid sulfuric se obtine sulfatul de uranil dupa reactiile:
UO2 + H2SO4 +1/2O2 ⇔ UO2SO4 + H2O
 2U3O8 +6H2SO4 ⇔ 6UO2SO4 + 6H2O
In solutie sulfatul de uranil este disociat in ioni de uranil (UO2)2+ si sulfat SO42-. Concentratia
acidului sulfuric se alege in functie de natura minereului.
Dizolvarea prin procedeul alcalin se aplica la minereurile cu continut ridicat de carbonati sau alti
compusi consumatori de acizi. Ca solvent se foloseste carbonatul de sodiu in amestec cu bicarbonat
de sodiu care impiedica cresterea pH-ului in timpul extractiei si favorizeaza precipitarea uraniului
care a fost dizolvat.
In general extractia uraniului cu reactivi alcalini da rezultate mai slabe decat cea cu acizi, dar
prezinta urmatoarele avantaje:
- se obtin solutii mai curate din cauza solubilitatii mai reduse a mineralelor accesorii,
- se pot folosi instalatii realizate din materiale obisnuite,
- reactivii alcalini se pot recupera si refolosi,
- consumul de reactivi este mai mic.
Dezavantajele acestei metode sunt:
- dizolvarea se face mai greu (timpul este de doua ori mai mare), iar temperatura de lucru este mai
ridicata (80-90OC), fiind necesare autoclave,
- metoda este mai sensibila la variatii ale pH-ului,
- oxidarea trebuie sa se faca in conditii mai energice (cu aer sau oxigen), deoarece solubilizarea
uraniului din carbonati este posibila numai in starea hexavalenta,
- se obtin extractii mai mici,
- unele combinatii ale uraniului nu sunt atacate de carbonati decat dupa un tratament prealabil
(prajire).
Prin dizolvarea uraniului in solutii de carbonati se obtin o serie de compusi hexavalenti care au la
baza carbonatul de uranil UO2CO3.

c) Separarea solutiei de uraniu de reziduul solid

Dupa ce in faza anterioara uraniul din minereu a fost dizolvat, este necesar acum ca solutia obtinuta
sa fie separata complet de reziduurile solide. In practica aceasta se realizeaza prin decantare si
spalare in clasoare mecanice, hidrocicloane sau ingrosetoare si prin filtrare in filtre cu vid sau filtre-
prese.
Procedeul cel mai uzual este decantarea in contracurent pentru fractiuni sub 0,15 mm, in 4-6 etaje,
pentru un randament al recuperarii de 98-99,5%. In SUA s-au utilizat filtre tambur Rotary pentru
slamul rezultat din metoda alcalina. In ultima vreme sunt tot mai mult utilizate filtre orizontale,
recuperarea depasind 99%.
In locul decantarii si filtrarii s-a incercat sa se extraga uraniul direct din tulbureala prin schimb de
ioni, cu ajutorul rasinilor sintetice sau cu solventi organici.

d) Purificarea si concentrarea
Compusii puri de uraniu se pot extrage din solutiile obtinute prin dizolvarea minereului prin trei
metode principale: precipitare chimica, schimb de ioni sau extractie cu solventi organici.
Universal folositi sunt schimbatorii de ioni. Anionul complex O2(SO4)34- poate fi fixat pe un
compus de amina sau amoniu, care poate fi folosit sub forma de rasina sau de solvent lichid. Reactia
de fixare (extractie) si cea de spalare (eliberare) sunt asemanatoare.
Rasinile sunt utilizate in coloane cu pat fix, inseriate in baterii sau in coloane cu pat mobil in
contra-curent. Cronologic rasinile au fost primul agent de purificare utilizat industrial. Utilizarea lor
este mai curand simpla, dar selectivitatea este insuficienta, mai ales in ceea ce priveste compusii
fierului si ai siliciului.
Solventii cu amine au inlocuit treptat rasinile datorita utilizarii simple si continue in coloane
pulsate sau in amestecatoare cu reactivi depresanti, avand o selectivitate superioara fata de fier si
siliciu. Ei sunt folositi diluati in amestecuri de hidrocarburi (kerosen) cu adaos de reactiv
modificator (un alcool cu masa moleculara mare). Adesea purificarea se face in doua trepte: mai
intai cu rasini si apoi cu solventi (proces Eluex).
 Spalarea sau eliberarea uraniului se face cu reactivi diferiti, in functie de “yellow-cake”-ul care se
obtine: acid sulfuric pentru rasini in procesul Eluex, clorura de sodiu pentru uranat de magneziu,
carbonat de sodiu pentru uranat de sodiu sau sulfat de amoniu-hidroxid de amoniu pentru uranat de
amoniu. In toate cazurile reactivul de spalare este constituit in majoritate de solutii de precipitare,
ajustate cu reactivi corespunzatori. In urma acestor operatiuni se obtine o solutie purificata care
contine 15-40 g/l uraniu din care trebuie precipitat uraniul.

e) Producerea “yelow cake”-ului

Precipitarea chimica se bazeaza pe proprietatea uraniului de a da, la diverse pH-uri si in diverse
stadii de oxidare, compusi solubili si compusi insolubili.
In cazul procedeului acid, sarurile insolubile (uranati) pot fi precipitate cu o baza cum ar fi
hidroxidul de magneziu, de sodiu sau de amoniu. Precipitatele astfel produse nu sunt specii chimice
foarte bine definite, dar continutul de uraniu nu variaza prea mult daca conditiile procesului de
precipitare sunt respectate. In cateva cazuri uraniul poate fi precipitat sub forma de peroxid (UO4),
cand reactivul este apa oxigenata.
Precipitarea se face in rezervoare cu amestecare. Precipitatul este filtrat in tamburi Rotary sau filtre
orizontale si in final este uscat la 110-130 OC (uneori calcinat la 700OC). Astfel se obtine “yellow
cake”-ul, care contine 70- 75 % uraniu. El este apoi macinat si trimis la rafinare, unde se
indeparteaza impuritatile.
Prin lantul de operatiuni care a fost prezentat se obtine un factor global de concentrare de 150- 750
ori.
In paralel cu concentratul de uraniu, procesul produce deseuri solide (steril) si lichide (reactivi de
extractie si solutii dupa precipitare).
Deseurile solide sunt adesea depozitate in halde dupa neutralizarea cu var.
Reactivii de extractie sunt neutralizati cu piatra de var si, apoi, var pentru indepartarea ionilor sulfat
ca ghipsul sau a cationilor metalici (fier, aluminiu) din hidroxizi. Un tratament aditional cu clorura
de bariu se face pentru retinerea urmelor de radiu.
Solutiile de la precipitare se proceseaza numai cand contin ioni de amoniu. Operatia, numita
caustificare, consta in adaugarea varului la solutie pentru a precipita sulfatul de calciu si a indeparta
amoniul prin antrenare cu abur.
In afara procesului tehnologic prezentat pentru obtinerea concentratului de uraniu, atunci cand
continutul de uraniu in minereu este prea mic si nu se justifica transportul la fabrica de concentrare,
se poate utiliza o tehnologie de tratare chimica locala care evita operatiile costisitoare de macinare
si de separare hidro-gravitica. Minereul extras este acoperit cu bitum dupa ce in prealabil a fost
stropit cu acid sulfuric. Reactivul extrage incet uraniul, iar solutia produsa este reciclata de cateva
ori pentru a permite consumarea integrala a reactivului. Urmeaza apoi cateva spalari, iar solutia
rezultata este trimisa la uzina din apropiere unde se face extractia uraniului cu rasini si/sau solventi.
Gradul de recuperare prin aceasta metoda variaza intre 50-90 % in functie de calitatea si de starea
minereului (sfaramat sau nu).