Versetul cheie: Romani 6:23 Ideea centrală a lecției: Sărbătoarea Învierii reprezintă invitația Celui înviat la o viață lipsită de teamă, schimbată prin pocăință și inspirată de dorința de propovăduire a Evangheliei. Scopul lecției: Să ne motiveze să ne lăsăm schimbați de Cuvântul lui Dumnezeu și să devenim martori ai Evangheliei pentru cei care nu Îl cunosc pe Isus Cristos, Cel înviat din morți.
Pasajul lecției de astăzi prezintă câteva învățături pentru credința și practica bisericii. În primul rând, pasajul începe cu expresia „în ziua dintâi a săptămânii” (24:1). Întreabă: Ce înseamnă acest lucru din punct de vedere al calendarului evreiesc și creștin și care este însemnătatea practică pentru noi? Pentru a înțelege semnificația zilei dintâi, trebuie să ne asigurăm că vom înțelege ordinea zilelor calendarului evreiesc. Pe baza textului din Geneza 2:2, Dumnezeu a creat lumea în șase zile și S-a odihnit în ziua a șaptea, așa numitul sabat. În ebraică, cuvântul șabat înseamnă odihnă sau pace. În Exod 20:8 Dumnezeu a poruncit ca această zi să devină o zi sfântă, adică pusă deoparte în cinstea Domnului. Această zi coincide cu ziua de sâmbătă în calendarul modern. Pentru că evreii nu puteau lucra în ziua de odihnă, Maria Magdalena și celelalte femei au așteptat până în ziua următoare pentru a unge trupul Domnului Isus. Ziua în care ele au ajuns la mormânt, adică ziua întâi, coincide cu ziua de duminică în calendarul modern. Aceasta este ziua în care primii creștini au înțeles să se strângă împreună și să sărbătorească Învierea Domnului (vezi Fapte 20:7; 1 Corinteni 11:20; 16:2; Apocalipsa 1:10). În Fapte 20:7 observăm că primii creștini se întâlneau în ziua dintâi să „frângă pâinea,” adică să sărbătorească moartea și învierea Domnului. Deducem că fiecare zi de Duminică trebuie să ne aducă aminte de ziua în care a înviat Domnul Isus. Atrage atenția asupra pericolului necredinței sau al credinței imature. Textul ne spune că femeile s-au „îngrozit” atunci când nu au găsit trupul Domnului (vs. 3-5). Mai precis, ele nu știau ce să creadă. Spune: Atitudinea de necredință nu trebuie imputată numai acestor femei. Când Domnul Isus le-a prevestit ucenicilor că Fiul Omului va fi batjocorit și omorât, Petru a reacționat cu mânie. Atitudinea lui a trădat un sentiment profund de credință imatură. Ca mulți alți evrei, Petru credea într-un Mesia biruitor, care avea să stârpească pe dușmanii lui Dumnezeu (Psalmul 26:9; 110:1; Isaia 11:11-13) și care nu va muri niciodată (Psalmul 72:17; 89:36; 110:4; Isaia 9:7; 53:8; Ezechiel 37:25; Ioan 12:34). Atât Petru cât și femeile după crucificare s-au gândit la Domnul Isus ca la un martir care a avut o moarte exemplară dar care și-a ratat destinul. În acele momente ei nu puteau înțelege cum Isus Cristos ar putea fi Mesia, care urma să trăiască în veac (Ioan 12:34). În lumina acestui adevăr sărbătoarea învierii Domnului Isus este și o zi de cercetare a credinței noastre. Mai mult, învierea este și un motiv de înțelegere corectă a Cuvântului lui Dumnezeu. Când cei doi îngeri le-au vorbit femeilor despre cuvintele Domnului, ele și-au adus aminte că Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile păcătoșilor, să fie răstignit și a treia zi să învieze (v. 7). Într-un anume fel atitudinea femeilor poate fi justificată. Timp de trei ani Domnul Isus le-a predicat multe mesaje și le-a oferit multe învățături ucenicilor. Lucrul trist însă este că dintre toate aceste mesaje, tocmai cel despre înviere a fost uitat sau a părut atât de radical încât nu a fost luat niciodată în serios. În felul acesta putem explica faptul că apostolii au perceput cuvintele femeilor ca fiind afirmații închipuite (v. 11). Spune: Ziua învierii ar trebui să ridice semne de întrebare în legătură cu atitudinea noastră față de Cuvântul lui Dumnezeu. Atrage atenția asupra pericolelor din vremea noastră, de a prezenta o Evanghelie deformată, neadevărată sau lipsită de putere. Prezintă câteva texte care vorbesc despre importanța și valoarea Evangheliei (Romani 1:16; Evrei 4:12; 1 Petru 1:23; 1 Ioan 2:5 etc.).
2. Învierea Domnului ne eliberează de frică și necredință (Luca 24:36-43)
Pasajul următor descrie atitudinea ucenicilor în momentul în care Domnul Isus a venit în mijlocul lor. Textul descrie câteva atitudini negative dar și o schimbare profundă în viața lor. În primul rând observăm reacția de frică și spaimă (v. 37). Acesta nu a fost primul sentiment de frică al lor față de Domnul Isus. De-a lungul celor trei ani petrecuți împreună, ei au mai trecut prin astfel de momente (Marcu 1:27; 4:41; 6:50, 51). Întreabă: De ce S-au temut oamenii de Domnul Isus? În Marcu 1:27 ei s-au temut când au auzit învățătura nouă pe care Învățătorul le-a adus-o. În Marcu 4:41 ucenicii S-au temut când au văzut modul în care Domnul a potolit valurile și furtuna, știind că numai Dumnezeu avea autoritatea asupra naturii (Psalmul 65:7). În pasajul de față ucenicii s-au temut pentru că au crezut că văd un duh. În Evanghelia după Matei ucenicii L-au confundat pe Domnul Isus cu o „nălucă” și au țipat de teamă (Matei 14:26). Spune: Aceste reacții au fost inspirate de un sentiment de necredință. Dacă ucenicii ar fi crezut că Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu, atunci nu s-ar fi înspăimântat în niciuna din situațiile menționate. Necredința sau credința imatură ne îngustează viziunea despre Dumnezeu. Ucenicii L-au limitat pe Domnul prin necredința lor și atunci când El a lucrat altfel decât s-au așteptat, au reacționat prin spaimă și teamă. Apostolul Ioan întărește legătura dintre necredință și frică atunci când spune: dragostea este desăvârșită în noi, pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecății. În dragoste nu este frică (1 Ioan 4:16). Cei care cred, au dragoste față de Cel în care cred și dragostea alungă frica. Întreabă: Cum răspunde Domnul Isus la necredința ucenicilor? El este Dumnezeul care caută să risipească necredința. Domnul Isus le-a arătat mâinile și picioarele. Apoi, când a realizat că ucenicii încă erau neîncrezători, a mâncat în prezența lor, pentru a le risipi orice îndoială. În final, El le-a și vorbit din Cuvânt, pentru a le reaminti că toate profețiile vetero-testamentale cu privire la El trebuie să se împlinească, cu scopul de a certifica Persoana Lui și a întări credința lor (v. 44).
3. Învierea Domnului ne îndeamnă la pocăință, slujire și mărturie (Luca 24:44-49)
Spune: În ultima parte a pasajului Domnul Isus le reamintește ucenicilor despre faptul că întreaga Scriptură mărturisește despre lucrarea, moartea și învierea Lui (vs. 44-46). La primul punct de mai sus am înțeles că puterea Cuvântului a schimbat viața femeilor (Luca 24:8). Puterea Cuvântului a schimbat și viața celor doi ucenici în drum spre Emaus, despre care Luca spune că le ardea inima în ei când le vorbea pe drum și le deschidea Scripturile (24:32). Întreabă: Ce alt impact poate avea prezența Domnului și a Cuvântului în viața ucenicilor? Domnul Isus nu s-a limitat numai la învățătura din Cuvânt. În versetele 47 și 48 El le vorbește ucenicilor despre propovăduire, pocăință, iertare și mărturie. Acestea sunt de natură practică. Impactul pe care vestea învierii trebui să îl aibă va fi observat atât în învățătură cât și în fapte. Vestea învierii trebuie propovăduită tuturor neamurilor. Pentru noi această învățătură pare atractivă, dar pentru un evreu din Palestina, contactul cu neamurile nu era de dorit. Învierea Domnului trebuie să ne motiveze să fim o mărturie pentru toți oamenii. Vestea învierii trebuie însoțită și de propovăduirea pocăinței (v. 47). Vestea învierii fără pocăință este doar o informație. Cei mai mulți oameni abordează învierea Domnului Isus ca pe o vreme de odihnă fizică și distracție. Ucenicii s-au bucurat dar au înțeles că noua experiență a iertării și a bucuriei trebuie propovăduită neamurilor. În plus, vestea învierii implică și sacrificiu. Din punct de vedere geografic, cuvântul „neamuri” se referă la regiunile din afara Palestinei. Din categoria neamurilor făceau parte romanii, tracii, spaniolii, grecii, arabii etc. Toate aceste națiuni trăiau la distanțe mari de Ierusalim. Domnul a știut care sunt costurile propovăduirii și implicațiile ei (vezi Fapte 1:8). Mulți dintre ucenici au devenit misionari și au murit în ținuturi îndepărtate. Apostolul Pavel a călătorit luni de zile, pe mare și pe uscat, până în Spania, Italia și Macedonia. Vestea învierii nu trebuie să rămână numai o simplă informație sau un motiv de bucurie, ci ea trebuie să ne motiveze la schimbare, propovăduire și sacrificiu.