UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA:ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

Sociologie
Alternative la populism din perspectiva legislatiei
europene
lector dr. TAVALA EMANUEL
 Alternative la populism din perspectiva legislatiei
europene
Apariţia populismului În Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Margaret Canovan prezintă
populismul drept „termen cu o multitudine de sensuri, ce se pot grupa în două mari categorii:
populism agrarian – un ansamblu de mişcări şi doctrine socio-economice radicale preocupate de
interesele ţăranilor şi ale micilor fermieri – şi populism politic – un număr de atitudini, activităţi
şi tehnici bazate pe apelul la popor”. Autoarea remarcă faptul că cele două categorii se întâlnesc
în diverse sisteme politice. În această prezentare, ea ne trimite în primul rând la apariţia
populismului şi apoi la formele pe care le-a îmbrăcat ulterior. Consider că putem să înţelegem
acest fenomen analizând, chiar şi sumar, condiţiile apariţiei sale. O analiză etimologică a
cuvântului „populism” ar putea induce ideea că fenomenul pe care îl desemnează a apărut încă
din antichitate, întrucât şi romanii făceau recurs adesea la populum atunci când era nevoie de
un spor de legitimitate a unor acte politice. Chiar mai înainte, grecii invocau demos-ul în acelaşi
scop, democraţia însăşi fiind înţeleasă ca formă de exercitare a puterii de către popor. Chantal
Delsol15 asociază populismul cu „apărarea particularului” pe care şi-o aroga demogogia din
antichitatea greacă. Astăzi, când se vorbeşte de populism, nu se mai coboară în istorie până la
originile culturii europene, pentru că noţiunile prin care este definit acesta (mişcare, acţiune de
comunicare sau ideologie) nu sunt operaţionale înainte de Revoluţia Franceză. În majoritatea
manualelor şi studiilor ce se preocupă de acest fenomen, originile populismului sunt
considerate a fi narodnicismul rus şi mişcarea fermierilor americani din statele vestice şi sudice.
Este evident faptul, că în ambele cazuri, a fos vorba de mişcări emancipatoare.
Populismul înseamnă demagogie prin definiție, ba chiar a devenit astăzi sinonim cu
naționalismul, împodobit de altfel cel mai adesea cu particula ultra-, motiv pentru care s-a și
spus de altfel că nu ar trebui lăsată națiunea pe mâinile naționaliștilor sau poporul pe mâinile
populiștilor.Autonumindu-se naționaliști (și mândrindu-se cu faptul că sunt populiști) acei
politicieni se identifică astfel abuziv cu națiunea sau poporul.În realitate, lucru care s-a văzut
foarte bine în cazul Cataloniei, politicienii separatiști, mânați de populism, nu au mai niciodată
un plan economic funcțional pentru viitor. Prințul Charles al Marii Britanii a vorbit la Radio BBC
despre amenințarea pe care o reprezintă în momentul de față populismul și persecutarea
minorităților religioase, dar și orice alt tip de discriminare la nivel mondial. În opinia sa acestea
pot avea „un efect extrem de îngrijorător, un ecou al zilelor întunecate din anii ᾽30”.
Avertismentul dur al Alteței Sale Regale Prințul de Wales este îndreptățit dacă ne raportăm
numai la datele oferite de Organizația Națiunilor Unite. Astfel, potrivit acestora, numărul celor
care au fost nevoiți să-și părăsească locuințele din cauza conflictelor militare, etnice și religioase
din țările lor a ajuns în anul 2015 la peste 65 de milioane de oameni.

Liderii populişti sunt oile rătăcite ale ideologiilor şi trădătorii acestora. Ei trădează ideologia
pentru a se propune pe ei înşişi sau, uneori, pentru a salva partidul incapabil să se mai ţină de
principiile ideologiei căreia aparţin. Istoria politică reţine liberali, socialişti, conservatori,
naţionalişti, comunişti, fascişti, persoane care se formează şi mor în aceeaşi ideologie, lăsând o
moştenire politico-ideologică (indiferent cum este ea sub aspect moral), dar nu va reţine
populişti decât ca pe accidente, pentru că aceştia nu au consistenţă ideologică, fiind doar
beneficiari ai unor oportunităţi istorice. După succesul sau eşecul lor în alegeri, aceştia fie vor
dispărea, fie îşi vor căuta adăpost în ideologiile din care au evadat pentru scurt timp, în culcuşul
simbolic al acestora, în care îşi vor găsi liniştea în aşteptarea următoarei oportunităţi, a
următoarei aventuri.

Politicienii separatiști, mânați de populism, nu au întotdeauna un plan economic pentru viitor.

Unele regiuni separatiste ar putea, desigur fi viabile economic. Am dat exemplul Scoției, dar
putem adăuga Flandra, Padania în nordul Italiei, sau chiar și Bavaria, dacă vechiul vis
independentist al unora s-ar concretiza. La fel, chiar și un oraș ca Bruxelles ar fi, teoretic, capabil
să supraviețuiască economic, în caz de scindare a Belgiei, datorită prezenței instituțiilor
europene și euro-atlantice și masei de bani care circulă în servicii datorită zecilor de mii de
funcționari internaționali cu venituri foarte ridicate. Așa încât, independența unei regiuni bogate
nu aduce neapărat o prosperitate sporită. Ea era bogată tocmai pentru că era parte dintr-o
structură de cooperare transnațională, cum este Uniunea Europeană.
Apoi, populiștii pot fi, ba chiar sunt foarte des, mari oligarhi. Atât Berlusconi în Italia, cât și
majoritatea oligarhilor ruși, inclusiv însuși Putin, sunt populiști fără nuanță, ba chiar fără un plan
de viitor pentru poporul pe care pretind că-l reprezintă sau vor să-l protejeze. . Fiind schemă de
propagandă, populismul se adresează în primul rând indivizilor uşor de influenţat, care
îndeplinesc anumite condiţiii psiho-sociale pentru a se înregimenta rapid şi necritic: excluşi
social, înclinaţi spre extremism sau anarhism, analfabeţi politic (oameni care, în mod obişnuit,
nu participă la alegeri). De regulă, este vorba de indivizi cu un nivel scăzut de educaţie. S-a putut
vedea în studiile realizate cu prilejul unor evenimente precum Grexit-ul şi Brexit-ul care este
profilul celor ce au vibrat la mesajele populiste, vorbindu-se de partea „tăcută” şi de cea
„profundă” a societăţilor respective. La fel, s-a putut vedea şi în România profilul celor care au
votat un partid precum Partidul Poporului – Dan Diaconescu. Sunt indivizi pe care elitele
politice, expuse unor procese de osificare şi depolitizare specifice perioadelor de prosperitate şi
echilibru politic, îi pierd pe drum sunt cei ce ajung să susţină proiectele populiste. Pe aceştia un
mesaj populist îi ia în seamă, îi face să se simtă importanţi, îi recuperează. Dar, pentru a ajunge
la „inima” lor, populismul va trebui să li se adreseze cu numele pe care toate ideologiile il dau:
poporul.
În România astăzi, populismul s-a deplasat de la Partidul România Mare al defunctului Corneliu
Vadim Tudor la PSD-ul lui Dragnea.
În Polonia, şi in Slovacia, popularitatea formațiunilor politice populiste antieuropene şi
ultranaționaliste a scăzut vertiginos după intrarea tarilor lor în UE. Țăranii n-au fost ruinați de
regulile absurde ale birocraților de la Bruxelles, ci au putut, pe baza unor proiecte solide, să
beneficieze de fonduri europene. Identitatea acestor ţări nu a fost umilită şi întinată, ci
dimpotrivă, ele au căpătat o voce aparte şi o personalitate proprie în concertul politic european.
Acum însă, în mai toate țările est-europene s-a răspândit un discurs politic anti-european mult
mai virulent decât ceea ce vedem în țările occidentale. Polonia și Ungaria sunt exemplele cele
mai la îndemână. Populismul se inspiră din ceea ce vrea electoratul, adică ceea ce vrea
cetăţeanul, publicul ţintă, aceea oferă partidul.
La rândul său, cunoscutul Institut Stratfor (Strategic Forecasting) din Statele Unite ale Americii
arată că Uniunea Europeană „nu își va mai reveni niciodată la unitatea care o caracteriza pe
vremuri”, iar naționalismul va redeveni o forță rupând uniunea în 4 blocuri, și anume: țările
mediteraneene, Germania și Austria, Europa de Est, Marea Britanie și țările scandinave.
Deopotrivă, vicecancelarul german Sigmar Gabriel, într-un interviu pentru Der Spiegel, declara
că dezmembrarea Uniunii Europene nu mai este de neconceput și că „Moscheile trebuie
interzise, comunitățile trebuie dezmembrate, iar predicatorii, expulzați. Și cât mai repede cu
putință”.

La nivel conceptual, populismul reprezintă un punct de vedere de natură social-politică, de

multe ori folosit cu prilejul unui concurs de împrejurări ori în scop de înșelare a opiniei publice
prin promisiuni mincinoase programatice, discursuri bombastice etc. De esența populismului
este, pe de o parte, existența unor elite sau a unor grupuri private de interese aflate la putere în
societate la un moment dat, care prin acțiunile lor provoacă neajunsuri celor mulți (de pildă,
inegalitatea socială manifestată pe multiple planuri), trădându-le interesele, împotriva cărora se
îndreaptă propaganda populistă; pe de altă parte, populiștii conduși de un leader strâns legat de
mase, urmăresc schimbarea unei puteri egoiste și criminale cu puterea poporului, în vederea
atingerii binelui comun, dar soluțiile propuse de aceștia sunt, în cea mai mare parte a lor,
conjuncturale sau demagogice. De-a lungul istoriei regimurile politice populiste s-au caracterizat
în general prin comportamente dictatoriale (a se vedea regimul fascist al lui Mussolini sau cel
nazist al lui Hitler, cea mai mare parte a regimurilor comuniste, începând cu cel de sub Stalin),
lăsând urme adânci și dureroase în memoria umanității.

Cu referire la conceptul de naționalism, acesta desemnează acea doctrină care susține

preeminența interesului națiunii în raport cu interesele de grup, de clasă, precum și ale
indivizilor care o constituie. De asemenea, indică o mișcare politică alcătuită din indivizi care vor
să impună superioritatea națiunii din care fac parte în toate domeniile. Ca ideologie și politică
derivate din conceptul de națiune, naționalismul a contribuit în secolele XVIII-XX la închegarea
conștiinței naționale și la formarea națiunilor și statelor naționale. Dar, de-a lungul istoriei
omenirii, unii adepți ai săi au urmărit întreținerea izolării și ațâțării urii de rasă și naționalitate,
precum și aprecierea exagerată a tot ceea ce aparține propriei națiuni.
În ceea ce privește Uniunea Europeană, rămâne de actualitate în domeniul politic, dar și pentru
indicarea direcției viitoare spre care se va îndrepta aceasta, statul național.
Ideea de stat-națiune suveran este augmentată în contextul unional european de Tratatul
privind Uniunea Europeană care, în art. 4, prevede următoarele: „(2) Uniunea respectă
egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor națională, inerentă
structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia
locală și regională. Aceasta respectă funcțiile esențiale ale statului și, în special, pe cele care au
ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității
naționale. În special, securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat
membru”.
În același timp, realitatea zilelor în care trăim ne arată că naționalismul este în creștere atât la
nivel mondial, cât și în spațiul Uniunii Europene. Dacă ne referim numai la Uniunea Europeană,
pe acest fundal, în anul 2016, a avut loc fragmentarea acesteia prin ieșirea din uniune a Marii
Britanii în urma unui referendum național. Potrivit lui Reva Goujon, vicepreședinte al
Departamentului de analiză globală din cadrul Stratfor, anul acesta va fi unul „al repercusiunilor
grave. Într-o perioadă prelungită de stres economic este alimentat naționalismul, renaște
nativismul, iar gardurile vor reapărea (la frontiere – n.red.)”. Mai mult, dacă luăm în calcul
previziunile pentru anul 2017 ale Institutului Stratfor, alegerile din Franța, Germania și, posibil,
Italia vor crea o amenințare la existența euro. În scenariul mai puțin optimist pentru destinul
Uniunii Europene, se înscrie și ascensiunea în sondajele pentru alegerile parlamentare care vor
avea loc în Olanda în luna martie 2017 a Partidului Libertății (PVV) – formațiune naționalistă,
eurosceptică și anti-imigrație de extremă dreaptă. Pe aceeași linie se situează și Frontul Național
(FN) din Franța – partid anti-U.E. și anti-imigrație – Marine Le Pen, șefa acestei formațiuni
politice, fiind cotată în sondaje cu șanse mari de a ajunge în turul al doilea al scrutinului
prezidențial din maihttp://revista.universuljuridic.ro/populism-si-nationalism-versus-valorile-si-
obiectivele-uniunii-europene/ - f15. La toate cele de mai sus se adaugă și votul anti-elite din
Italia, majoritatea italienilor pronunțându-se la referendumul din decembrie 2016 împotriva
reformelor constituționale propuse de premierul Matteo Renzi. Urmare a acestui rezultat există
îngrijorări conform cărora această situație „ar putea duce la paralizie politică și ar putea aduce
mai aproape de putere partide populiste și eurosceptice, aflate în prezent în opoziție”. Iar aceste
previziuni se pot împlini dacă ținem cont de faptul că în statele menționate – state importante
ale construcției unional europene –, însă și în alte state membre, partidele naționalist-populiste
se află în plin avânt, atrăgând tot mai mulți adepți din tot mai numerosul electorat nemulțumit
de incapacitatea partidelor de sorginte liberală, populară sau social-democrată de a le asigura
un nivel de trai corespunzător, șanse egale de afirmare în societate, precum și o siguranță a
persoanei sporită. Prin urmare, responsabilii de la Bruxelles nu ar trebui să uite că în anul 2015
Grecia a fost la un pas să renunțe la moneda Euro, ceea ce „ar fi zguduit din temelii
fundamentul financiar al întregului bloc comunitar”. Iar acest lucru s-ar putea repeta, generând
o criză la nivelul întregii Uniuni Europene, dacă în Italia – a treia economie a zonei euro –
alegerile ar fi câștigate de partidul antisistem Mișcarea 5 Stele, cu un mesaj electoral ce ar
promova ieșirea țării din zona euro.
Potrivit prevederilor art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, uniunea este clădită pe
respectarea următoarelor valori comune statelor membre într-o societate caracterizată prin
pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între bărbaţi şi femei:
demnitatea umană, libertatea, egalitatea, statul de drept, drepturile omului, inclusiv drepturile
persoanelor care aparţin minorităţilor. Aşa cum s-a arătat cu drept cuvânt în doctrina de
specialitate, valorile prevăzute în art. 2 „nu sunt doar declarative, ele având un caracter concret:
respectarea acestor valori şi angajamentul de a le promova în comun reprezintă una dintre
condiţiile de aderare la Uniunea Europeană”, conform art. 49 din Tratatul privind Uniunea
Europeană. Cât despre obiectivele Uniunii Europene acestea sunt prevăzute în art. 3 din tratatul
sus-menţionat. Dintre acestea amintim: promovarea păcii, a valorilor sale şi bunăstarea
popoarelor sale; spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne, oferit
cetăţenilor europeni, în interiorul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor, în corelare
cu măsuri adecvate la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum şi prevenirea
criminalităţii şi combaterea acestui fenomen; instituirea unei pieţe interne, inclusiv promovarea
progresului ştiinţific şi tehnic; combaterea excluziunii sociale şi a discriminărilor; promovarea
justiţiei şi a protecţiei sociale; egalitatea între femei şi bărbaţi; solidaritatea între generaţii;
protecţia drepturilor copilului; promovarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, precum şi
solidaritatea între statele membre; respectarea bogăţiei diversităţii culturale şi lingvistice a
uniunii, precum şi supravegherea protejării şi dezvoltării patrimoniului cultural european;
instituirea monedei unice care este euro; pe plan extern: contribuţia la pacea, securitatea,
dezvoltarea durabilă a planetei, eliminarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului etc.
Globalizarea a generat oportunități și amenințări, cele din urmă afectând mai grav zonele
suburbane și rurale. Acest fenomen a condus la retragerea investițiilor din zonele respective și la
un sentiment justificat de nesiguranță în fața riscurilor de delocalizare a infrastructurilor și a
locurilor de muncă din industrie, însoțit de respingerea politicilor fiscale, considerate în general
drept injuste și nu suficient de echitabile. La rândul lor, acordurile comerciale specifice, precum
cel recent, cu Mercosur, au generat preocupări în unele state membre, deoarece sunt percepute
ca punând în pericol mijloacele de trai ale agricultorilor europeni și modelul familial european
de agricultură.
Populismul reprezintă o formă de manifestare specifică a așa-numitei „noi ere”, „schimbări
epocale” sau „cotituri istorice”. Toate țările sunt afectate, mai mult sau mai puțin, de implicațiile
acestei schimbări, indiferent de regiunea vizată. Toate dimensiunile majore ale ordinii sociale
tind să se modifice – statul și, în egală mă sură, piața sau comunitatea, adică societatea civilă
Creșterea populismului poate fi explicată din două perspective principale. O perspectivă
subliniază factorii culturali, precum formarea identității și modificările percepțiilor ca urmare a
tendințelor de dezvoltare din ultimii 20-30 de ani. Cealaltă perspectivă evidențiază importanța
factorilor socioeconomici, ca principale cauze prin care se explică succesul populismului. Deși
ambele explicații sunt relevante, factorii legați de economia politică sunt, evident, mai
importanți atunci când se ia în considerare rolul spațiului și al teritoriului.
Printre cei mai importanți factori care explică receptivitatea la populism se numără: vârsta
(avansată), nivelul de educație (scăzut), bunăstarea relativă (scăzută), șomajul (ridicat) și tipul de
contract de angajare (atipic, cu durată determinată). Prevalența acestor factori socioeconomici
este mai mare în zonele rurale și în afara orașelor mari.
Multe preocupări care stau la baza nemulțumirii populației sunt întemeiate și necesită soluții
politice. Trebuie să se facă distincție între aceste preocupări legitime și încercările anumitor
„antreprenori politici” de a valorifica nemulțumirea și de a o utiliza pentru obținerea unor
câștiguri electorale, prin propuneri demagogice și nerealiste. Votul pentru Brexit în Regatul Unit,
mișcarea „Vestele galbene” din Franța și succesul AFD din Germania de Est, al Lega din Italia și al
Partidului pentru lege și justiție din Polonia diferă din multe puncte de vedere. Totuși, ceea ce
au în comun toate aceste evoluții este faptul că reflectă scăderea puternică a încrederii în
instituții, politicieni și mass-media. Creșterea populismului poate fi explicată din două
perspective principale. O perspectivă subliniază factorii culturali, precum formarea identității și
modificările percepțiilor ca urmare a tendințelor de dezvoltare din ultimii 20-30 de ani. Cealaltă
perspectivă evidențiază importanța factorilor socioeconomici, ca principale cauze prin care se
explică succesul populismului. Deși ambele explicații sunt relevante, factorii legați de economia
politică sunt, evident, mai importanți atunci când se ia în considerare rolul spațiului și al
teritoriului.
Populismul reprezintă o formă de manifestare specifică a așa-numitei „noi ere”, „schimbări
epocale” sau „cotituri istorice”. Toate țările sunt afectate, mai mult sau mai puțin, de implicațiile
acestei schimbări, indiferent de regiunea vizată. Toate dimensiunile majore ale ordinii sociale
tind să se modifice – statul și, în egală măsură, piața sau comunitatea, adică societatea civilă.
Generat de procese de mercantilizare a relațiilor sociale și politice, populismul tinde să apară, în
primul rând, la nivelul comunității. Comunitățile bazate pe opțiuni, precum asociațiile de
interese, mișcările sociale și alte organizații ale societății civile suferă tot mai mult de
dezorganizare. Ele depun mari eforturi pentru a supraviețui și a-și păstra membrii. Comunitățile
de destin, precum familiile, vecinii și grupurile locale, suferă și ele din cauza fragmentării, a
pierderii solidarității, a alienării și a disoluției. Într-o lume tot mai complexă, o astfel de
fragmentare socială și politică tinde să provoace nesiguranță, anxietate și căutarea unor
răspunsuri fără echivoc. Adesea, comunitățile tradiționale nu mai pot oferi astfel de răspunsuri.
Indiferent de vârstă și de clasa socială, multe persoane caută noi modalități de apartenență și
identități sigure. „Antreprenorii politici” populiști s-au specializat în a oferi astfel de răspunsuri
simple, adesea legate de o viziune retrogradă asupra unui trecut glorios, care ar trebui
reconstruit. Odată transpuse în programe politice care prezintă interes, asemenea soluții simple
influențează, la rândul lor, domeniul politicii și statul – sisteme care sunt ele însele afectate de
fragmentarea sistemelor de partide politice și de declinul încrederii în guvernanță. Cauzele
generale prin care se explică populismul sunt consolidate și mai mult de fragmentarea teritorială
ce afectează zonele rurale și suburbane. Populațiile de aici se simt rupte de dezvoltarea
economică și de infrastructurile publice din domeniile transporturilor, sănătății, îngrijirii
persoanelor în vârstă, educației și securității. Aceasta se traduce prin ponderea covârșitoare a
atitudinilor antielitiste și a prejudecăților împotriva a ceea ce se consideră a fi un stil de viață
cosmopolit.
Această „economie politică a populismului” este analizată într-un raport elaborat pentru Grupul
„Diversitate Europa” al CESE, în care se sugerează că „nivelurile mai ridicate ale veniturilor
disponibile, ale ratei de ocupare a forței de muncă, ale cheltuielilor cu prestațiile sociale și ale
PIB sunt toate asociate cu o cotă mai redusă a voturilor în favoarea populismului la nivel
regional”. Scăderea veniturilor disponibile este asociată cu creșterea sprijinului pentru partidele
populiste.
În pofida evoluțiilor în general pozitive în domeniul ocupării forței de muncă în Europa, șomajul,
contractele de muncă atipice și marginalizarea socială și economică sunt deosebit de acute în
rândul populației tinere, în multe state membre. Există riscul ca tinerii cu vârste cuprinse între
20 și 30 de ani să fie prima generație, de la crearea UE, care ar putea fi mai afectată decât cea
de dinaintea apariției Uniunii. Cifrele Eurostat arată că 44 % dintre lucrătorii cu vârste între 19 și
24 de ani din Europa au numai contracte temporare, comparativ cu 14 %, la nivelul populației în
ansamblu. Zonele rurale, suburbane și periferice sunt, în general, mai vulnerabile la influenț a
populismului, care propune un model ce pune la îndoială chiar factorii pe care s-a bazat recenta
creștere economică: piețele deschise, migrația, integrarea economică și globalizarea.
La fel ca și globalizarea, migrația este un fenomen care afectează toate țările, mai dezvoltate sau
mai puțin dezvoltate. Este puțin probabil ca el să dispară: dimpotrivă, ar putea să se extindă cu
timpul. Presiunea tot mai mare exercitată de mișcările populiste complică sarcina statelor
membre – care însă rămâne obligatorie – în ceea ce privește ajungerea la un consens asupra
unei politici europene juste, caritabile și responsabile în domeniul migrației și azilului, care să
respecte legislația internațională privind drepturile omului. Retorica populistă nu vizează, așa
cum ar fi rațional, aspectele normative ale politicilor în domeniul migrației. Ea îi stigmatizează
direct pe migranți, calificându-i drept criminali, teroriști sau invadatori, ceea ce creează o
atmosferă favorabilă atacurilor directe împotriva lor. În ceea ce privește migrația, cele mai
importante diferențe din punct de vedere geografic au legătură cu deosebirile de la nivelul
sistemelor de protecție socială și al piețelor forței de muncă. Sistemele de protecție socială și
piețele forței de muncă pot fi relativ deschise pentru imigranți în unele țări, dar închise și cu
caracter excluziv în altele. Odată cu sosirea unui număr mare de migranți, reacțiile acelor
segmente ale populației locale care sunt marginalizate sau îngrijorate că vor deveni
marginalizate diferă în funcție de tipul de economie politică. În unele țări și în anumite zone din
acestea, există o temere privind suprasolicitarea sistemelor de protecție socială, iar în altele
migranții sunt percepuți drept concurenți pe piața forței de muncă. Dintr-o perspectivă
subiectivă, migranții pot reprezenta o provocare în ceea ce privește furnizarea de locuri de
muncă stabile sau de prestații sociale. Temerile de acest tip pot fi foarte pronunțate în rândul
persoanelor care locuiesc în zone rurale sau suburbane.Toate acestea constituie o multitudine
de cauze potențiale ale extinderii mișcărilor populiste, pe care guvernele naționale, instituțiile
Uniunii Europene și organizațiile societății civile ar trebui să le ia în considerare atunci când
elaborează strategii de ripostă adecvate, de natură politică și/sau economică. La fel de
important este și faptul că, în unele zone din UE, sentimentele legate de declinul social și de
marginalizarea economică nu rezultă din imigrație, ci, mai degrabă, din emigrație. Mai ales în
unele regiuni din Europa de Est, plecarea profesioniștilor cu înaltă calificare a ajuns la cote
dramatice, afectând structura socioeconomică a țărilor respective.
Partidele populiste au obținut un succes peste medie în zonele rurale și periferice
postindustriale din UE. Acest lucru este valabil atât în cazul votului pentru Brexit în Regatul Unit,
cât și în Austria, unde candidatul FPÖ a obținut 62 % din voturile din mediul rural, la alegerile
prezidențiale din mai 2018.
Geografia nemulțumirii combină clivajul Nord-Sud de la nivelul continentului și clivajul Est-Vest
de la nivelul UE cu clivajul centru-periferie, de la nivelul fiecărui stat membru în parte.
Populismul s-a extins în timp pe baza acestei fragmentări multiple a societăților și teritoriilor.
Politicile privind infrastructurile și transporturile au, prin urmare, o importanță deosebită,
întrucât asigură continuitatea teritorială și constituie o condiție materială esențială pentru
accesul cetățenilor la drepturile civile, politice, economice și sociale.
La fel cum deţinerea de mijloace tehnice de către cât mai mulţi indivizi din societăţile
democratice face posibilă crearea de reţele de informaţii alternative la presa clasică, acuzată
adesea de jocuri politice, în mod similar se pot constitui „popoare” pe reţelele de interacţiune
socială, grupuri care să afirme „noi suntem poporul”, propunând tot felul de măsuri
antidemocratice. Şi cum spaţiul politic nu rămâne niciodată gol, vor apărea şi liderii acestora,
moment din care situaţia se va complica. Este o perioadă în care liderii politici democratici
trebuie să coboare în agora şi să repolitizeze viaţa cetăţii. Pentru că, altminteri, o tehnică de
propagandă îi va izgoni din locul în care mecanismele democratice clasice îi făceau să se creadă
veşnici. În pofida faptului că mobilizarea maselor îi crează o aură de ideologie, populismul este
doar o tehnică de mobilizare a „poporului” sub umbrela unei ideologii de către un lider politic,
chiar dacă el anunţă din start neafilierea sa ideologică. Populismul este o tehnică de propagandă
definitorie oricărei ideologii şi care, în anumite condiţii politico-ideologice (criză politică, criză
economică, deficit de ideologie), are tendinţa de a se autonomiza în raport cu sistemul politic,
cazuri în care extrage teme din toate ideologiile pentru a coagula nemulţumirile unui electorat
volatil în vederea unui succes electoral. Succesul populismului depinde de condiţiile politice ale
fiecărei ţări şi mai ales de nivelul consolidării democratice. Iar această consolidare îi vizează
deopotrivă pe guvernanţi şi pe guvernaţi. Sunt cazuri în care populismul a adus la guvernare
lideri care chiar au rezolvat anumite probleme sociale, însă preţul pentru aceste politici publice
este unul uriaş şi constă în întreţinerea ideii că un act propagandistic poate înlocui o guvernare
democratică.

Bibliografie

http://revistapolis.ro/documente/revista/2017/Numarul_4(18)2017/articole/1.%20Editorial
%20Sorin%20BOCANCEA.pdf
http://revista.universuljuridic.ro/populism-si-nationalism-versus-valorile-si-obiectivele-uniunii-
europene/
https://moldova.europalibera.org/a/populism-dictionar-european/29073104.html
https://webapi2016.eesc.europa.eu/v1/documents/EESC-2019-02189-00-00-AS-TRA-RO.docx/
content