UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA:ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

Istoria şi reformele Constituţiei

Montesquieu – Separația puterilor în
stat și spiritul legilor
profesor dr. GUTAN MANUEL
 Montesquieu - Separaţia puterilor în stat şi spiritul legilor

Problema puterilor în stat a existat încă din lumea antică deşi ea nu putea fi pusă încă în
legătura cu principiul separării puterilor. Spre exemplu Aristotel în Politica constată existenţa în
stat a unor organe diferite cu atribuţii precis determinate precum Adunarea generală, Corpul
magistraţilor şi Corpul judecătoresc. Potrivit acestuia în orice stat sunt trei părţi. Aceste trei părţi
odată bine organizate, statul întreg este bine organizat. Ideea a fost prezentă şi în timpul evului
mediu, în tezele şcolii dreptului natural, în lucrările lui Grotius, Wolf, Pufendorf, care de
asemenea au constatat diferitele atribuţii ale statului, însă, fără a întrezării conceptul de separaţie.

Separarea puterilor – principiul major al democraţiei moderne, conform căruia puterea

este distribuită între cele trei ramuri ale guvernării – puterea legislativă, puterea executivă şi
puterea judecătorească. Fiecare putere este localizată într-o instituţie separată, iar cei ce o aplică
sânt selectaţi prin diferite proceduri, au diferite termene şi sânt independenţi unii faţă de alţii.
Separarea nu înseamnă însă izolare. Fiecare ramură a puterii participă la funcţionarea
celeilalte printr-un sistem de control şi echilibrare reciprocă a puterilor în stat.
Teoria separaţiei puterilor a apărut în secolul Luminilor. Ea a fost o reacţie împotriva
monarhiei absolute, considerate de drept divin. Monarhia absolută este formă de guvernământ în
care regele concentrează în mâinele sale puterea supremă, considerându-se personificarea
statului de unde şi celebra formulă a regelui Ludovic al XIV-lea: „statul sânt eu”(„L’etat c’est
moi”).
Se consideră că teoria dată a apărut încă în timpurile antice. Aristotel, în lucrarea sa „Politica”,
vorbeşte că în orice orânduire statală exista trei părţi. Cum stau lucrurile în fiecare dintre aceste
părţi, aşa stau lucrurile şi în întreaga orânduire statală.
Separarea puterilor în stat, numită adesea doar "separarea (sau și separația) puterilor",
este un termen politic creat și folosit pentru prima dată de gânditorul politic francez al epocii
Iluminismului Charles de Secondat, Baron de Montesquieu, constituind un model de guvernarea
tuturor statelor democratice de astăzi.
Conform acestui model, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu
puteri și responsabilități separate și independente. Cea mai normală separare a acestor puteri
este cea tripartită, care se întâlnește la majoritatea națiunilor moderne, unde este vorba de puterea
legislativă, judiciară și executivă, cu mențiunea că aceste funcții nu au voie să se afle în aceeași
mână. Prin separata transmitere a funcțiilor către parlament, guvern, administrație, precum și
către judecători independenți, puterea statală este ținută în echilibru prin intermediul unor
controale reciproce (echilibrul puterilor), apărând astfel pe cetățeni de eventualele acțiuni
despotice ale statului.
Montesquieu a început prin a scrie: ,, În fiecare stat există trei feluri de puteri : puterea
legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile la cele care ţin de dreptul civil. În virtutea
celei dintâi, principele sau autoritatea face legi pentru un timp oarecare sau pentru totdeauna şi
îndreaptă sau abrogă pe cele existente. În virtutea celei de-a doua , declară război sau încheie
pace, trimite sau primeşte solii, ia măsuri de securitate, preîntâmpină năvălirile. În virtutea celei
de-a treia, pedepseşte infracţiunile sau judecă litigiile dintre particulari. Pe acestea din urmă o
vom numi putere judecătorească, iar pe cealaltă, pur şi simplu, putere executivă a statului”.
În doctrina Revolutiei franceze 'puterile' erau considerate fracțiuni, porțiuni, ale
exerciţiului suveranității naționale. În concret, atunci când națiunea își instituie reprezentanții,
ea deleagă unora exerciţiul puterii sale legislative, altora exerciţiul puterii  sale executive, iar
judecătorilor exercițiul puterii sale jurisdicționale.

            Observăm ca în locul noţiunii de funcţie s-a preferat noţiunea de putere, în sensul de

exerciţiu delegat al unei părţi a suveranităţii. În această accepţiune accentul cade pe noţiunea de
'putere', în sensul de capacitate de a impune, activitatea specializată care o utilizează fiind
considerata neesențială.

Accepţiunea dată noţiunii de putere în stat atunci când vorbim de separarea puterii, este
importantă deoarece are următoarele consecinţe practice:

       I. Dacă separaţia puterii este o delegare de putere, atribuirea exercitiului unei porţiuni din
suveranitatea naţionala globală, atunci fiecare organ de stat trebuie să exercite singur, în
totalitate, funcţia sa, fiind exclusă colaborarea, întrucât, dacă cei ce exercită puterile delegate
conlucrează, se ajunge la concentrarea puterii, la reconstituirea exerciţiului suveranităţii unice, în
favoarea lor.

       II. Dacă separaţia puterii este înţeleasă ca o repartizare a funcţiilor statului, o încredinţare a
unor misiuni strict determinate şi a mijloacelor necesare pentru îndeplinirea lor, atunci
colaborarea între organele care le exercita este posibilă, întrucât independenţa lor este asigurată
de însăşi natura de activităţi specializate distincte, care se opune tendinţelor de imixtiune, astfel
încât, nu va avea ca efect concentrarea puterii. În această accepţiune, accentul cade pe activitatea
specializată, puterea fiind doar mijlocul necesar pentru desfasurarea acesteia. Conlucrarea, în
această situaţie, ar realiza doar o coordonare a guvernării menită să elimine incoerenţele, o
adaptare la caracterul global al realităţii.

            Astăzi, cei mai mulţi constituţionalişti împărtăşesc a doua concepţie considerând că este
vorba, de fapt, nu de o delimitare strictă şi riguroasă, ci de un principiu de echilibru şi
colaborare, indispensabil în epoca modernă pentru a se asigura funcţionalitatea şi eficienţa
deplina a tuturor organelor statului.
Montesquieu a justificat separaţia puterilor în stat prin nevoia dea a proteja libertăţile
individului. El a scris, în această privinţă: ,, Libertatea politică pentru un cetăţean este acea
libertate sufletească izvorâtă din convingerea fiecăruia că se află în siguranţă; şi pentru ca să
existe cetăţean. Atunci când în mâinile aceleiaşi persoane sau aceluiaşi corp de dregători se află
întrunite puterea legiuitoare şi puterea executivă, nu există libertate deoarece se poate naşte
teama ca acelaşi monah sau acelaşi senat să întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod
tiranic. Nu există, de asemenea, libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea
legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi
legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor.
Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ai nobililor, fie ai poporului, ar
exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile
obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari”.
 Marea forță a teoriei separației puterilor în stat constă în imensa sa rezonanță socială,
politică și morală. Ea a intrat în conștiința mulțimilor care au receptat-o ca pe cea mai eficientă
rețetă împotriva despotismului, în favoarea libertății și a  democrației.
Pentru Montesquieu, întrucât într-un stat liber, fiecare om, fiind socotit că are un suflet
liber, trebuie să se conducă singur, s-ar cuveni ca întregul popor să deţină puterea legislativă.
Deoarece însă aceasta ar fi cu neputinţă, în statele mari, ar s-ar putea da naştere la mai multe
neajunsuri, în statele mici, poporul trebuie să facă prin reprezentanţii lui ceea ce nu poate să facă
el însuşi. Spre deosebire de puterea legislativă, puterea executivă trebuie să se afle în mâinile
unui monarh, pentru ca această parte a guvernământului, care cere aproape întotdeauna acţiuni
prompte, ar fi mai bine exercitată de unul decât de mai mulţi. Dacă nu ar exista monarh şi dacă
puterea executivă ar fi încredinţată unui anumit număr de persoane luate din sânul corpului
legislativ, atunci nu ar mai exista libertate, pentru că cele două puteri ar fi contopite, aceleaşi
persoane participând uneori – şi putând să participe mereu – şi una şi la cealaltă. Cât priveşte
puterea judecătorească, Montesquieu a considerat-o ca fiind oarecum invizibilă, deoarece nu ar
reprezenta putere politică distinctă. Mai mult, ea nu ar trebui să fie încredinţată unei adunări
permanente, ci ar trebui să fie exercitată de persoane recrutate din popor, la anumite epoci ale
anului, în chip prescris de lege, pentru a forma un tribunal care să nu rămână în fiinţă decât atâta
timp cât este nevoie. În acest fel, oamenii nu vor mai avea pe judecători înaintea ochilor lor; şi se
vor teme de magistratură nu de magistraţi.
Fără a menţiona direct prima mare separaţie a puterilor, pe cale legislativă, în Anglia, prin
adoptarea a ceea ce este cunoscut ca Magna Charta Liberatatum, Montesquieu a făcut observaţia
generală că, în cea mai mare parte a regatelor din Europa, guvernământul era moderat, deoarece
principele, care deţinea primele două puteri, a lăsat supuşilor săi exercitarea celei de-a treia. Din
contră, la Poarta Otomană, unde cele trei puteri erau întrunite în mâinile statului, domnea un
despotism îngrozitor. De asemenea, în republicile din Italia, unde cele trei puteri erau
concentrate, ar fi existat mai puţină libertate decât în regatele moderate. Mai mult, pentru
Montesquieu, separaţia puterilor nu putea fi nici un scop în sine şi nici nu putea garanta, prin
simpla ei existenţă, libertăţile cetăţeneşti. Referindu-se la Veneţia, unde separaţia puterilor în stat
era evidenţă, Montesquieu a admis că Marele Consiliu deţinea puterea legislativă, Pregadiul
deţinea puterea executivă iar tribunalele celor patruzeci exercitau puterea judecătorească.
Legile, în înţelesul lor mai larg, sunt raporturile necesare care deriva din natura
lucrurilor; si, in acest sens, tot se exista are legile sale: Divinitatea are legile sale, lumea
materială are legile sale, substanţele spirituale superioare omului au legile lor, animalele au legile
lor, omul are legile sale. (partea I, cartea I “Despre legi în general”, cap. I, alin. I) Cartea XIX
Despre legi, din punctul de vedere al raportului lor cu principiile care alcătuiesc spiritul general,
moravurile şi manierele unui popor Cartea XIX încheie partea a treia din ,,Despre spiritul
legilor”; ea se ocupă de factorii de ordin moral şi social (moravuri şi maniere), după ce, în
celelalte cărţi ale acestei părţi, autorul tratase despre factorii fizici: influenţa climei şi a
terenului. 
Considerând materia foarte vastă şi variată autorul precizează modul de abordare al
capitolelor acestei cărţi ca punând accent pe ordinea lucrurilor mai degrabă decât detalierea
lucrurilor înseşi. Ca o introducere de asemenea se pune accent pe importanţa relaţiei dintre lege
ca emanând de la organele superioare şi cei cărora le sunt destinate aceste legi, care pot, după
caz, să le respingă, să se adapteze lesne sau anevoios la ele sau poate chiar să izbucnească într-o
revoluţie deoarece oricât de bune, respectiv bine intenţionate ar fi acestea trebuie totuşi să fie
adaptate climei, terenului şi gândirii poporului respectiv. Ca exemple aduse de Montesquieu ar fi
neadaptarea neamurilor germanice la justiţia romană ori părţii care având un rege educat la Roma
s-au revoltat neputându-se adapta la faptul ca el era binevoitor cu toată lumea şi accesibil tuturor.
Astfel libertatea unui popor care nu este învăţat cu ea poate fi chiar dăunătoare.
Dar opusul libertăţii este tirania. Aceasta în concepţia lui Montesquieu este de două feluri:
una reală, care constă în violenta guvernământului, şi una de opinie, care se face simţită atunci
când cârmuitorii statornicesc rânduieli ce vin în contradicţie cu modul de gândire al unui popor.
Spre exemplu împăratul Augustus dorind să ia numele de‚ Romulus, renunţă la această intenţie
deoarece temerea poporului ce el ar putea deveni rege era foarte mare, de asemenea romanii
doreau să-şi păstreze manierele, nu să le adopte pe cele ale popoarelor din Africa şi Orient. 
Oamenii sunt, deci, conduşi de mai multe lucruri: clima, religia, legile, maximele
guvernământului, pildele trecutului (adică tradiţiile), moravurile, manierele. Ca rezultat al tuturor
acestora se formează un spirit numit spiritul general al unui popor. Cu cât acţionează mai
puternic la un popor una din aceste cauze cu atât slăbeşte mai mult influenţa celorlalte. Spre
exemplu „natura şi clima influenţează în mod exclusiv pe sălbatici, maximele guvernământului si
vechile moravuri erau precumpănitoare la Roma”. 
Ca urmări ale sociabilităţii Montesquieu observă că diferite popoare ale căror culturi
interacţionează au ca rezultat o mai buna perfecţionare a gustului unui popor, deoarece datorita
climei care face unui popor sa-i placa relaţiile sociale, acesta devine predispus la schimbări iar
această predispoziţie duce la formarea gustului sau. Totuşi autorul ţine să precizeze ca din
societatea femeilor care în dorinţa lor de a place celorlalţi, şi încurajate de ceilalţi pe care îi
încânta să placă femeile, se nasc podoabele şi moda, care datorită spiritului frivol al poporului se
dezvolta neîncetat prin comerţ şi spiritul de a face comerţ. Se impune precizarea ca termenul de
‚,modă” la Montesquieu are şi un al doilea sens şi anume: de corupţie care duce la dezvoltarea
unui comerţ special mai ales datorită luxului şi desfrânării de la curtea regelui Ludovic al XIV-
lea. 
Daca un conducător doreşte să schimbe cu ardoare manierele şi moravurile unui popor el
trebuie să ofere altele drept exemplu pentru popor. Ele nu trebuie modificate prin legi deoarece
asta ar părea tiranic oricui, ele trebuie schimbate prin introducerea de noi moravuri si alte
maniere. Luând exemplul tarului Petru I cel Mare al Rusiei care prin legi tiranice a obligat pe
ruşi să-şi taie bărbile şi să nu mai poarte haine lungi, Montesquieu arata că ţarul nu a cunoscut
inteligenţa poporului şi în loc să schimbe legi prin alte legi şi moravuri prin alte moravuri, a dat
legi care să schimbe moravuri şi maniere. Rapiditatea cu care poporul rus s-a adaptat noilor
schimbări este motivat doar de violenţa măsurilor instituite de ţar precum şi contactul deja
împământenit al ruşilor cu manierele Europei pe care ţarul ar fi putut să le impună cu blândeţe.
După o critică atât de dura adusă la adresa ţarului Rusiei, Montesquieu arată cum au
reuşit unii legiuitori să contopească principiile care guvernează pe oameni; astfel în vremurile
vechi, de fapt acesta este şi o caracteristică a relaţiilor primitive, legile unui popor conţineau
toate tipurile de norme, atât dispoziţii de drept civil şi penal cât şi prevederi ce ţin de domeniul
moralei ori rânduieli de ordin religios. Astfel autorul ia drept exemplu pe legiuitorii Chinei unde
îmbinarea dintre legi, moravuri şi maniere reprezintă o pildă pentru acea vreme. „Principalul
scop al legiuitorului Chinei era de a face ca poporul lor să ducă o viaţa liniştită”. S-a vrut deci ca
oameni sa fie respectuoşi unul cu celălalt, să aibă mereu conştiinţa că fiecare îşi are locul lui şi că
fiecare cetăţean depinde de toţi ceilalţi şi la rândul lor toţi ceilalţi au nevoie şi depind de acel
cetăţean. Ca atare ei au pus mult accent pe buna - cuviinţă. Pe lângă acestea chinezii sunt cei care
au desăvârşit până la sublim aproape contopirea religiei, legilor, moravurilor şi manierelor.
Rezultatul este aşa numitul „rit” pe care orice chinez îl învaţă de mic şi a cărui practică îi ocupa o
bună parte din viaţă. Riturile nu aveau nimic din caracterul unei legi dar erau totuşi învăţate şi
scrise în cărţi, nu erau obligatorii, totuşi toţi copii le învăţau iar mai târziu le utilizau în viaţa
obişnuită, preceptele riturilor nu aveau nimic spiritual ci „fiind simple reguli ale unei practici
obişnuite, au fost mai uşor de a convinge şi a impresiona minţile prin ele decât prin ceva de ordin
intelectual”. 
În finalul acestei descrieri a lumii chineze Montesquieu trage concluzia ca „numai nişte
întocmiri tare neobişnuite amestecă astfel lucruri care, prin natura lor sunt separate”. Dar cu toate
acestea legile, moravurile şi manierele au legături strânse între ele. Justificarea acestei afirmaţii
este întărită de autor cu exemplul lui Platon care spunea că un anumit rege care conducea un
popor extrem de religios, judecă foarte uşor orice proces prin simpla obligare la jurământ pentru
orice faptă sau afirmaţie a părţilor. Astfel poporul fiind unul cu moravuri bune, legile devin
simple, pe când unul fără frică de nimic, adică nereligios nu mai poate fi pus să jure deoarece
nici el şi nici judecătorul sau martorii nu cred în ce se jură, fiind neinteresaţi de dreptatea finală
sau în pedeapsa divină.
Un alt exemplu este de acesta data statul roman la începutul sau, când, spune
Montesquieu „moravurile romanilor erau curate”. Astfel el vorbeşte de delapidare, o crimă
apărută mai târziu în dezvoltarea statului roman, care la început era pedepsită extrem de aspru,
cel ce a comis-o putând să-şi piardă toata averea. În felul acesta ideea de pedeapsa s-a
împământenit în mintea romanilor pentru o lungă perioadă de timp aceştia neîndrăznind să mai
comită aceasta „mârşavă crimă”, cum o numeşte autorul, cel puţin nu până când uitarea vechilor
moravuri au adus cu ea şi diminuarea pedepsei. De asemenea legat de romani este şi exemplul in
care se pune în discuţie problema acordării tutele mamei sau celui mai apropiat moştenitor.
Astfel, afirma Montesquieu, când se acordă tutela mamei se are în vedere mai mult conservarea
persoanei copilului, iar atunci când se încredinţează tutela celui mai apropiat moştenitor se are în
vedere mai mult conservarea bunurilor. E mai bine, deci, ca la popoarele unde legea nu se bizuie
pe moravurile oamenilor, iar aceştia sunt corupţi, tutela să fie încredinţată mamei. Argumentul,
cum este normal, vine imediat şi constă în exemplul Legii celor Douăsprezece Table care la
apariţia sa, când „moravurile de la Roma erau admirabile”, acorda tutela celui mai apropiat
moştenitor, considerând datoria lui morala şi de drept să aibă grijă de cel de pe urma căruia are să
beneficieze la succesiune. Mai târziu însă legiuitorii romani simt nevoia introducerii unor măsuri
de prevedere necunoscute vechilor romani, masuri ce vor să preîntâmpine posibila suprimare a
pupilului de către moştenitorii săi. Gaius şi Iustinian sunt cei care schimbă forma testamentului
în aşa fel încât substituţiunea în cadrul acestuia să nu se realizeze prea uşor. Substituţiunea era
instituirea prin testament a unui moştenitor subsecvent, în lipsa primului moştenitor.
Mai multe legi ale acelei vremi, încă de la romani permiteau donaţiile înainte de căsătorie
dar nu şi în timpul acesteia. La romani aceasta lege avea la baza moravurile care îndemnau la
modestie, cumpătare şi simplitate după căsătorie. Legea vizigotă era mai fermă permiţând
viitorului soţ să primească de la celalalt doar a zecea parte din averea donatorului, iar în primul
an de căsătorie donaţiile erau interzise.
Astfel ne-a arătat Montesquieu cum legile se ghidează după moravuri. Pentru a explica
însa mai departe de ce legile cu moravurile si manierele sunt strâns legate, autorul vorbeşte în
ultimul capitol al acestei cărţi de „cum pot contribui legile la formarea moravurilor, a manierelor
şi a caracterului unui popor”.
Cum ne-am obişnuit până acum autorul recurge la un exemplu pentru a-şi ilustra ideea. În
acest caz el face referire la „un popor liber”, care reprezintă pentru el un exemplu din acest punct
de vedere, încercând să analizeze modul cum s-a ajuns aici şi manierele care rezultă din
orânduirea de stat a acestuia pentru că, deşi legile, moravurile şi manierele acestui popor se
datorează în special climei, este foarte interesantă legătură dintre moravuri şi maniere cu legile
sale. Într-un cuvânt el va analiza vecinul Franţei de peste Canalul Mânecii, Marea Britanie.
În concepţia lui Montesquieu în Anglia domnesc două puteri : cea legislativă şi cea
executivă, între care toţi oamenii de rând, a căror principală trăsătură este libertatea, aleg în
funcţie de nevoile şi interesele lor, adesea fiind însa indecişi deoarece ambele tabere (este vorba
de cele două partide de guvernământ rivale: cel susţinător al puterii executive, respectiv al
regelui - tory adică partidul conservator, şi cel susţinător al puterii legislative, respectiv al
burgheziei prezentă în Camera Comunelor - whig adică partidul liberal) au aceeaşi putere iar
mulţi dintre alegatori de multe ori trec de la o tabără la alta în funcţie de situaţia istorică. Una
peste alta puterea executivă va fi mereu în centrul atenţiei deoarece ea este cea care împarte
legile, iar unii ar fi tentaţi să se dea cu ea pentru unele avantaje. Dar întotdeauna vor fi şi
opozanţi care nu urmăresc neapărat dorinţa de îmbogăţire, nu urăsc sau invidiază pe
cineva,încercând să nu facă astfel statul să pară doar un om bolnav, fără putere. Ura dintre cele
două tabere, considera autorul, este una fără de final pentru ca nici una din ele nu are puterea de
a o nimici pe cealaltă. Si aici intervine ajutorul din partea oamenilor liberi care indecişi fiind trec
la tabără cea mai slabă atunci când aceasta este ameninţată în mod serios de puterea crescând a
celeilalte tabere. Rolul ponderator al parlamentului rămâne, deosebind astfel democraţia modernă
de cea veche (cum era cea din Atena antică) unde poporul având putere completă putea fi uşor
influenţat de oratori care-l aţâţau într-un sens sau în altul. Aceste temeri capătă o finalitate atunci
când legile fundamentale (mai ales cele ale libertăţii) ar fi încălcate, guvernarea aceea devenind
nefastă, crudă, copleşitoare, totul neputând duce decât la catastrofe. Toţi s-ar unii împotriva celui
care a reuşit să violeze ori chiar înlocuiască legile normale cu unele tiranice. La fel se va
întâmpla şi în cazul unei ameninţări din afara ţării, guvernul de la putere, astfel, va avea tot
sprijinul maselor şi al opoziţiei. Interesele mărunte cad în faţa unuia major, care neglijat ar putea
duce la imposibilitatea înfăptuirii oricărui interes individual. Cu aluzie la intervenţia lui Ludovic
al IV-lea în detronarea lui Iacob al II-lea in 1688, Montesquieu arată că poporul care încearcă să
facă o revoluţie, fie şi dacă considera că este spre binele altui popor, nu va reuşi să schimbe „nici
forma guvernământului, nici organizarea sa: căci revoluţiile izvorâte din libertate nu sunt decât o
întărire a libertăţii”.
Libertatea poporului englez poate naşte doar eliberatori, spune autorul, deoarece o tiranie
nu poate naşte decât un alt tiran, pentru ca orice om care are puterea de a răsturna un regim
autoritar este la rândul lui suficient de puternic să instituie un altul poate mai tiranic. Dar un
popor atât de înverşunat în ideile sale, chiar şi în cea nobilă de păstrare cu orice preţ a libertăţii
sale, ar putea fi uşor condus pe o cale greşită de cineva suficient de dibace să-şi dea seama că
raţiunea nu prea are mare efect la oameni ci mai degrabă cunoscând pasiunile lor poate să dea
doar impresia unui drum în direcţia intereselor poporului. Interesant este că din dorinţa de
aparate a acestei libertăţi poporul este dispus la sacrificii, unele covârşitoare, cum ar fi plata unor
taxe foarte mari, unele atât de mari încât nici un tiran nu ar mai avea curajul să le mărească. Şi
chiar aşa de ar fi poporul tot ar accepta sperând însă ca odată nu va mai plaţi. Acest lucru creează
însă impresia oamenilor ca până şi o reforma este covârşitoare şi deci odată şi odată revoluţia îşi
va face apariţia. Dar taxele acestea enorme au ca finalitate tot poporul care practic o bună parte
din ce plăteşte primeşte înapoi. Asta datorită spiritului conducătorilor de a ajuta pe toţi fără a ţine
cont de exteriorul ţării, şi datorita punerii de accent pe bogăţiile naturale sau obţinute din comerţ
nu neapărat pe aur, argint sau bani. De aceea un asemenea popor este înclinat spre comerţ, fie el
şi pe mare, deci împotriva firii lui pe care ar trebui să i-o dea clima. Critica adusă de
Montesquieu este aceea că la baza pornirii expansioniste a Angliei stă cucerirea insulei vecine,
Irlanda. Aceasta a avut bogăţii, porturi şi resurse pe care Anglia nu le-a avut, stârnindu-i astfel
invidia şi lăcomia. Acolo, spune autorul despre Irlanda, cetăţenii sunt teoretic liberi, iar statul
este înrobit. Starea de înflorire a acestei ţări este păstrată cu intenţie la un nivel redus pentru ca în
caz de catastrofă să fie „o rezervă la dispoziţiastăpânului”. 
Cat despre religia acestui stat, fiecare cetăţean fiind liber ar avea propria lui raţiune, asta
făcându-l să îmbrăţişeze religia de stat fără prea multă analiză, iar cei care dau dovadă de zel faţă
de religie formează o serie de secte. Şi din spiritul lui de a-şi păstra libertatea orice încercare de
impunere a unei religii externe nu ar avea efect în rândul oamenilor, pentru că dacă o religie şi
promovanţii ei reuşesc să-i deposedeze de alegerea lor libera chiar şi în privinţa religiei, atunci
ce i-ai împiedică să meargă şi mai departe şi să-i deposedeze şi de lucruri mai importante iar
acest gând îi sperie Ca o comparaţie între Franţa şi Anglia, Montesquieu arată că moravurile din
ţara sa lasă de dorit, pe când cele din Anglia sunt un pic mai bune deoarece acolo bărbaţii sunt
implicaţi toţi în politica iar femeile neavând acces la viaţa politică şi nici la cercurile bărbaţilor
sunt din fire mai sfioase, pe când bărbaţii au o mare libertate. Cele două sexe afirma autorul
„parcă ar fi mai degrabă confederaţi decât concetăţeni”. Acesta se explică prin natura climei, prin
firea poporului este una neastâmpărată, iar datorită participării generale la guvernare oamenii ar
discuta atât de mult despre cursul evenimentelor, care într-o ţară unde domneşte libertatea este
foarte greu de anticipat, aproape tot timpul lor liber fiind ocupat de aceasta. Dar tocmai
aceasta‚ discuţie’ este o trăsătură a libertăţii de gândire a oamenilor, ei fiind forţaţi să judece,
chiar dacă de multe ori rămân fără finalitate raţiunile lor, important este ca ei să judece căci
această judecată le păstrează spiritul liber şi din ea se naşte libertatea ce fereşte de relele urmări
ale acestor judecaţi. Ca o concluzie a prezentării legilor, moravurilor şi manierelor Angliei,
Montesquieu afirma că aceştia au tot dreptul să fie mândri din fire pentru că mândria este o
trăsătura a popoarelor libere, deşi în relaţiile cu străinii englezii sunt şi timizi, având astfel un
caracter combinat ce le dă posibilitatea să observe atât caracterele ridicole ale oamenilor, specific
vieţii de societate, cât şi viciile, specific vieţii retrase. Scriitorii şi poeţii oricărui popor arată firea
şi apucăturile acestuia, ei filtrând şi arătând prin arta lor toate barierele unui regim autoritar, toate
viciile unuia despotic, toate luptele interne şi dezbinările dintr-unul liber, încât numai ei se pot
numii liberi cu adevărat, ceilalţi „fiecare devine tot atât de rob al prejudecăţilor fracţiunii sale pe
cât de rob ar fi faţă de un despot”.
 BIBLIOGRAFIE

 Arseni Al., op.cit.;
 Dan Ciobanu - drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Hyperion;
 Montesquieu, Despre spiritul legilor, București, 1964;
 Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Op.cit., 2004;
 Tămaş S., op.cit.