Maitreyi

Aparut in 1933, romanul Maitreyi face parte din faza indica a

creatiei, alaturi de alte proze ca Isabel si apele diavolului, Nopti la
Serampore sau Secretul doctorului Honigberger. Modelul narativ este
gideian, presupunand naratiune autodiegetica, relatata la persoana I
din optica unui narator implicat ca personaj in actul enuntarii, metoda
jurnalului inserat in roman. Se renunta astfel la ubicuitatea naratorului
classic. Un alter ego recurge la mijloacele analizei psihologice,
restrangand densitatea epica in favoarea unei “liminare sinceritati”.
Scenariul erotic este proiectat in atmosfera Extremului Orient, Allan si
Maitreyi devenind arhetipurile unui mit etern (cuplul de indrägostiti).
Romanul unei iubiri spiritualirate si absolute concentrează teme ale
literaturii eliadesti, precum cunoașterea prin eros, revelația sacrului si
depășirea limitelor.
Cartea transfigurează artistic realitatea, preluând o secvență din
biografia intimă a autorului si stabilind pactul biografic (după Ph.
Lejeune). Caz aproape unic in istoria literaturii, Maitreyi Devi, fiica
filosofului Dasgupta, oferà propria versiune asupra evenimentelor, in
limba bengali, prin romanul-replică Dragostea nu moare. Realitatea e
convertită, intr-un scenariu arhetipal, devenit „cel mai izbutit roman de
dragoste exotic românesc" (Al. Piru). Erosul manifestat ca forta
primordială uneste ființele, anulând diferențele etnice, sociale,
culturale, religioase, devenind solutie inițiatică de transcendere a
conditiei umane, raportată la timp si spatiu. Însemnările ulterioare ale
diaristului infirmă sau completează primele impresii, constituindu-se
sub forma unui timp al rememorării. Confesiunea naratorului pe
măsură ce narațiunea se scrie după ce experiența s-a consumat devine
timp al scriturii.
 Viziunea artistică se definește prin intermediul lui Allan (eul
narator), care trăiește revelația fascinantei Indii, atemporală si
patriarhală, cautând să își definească identitatea in confruntarea
inevitabilă cu alteritatea.
Romanul este construit pe conflictul clasic ratiune/pasiune,
rezultat al unor mentalitäti diferite, presupunând deci o ciocnire a
civilizațiilor. Europeanul, exponent al lumii noi, civilizatoare, libere, este
o sinteză intre un dandy si aventurierul frivol, atras de exotism. La polul
opus, profesorul Narendra Sen reprezintă simbolul unei Indii
patriarhale, retrograde, rămase la stadiul unei superficiale modernizări.
Intalnirile din biblioteca familiei, adevarat topos borgesian, sunt
conotate cu sensul unei initieri erotice. Allan incepe sa invete bengaleza
cu Maitreyi si ii da lectii de franceza, la randul sau, dar tanara il atrage
intr-un joc erotic imprevizibil si complicat. Adolescenta de 17 ani se
defineste drept simbioza intre senzualitatea rafinata orientala si
inocenta derutanta pentru occidentalul rational, obisnuit cu alt tip de
comportament feminin. Biblioteca devine metafora textuala pentru
labirintul cautarilor, al regasirii identitare, al aflarii sinelui. Initierea in
treptele cunoasterii prin eros nu poate fi decat un pretext al explorarii,
al unor experiente interzise. Gradarea emotiei intalnirii, o adevarata
„arheologie sentimentala”, confera naratiunii o structura de sonata
beethoveniana. Scenele de mare incarcatura afectiva, consumate ca
intr-o traire psihedelica in spatiul bibliotecii, constrasteaza izbitor cu
rigorile unei lumi atermporale.
Logodna savarsita in zona lacurilor din Calcutta, prin invocarea
elementelor primordiale: apa/lacuri, aer/cer, pamant/padure, se
incarca de solemnitatea unei „nunti in cer”. Juramantul Maitreyiei,
investit cu o putere cosmica, ii apare lui Allan ca un poem de o
sacralitate aparte, de o frumusete supraumana. Incantatia este un
exemplu elocvent de gandire in tiparele ancestrale ale spiritualitatii
indice, evidentiind, in termeni eliadesti, dialectica sacru/profan.
Comuniunea cu elementele naturii este trasatura distinctiva a
Maitreyiei, care participa constant la marile procese ale sacrului, prin
conceptia ei animista si panteista. Maitreyi ii ofera un inel de logodna
pe care erau doi serpi impletiti, unul de aur, purtand sugestia
feminitatii, a solaritatii, a vitalitatii, iar altul de fier , simbol al initierii
virile si al trainiciei. Inelul reface imaginea cercului/intregului, figura
euclidiana a perfectiunii, pentru a simboliza comuniunea mistica a doua
suflete eliberate de constrangerea prejudecatilor. In cultura indiana,
sarpele considerat un spiritus loci figureaza drept arhetip primordial,
amestec de intuneric si lumina, depozitar al energiilor fiintei.
Pe cale de consecinta, romanul surprinde, intr-o atmosfera
incarcata de exotism, sublimarea unei iubiri intr-o adevarata „mitologie
a seductiei”. „Structurata pe vechea schema a tragediei”, povestea reia
conflictul dintre trairea plenara a iubirii si sentimentul pacatului.