Plumb

Artă poetică implicită

Poezia simbolistă “Plumb”, deschide volumul cu același titlu, apărut în 1916

și prezintă o emblemă a universului poetic bacovian. Tema poeziei o constituie
condiția poetului într-o societate lipsită de aspirații, condiție determinată de două
coordonate esențiale: iubirea și moartea.
Fără a fi o artă poetică în sens strict explicit, poezia este un manifest
implicit pentru că notele esențiale ale curentului bacovian se identifică cu textul și
subtextul poetic. Viziunea despre lume este redată la nivelul textului prin folosirea
procedeelor specific simbolismului: utilizarea simbolurilor, tehnica repetiților,
cromatica, muzicalitatea și tehnica sugestiei.
George Bacovia, născut la Bacău in 1881 este considerat de către critici ca
fiind cel mai semnificativ autor simbolist în literature română fiind un poet
interbelic cunoscut pentru originalitatea sa, dar și pentru pesimismul excesiv de
care dă dovadă.
Simbolismul este o mișcare literară și culturală de la mijlocul secolului XIX,
aparută în Franța ca o reacție împotriva romantismului, a parnasianismului și a
naturalismului. O caracterizare a simbolismului este utilizarea simbolurilor prin
care poetul exprimă prin intermediul corespondenței, stări afective interioare cu
ajutorul obiectelor. Muzicalitatea reprezintă calitatea textului poetic de a creea
sonorități surprinzătoare, să realizeze prin repetarea unor cuvinte cu valoare de
laitmotiv, repetarea unor vocale sau consoane și prezența refrenelor.
Muzicalitatea este redată totodată de versuri inegale ce au un ritm interior.
La nivelul structurii, poezia se evidențiază printr-un discurs concentrat,
organizat în două strofe, având o geometrie perfectă. Prima dezvoltă un univers
exterior, iar a doua trimite către un spațiu interior, ambele guvernate de motive și
teme tipice sensibilității simboliste singurătatea, tristețea, izolarea, neliniștea și
moartea. Titlul poeziei constituie simbolul central, dar și un simbol plurivalent.
Cuvântul “plumb” reluat de șase ori in poziții simetrice, distribuite în cele două
strofe, configurează atmosfera lirică.
Prima strofă, conturează prin descriere o ambianță funebră, surprinzând
elemente ale cadrului spațial închis, apăsător, sufocant în care eul liric se simte
claustrat: un “cavou” care în asociere cu imaginea sicrielor, a florilor, a
coroanelor, substantive uniformizate semantic prin același determinant “de
plumb” simbolizează universul exterior în care mediul înconjurător a căpătat
greutatea apăsătoare a plumbului. Repetarea obsedantă a cuvântului din titlu
creează senzația monotoniei, a exasperării, iar plasarea sa în rimă are rolul de a
închide, ca într-un cerc fatidic întreaga structură existențială.
Acest metal greu, de culoare cenușie, care topit devine galben (culoarea
deznadejdii) și ușor maleabil are valoarea unei metafore simbol ce subliniază
întreaga creație bacoviană. Dacă ne gândim si la faptul că zgâriat fiind, sclipește
doar un moment apoi se oxidează rapid, obținem imaginea bovarică a unei
existențe provinciale, ferme, lipsită de fericire. La nivelul fonetic, cuvântul lasă
impresia de cădere surdă, apăsătoare prin cele patru consoane sprijinite pe o
vocală închisă. Plumbul se poate asocia și inautenticului, artificialului, prin mediul
social sau uman, așa cum se sugerează prin epitetele “coroane de plumb” și “flori
de plumb”, imagini ale kitschului, a ceea ce doar incită adevărul.
Strofa a II-a debutează sub semnul tragicului existenția, generat de moartea
afectivității: “Dormea întors amorul meu de plumb”, ambiguu prin potențialitatea
de versuri implicate. Cuvântul “întors“ constituie misterul poeziei, fiind vorba
despre întoarcea mortului cu fața spre apus. Eul liric își privește sentimentul ca un
spectator. Iubirea pare stinsă, abandonată, aparținând unui trecut irevocabil,
dispărută sau refuzată de eul poetic incapabil de pasiune. “Aripile de plumb”
presupun un zbor în jos, căderea surdă și grea, moartea.
Simetria versurilor, paralelismul sintactic “Stau singur în cavou…”, “Stau
singur lângă mort…” crează sugestia dominării irevocabile a destinului uman.
Aceași semnificație o dobândesc și verbele la timpul imperfect care prelungesc ca
într-o indeterminare temporală trăirea umana “stau”, “dormea”, etc. Ultimul vers
“Și-I atârnau aripile de plumb” transformă metaforic imaginea aripilor ingerilor
din reprezentările de pe mormintele funerare în sfera umorului.
 Dincolo de aparența imobilitate a imaginilor poetice, există sugestii sonore
si dinamice care creează un subtext poetic inedit. Vântul care scârție crează o
muzică sinistră, stridentă și dezarticulată, așa cum este muzica universului
bacovian. Strigătul bacovian “am început să-l strig”, sugerează încercarea de
salvare a sentimentului și disperarea eului liric, care nu se poate desprinde de
încleștarea pământului, deschizând perspectiva expresionistă asupra locului
omului în univers. Ritmul parțial iambic accentuează sentimental eșecului, al
singuratății și al tristeții.
În opinia mea, poezia “Plumb” se încadreză în estetica simbolistică prin
atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului, a corespondențelor și
prin zugrăvirea stărilor sufletești de spleen și de angoasă.
În concluzie, viziunea despre lume experimentată în poezia “Plumb” este
dominate de sentimente de tristețe, angoasă, dezgust, spleen, elemente specific
imaginarului poetic simbolist. Aceste stări ale eului liric bacovian sunt provocate
de sentimental descompunerii universului, dar și apropierea sentimentului morții.
Dar, viziunea poetică nu se reduce doar la nivelul ideilor, ci cuprinde și procedeele
prin care acestea sunt puse în valoare. Prin urmare viziunea bacoviană depre
lume reprezintă uniunea dintre temele simboliste și procedeele simboliste.
Poezia “Plumb” rămâne un reper liric autentit nu numai pentru simbolismul
românesc, ci și pentru deschiderile spre spații poetice ale modernității.