1.

METODE DE ANALIZĂ FIZICO-CHIMICE

Metodele de analiză chimică pot fi împărţite în funcţie de scopul urmărit în două mari categorii:
calitative şi cantitative, a căror bază teoretică este unică.
Compoziţia unei substanţe poate fi stabilită, caracterizarea ei putând fi făcută sub două aspecte
principial diferite: calitativ şi cantitativ. Sub aspect calitativ, ea are scopul de a identifica natura
indivizilor chimici, atomii, ionii, radicalii, moleculele componente, iar investigaţiile de această natură
formează obiectul chimiei analitice calitative. În analiza calitativă, scopul este numai de a afla
elementele, grupele de atomi sau compuşi care există într-o substanţă naturală sau produs artificial.
Pe de altă parte, substanţele pot fi studiate sub aspect cantitativ, determinând cantitatea relativa a
componenţilor identificaţi în cursul analizei calitative, preocupările de acest fel formând domeniul
chimiei analitice cantitative. În analiza cantitativă, scopul este de a determina masa componenţilor
principali, secundari sau în urme. În analiza calitativă scopul este de a determina ce constituenţi sunt
într-o probă, pe când în analiza cantitativă scopul este de a determina cât de mult din fiecare
constituent se găseşte într-o proba. Deci, analiza calitativă identifica ce conţine o probă de analizat,
iar analiza cantitativă determină cât dintr-o anumită substanţă este prezentă în proba de analizat.
Pentru realizarea scopului, (analiza cantitativă şi calitativă), chimia analitică utilizează:
- metode de identificare, (pentru anioni, cationi, radicali liberi, particule elementare etc.); -
metode de determinare (gravimetrice, volumetrice, electrometrice, optice, termice,
radiochimice, cinetice, enzimatice etc.);
- metode de separare (prin distilare, precipitare, complexare, extracţie cu solvenţi, schimbători
de ioni, cromatografie, electroforeza etc.) denumite metode analitice.
Metodele de identificare se ocupă numai de decelarea (punerea în evidenţă) elementelor,
ionilor, radicalilor, particulelor elementare ce există într-o substanţă naturală sau produs artificial.
Metodele de determinare stabilesc cantităţile din fiecare component principal, secundar sau în
urme aflat în probă, decelat prin analiza calitativă. Dintre metodele de determinare amintim: metodele
gravimetrice, volumetrice, electrometrice, optice, radiochimice, cinetice, enzimatice, termice,
electrochimice etc.
Metodele de separare pot fi utilizate pentru purificare, identificarea calitativă sau pentru
determinarea cantitativă. Cele mai importante metode de separare sunt: distilarea, precipitarea,
complexarea, extracţia cu solvenţi, metodele cromatografice, schimbători de ioni. Adesea este necesar
să se îndepărteze impurităţile din probe înainte ca acestea să fie supuse analizei. Metodele de separare
bazate pe fenomene fizice sau chimice nu trebuie să fie asociate numai cu îndepărtarea impurităţilor.
Separarea componenţilor dintr-un amestec poate avea o importanţă calitativă sau cantitativă utilă
pentru purificare, pentru concentrarea unuia din componenţi sau a tuturor. Multe procese tehnologice
industriale anorganice sau ale compuşilor organici se bazează pe o schemă de separare. Sub aspect
analitic, metodele de separare sunt deosebit de importante deoarece procedeele analitice sunt selective
şi conduc la rezultate corecte numai după izolarea componenţilor probei.
La baza metodelor de analiză cantitativă stau proprietăţi fizice şi chimice ale materiei în
diferitele ei stări de agregare: formarea de precipitate, obţinerea de compuşi solubili coloraţi, degajarea
de gaze, absorbţia şi emisia de radiaţii ş.a. şi de aceea în funcţie de procedeele utilizate pentru
măsurarea variaţiilor acestor proprietăţi apar diverse metode de analiză.
Metodele folosite în chimia analitică, după tipul de proprietate cu ajutorul căreia se decelează
şi se dozează componenţii probei de analizat pot fi împărţite în metode chimice şi metode
instrumentale ( metode fizico-chimice şi metode fizice).
Metodele chimice de analiză se bazează pe transformarea componentului de determinat într-un
compus cu proprietăţi specifice pe baza cărora se poate stabili identitatea acestui compus şi implicit a
componentului ce trebuie decelat (pus în evidenţă) şi dozat. Modificarea chimică ce are loc este
cunoscută sub denumirea de reacţie analitică iar substanţa care a generat această modificare se
numeşte reactiv analitic. De obicei elementul sau ionul ce trebuie determinat se transformă într-un
precipitat caracteristic prin constituţie, culoare, proprietăţi chimice şi uşor de separat într-un compus
solubil colorat specific, într-o substanţă instabilă ce se descompune într-un component gazos uşor de
evidenţiat. Metodele chimice de analiză cantitativă folosesc pentru determinare, reacţiile chimice care
au loc cu formare de produşi stabili. Aşa sunt reacţiile de precipitare în analiza gravimetrică, reacţiile

1
de neutralizare, oxido-reducere, precipitare, cu formare de complecşi, cu formare de substanţe solubile
dar greu disociate în analiza volumetrică. În analiza cantitativă se aleg numai reacţii practic totale.
Metodele chimice se bazează pe diferite operaţii chimice folosind sticlăria uzuală de laborator
formată din aparate simple. În aceste metode se măsoară masa sau volumul (gravimetria, volumetria,
gaz-volumetria). Gravimetria este un procedeu analitic cantitativ, care se bazează pe cântărirea
substanţei de analizat obţinută prin precipitare, electrodepunere sau după un proces de volatilizare.
Metodele volumetrice cuprind procedeele bazate pe măsurarea volumelor unei soluţii de reactiv (sau
gaz) a cărei concentraţie este cunoscută şi care se adaugă probei într-o proporţie anumită,
corespunzătoare relaţiilor stoechiometrice ce se stabilesc în reacţia chimică.
Metodele instrumentale (fizice sau fizico-chimice) implică utilizarea unui echipament bazat pe
principii electronice, optice sau termice.
Metodele fizice de analiză se bazează pe măsurarea unui parametru fizic al sistemului care este
o funcţie a compoziţiei acestuia. Parametrul fizic dependent de compoziţia sistemului poate fi un
parametru optic, electric, termic, electromagnetic etc. În cazul folosirii parametrului optic în studiul
compoziţiei sistemelor chimice, apar metodele optice de analiză care pot fi de emisie, absorbţie,
fluorescentă, difuzie etc. Metodele optice de analiză se bazează pe proprietăţile optice ale unui sistem
(atomi, ioni, molecule simple şi complexe) care sunt funcţie de natura atomilor, de structura
combinaţiilor şi în interacţiune cu energia radiantă de o anumită lungime de undă. Metodele optice se
bazează pe modul în care reacţionează o probă la radiaţia electromagnetică. Proprietăţile optice tipice
care pot fi corelate cu concentraţia sunt: absorbţia sau emisia de energie radiantă, difracţia energiei
radiante, dispersia energiei radiante şi emisia întârziată de energie radiantă.
După natura interacţiunii sistemului cu energia excitantă, în diferite domenii spectrale, se
deosebesc: metode optice de absorbţie (în UV, vizibil şi IR), de difuzie (nefelometrice,
turbidimetrice), de difracţie (cu raze X, electroni, neutroni), de emisie (UV, vizibil, raze X, de
fluorescenţă).

1.1. METODA GRAVIMETRICĂ SI VOLUMETRICĂ

1.1.1. Analiza gravimetrică

Principiul analizei gravimetrice constă în a trece ionul de dozat, printr-o reacţie cantitativă
potrivită, într-o combinaţie greu solubilă, care se izolează şi se cântăreşte ca atare sau se transformă
înainte într-o combinaţie de compoziţie determinată şi stabilă.
Din masa precipitatului obţinut (p) şi a probei luată în analiză (m) se poate calcula rezultatul
final exprimat în procente de substanţă sau element determinat:
𝑓
𝐴% = 100 ∙ p ∙
𝑚

unde:
𝑓 =𝑛∙ ∙
este factorul de transformare gravimetric, dat de raportul dintre masa molară a

substanţei sau a speciei determinate (A) şi masa molară a compusului BmAn care se cântăreşte la
balanţa analitică.
Analiza gravimetrică se execută printr-o succesiune de operaţii şi într-un anumit interval de
timp, care trebuie riguros respectat pentru obţinerea unor rezultate reproductibile. Acestea sunt:
precipitarea, filtrarea, spălarea, uscarea, calcinarea, cântărirea precipitatelor.
Datorită numărului mare de operaţii, posibilităţile de erori sunt numeroase, iar timpul de
execuţie lung, cu toate acestea gravimetria rămâne şi astăzi una din metodele de analiză cele mai
precise, cu condiţia să fie efectuate de personal calificat.
Prin precipitare se urmăreşte trecerea ionilor din soluţie în combinaţii greu solubile, numite
precipitate. Precipitatele analitice sunt în special săruri greu solubile, adică combinaţii heteropolare a
căror soluţii cuprind ionii respectivi, exemplu din precipitatul BA, ionii B+ şi A-.
Filtrarea presupune separarea precipitatului de soluţia muma. Separarea se poate efectua pe
trei căi: filtrarea precipitatului; decantarea; centrifugare.

2
 Spălarea precipitatelor
Precipitatele filtrate conţin o parte din soluţia mumă, odată cu aceasta, precipitatele reţin şi
sărurile conţinute în ea. Reţinerea solventului şi a sărurilor pe care le conţine, are loc şi în porii hârtiei
de filtru. Pentru eliminarea electroliţilor este necesar ca imediat după o filtrare să se procedeze la
spălarea precipitatului, utilizând de obicei un lichid care să antreneze soluţia în care s-a format
precipitatul, dar care să nu aibă acţiune solubilizantă asupra precipitatului şi nici vreo acţiune chimică
care să modifice compoziţia lui.
Deoarece în majoritatea cazurilor precipitatele cantitative se conduc în soluţii apoase, ca lichid
de spălare se foloseşte apa distilată care conţine ion comun. Spălarea se consideră terminată dacă
reacţia de probă este negativă. În acest scop se ia din tija pâlniei soluţie de spălare care a trecut peste
precipitat, se realizează pH-ul necesar şi cu un reactiv se încearcă prezenta ionului nedorit.
Uscarea şi calcinarea precipitatelor
Tratarea termică la temperatură joasă, până la 2500 C se numeşte uscare, iar la temperaturi mai
mari de 2500 C se numeşte calcinare.
Pentru uscare se utilizează etuva iar pentru calcinare se foloseşte flacăra becului de gaz sau
cuptorul.
Precipitatele filtrate şi spălate, înainte de cântărire se usucă pentru îndepărtarea apei de
umectare sau de cristalizare, pentru a le aduce într-o formă cu compoziţie chimică bine determinată,
pentru a putea fi cântărite.
Uscarea poate avea loc în curent de aer, în etuvă, în vid, sau utilizând solvenţi miscibili cu apa
şi cu tensiune mare de vapori.
Uscarea în curent de aer se aplică de obicei precipitatelor cristaline, care conţin apa de
cristalizare. Acestea sunt spălate cu alcool, eter sau acetona şi uscate la temperatura camerei până la
pondere constantă în curent de aer uscat, fără urme de umiditate. În acest scop, aerul se usucă trecându-
l printr-un tub cu CaCl2 anhidră. Prin această metodă se pot usca: CdS, AgCl, BaSO4.
Uscarea în vid se aplică precipitatelor cristaline şi uneori amorfe, care, în final se spală cu
alcool pentru îndepărtarea apei şi cu eter pentru îndepărtarea alcoolului. În final, precipitatul se usucă
în vid la temperatura obişnuită, în jur de 10-20 minute, în raport cu natura şi cantitatea precipitatului.
În cazul uscării precipitatului la vid, filtrarea se face pe creuzete filtrante, care au fost aduse
înainte de filtrare la masă constantă.
Uscarea în etuvă se realizează în cazul în care precipitatele pot fi aduse la masă constantă prin
uscare la o temperatură cuprinsă între 100-2000 C. În acest scop, precipitatul se filtrează pe creuzete
filtrante, aduse în prealabil la masă constantă, aceleaşi condiţii termice în care va fi prelucrat
precipitatul. Uscarea se conduce până la pondere constantă, verificată prin cântăriri succesive.
Diferenţa dintre masa creuzetului cu substanţă, ajunse la masă constantă şi masa creuzetului gol,
reprezintă cantitatea de precipitat din care se poate obţine prin calcul, cantitatea din specia chimica
care s-a determinat.
Calcinarea precipitatelor
Pentru a calcina precipitatul, cu o pensetă, se presează marginile hârtiei de filtru spre mijlocul pâlniei,
astfel încât să acopere precipitatul şi să se formeze un con. Acest con se va aşeza într-un creuzet
filtrant, adus în prealabil la masă constantă, cu vârful în sus, pentru a împiedica pierderea de substanţă.
Astfel, filtrul şi precipitatul se usucă încet la o temperatură nu prea mare, după ce hârtia de filtru
începe să se carbonizeze se apropie treptat flacăra de creuzet pentru calcinarea precipitatului. Când
calcinarea s-a terminat se îndepărtează flacăra, se lasă creuzetul să se răcească, apoi se introduce în
exicator, unde se lasă să se răcească până la temperatura din camera balanţelor.
1.1.2. Analiza volumetrică
În opoziţie cu analiza gravimetrică, la analiza volumetrică (titrimetrică) cantitatea necunoscută
a unei substanţe dizolvate nu se află printr-un produs de reacţie practic insolubil, care se separă şi
după anumite operaţii se cântăreşte, ci se determină prin măsurarea unui volum dintr-o soluţie de
reactiv. Soluţia de reactiv trebuie să aibă o concentraţie cunoscută, deoarece din aceasta şi din volumul
de reactiv folosit se determină prin calcul cantitatea substanţei de analizat.
În analiza volumetrică, reactivul sub formă de soluţie de concentraţie cunoscută se adaugă
treptat la soluţia ionului până la atingerea proporţiei stoechiometrice cerută de reacţia chimică care stă
la baza metodei de dozare. Momentul în care s-a atins această proporţie, deci reacţia s-a îndeplinit

3
cantitativ, poartă numele de punct de echivalenţă, iar operaţia constând în adăugarea în picături a
reactivului până la atingerea echivalenţei poartă numele de titrare.
Titrarea potenţiometrică se bazează pe măsurarea variaţiei potenţialului unui electrod indicator,
cufundat în soluţia de analizat, în timpul adăugării reactivului titrant. Deoarece nu se poate măsura
potenţialul unui singur electrod, practic se măsoară forţa electromotoare a pilei formate din doi
electrozi, electrodul indicator asociat cu un electrod de referinţă.
1.2. METODE ELECTROCHIMICE DE ANALIZĂ
Metode electrochimice (potenţiometrice, ampermetrice, coulometrice, polarografice, ş.a.) -
decelarea (punerea în evidenţă) componenţilor de dozat se face pe cale electrochimică, parametrul
direct măsurat fiind de natură electrică (potenţialul de electrod, intensitatea de curent, cantitatea de
electricitate).
1.2.1. Electrogravimetria
Trecerea curentului electric printr-o soluţie sau topitură de electroliţi, provoacă transformări
electrochimice la electrozi, care împreună cu celelalte fenomene care le însoţesc, poartă denumirea de
electroliză.
În cazul metodelor electrochimice, proba se introduce într-o celulă de electroliză şi se supune
electrolizei, substanţa de analizat depunându-se pe catod sau anod în stare solidă. Cantitatea ei se
stabileşte din greutatea depozitului şi se calculează după procedeele gravimetrice obişnuite.
1.2.2. Analiza coulometrică
Coulometria este metoda de analiză electrochimică bazată pe determinarea cantităţii de
electricitate ce este pusă în joc într-o reacţie chimică.
Analiza coulometrică se bazează tot pe electroliză. Substanţa de analizat este supusă unei
reacţii electrochimice totale iar cantitatea sa se calculează din cantitatea de electricitate (numărul de
coulombi) care se asociază acestei reacţii.
Conform legii lui Faraday, pentru transformarea electrochimică a unui mol de substanţă sunt
necesari n-F coulombi, astfel că la Q coulombi, corespunde o cantitate de substanţă G:

𝑄∙𝑀
𝐺=
𝑛∙𝐹

unde: m - masa moleculară (atomică) a substanţei de analizat; n - numărul de electroni care participă
la reacţia de electrod; F - numărul lui Faraday (96487 C); M / n F - echivalentul electrochimic al
substanţei.
1.2.3. Potentiometrie
Potenţiometria este metoda de analiză bazată pe măsurarea potenţialului unui electrod introdus
în soluţia de cercetat. Electrodul indicator este asociat cu un electrod de referinţă care posedă un
potenţial cunoscut şi constant. Măsurându-se forţa electromotoare a pilei formate din cei doi electrozi,
se determină concentraţia speciei ionice la care electrodul indicator este sensibil.
Metodele de analiză care se bazează pe determinarea potenţialului unui electrod adecvat
scufundat în soluţia sau topitura de electrolit, se numesc metode potenţiometrice. Electrodul de lucru
este asociat cu un electrod de referinţă (cu potenţial cunoscut), şi se măsoară forţa electromotoare a
pilei astfel realizate, acesta fiind domeniul potenţiometriei directe.
Într-o altă variantă, se urmăreşte variaţia forţei electromotoare în funcţie de volumul de titrant
adăugat în cursul unei titrări - procedeu folosit la determinarea punctelor de echivalenţă în titrări
potenţiometrice.
Dintre metodele potenţiometrice directe de o importanţă deosebită se bucură determinarea pH-
ului. Metoda se bazează pe măsurarea forţei electromotoare a unei pile galvanice care conţine un
electrod indicator de H+ ş un electrod de referinţă. Drept electrod indicator se utilizează electrodul de
sticlă.
Amperometria se bazează pe urmărirea intensităţii curentului electric ce trece între doi electrozi
aflaţi în soluţie şi menţinuţi la un potenţial constant.

4
 1.2.4. Analiza polarografică
Polarografia are la bază voltametria, adică studiul relaţiei curent-potenţial dintre doi electrozi
cufundaţi într-o soluţie, dintre care electrodul de lucru este electrodul picător de mercur.
Principiul polarografiei constă în realizarea unei electrolize la un potenţial care creşte constant
în timp, utilizând drept catod un electrod de mercur, iar ca anod un strat de mercur pe fundul celulei
electrolitice.
Spre deosebire de metodele electrogravimetrice, în polarografie nu se măsoară cantitatea de
substanţă depusă pe electrod, ci intensitatea curentului ce ia naştere la electrodul picător de mercur,
în timp ce i se aplică un potenţial uniform variabil, crescător.
1.3. METODE CROMATOGRAFICE (de absorbţie pe coloană, de repartiţie pe coloană, pe
strat subţire, pe hârtie, de lichide cu înaltă presiune, prin schimb ionic, de gaze) au la bază fenomenul
fizico-chimic de chemosorbţie care conduce la repartiţia diferită a componentelor unui amestec între
o fază mobilă şi una staţionară. În acest fel componentele ce migrează în direcţia de deplasare a fazei
mobile vor avea viteze diferite, asigurându-se separarea lor şi apoi identificarea şi dozarea lor. Tot din
categoria metodelor cromatografice face parte şi electroforeza, în care migrarea diferenţială a
componenţilor fazei mobile în raport cu faza staţionară se face sub influenţa câmpului electric fiind
posibile separări şi atunci când componenţii nu prezintă separaţii diferite între faze.
1.4. METODE TERMICE (termogravimetria TG, termogravimetria derivată GTD, analiza
termodiferenţială ATD, derivatografia termică, titrarea crioscopică, titrarea termometrică, titrarea
calorimetrică etc.) se bazează pe urmărirea modificării parametrilor termici şi calorici sau a altor
parametri fizici dependenţi de temperatură, generate de schimbările chimice ale sistemului de
analizat.
Analiza termică cuprinde un grup de tehnici în care o proprietate fizică specifică unei substnţe
(material) este măsurată funcţie de temperatură.
Analiza termică directă (AT) este una dintre cele mai simple variante experimentale în analiza
termică. metoda constă în măsurarea temperaturii probei supuse încălzirii sau răcirii controlate, după
un anumit program de temperatură funcţie de timp. Transformările de fază care au loc într-un sistem
dat, la încălzire sau răcire controlată, sunt întotdeauna însoţite de modificarea entalpiei sistemului (al
conţinutului caloric).
O substanţă cristalizată, pură, încălzită, se transformă în lichid (se topeşte) la o temperatură
fixă, numită punct de topire (p.t.). În timpul topirii, faza lichidă coexistă cu faza solidă, iar temperatura
rămâne constantă până când tot solidul trece în lichid. La răcire, lichidele pure se solidifică la o
temperatură fixă numită punct de solidificare (p.s.). la substanţele pure punctul de topire este egal cu
punctul de solidificare (p.t. = p.s.)
Termogravimetria TG constă în urmărirea variaţiei masei probei în funcţie de temperatura,
curbele termogravimetrice fiind utilizate pentru identificarea substanţelor şi dozarea lor.
Metoda analizei termice diferenţiale ATD se bazează pe modificarea entalpiei, modificare
survenită în probă în cursul unei încălziri uniforme. Astfel se stabileşte şi se măsoară cantitatea de
căldură ce se absoarbe sau se degaja datorită schimbărilor fizice sau chimice ce au loc în substanţe
solide, la variaţii de temperatura.
Derivatografia termică reuneşte tehnicile termogravimetriei, termogravimetriei derivate şi
analizei termodiferenţiale într-un ansamblu unitar, înregistrând simultan toate cele trei curbe, astfel
obţinând un număr de informaţii mai mare ce se completează reciproc şi care permit caracterizarea
multilaterală din punct de vedere calitativ şi cantitativ a substanţelor.
Calorimetria consta în măsurarea cantităţii de căldură schimbata în cursul reacţiilor chimice.
1.5. METODE OPTICE DE ANALIZĂ
Interacţiunile radiaţiilor electromagnetice cu substanţele, stau la baza metodelor optice de
analiză.
1.5.1. Spectrocopia de emisie
Spectroscopia este o ştiinţă care studiază interacţiunea radiaţiilor electromagnetice cu materia.
Spectroscopia este totodată o denumire generică data unei clase de procedee şi tehnici experimentale
prin care se urmăreşte şi se cuantifică efectul emisiei sau absorbţiei de energie de către o proba solidă,
lichidă sau gazoasă în scopul analizei calitative şi/sau cantitative a acesteia.
5
 În urma interferenţelor energetice între radiaţia electromagnetică şi materie rezultă spectre.
Partea spectroscopiei ce se ocupă cu legătura dintre intensitatea radiaţiilor electromagnetice ce
interacţionează cu materia analizată şi concentraţia speciilor atomice sau moleculare din materia
analizată poartă denumirea de spectrometrie.
Ansamblul de radiaţii emise de către o specie de atomi sau molecule excitate se numeşte
spectru de emisie.
La baza spectroscopiei de emisie se află spectrele de linii.
Analiza spectrală calitativă constă în identificarea lungimilor de undă a liniilor spectrale dintr-
un spectru de emisie. În analiza spectrală cantitativă se determină intensitatea liniilor spectrale.
aparatele utilizate în analiza spectrală de emisie se numesc spectrometre.
Începuturile spectroscopiei se refereau numai la analiza spectrului luminii vizibile. La ora
actuală spectroscopia acoperă pe lângă domeniul spectral al luminii vizibile şi restul spectrului
radiaţiei electromagnetice, pornind de la domeniul radiaţiei gama până în domeniul undelor radio.
Analiza spectrală reprezintă un şir de procente de investigare a compoziţiei şi concentraţiei
substanţelor şi materialelor ce se bazează pe cercetarea şi analiza fenomenelor ce apar ca urmare a
acţiunii reciproce dintre radiaţiile electromagnetice sau/şi particule elementare şi proba de analizat.
Un spectru oferă informaţii precise despre compoziţia calitativă şi cantitativă a materiei. Astfel,
o emisie sau o absorbţie de radiaţie electromagnetică are loc întotdeauna la anumite lungimi de unda,
indicate precis prin linii spectrale sau peak-uri (vârfuri), a căror valoare indică natura speciei chimice
atomice sau moleculare analizate şi formează baza analizei spectrale calitative. Intensitatea liniilor
sau peak-urilor unei spectrograme este proporţională cu concentraţia speciei chimice ce emite sau
absoarbe radiaţie electromagnetică pe acea lungime de undă şi formează baza analizei spectrale
cantitative.
1.5.2. Spectroscopia de adsorbţie
Metodele optice de adsorbţie se bazează pe iradierea probei de analizat cu un fascicul de
radiaţie electromagnetică, a cărui putere radiantă se micşorează, gradul de diminuare la ieşirea din
sistem fiind dependent de natura şi concentraţia speciilor absorbante.
În această categorie de analize se încadrează metodele colorimetrice (fotocolorimetrice) şi
spectrofotometrice, turbidimetrice, nefelometrice şi spectroscopia de absorbţie atomică.
Substanţele care absorb radiaţii din domeniul vizibil apar colorate în culoarea complementară.
Datorită acestui efect, în colorimetrie şi spectrofotometrie se poate determina cantitatea de lumină
absorbită de către o soluţie colorată, intensitatea radiaţiei transmise fiind proporţională cu concentraţia
speciilor absorbante din soluţia analizată. În turbidimetrie se determină lumina absorbită de către
particulele unei suspensii, iar în nefelometrie - lumina dispersată de către particulele unei suspensii,
intensitatea radiaţiei transmise direct sau a radiaţiei reflectate (dispersate) fiind proporţională cu
concentraţia suspensiei.
Spectrofotometrele sunt aparate cu care se măsoară absorbanţa sau transmitanţa soluţiilor
colorate, pentru o anumită lungime de undă.
Aparatele sunt construite pentru diferite domenii spectrale UV (ultraviolet), VIS (vizibil) sau
IR (infraroşu), utilizate analitic în funcţie de domeniul spectral în care absoarbe substanţa analizată.
1.6. METODE RADIOMETRICE SI RADIOCHIMICE
Radioactivitatea este proprietatea unor substanţe de a emite radiaţii. Emisia radiaţiilor este
spontană (nu necesită acţiunea unor factori externi). Aceste substanţe se numesc radioactive.
Substanţele radioactive pot fi naturale sau artificiale.
Substanţele nucleare sunt cele care conţin uraniu sau descendenţi ai acestuia. Metodele radiometrice
se bazează numai pe măsurarea radioactivităţii fără a face uz de operaţii chimice (cel mult dizolvarea
probei de analizat).
Metodele radiochimice
Radiochimia este ramura chimiei care se ocupă de studiul fenomenelor chimice în care sunt
implicate substanţe radioactive. Metodele radiochimice, pe lângă măsurarea radioactivităţii, utilizează
şi o serie de operaţii chimice specifice, exemple: metodele cu izotopi marcaţi, diluţia izotopică şi
titrarea radiometrică. Metodele radiometrice au găsit aplicaţii multiple în metalurgie pentru
optimizarea metodelor de producţie, cercetare şi control.