Comisia

Cea mai originală dintre Instituţii este cu evidenţă Comisia. Organ cu o

fizionomie cu totul aparte, cu o identitate şi personalitate proprie în cadrul
structurii instituţionale, Comisia exprimă interesul Comunităţilor independent de
statele membre. Deşi nu mai are rolul dominant avut de Înalta Autoritate,
Comisia rămâne în continuare “motorul”, construcţiei comunitare.

A. Compunere şi statutul membrilor

În organizarea, compunerea şi funcţionarea sa, acest organ este guvernat
de două principii: colegialitate şi unitate de administrare.
În privinţa compunerii, art.10 TF a stabilit următorul principiu:
- doar cetăţenii aparţinând unui stat membru pot fi membri ai Comisiei;
- fiecare stat are dreptul la cel puţin un reprezentant, fără ca numărul
membrilor aparţinând unui stat să fie mai mare de doi. Aceste reguli
sunt imperative.
În baza acestor dispoziţii compunerea Comisiei după anul 1995 a fost
următoarea: Franţa, Italia, Marea Britanie şi Spania, fiecare câte doi membri, iar
celelalte zece state fiecare câte un membru, astfel încât numărul total a fost de
20.
În baza Tratatului de la Nisa fiecare stat are dreptul la un membru,
numărul membrilor Comisiei neputând fi mai mare de 27 oricâte state vor adera
în timp. În aceste condiţii se pune problema reprezentării prin rotaţie. După
aderarea de 1 mai 2004, până la sfârşitul anului s-au menţinut regulile Tratatelor
iniţiale iar de la 1 noiembrie 2004 fiecare stat are dreptul la un membru astfel
încât numărul lor este în prezent de 27. Compunerea paritară a Comisiei a fost
dictată de păstrarea caracterului de eficienţă sporită a Instituţiei.
Potrivit Tratatului de la Lisabona, începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia
va fi compusă dintr-un număr de membri, incluzând preşedintele şi Înaltul
reprezentant al uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate,
corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre. Acest număr poate fi
modificat de Consiliul European care poate decide în acest sens cu unanimite
de voturi.
Fiecare membru propus de un stat pentru a face parte din Comisie trebuie
să obţină acordul guvernelor tuturor celorlalte state. Veto-ul exprimat de cel
puţin un stat nu îi dă dreptul să facă parte din Comisie.
Tratatul de la Maastricht a prevăzut pentru Comisie şi noua procedură a
investiturii în funcţie de către Parlamentul European. Această nouă procedură
acordă o mai mare legitimitate Comisiei, membrii săi fiind astfel numiţi în
funcţie şi cu acordul popoarelor din statele membre, nu doar cu acordul

1
guvernelor. În plus această procedură întregeşte dispoziţiile ce privesc
responsabilitatea, care era deja prevăzută de TF şi întărită ulterior de AUE.
Investitura în funcţie dată de Parlament justifică pe deplin şi răspunderea în faţa
acestuia.
După Tratatul de la Amsterdam preşedintele Comisiei este ales direct de
Parlamentul European, dispoziţie ce completează controlul politic al
Parlamentului asupra Comisiei.
Considerăm că această nouă dispoziţie întăreşte şi rolul de legislator al
Parlamentului European, adâncind interdependenţa dintre Instituţii şi situând pe
o treaptă superioară echilibrul dinamic al puterilor de care acestea dispun în
temeiul atribuţiilor conferite de tratate. În ambele proceduri (cea în faţa Comisiei
şi cea în faţa Parlamentului) investitura are un caracter colectiv.
Mandatul membrilor Comisiei a fost de patru ani, iar prin TM a fost
stabilit la cinci ani pentru a coincide cu cel al membrilor Parlamentului.
Mandatul poate fi reînnoit fără limită.
Acest mandat poate fi scurtat fie pentru întreaga Comisie, fie pentru un
membru al său în următoarele situaţii:
a) pentru întreaga Comisie dacă s-a adoptat o moţiune de cenzură de către
Parlament şi în acest caz Comisia este demisă în bloc;
b) pentru unul dintre membrii Comisiei în caz de deces, în cazul unei
demisii voluntare sau din oficiu. Demisia din oficiu este pronunţată de Curtea de
Justiţie, la cererea Consiliului sau a Comisiei, faţă de oricare dintre membrii care
nu şi-a respectat atribuţiile funcţiei sau a comis o greşeală gravă. În toate aceste
cazuri de scurtare individuală a mandatului, noul membru ales va sta în Comisie
doar până la expirarea mandatului celui pe care l-a înlocuit, evident putând
participa ulterior la noi proceduri de formare a Comisiei.
Membrii Comisiei au un statut particular subsumat principiilor de
independenţă, moralitate şi competenţă. Ei trebuie să fie indenpendenţi de statele
care i-au propus în funcţie, nu pot primi nici accepta nici un fel de îndrumări, de
influenţe din partea nici unei autorităţi naţionale sau a altor organisme
internaţionale. În aceste condiţii ei nu pot fi membri ai nici uneia dintre celelalte
Instituţii şi nici ai Parlamentelor naţionale.
Membrii Comisiei sunt independenţi şi faţă de persoanele juridice private
(nu pot reprezenta societăţi comerciale, alte întreprinderi etc.), în general sub
aspect patrimonial, funcţia poate fi compatibilă doar cu cea de cadru universitar
(în fapt, marile personalităţi ale dreptului comunitar au avut sau au calitatea de
membru al Comisiei).
Încălcarea acestui statut atrage declanşarea procedurii de demisie din
oficiu. La investirea în funcţie membrii Comisiei depun un jurământ prin care se
angajează solemn să respecte pe toată durata mandatului statul şi obligaţiile
2
asumate. Faţă de acest statut comisarii Uniunii Europene se bucură de un
prestigiu deosebit.
Tratatul de la Lisabona prevede ca din anul 2014 Comisia să funcţioneze
ca un colegiu format din preşedinte, înaltul reprezentant al Uniunii pentru
afacerile externe şi politica de securitate şi un număr de membri egal cu 2/3 din
numărul statelor membre, ce este decis de Consiliul European, membrii fiind
aleşi cu unanimitate de Consiliul de Miniştri, pe baza unui sistem de rotaţie egal
între state.
Tratatul de reformă acordă un rol politic sporit preşedintelui şi înaltului
reprezentant al Uniunii pentru afacerile externe şi politica de securitate, ce are
rangul de vicepreşedinte al Comisiei este numit cu majoritate calificată de
Consiliul European şi prezidează reunniunile Consiliului pentru politică externă,
reprezentând Uniunea în raporturile cu terţii alături de Preşedintele Consiliului
European.
B. Organizare
Organizată după principiul colegialităţii şi a unităţii de administrare,
Comisia se compune din membrii care sunt ajutaţi în activitatea lor de
numeroase servicii şi organe auxiliare.
Comisia se reuneşte în prezenţa membrilor săi, lucrând ca un organ
colegial condus de un preşedinte şi şase vicepreşedinţi.
Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi dintre membrii Comisiei după
aceeaşi procedură în faţa Consiliului. Mandatul lor în funcţie poate fi reînnoit.
Dispoziţiile privind mandatul celor două funcţii pot fi modificate doar de
Consiliu, cu unanimitate de voturi.
Tratatele au atribuit vicepreşedinţilor rolul de a-l înlocui în funcţie pe
preşedinte în situaţia în care acesta este împiedicat să o exercite, iar preşedintelui
i-au atribuit un rol mai mult protocolar şi administrativ. Practica a completat
rolul său conferindu-i un important rol politic. Atribuţiile administrative au în
vedere convocarea şi conducerea reuniunilor iar cele protocolare calitatea de a
reprezenta Comisia în raporturile externe.
Ca organe auxiliare de lucru pe diferite sectoare specializate, Comisia este
organizată în divizii, direcţii, direcţii generale, servicii şi oficii. Se mai pot
constitui comitete şi grupuri de lucru. Toate aceste organe auxiliare se află sub
autoritatea unui comisar. Acest aparat auxiliar este foarte vast, spre exemplu
numai numărul direcţiilor generale este de 22. Sub aspectul funcţionarilor,
aparatul Comisiei este cel mai mare în raport cu celelalte organe, fiind alcătuit
din mii de funcţionari şi salariaţi, sediul acestor organe auxiliare fiind la
Bruxelles şi Luxembourg.

C. Funcţionare
3
 Regulile privind funcţionarea sunt reglementate în mod particular de
Regulamentul intern al Comisiei ce stabileşte un regim guvernat de principiul
colectivităţii şi responsabilităţii solidare în faţa Parlamentului European.
Comisia se întruneşte cel puţin o dată pe săptămână şi poate organiza şi
şedinţe ad-hoc ori de câte ori este nevoie. Şedinţele se desfăşoară cu uşile
închise. Când sunt discutate probleme mai delicate nu pot participa la şedinţă
decât comisarii, iar în afara acestui caz la lucrări pot participa funcţionarii
responsabili pe domenii, anume invitaţi la lucrări pentru a da toate relaţiile
necesare în faţa membrilor Comisiei, precum şi secretarul general.
Drept de vot au doar membrii Comisiei.
Comisia se convoacă de către Preşedinte, care stabileşte ordinea de zi şi
conduce lucrările.
În principiu hotărârile nu pot fi luate decât de Comisie, în şedinţă, cu
quorum-ul cerut iar actele astfel adoptate pot fi regulamente, decizii sau
propuneri (avize).
Pentru a evita o încărcare prea mare a reuniunilor s-a adoptat sistemul
procedurii scrise şi delegarea de semnătură. În ceea ce priveşte procedura scrisă,
ea se foloseşte în situaţia problemelor asupra cărora nu sunt divergenţe şi nu sunt
de importanţă prea mare.

D. Atribuţii
Tratatele Constitutive, şi tatatele modificatoare definesc atribuţiile
conferite Comisiei, în lumina cărora primeşte un rol fundamental: de a exprima
interesul comunitar şi de a asigura realizarea lui.
Comisia are următoarele atribuţii:
-veghează la aplicarea dispoziţiilor tartatelor cât şi a dispoziţiilor luate de
instituţii în temeiul acestora;
-formulează recomandări sau avize, în materii care fac obiectul tratelor,
dacă acesta le preved expres sau ea le consideră necesare;
-dispune de o putere de decizie proprie şi participă la formarea actelor
Consiliului şi ale Parlamentului;
-exercită competenţele pe care Consiliul i le conferă pentru executarea
regulilor pe care acesta le stabileşte.
Comisia are în primul rând importantul rol de a elabora dreptul. Ea este
principalul iniţiator legislativ, la propunerea sau cu autorizarea ei, Consiliul ia
toate hotărârile; la fel şi Parlamentul în materiile în care are putere de decizie.
Comisia are şi un rol decizional în domeniile care i-au fost conferite de
tratate, actele sale având direct o putere executorie asupra subiectelor pe care le
au în vedere.

4
 Comisia are un important rol de control care corespunde misiunii de a
veghea la respectarea tratatelor. Ea îşi exercită acest rol atât faţă de Consiliu cât
şi de statele membre, putând declanşa “procedura de carenţe” faţă de Consiliu şi
“procedura de lipsuri” faţă de state, iar faţă de particulari poate dispune sancţiuni
sub forma amenzilor în cazul în care se constată nereguli în aplicarea tratatelor.
Faţă de rolul şi atribuţiile pe care le are, Comisia se prezintă drept un
garant al interesului general comunitar.
În realizarea triplului rol conferit Comisia se bucură de o eficientă putere
de informare şi prevenţie pe care o exercită atât în raport cu statele cât şi cu
participanţii. Statele membre au obligaţia de a aduce la cunoştinţa Comisiei toate
situaţiile de drept şi de fapt, precum şi toate măsurile pe care le au în vedere
relativ la aplicarea tratatelor. Instituţiile au şi ele această obligaţie.
Corelativ acestei obligaţii Comisia poate face toate verificările privind
respectarea şi aplicarea tratatelor.
Acelaşi regim se aplică şi particularilor. În plus, faţă de aceştia se pot lua
măsuri executorii, cele mai dese fiind sancţiunile aplicate ca urmare a încălcării
regimului concurenţei.
Comisia este abilitată de a încuviinţa faţă de state măsurile derogatorii de
la aplicarea tratatelor, măsuri pe care statele le pot cere doar în perioada de
tranziţie şi privesc transformările ce trebuie să le realizeze în ordinea economică,
politică şi juridică internă. Aceste acte sunt în principiu rare.
Exercitându-şi rolul de principal iniţiator legislativ, Comisia reprezintă
forţa motrică a integrării europene. Tratatele i-au conferit acest drept pentru
quasitotalitatea domeniilor de acţiune.
Alături de Consiliu, Comisia reprezintă Uniunea Europeană în relaţiile cu
terţii, iar practica delegării puterii de reprezentare în favoarea Comisiei a făcut
să crească rolul acesteia în raporturile externe ale UE.