„Jurnalul filozofic” de Constantin Noica sau Viziunea lui Noica asupra

şcolii

Bogdan Găban, clasa a IX-a B

Liceul Teoretic „Constantin Noica” Sibiu
Coordonator, prof. dr. Ana Maria Joarză

Filosof, poet, eseist, publicist şi scriitor român, Constantin Noica este omul care probabil
că a săpat cel mai profund în sufletul şi spiritul românesc, în unitatea limbii noastre. S-a născut
la data de 12 iulie 1909, în comuna Vităneşti, judeţul Teleorman, într-o familie cu vechi
rădăcini aromâne şi a decedat în 4 decembrie 1987, la Păltiniş, judeţul Sibiu. Şi-a desfăşurat
activitatea ca scriitor în perioada interbelică şi postbelică. I-a avut ca modele pe Platon,
Goethe, Hegel, Martin Heidegger şi pe Mihai Eminescu şi a influenţat, la rândul său pe Gabriel
Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru, Sorin Lavric, și Andrei Cornea. Filosoful Constantin
Noica este un simbol al "rezistenţei prin cultură" într-un regim de dictatură. După 1989, Gabriel
Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărților lui Noica.
Publicat în anul 1944, Jurnalul filozofic relatează trăiri, evenimente din viaţa scriitorului.
Din acest jurnal reiese obsesia lui Noica pentru o şcoala în care să nu se predea nimic. Imaginar
situată lângă o margine de cetate, aceasta este o școală spre care tinerii să se îndrepte pentru a
scăpa de „tirania” profesoratului: „Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind,
nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni
tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului.” Constantin Noica este
de părere că şcoala ar trebui să le ofere elevilor stări de spirit, nu conţinuturi, sfaturi sau
învăţături, considerând şcoala în care profesorul nu învaţă, la rândul său, de la discipol ca fiind
o absurditate (şcoliile ar trebui să se ghideze dupa metoda „nu se ştie cine dă şi cine primeşte”
şi nu după metoda „luaţi de ici până ici” – expusă în al treilea capitol al romanului autobiografic
al lui Ion Creangă: „Amintiri din copilărie”). Citându-l pe filosoful Nae Ionescu (care a fost
profesorul său timp de trei ani), Noica afirmă că şcoala este bună, cu condiţia să nu fie luată în
serios (”Şcoala e bună, spunea Nae Ionescu, cu condiţia să n-o iei în serios”). Tot el adaugă
despre şcoală că nu se pot exprima lucruri profunde, adânci, în schimb, despre dragoste, moarte,
creştinism, se poate. Acesta realizează o corespondenţa între cadrele didactice şi ştiinţa seacă a
dreptului („Când mă gândesc la profesori, mă gândesc la ştiinţa seacă a dreptului”), cu
motivaţia că profesorii sunt prea stricţi, iar în lumea pedagogiei se găsesc la fel de multe reguli
precum în cea juridică. În opinia filosofului, singura şcoala valabilă, creatoare de cultura este
cea în care profesorul însuşi trece examene. Noica adresează profesorilor proverbul „nu da
povaţa celui ce nu ţi-o cere, căci nu te ascultă”, încercând să le explice că mai întâi ar trebui să
încerce să stârnească curiozitatea elevilor, punându-i în situaţia de a le cere sfatul: “Ce nu ştiu
pedagogii şi ştie bunul-simţ românesc: nu da povaţă celui ce nu ţi-o cere, căci nu te ascultă.
Însetează-l întâi. Pune-l în situaţia de a ţi-o cere. Şi pe urmă spune-i - dacă ai de spus ceva.”
“Esenţa profesorilor e de a împiedica gândirea să fie căutare, spre a fi exactitate”,
însemnează scriitorul în jurnal, adăugând că pedagogia doreşte să tehnicizeze, să reducă la
formă şi tipare ceva viu, aşa cum făcea sofistica (cea care învăţa în trecut oamenii cum să
gândeşti despre orice şi cum să răspunzi oricui) pentru gând sau retorica (cea care învăţa copiii
cum să vorbească, care sunt părţile unui discurs şi cum să spui ceva, chiar când nu ai nimic de
spus) pentru cuvânt. Pedagogii încearcă sa creeze din tot - de la cea mai mică furnică şi până la
cel mai mare munte – o lecţie (Oamenii aceştia ţin neapărat să facă din totul — şi aşa, direct, în
chip indiscret — o lecţie).

1
 Noica consideră pedagogia ca fiind o supremă absurditate (“Dar e suprema absurditate a
pedagogiei”), cât despre şcoala la care visează, nu crede că are resursele necesare pentru a o
construi, dar, i-ar face plăcere ca la sfârşitul vieţii să poată spune că nici nu a făcut altceva.
Gândurile lui Noica privind o şcoală ideală sunt puse în aplicare, fiind descrise în
“Jurnalul de la Păltiniş” al lui Gabriel Liiceanu. Prima ediţie a jurnalului – cea în care sunt
consemnate momentele petrecute de Gabriel Liiceanu în preajma lui Noica – a apărut la Cartea
Românească în 1983. A doua, revăzută şi adăugită cu paginile cenzurate, a fost publicată de
Humanitas în 1991. Actualei edţii – a treia – i-au fost adăugate două texte tulburătoare de dată
recent (1996), despre arestarea şi moartea lui Noica. Jurnalul de la Păltiniș cuprinde însemnări
între datele 21 martie 1977 şi iulie 1981. Noica era revoltat pe sistemul actual de învăţământ,
probabil si din motivul prea multor ani petrecuţi prin şcoli naţionale si internaţionale. Din
acestă cauză a dat naştere "şcolii" filozofice de la Păltiniş, situată la “4000 de picioare deasupra
omenirii”, după consemnările lui Gabriel Liiceanu, în “cămăruţa austeră a vilei 23”, unde aveau
loc “cele mai pasionante înfruntâri de idei, se făceau cele mai subtile, aprige şi prieteneşti
observaţii pe marginea textelor proprii, supuse judecăţii celorlalţi”. Acesta era locul unde
filosoful si discipolii săi se întâlneau constant. Printre discipolii săi se numărau Gabriel
Liiceanu, Andrei Pleşu, Alexandru Dragomir, Mihai Șora, Constantin Barbu, Vasile Dem.
Zamfirescu şi mulţi alţii. Păltinişul este descris în jurnalul lui Liiceanu ca fiind un loc de
pelerinaj, un loc unde au reînviat dialogurile de tip socratic pe care Noica le purta cu
admiratorii şi discipolii săi.

Bibliografie
Constantin Noica, Jurnal filosofic
Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș
www.ro.wikipedia.org