O SCRISOARE PIERDUTA- COMEDIE

De I. L. Caragiale

Ion Luca Caragiale face parte dintre cei patru mari clasici ai literaturii române
alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici și Ion Creangă, fiind considerat cel mai
mare dramaturg român.
Comediile sale „O scrisoare pierdută”, „O noapte furtunoasă”, „Conu Leonida
față cu reacțiunea”, și „D-ale carnavalului” oferă o imagine a societății din
vremea scriitorului „ într-o manieră comico-ironică de neegalat”(Nicolae
Manolescu).
Cea mai cunoscută dintre piesele de teatru a lui Caragiale, este „ O scrisoare
pierdută”, jucată pentru prima dată în 1884 pe scena Teatrului Național din
București.
Textul este o comedie de moravuri, în care sunt satirizate aspecte ale societății
contemporane autorului, sursa de inspirație fiind o farsă electorală din 1883.
Comedia este o specie a genului dramatic, menită să stârnească râsul prin
surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații, finalul
fiind unul fericit, având rol moralizator.
Operele dramatice se caracterizează prin: structura specifică, fiind segmentate
în acte, scene și tablouri, prezența conflictelor dramatice, utilizarea dialogului și
a monologului ca moduri de expunere predominante, existența didascaliilor (au
rol de a ajuta la caracterizarea personajelor, de a fixa cadrul spațio-temporal și
de a oferi repere pentru viziunea regizorală și jocul actoricesc).
Comedia aparține realismului clasic prin: satirizarea unor aspecte sociale din
viața politică și de familie, veridicitatea întâmplărilor obținută prin tehnica
acumulării detaliilor și personajele tipice despre care criticul literar Garabet
Ibrăileanu afirmă că „fac concurență stării civile”.
Textul vizat reflectă toate particularitățile comediei și ale genului dramatic.
Titlul pune în evidență contrastul comic dintre aparență și esență. Articolul
nehotărât „O” sugerează banalitatea si repetabilitatea întâmplărilor
prezentate, substantivul comun „scrisoare” reprezintă arma șantajului, iar
adjectivul provenit din verbul la participiu „pierdută” anticipează intriga piesei.
Tema comediei constă în satirizarea vieții publice și de familie a unor politicieni
din societatea românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Comedia
înfățișează aspecte din viața politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor
pentru Cameră, șantajul, falsificarea listelor electorale) și de familie (triunghiul
amoros Zoe-Trahanache-Tipătescu) a unor politicieni corupți.
Fiind destinată reprezentării scenice, opera dramatică impune anumite limite în
ceea ce privește coordonatele spațio-temporale.
Astfel acțiunea se petrece „în Capitala unui județ de munte, în zilele noastre”,
adică în perioada contemporană autorului, la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe
parcursul campaniei electorale, într-un interval de trei zile.
La nivel structural, opera are toate particularitățile unui text dramatic. Astfel
este segmentat în patru acte, fiecare având mai multe scene (I-9, II-14, III-7, IV-
14).
În expoziție este prezentată discuția dintre Ștefan Tipătescu, prefectul județului
și Ghiță Pristanda, polițistul orașului, pe parcursul căreia Tipătescu află că
scrisoarea de amor pe care i-o adresase amantei sale, Zoe Trahanache, a ajuns
în mâinile rivalului său politic, Nae Cațavencu, acesta amenințând că o va
publica daca nu îl susțin în campania electorală pentru Camera Deputaților.
Intriga o constituie pierderea scrisorii de către Zoe, fiind găsită de Cetățeanul
Turmentat, dar Nae Cațavencu profită de starea acestuia de ebrietate reușește
să i-o fure (aceste evenimente au loc din punct de vedere cronologic înaintea
expozițiunii).
Desfășurarea acțiunii este plină de evenimente, în aceasta fiind prezentate
eforturile lui Ștefan Tipătescu, ale Zoei și ale lui Zaharia Trahanache de a
recupera scrisoarea. Tipătescu îi ordonă lui Ghiță să meargă la Nae să caute
scrisoarea și să i-o aducă, dar scrisoarea nu se lăsa găsită. În acest sens,
Cațavencu este privat de liberate, iar la cererea Zoei Trahanache este adus
pentru a discuta despre scrisoare. Acesta își caută propriile interese pentru
înapoierea scrisorii, încât Zoe apelează la tot arsenalul feminin de convingere
pentru a-l determina pe Tipătescu să-l sprijine pe Cațavencu în campania
electorală pentru a recupera scrisoarea. În tot acest timp Zaharia Trahanache
crede ca scrisoarea este doar o înscenare de a lui Cațavencu.
Punctul culminant se produce la adunarea electorală, când, de la centru, este
impus un nou candidat, Agamemnon Dandanache, iar Cațavencu își pierde
pălăria, în căptușeala căreia se afla scrisoarea, în învălmășeala de la primărie.
Scrisoarea fiind găsită tot de Cetățeanul Turmentat.
În deznodământ, Cetățeanul Turmentat îi înapoiază scrisoarea Zoei. Aceasta îl
iartă pe Cațavencu și îi propune să conducă el festivitatea din ziua următoare
dată în cinstea câștigătorului alegerilor, Agamemnon Dandanache. Opera
încheindu-se într-o stare de sărbătoare.
Conflictul principal este acela între doua tabere politice rivale: pe de-o parte
sunt exponenții partidului de guvernământ (Tipătescu, Trahanache și Zoe ca
parte a triunghiului conjugal) și pe de altă parte reprezentanții opoziției
(Cațavencu și acoliții săi).
În text există și conflicte secundare, cel mai bine conturat este acela care îi
opune pe Farfuridi și Brânzovenescu lui Tipătescu, cei doi suspectându-l pe
prefect de trădare.
Alt conflict secundar este între Nae Cațavencu și toți cei care fac parte din
opoziție.
Conflictele evoluează gradual și cresc în intensitate, ceea ce conferă dinamism
acțiunii, menținând treaz interesul spectatorului sau al cititorului prin tehnica
bulgărului de zăpadă.
Personajele aparțin tipologiei clasice pentru că au o singură trăsătură
dominantă de caracter, dar se apropie de realism, fiind individualizate prin
limbaj și prin statutul social și psihologic. Astfel, personajele reprezintă diferite
tipuri umane: Ștefan Tipătescu-tipul amorezului și al ambițiosului, Zoe
Trahanache-cocheta adulterină și femeia voluntară, Zaharia Trahanache-
tipul ,,încornoratului simpatic” și al politicianului abil, Nae Cațavencu-
demagogul politic, Farfuridi-prostul fudul, Brânzovenescu-ecoul minor al lui
Farfuridi, Ghiță Pristanda-tipul servilului, Cetățeanul Turmentat-tipul viciatului
și al alegătorului neștiutor și Agamemnon Dandanache-stupidul peltic.
Caragiale conturează prin personajele acestei piese defecte umane care se
perpetuează și astăzi și pe care societatea nu doar că le acceptă, ci le și
valorizează.
În opinia mea „O scrisoare pierdută” este o comedie totală, deoarece sursele
comicului sunt variate și au rolul de a satiriza defectele omenești, conform
principiului autorului „nimic nu arde mai rău pe ticăloși decât râsul”.
Comicul de moravuri vizează viața de familie (imoralitatea triunghiului amoros)
și viața politică (șantajul, falsificarea listelor electorale, corupția).
Comicul de situație susține tensiunea dramatică prin întâmplările neprevăzute,
construite după scheme comice clasice: pierderea și găsirea scrisorii,
acumularea progresivă, confuzia, evoluția inversă, quiproquo-ul.
Comicul de caracter cuprinde tipologiile clasice, reliefând defecte general
umane, pe care Caragiale le satirizează prin râs (ex. demagogia lui Cațavencu,
prostia lui Farfuridi, servilismul lui Pristanda, senilitatea lui Dandanache)
Comicul de intenție, se referă la atitudinea scriitorului față de personajele sale.
Astfel substanța piesei este supusă unor modalități de tratare diferită, care se
evidențiază în vorbirea personajelor. Atitudinea autorului este ironică (față de
Pristanda care pronunță greșit neologismele), sarcastică (față de Cațavencu),
satirică (atunci când Trahanache pentru a păstra relația cu prefectul jură că e
scrisul lui Tipătescu, dar el tot nu crede) și grotescă (față de Dandanache).
Comicul de limbaj este savuros și reflectă incultura personajelor. Acesta se
realizează prin diferite mijloace lingvistice: pronunția greșită a unor neologisme
sau a unor cuvinte obișnuite ( Ghiță Pristanda „famelie mare, renumerație după
buget, mică”), structuri care conțin nonsensuri ( „industria română e
admirabilă, e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire”- Nae Cațavencu), lipsa de
proprietate a unor cuvinte scrise cu sens greșit, confuzii paronimice (
„scropuloși pentru scrupuloși”-Pristanda) și sintagma este „scrofuloși la
datorie”, cacofonii „carevasăzică ca”, pleonasme „ unde nu e moral, acolo e
corupție”, contradicții de termeni „la 12 trecut fix”, tautologii „enteresul și iar
enteresul”, „vezi tânăr, tânăr, dar copt”.
Ticurile verbale ale personajelor sunt o sursă inepuizabilă a comicului de limbaj:
Ghiță Pristanda („curat!”), Cetățeanul turmentat („eu cu cine votez?”), Zaharia
Trahanache („ai puțintică răbdare”).
Comicul de nume evidențiază originea dominantă de caracter sau rolul
personajelor în desfășurarea evenimentelor: Zaharia Trahanache vine de la
„zahăr” și sugerează zahariseala (starea de ramolire, bătrânețea), iar
Trahanache vine de la „trahana” (o cocă moale care se modelează ușor ca și
personajul care se lasă condus de soția lui, de propriul interes), Ghiță Pristanda,
„pristanda” (joc moldovenesc prin care se bate pasul pe loc), Agamemnon
Dandanache, forma diminutivală „Agamiță” și „Gagamiță” arată prostia
acestuia, „Dandanache” vine de la „dandana” (o situație încurcată sau o belea)
și semnifică faptul că apariția lui provoacă încurcătură.
Notațiile autorului caracterizează personajele indirect, prin gesturi și mimică. În
lista cu persoanele de la începutul piesei, alături de numele sugestive pentru
tipologia comică, scriitorul precizează și statutul social al personajelor: Ștefan
Tipătescu „prefectul județului” este unul dintre stâlpii puterii locale; are
gândire de stăpân medieval, îl transformă pe polițaiul orașului în sluga
personală; Agamemnon Dandanache „vechi luptător de la 48”, este politician
senil care produce o dandana, prin considerarea șantajului drept o formă de
diplomație; Zaharia Trahanache, alt stâlp al puterii locale, politicianul abil și
venerabil, avid de putere, este „prezidentul” tuturor „comitetelor și comițiilor”
din județ.
În opinia mea, „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale este o comedie totală, cu
variate surse ale comicului și în care autorul aduce în atenția cititorului tipologii
umane prezente atât în trecut cât și în societatea de astăzi.
În concluzie, prin toate aceste mijloace piesa provoacă râsul, dar, în același
timp atrage atenția cititorului sau a spectatorului, în mod critic, asupra
„comediei umane”, personajele textului urmărind menținerea sau dobândirea
unor funcții politice, a unui statut social sau a unor avantaje. Lumea eroilor lui
Caragiale fiind alcătuită după principiul „scopul scuză mijloacele”.