ENIGMA OTILIEI

De George Călinescu
-roman realist de tip balzacian-
George Călinescu este unul dintre cei mai importanți critici și istorici literari
români. Acesta a dublat activitatea de teoretician cu aceea de scriitor, ca
romancier cultivând realismul balzacian, metoda de creație vizibilă în toate cele
patru romane ale sale: „Cartea nunții”, „Enigma Otiliei”, „Scrinul negru”,
„Bietul Ioanide”.
Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune
complexă care se desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje
numeroase a căror personalitate este bine individualizată și al căror destin este
determinat de trăsături, de caracter și întâmplările ce constituie subiectul operei.
Realismul este un curent literar teoretizat în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea care promovează reflectarea veridică a realității în operele literare.
Realismul balzacian se individualizează prin profunda impresie de autenticitate
rezultată din: tehnica detaliului semnificativ, portretele demonstrative, ilustrarea
unor motive literare cum ar fi motivul orfanului, motivul paternității, motivul
banului, motivul moștenirii etc. și prezentarea unor tipologii umane specifice
existenței burgheze (tipul parvenitului sau al arivistului, tipul avarului, tipul
intelectualului în formare etc.)
Cel de-al treilea roman al lui George Călinescu, „Enigma Otiliei”, a fost publicat
în anul 1938 și reflectă realismul balzacian în esența lui prin: tematica socială,
încadrarea personajelor în tipologii, utilizarea tehnicii detaliului semnificativ și
stilul sobru.
Inițial titlul romanului era „Părinții Otiliei”, atenția fiind focalizată astfel asupra
motivului paternității. Ulterior, titlul a fost schimbat de editori, cu acordul
scriitorului, din motive comerciale în „Enigma Otiliei”, ceea ce a dus la plasarea
în prim plan a misterului eroinei, deși enigma nu o trăiește Otilia ci Felix și
Pascalopol.
Tema textului este una specifică realismului fiind reprezentată de viața
burgheziei bucureștene de la începutul secolului XX, surprinsă sub detrimentul
social-economic ilustrând modul în care puterea banului pervertește totul.
Motivele care ajută la configurarea orizontului tematic sunt preluate tot din
inventarul realismului balzacian: motivul paternității eșuate, motivul moștenirii,
motivul orfanului etc.
Viziunea despre lume este în corelație cu tematica, autorul conturând imaginea
unei societăți în care banul influențează dinamica interumană.
Perspectiva narativă este obiectivă, întâmplările fiind relatate la persoana a III-a
de către un narator omniscient, obiectiv și extradiegetic, cu viziune „din spate”
și focalizare 0.
Romanul este alcătuit din 20 de capitole, iar acțiunea se derulează pe două
planuri: unul urmărește destinul lui Felix Sima, iar celălalt urmărește lupta dusă
de „clanul” Tulea pentru moștenirea lui Costache Giurgiuveanu. În interiorul
aceluiași plan, secvențele se conectează prin înlănțuire și ocazional prin inserții,
iar trecerea de la un plan la altul se face în alternanță.
Narațiunea se îmbină cu consistente fragmente descriptive, realizate prin tehnica
detaliului semnificativ și cu secvențe dialogate și monologate care contribuie la
caracterizarea personajelor.
Există o simetrie a incipitului cu finalul deoarece textul începe și se încheie cu
imaginea străzii Antim și a casei lui Costache Giurgiuveanu, surprinse din
perspectiva lui Felix aflat însă la vârste diferite: la sfârșitul adolescenței și
ulterior la maturitate (după 10 ani).
Incipitul este unul specific balzacian fiind realizat prin tehnica detaliului
semnificativ, fiind descrisă minuțios casa lui Costache Giurgiuveanu, dar și
strada pe care aceasta se afla.
Tânărul Felix Sima, rămas orfan sosește în 1909 la București pentru a studia
medicina. Acesta se cazează la ruda sa prin alianță, Costache Giurgiuveanu,
rentier îmbogățit prin avariție, care o crește pe Otilia, fiica soției sale care
murise, pe care o iubește nespus, dar neîndurându-se totuși să o înfieze. În acea
seară, tânărul îi cunoaște pe membrii familiei Tulea, precum și pe moșierul
Leonida Pascalopol.
Leonida Pascalopol este foarte atent și grijuliu cu Otilia, iar Felix observă
conexiunea dintre cei doi. Otilia este invidiată de toată familia Tulea, în frunte
cu sora lui Costache Giurgiuveanu, Aglae Tulea și cu ginerele acesteia, avocatul
fără procese Stănică Rațiu.
Rugat de Aglae, Felix acceptă să îl mediteze pe Titi, fiul acesteia, care a rămas
corigent, iar în aceste împrejurări sora sa, Aurica se atașează de tânărul student.
Acesta, însă, se simte tot mai atras de Otilia pe care o admiră și cu care petrece
tot mai mult timp, iar în Pascalopol vede un rival.
În peisaj apare și Stănică Rațiu, concubinul Olimpiei, fiica lui Simion si Aglae
Tulea. Acesta refuză să se căsătorească cu Olimpia deoarece Simion nu dorește
să-i ofere zestre fetei, susținând că nu e fata lui.
În ciuda sentimentelor dintre cei doi tineri, după moartea lui Costache, fata îi
reda lui Felix libertatea pentru a-și putea îndeplini visul de a deveni medic și se
căsătorește cu Pascalopol. Stănică descoperă unde este ascunsă averea lui moș
Costache și o fură, fapt care îi aduce moartea bătrânului.
Finalul este unul închis aducând cu sine soluționarea tuturor conflictelor și
sintetizând destinul ulterior al personajelor, ultimul capitol având rol de epilog.
Felix ajunge doctor renumit și profesor universitar și se căsătorește din dragoste
cu o fată din înalta societate, Leonida Pascalopol și Otilia divorțează redându-i
libertatea tinerei care se recăsătorește cu un conte și se stabilește la Buenos
Aires.
Simion moare la sanatoriu, iar Aglae rămâne cu casa lui Costache și cu cei trei
copii ai săi care nu reușesc să-și creeze propriile familii. Stănică divorțează de
Olimpia, se însoară cu Georgeta, o curtezană de lux întreținută și se lansează în
politică și în afaceri cu banii furați.
Felix se întâlnește în tren cu Pascalopol, care îi arată o fotografie cu Otilia, dar
Felix nu o mai regăsește pe fata de care se îndrăgostise.
În roman conflictele sunt numeroase și de diferite facturi.
Conflictul principal de tip exterior este cel dintre cele 2 familii înrudite, cauza
lui fiind moștenirea lui Costache Giurgiuveanu. Acest conflict surprinde modul
în care banul distorsionează relațiile de familie și pervertește sentimentele.
Există și conflicte secundare exterioare cum ar fi cel de ordin sentimental dintre
Felix și Pascalopol, tânărul fiind foarte gelos pe moșier din cauza Otiliei.
Sunt configurate și conflicte interioare, cel mai bine conturat fiind cel
experimentat de Felix, generat de incertitudinea sentimentală.
De asemenea, autorul ilustrează într-un mod subtil, dar percutant zbuciumul
interior al Otiliei din cauza statutului ei ingrat în familie și în societate.
Personajele sunt construite în manieră realistă și se înscriu în tipologii. Așadar
Felix Sima reprezintă tipul intelectualului în devenire, Otilia Mărculescu este
întruchiparea eternului feminin care prin natura lui este contradictoriu și
derutant, Leonida Pascalopol întruchipează tipul aristocratului rafinat, Costache
Giurgiuveanu este tipul avarului, umanizat de dragostea sinceră pe care i-o
poartă Otiliei. Celelalte personaje, Aglae Tulea- baba absolută fără cusur în rău,
Aurica- fata bătrână, Titi- tipul retardatului, Olimpia- tipul femeii placide,
Simion- tipul senilului, iar Stănică Rațiu este tipul arivistului, al parvenitului.
Personajul principal este Felix Sima care se individualizează prin dorința ieșită
din comun care îl ajută să își făurească cariera dorită. E l este surprins în
procesul de maturizare ceea ce imprimă textului caracterul de bildungsroman.
Personajul principal feminin este Otilia Mărculescu, fiica vitregă a lui Costache
Giurgiuveanu, neadoptată legal de acesta. Ea trăiește drama unui viitor incert,
confruntându-se atât cu statutul ingrat din familie cât și cu statutul ingrat în
societatea timpului său în care femeile nu aveau prea multe opțiuni existențiale.
La un nivel general, Călinescu realizează un portret de o mare autenticitate al
burgheziei bucureștene de la începutul secolului XX surprinsă sub
determinismul socio-economic.
Limbajul autorului este unul elevat, existând termeni de specialitate și
neologisme. Stilul este unul sobru și sofisticat, frazele sunt lungi și sinuoase.
În opinia mea, „Enigma Otiliei” este un roman este un roman realist balzacian
prin: prezentarea critică a unor aspecte ale societății bucureștene de la începutul
secolului XX, tema paternității și a moștenirii, structura, specificul secvențelor
descriptive, realizarea unor tipologii, veridicitate, narațiunea la persoana a III-a.
Cartea depășește însă modelul realismului clasic prin spiritul critic și polemic,
prin elemente ale modernității.
Așadar, roman al unei familii și istorie a unei moșteniri, „Enigma Otiliei” de
George Călinescu se încadrează în categoria prozei realiste, după cum afirmă și
Nicolae Manolescu Este un roman de critic, în care realismul, balzacianismul și
obiectivitatea au devenit program estetic”.