Caracterizarea lui Razvan

Drama „Răzvan şi Vidra”, „opera dramatică in cinci cânturi”, de Haşdeu reflectă ideile inaintate ale
autorului şi are un personaj de referinţă.

Răzvan este personajul principal in această dramă. Apare ca un personaj excepţional, ţigan dezrobit,
cu virtuţi remarcabile, robit a doua oară ,dupa care devine un luptător pentru dreptate socială.

Destinul lui Răzvan este cel al unui erou romantic, de excepţie. El va cunoaşte de-a lungul celor cinci
cânturi bucuria măririi, dar şi amărăciunea căderii. Este pasional, inflăcărat, energic, activ, hotărit şi ,
işi făureşte idealuri umane: dreptate socială şi libertate individuală. Sub impulsurile Vidrei, care i-a
introdus, picătură cu picătură patima măririi, el va fi condus de ambiţia puterii; de a deveni domn pe
scaunul Moldovei.

Scriitorul işi constuieşte personajul in viziune populară, ca un luptător legendar pentru dreptate,
suferinţa personală, topindu-se in răzbrătirea socială (Frunză verde de negară!/ Vodă doarme in
cămară,/ Iar boierii tot furind/ işi fac trebile pe rând”.

Emoţionantul monolog al lui Răzvan din cântul II pune in lumină sufletul interioar a eroului, apărător
inflăcărat al ideilor de adevăr, dreptate, libertate (Săracul ţăran ce-şi pierde vitişoarele sau plugul, –
Robul osândit ce fuge blestemând biciul şi jugul /Toţi cei slabi, izbiţi de soartă, de nevoi inconjuraţi,
/Află-n codru mângâiere şi ne dau nume de fraţi). Haiducii sunt pentru Răzvan, „născuţi din ai ţării
chin”). Calităţile eroului sunt puse constant in evidenţă prin relevarea condiţiei ca este „ţigan”.
Vorbele de suflet din monologul lui Răzvan il impresionează puternic pe Tănase (Urmează, frate
Răzvane! Mai vorbeşte! Mai vorbeşte! Focul cuvintelor tale m-alină, mă răcoreşte! Sunt vorbe de sus,
băiete, iar nu de-un om pământean!/ O, Doamne, să iasă tocmai dintr-o gură de ţigan!).

Ca erou romantic, el este structurat contradictoriu: inzestrat cu calităţi de excepţie, de care este
conştient, dar neputincios in afirmarea lor (Eu, ţigan! Eu… o, Jupâne!/ Decât vai, decât amar/ Mai
dulce-i spînzurătoarea/ Nu mai aştept in zadar!).

Apăsat de prejucedacata ce-i ignoră virtuţile, eroul trăieşte intens chinul lăuntric strigându-şi deschis
conştiinţa propriei valori (Nu căta că-ţi pare searbăd şi pârlit, obrazul meu!…/ Ş-apoi, moşule, eu, unul
nu-s ţigan de rind, mă jur,/ Nu, nu, crede-mă. In pieptu-mi bate suflet de vultur./ Măiculiţa fu
româncă…),cuvinte prin care se autocaracterizeaza.

Comportamentul şi faptele sale arată insuşirile de care dispune: ştiutor de carte (Dintre mii de
ţigănime, ştiut-am să-nvăţ scrisoare,/ sârbească şi românească, incât ajunsei de mic/ In casa
mitropoliei cel mai isteţ gramatic…); cinstea (Mama, buna măiculiţă, din mormânt ar tresări/ De-ar şti
că in pietpu-mi se mişcă păcatul de-a tilhări); generozitatea, cat si curajul răspunderii (El nu-i vinovat
sărmanul; cântecul, făcut-am eu;/ L-am scris, l-am lipit şi pace!).

Preţuind libertatea, Răzvan preferă ştreangul decât să fie iarăşi rob, relevând demnitatea umană
(Întins la spinzurătoare!/ omul om să fie slobod, decât rob, mai bine moare).

Având un suflet generos, Răzvan se comportă după legile morale nescrise ale haiducilor. Când e prins
Zbierea, din cauza căruia fusese făcut „rob pentr-un galben”, răzvan il iartă (Răzbunarea cea mai
crudă este când duşmanul tău/ E silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu-i rău)

Văzut din exterior, personajul stârneşte admiraţia celor din jur: Başotă, boierul, mărturiseşte preţuirea
sa pentru Răzvan: Să-ţi spui verde dumitale/ C-aş avea şi eu nevoie de-un ţigan aşa de rar./ Cam
cutezător, cam ţanţos, dar deştept şi cărturar. Mai apoi, Başotă va lăuda faptele de vitejie ale lui
Răzvan in luptele cu tătarii, oferindu-i până şi funcţia de hatman in divanul ţării, din partea lui Aron-
Vodă. Vorbind despre Răzvan, despre care se dusese vorba datorită faptelor sale de vitejie, el ii
alcătuieşte şi injfatisarea: Nas de şoim; o frunte inaltă. Din ochi inima tresare! Mai in sfirşit, toată faţa
numai duh şi numai foc!…

Minski il numeşte „viteazul cel strălucit/ Ostaşul cel mai de frunte, bărbatul cel mai vestit, podoaba
taberei noastre, un luceafăr, o minune!”, iar Hatmanul este gata să-i dea propria fiică de soţie,
neţinând seama de trecutul lui Răzvan pe care acesta, cinstit, i-l dezvăluie: Trecutul nu ne priveşte…
Să privim ce este azi: Eu te văd boier, polcovnic, ostaşul cel mai viteaz, /Când ţara mea-ţi datorează
izbânda strălucitoare.

Dorul de ţară, de pământul natal se aprinde in sufletul lui Răzvan. Aflat in Polonia de şapte ani, el se
infioră la amintirea ţării, are nostalgia câmpiilor, a munţilor, a cerului;„Un romând muncind in soare”,
„Le văzui acele locuri şi din văz le sărutai,/Ţara-mi unde insuşi iadul parcă se preface-n rai!”. Cu
superioritate morală, respinge concepţiile de isntrăinare faţă de patrie: „Ţara este unde-i bine”
(Hatmanul), „Slava-ţi o să mărească, ţara ta din depărtare” (Vidra). Răzvan opune concepţia sa intr-o
modalitate aforistică, de multă inţelepciune : Nu hatmane! Niciodată!… Fie pâinea cât de rea/Tot mai
dulce mi se pare, când o ştiu din ţara mea!.
Om de voinţă şi de putere, sub impulsul ambiţioasei Vidra, Răzvan e cuprins tot mai mult de patima
măririi. Vidra ii va deschide o lume nouă, necunoscută, care ii va schimba destinul (De nu iubeam o
femeie cu o inimă semeaţă,/N-aş fi găsit in războaie un nume şi-o nouă viaţă!…).

Vidra intuieşte in Răzvan marele potenţial uman , de propulsare şi ascensiune socială: Un suflet ca al
dumitale, işi va face loc in sus.

Fiind făcut hatman, in timpul noului domn Aron-Vodă şi dându-i-se un loc in divan – pentru calităţile
sale vestice de vajnic luptător – complotează, dorind tronul Moldovei. Trădat, el nu reuşeşte decât o
clipă, deoarece inălţarea coincide cu căderea (Am biruit şi mor!). Coincidenţa romantică stranie se
produce, alături se află cadavrul lui Zbierea, amândoi sunt supuşi destinului fatal-morţii. In ultima
clipă, Răzvan este cuprins de marosmul deşertăciunii: praf, pulbere şi cenuşă…; uitam că viaţa e o
punte dintre leagăn şi mormânt!.