Ilie Moromete este personajul principal al romanului, având totodată rolul de reflector în

primul volum, completând perspectiva obiectivă a naratorului cu reflecții subiective. Denumit de

critica literară „cel din urmă ţăran", el întruchipează reprezentantul tipic al ţărănimii patriarhale,
căreia îi este specifică înfrăţirea cu pământul, ale cărui roade îi asigură existența de zi cu zi.
Modelul de la care porneşte Marin Preda în construirea personajului aparține realităţii, fiind chiar
tatăl său, despre care afirmă că i-a marcat adânc conştiinţa. Dincolo de datele specifice realității
propriei familii, autorul creează un personaj exponential, cu o mentalitate aparte, întruchipând
singurul ţăran cu înclinaţii filosofice din literatura română.
Fire contemplativă şi comunicativă, exteriorizându-se, în special, prin ironie, acesta se
remarcă prin originalitate şi inteligentă. Spectacolul vieţii reprezintă, pentru el, o bucurie imensă,
completată de plăcerea permanentă de a comunica: „Moromete stătea pe stănoaga podiştei şi se
uita peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe fața lui se vedea că n-ar fi rău
dacă s-ar ivi cineva." Discuțiile din poiana lui locan reprezintă o hrană spirituală indispensabilă
unei existente măcinate de conflicte familiale, dar care are nevoie de a dialoga permanent cu
semenii săi.
Dincolo de conflictele familiale, superioritatea sa este pe deplin recunoscută, fiind sugerată
şi prin locul pe care îl ocupă la masă, dominându-i pe toţi cu privirea; această trăsătură este
accentuată şi de afirmaţia naratorului: „descopereau toţi [...] că tatăl avea ciudatul dar de a vedea
lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau". Complexitatea firii sale transformă propria
existenţă într-un spectacol, în cadrul căruia îmbină constatările ironice cu manifestările disimulate.
De exemplu, la întrebarea puerilă a lui Nilă în legătură cu motivul pentru care trebuie să taie
salcâmul, deşi acesta era evident, tatăl răspunde sec: Intr-adins [...]. Aşa ca să se mire proştii!".
Fiul nu înțelege sensul afirmației, dar, recunoscând în mod indirect superioritatea tatălui, o
foloseşte ca răspuns atunci când este întrebat de frații săi de ce a doborât copacul.
Disimularea este una dintre trăsăturile definitorii ale personajului. Scena plăţii „foncierii” îl
prezintă pe actorul Moromete, care foloseşte arta teatrală ca formă de protest împotriva
impozitelor impuse de stat. Satisfacția sa constă în amânarea plății integrale a unei datorii care i se
pare injustă.
Această trăsătură, care denotă „firea sucită" a eroului, este evidentă şi în dialogul cu vecinul
său, Tudor Bălosu. La întrebarea acestuia adresată lui Moromete, anume dacă vinde salcâmul, i se
răspunde printr-o previziune asupra vremii, care nu are în aparenţă vreo legătură cu subiectul
discuției: „Să ții minte că la noapte o să plouă.". în esenţă, raționamentul morometian se remarcă
prin complexitate: aşteptarea ploii reprezintă speranta că se va coace grâul şi, din vânzarea lui, la
un preț bun, familia Moromete și-ar putea achita datoriile.
Având un profund simt al proprietății, Moromete preţuieşte pământul pe care il deține,
ridicându-l la rangul de simbol al libertății sale, și pe care nu vrea să-l înstrăineze. Acesta
reprezintă unitate şi echilibru familial, atât o valoare materială, cât și una spirituală. Drama
destinului său este reprezentată de faptul că, pentru generația tânără, el reprezintă doar un mijloc
de a asigura un venit substantial. Noua orânduire socială deplasează accentul de pe valorificarea
personala a produselor propriei gospodării pe relatiile comerciale. Moromete se declară un opozant
al relaților comerciale, nevoit însă să le practice, fiind adesea învinuit de fii mai mari că nu este
capabil să se descurce în afaceri. Fondul sufletesc al personajului nu se poate schimba, chiar dacă
se adaptează temporar la prefacerile sociale.
 Preocupat permanent de educația copiilor săi, pe care însă îi tratează cu ironie, dar îi
deprinde de mici cu munca și seriozitatea, Moromete trăieşte realitatea destrămării familiei sale cu
neputinţa de a acționa. Tehnica amânării, specifică personajului, se dovedeşte distructivă în ceea
ce priveşte rezolvarea conflictelor interne, căci familia Moromete se destramă iremediabil.
Reflexivitatea firii sale este evidentă prin exprimarea gândurilor personajului redate în mod
sugestiv printr-un monolog interior, relevând dezamăgirea tatălui la plecarea fiilor săi mai mari.
Capacitatea superioară de a judeca faptele, autoanaliza relevă un personaj care se remarcă prin
inteligență. Fiind un tată iubitor, nu poate accepta semnele evidente ale destrămării fără ca acestea
să lase urme adânci asupra conştiinţei. Retragerea sa, la sfârşitul primului volum, din prim-planul
vietii sociale, exprimă spulberarea iluziei liniştii patriarhale, tristeţea amară a celui care a crezut în
cei apropiaţi, dar care i-au înşelat aşteptările.
Deşi la începutul celui de-al doilea volum, Moromete pare că se adaptează înnoirilor sociale,
jucând rolul unui negustor priceput, necazurile viitoare, psihologia de viaţă antimorometiană" a
fiului cel mic, îl conduc către o retragere definitivă, generată de incapacitatea de a-şi afla rostul
într-o lume pe care o dezaprobă în totalitate.
Modalitatea predominantă de caracterizare a personajului este cea indirectă, trăsăturile sale
reieşind din fapte, vorbe şi atitudini. Personajul este caracterizat în mod direct de către narator
astfel: „Era cu zece ani mai mare decât Catrina şi acum avea acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe
când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva.” În mod sugestiv și sintetic,
personajul se autocaracterizează la finalul romanului drept un om independent, având capacitatea
superioară de a-şi înţelege propria dramă: „Domnule, eu totdeauna am dus o viață independentă!".
Prin crearea personajului llie Moromete, Marin Preda dovedeşte, după cum nota Al Piru, „că
țărănimea nu e stăpânită, cum se credea, doar de instinct, că, dimpotrivă, e capabilă de reacţii
sufleteşti nebănuite."
În ceea ce priveşte stilul, romanul se remarcă prin limpezime, precizie şi concizie,
anticalofilism. De asemenea, Marin Preda îmbină stilului direct cu stilul indirect şi indirect liber şi
îşi construieşte personajele, prin limbaj, prin utilizarea ironiei şi a oralității.
„«Moromeții» este un mare roman prin originalitatea tipologiei şi profunzimea creației".
(Eugen Simion)