Sunteți pe pagina 1din 55

DREPT INTERNATIONAL PRIVAT (DIP)

CURSUL 1

Raporturile juridice de drept intl. privat

Particularităţile raporturilor juridice de DIP faţă de dr.civil (genul proxim, dr.comun).


Dreptul international privat (DIP), ca disciplina de studiu, prezinta o particularitate  studiaza raporturile
juridice de drept privat cu element de extraneitate. DIP = dr.civil lato sensu + elementul de extraneitate.

1) Existenţa ELEMENTULUI DE EXTRANEITATE = acea parte componentă a raporturilor juridice aflata


in strainatate/sub incidenta unei legi străine.

Elementul de extraneitate nu constituie un element de structură, distinct al raporturilor juridice (părţi,


continut, obiect).
El se poate regasi in oricare din aceste 3 elemente.
- dpdv al subiectelor (cetăţenie, domiciliu, reşedinţă, chiar religia pers.fizice; pt. pers.jur. avem sediu,
nationalitatea străină sau fondul de comert).
- obiectul derivat al raportului juridic (un bun care se afla in strainatate/sub incidenţa legii străine).
- continutul raportului juridic (dr. + obl. părţilor) se materializeaza prin:
- locul incheierii actului juridic/ locul executarii contractului;
- moneda în care este executat preţul;
- voinţa părţilor poate constitui element de extraneitate (clauza prin care se prevede că acel contract este supus
legii străine);
În cazul faptelor juridice: locul savarsirii delictului/locul producerii prejudiciului
Elemente străine în dreptul procesual: competenţa aparţine unei instanţe străine, recunoaşterea unei
sentinţe pronunţate în străinătate.

2) CONFLICTUL DE LEGI = acea situaţie care apare atunci când, într-un raport juridic cu element de
extraneitate, se pune problema ca acel raport juridic să devină susceptibil de a i se aplica 2/mai multe
sisteme de drept aparţinând unor state diferite (definiţie ştiinţifică).

Definiţia metaforica: CDL e acea problema care se pune in mintea celui care urmeaza sa solutioneze un
litigiu constand in intrebarea : CARE SISTEM DE DREPT URMEAZA A SE APLICA? Ex. intr-un contract de
vanz. – cump. intre o parte romana - vanzator si o parte germana - cumparator. Contractul se incheie la
Bucuresti, marfa urmand a se livra in Germania. Intre parti apare un conflict/litigiu legat de neexecutarea
obligatiei de catre partea germana. --> instanta romana e sesizata. Ce lege se aplică?

ELEMENTELE DEFINITORII ALE CONFLICTULUI DE LEGI:

a) Să fie un raport juridic cu element de extraneitate;

b) Conflictul de Legi NU trebuie sa ne duca cu gandul la un conflict de suveranitate intre state - nu are nici o
legatura cu Dreptul International Public.
Conflicul urmeaza a fi solutionat prin prisma sistemului de drept al instantei sesizate, astfel incat se
considera ca sintagma „CDL”(termen generic) trebuie inteleasa drept un „concurs de legi” (in sensul ca se pot
aplica ambele sisteme de drept). Legile (aflate in concurs) pot contine aceeasi reglementare.

1
c) Când apare un element străin într-un raport juridic, acesta este susceptibil de aplicarea unei legi străine.
Norma conflictuală reprezintă norma de trimitere (va trimite la unul dintre sistemele de drept ce s-ar putea
aplica).

d) Conflictul se numeste de legi, dar acest concurs exista intre sistemele de drept ale statelor respective.

Cauza conflictului de legi – sistemele naţionale nu dau mereu aceeaşi soluţie pt. aceeaşi situaţie de fapt
(au reglementări diferite).

3) Care sunt raporturile juridice de DIP

Conflictul de legi poate sa apara numai in legatura cu un raport juridic de drept intl. privat. Numai in
raporturile juridice de drept intl. privat judecatorul national poate aplica o lege straina.
Doar în raporturile juridice de dr.intl.privat, competenţa jurisdicţională poate să nu corespundă cu
competenţa legislativă, iar părţile sunt pe poziţie de egalitate juridică.
În raporturile juridice de drept public, unde există subordonare juridică nu poate apărea un conflict de
legi pt. că statul acţionează de iure imperii (pot totuşi apărea elemente de extraneitate – ex: în dr.penal avem
principiile teritorialităţii, personalităţii, universalităţii şi realităţii).
În raporturile juridice de dr. privat statul acţionează de iure gestionis.

Ramurile in care pot apărea conflicte de Legi:


Dr. comertului international
Dr. transporturilor
Dr. civil
Dr. familiei
Dr. comercial
Dr. muncii
Dr. procesual civil
Aceste domenii de reglementare sunt enumerate in art. 1 din Legea 105/1992 cu privire la rap de Dr.Intl. Privat.
Raporturile de dr. public ex: cele de drept penal, procedura penala, financiar, administrativ, NU dau
nastere la conflicte de legi dar si in aceste raporturi juridice pot exista raporturi de extraneitate.

Solutionarea conflictului de legi se face cu ajutorul unei norme specifice de DIP numita NORMA
CONFLICTUALA = norma juridica specifica DIP care are o structură proprie şi solutioneaza conflictele de legi
in sensul ca ea indica care din sistemele de drept e aplicabil cu privire la acel raport juridic.

Normele juridice apartinand celorlalte ramuri de drept sunt norme materiale care pot fi:
 norme de dr. material
 norme de dr. procesual
Normele conflictuale, spre deosebire de normele materiale, nu carmuiesc raporturile juridice pe fondul
lor, ci numai arata sistemul de dr. aplicabil (e deci o norma de fixare sau de trimitere, spre deosebire de normele
materiale care dau solutia pe fondul litigiului).
Alta deosebire: normele conflictuale au o aplicare prealabila normelor materiale, influentand normele
materiale aplicabile. Avem o succesiune logica:
 mai întâi se aplica normele conflictuale care indica sistemul de dr. aplicabil, iar apoi instanta sesizata va
indica in sistemul cautat, acea norma materiala care va solutiona litigiul pe fond.
Normele conflictuale influenteaza normele materiale deoarece dupa cum urmeaza a se aplica un sistem
de drept sau altul solutia pe fondul litigiului poate fi diferita.

Izvoarele normelor conflictuale:


2
- Convenţiile internaţionale de DIP (unifică normele conflictuale);
- în dreptul intern (Legea 105/1992).

STRUCTURA NORMEI CONFLICTUALE

Norma conflictuala este o norma juridica aparţinând sistemului de dr.român (nu poate avea alte elemente de
structură faţă de alte norme juridice) - contine:
- ipoteza (situaţia de fapt);
- dispozitie
- sanctiune
Norma conflictuala are urmatoarele particularităţi:
- conţinutul normei conflictuale (ipoteza) – categoria de raporturi juridice la care norma se referă;
- legatura normei conflictuale (dispoziţia) - indică sistemul de drept aplicabil pt. acel conţinut al normei.
Legatura normei conflictuale se materializeaza printr-un element concret care se numeste PUNCT DE
LEGATURA (element concret plaseaza continutul normei în sfera unui anumit sistem de drept).

Exemple de norme conflictuale (in Legea 105/1992):


 art. 11: „starea, capacitatea si relatiile de familie ale persoanei fizice sunt carmuite de legea sa
nationala, afara numai daca prin dispozitiile speciale nu se prevede altfel. Legea nationala este legea statului a
cărei cetăţenie o are persoana în cauză”.
Continutul acestei norme conflictuale: starea, capacitatea si relatiile de familie ale persoanei fizice.
Legatura acestei norme conflictuale: „cârmuite de legea sa naţională”.
Punctul/Elementul de legatura (este dat de art. 12): Legea nationala este legea statului a carei cetatenie o
are persoana in cauza => cetatenia e punctul de legatura pt. norma conflictuala.
 art. 41: „statutul organic al pers.jur. este carmuit de legea sa nationala”. Art. 40: „pers.jur. are
nationalitatea statului pe al carui teritoriu si-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social”.
Continutul: statutul organic al pers. jur.
Legatura: legea naţională a pers. jur.
Punctul de legatura: naţionalitatea statului, dată de sediul social.
art 49: „posesia, dr. de proprietate si celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garantii
reale, sunt carmuite de legea locului unde acestea se afla ori sunt situate, afara numai daca prin dispozitii
speciale se prevede altfel”.
Continutul: posesia, dr. de proprietate şi celelalte dr. reale.
Legatura: legea locului situării bunurilor.
Punctul de legatura: locul situării bunului.
 art. 71-73: „contractul este supus legii alese prin consens, de părţi”. Art. 77: „in lipsa unei legi
convenite de parti, contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse”.
Continutul: regimul contractual.
Legatura: voinţa părţilor (dacă s-a exprimat) / legea statului cu care contractul are legăturile cele mai
strânse.

Cărui sistem de drept îi aparţin normele conflictuale?

Normele conflictuale,de regulă, fac parte din sistemul de drept al instantei sesizate (lex fori). Sistemul de
drept al instantei sesizate poarta denumirea de LEGEA FORULUI (lex fori).
Argumente pt. aplicarea lex fori în privinţa normelor conflictuale:
1. forta juridica a normei conflictuale (este imperativă) - judecatorul trebuie sa le aplice ca atare.
2. atunci când se pune problema determinării normei conflictuale, doar sistemul de drept al instanţei
sesizate este cunoscut. Succesiunea logică a raţionamentului făcut de judecător:
3
- stabilirea competenţei;
- sesizarea existenţei unui conflict de legi (nu se poate aplica decât norma conflictuală din propriul
sistem de drept);
- norma conflictuală va trimite la un anumit sistem de drept.
3. deducţia de voinţă tacită a părţilor (prezumţie relativă) - argumentul/principiul „cine alege instanta
alege şi dreptul”. (qui eligit judici eligit jus)

În structura normei conflictuale nu intră legea la care norma face referire (lex causae – raţiunea de a
exista a legii conflictuale). Ex: lex causae privind starea civilă este legea naţionalităţii – lex patriae.

Excepţii de la regula că norma conflictuală aparţine legii forului:

a. retrimiterea de gradul I (norma conflictuală română trimite la un sistem de drept străin, în întregul său,
inclusiv în privinţa normei conflictuale, ori acea normă conflictuală nu acceptă trimiterea).
b. în cazul arbitrajului international ad hoc (Regulile UNCITRAL)  NU exista o lex fori - arbitrii vor
aplica legea desemnata de normele conflictuale pe care ei le vor considera potrivite in speta.
În conţinutul DIP nu intră doar normele conflictuale, ci şi norme materiale ce dau soluţia pe fond.

NORMELE DE APLICATIE IMEDIATA (NAI)

Acestea apar atunci când un sistem de drept consideră că o anumită reglementare juridică trebuie să se
aplice imediat unui raport juridic cu element străin, fără a se mai face raţionamentul conflictual (când raportul
juridic cu elem. străin conţine o problemă de ordine publică).
DEF: sunt acele norme materiale care apartin sistemului de drept intern al statului forului care, dat fiind gradul
lor inalt de imperativitate, se aplica imediat unui raport juridic cu elem. de extraneitate atunci cand acel raport
juridic are un anumit punct de legatura cu tara forului excluzand in acest fel conflictul de legi si, implicit,
aplicarea in cauza a vreunei norme conflictuale.

4
DREPT INTERNATIONAL PRIVAT (DIP)

CURSUL 2

Ex de NAI: art. 19 alin.1 - forma incheierii casatoriei e supusa legii statului pe teritoriul caruia se celebreaza
(normă conflictuală). art. 19 alin. 2 – „casatoria unui cetatean roman aflat in strainatate poate fi incheiata in
fata autoritatilor locale de stat competente ori in fata agentului diplomat sau a functionarului consular, fie al
Romaniei, fie al statului viitorului sot”. Este o norma materiala pt. ca se ofera o solutie - se stabileste autoritatea
competenta.

Comparaţie între normele cu aplicaţie imediată şi normele conflictuale:


- ambele privesc raporturi juridice cu element de extraneitate, având puncte de legătură cu ţara forului;
- ambele aparţin sistemului de drept român sau generalizând ambele aparţin lui lex fori;
- norma conflictuală este o normă de trimitere, pe când norma de aplicaţie imediată este o normă
materială soluţionând fondul raportului juridic;
- spre deosebire de alte norme materiale, norma de aplicaţie imediată se aplică anterior normelor
conflictuale, înlăturându-le pe acestea de la aplicare.

Tipuri de conflicte în legătură cu raporturile juridice de DIP

DIP e un drept conflictual deoarece este chemat sa solutioneze mai multe tipuri de conflicte ce pot sa apara
in cazul in care intr-un anumit raport juridic apare un element de extraneitate, astfel:

1) conflictul de jurisdicţie. Obiectul acestui conflict il constituie competenta instantelor sesizate. Soluţionarea
lui duce la determinarea instanţei competente.
2) conflictul de legi aplicabil procedurii - se solutioneaza dupa legea instantei sesizate
3) conflictul de calificari – soluţionarea lui ne va ajuta să determinăm norma conflictuală
4) conflictul în spaţiu al normelor conflictuale, care va ridica problema retrimiterii în DIPrivat
5) conflictul de legi materiale – se determină lex causae
6) conflictul de legi în timp şi spaţiu – presupune identificarea efectelor în România ale drepturilor dobândite
în străinătate
7) conflictul mobil de lege – apare în situaţia în care se deplasează sau se modifică punctul de legătură al
normei conflictuale

Conflictul de jurisdicţie şi conflictul de legi aplicabile aduc în discuţie chestiuni procedurale.

Calificarea şi conflictul de calificări


Normele conflictuale au in structura lor 2 elemente, continutul şi legatura, exprimate în noţiuni juridice

De ex.: conţinutul normelor conflictuale poate fi exprimat prin notiuni juridice ca : starea, capacitatea, relatiile
de familie, statutul organic al persoanei juridice, regimul bunurilor, condiţii de fond şi de formă ale actului
juridic, ale casatoriei, prescripţia extinctivă
legătura normelor conflictuale poate fi exprimată prin noţiuni juridice ca: cetatenia, domiciliul, sediul social al
persoanei juridice, locul situarii bunului, locul încheierii contractului etc.
Aceste notiuni care intra in structura normelor conflictuale nu au aceleasi acceptiuni in diferitele sisteme
de drept. De ex: in dreptul anglo-saxon prescriptia e considerata o problema de procedura, nu de fond ca in
dreptul romanesc, astfel incat devine necesară calificarea instituţiei juridice.

5
Aceasta calificare poate fi definita in 2 moduri:
a) pornindu-se de la normele conflictuale catre situaţia de fapt
b) pornindu-se dinspre raportul juridic inspre norma conflictuala (în sens invers)

Astfel, avem 2 tipuri de definiţii ale calificării instituţiei juridice:


a) calificarea = operatiunea logico-juridica de determinare a sensului exact si complet al notiunii juridice care
formează continutul si legatura normelor conflictuale, pentru a stabili daca un raport juridic, adica o situatie de
fapt concreta, se încadrează într-o normă conflictuală sau alta.
b) calificarea = interpretarea unui raport juridic pt a vedea in continutul şi in legatura carei norme conflictuale
intra.

Conflictul de calificări = situaţia care apare cand notiuni din continutul sau din legatura normei conflictuale
au intelesuri diferite in sistemele de drept susceptibile de a se aplica raportului juridic respectiv.

Crearea instituţiei calificării a pornit de la speta lider in domeniu (data de instantele franceze la sfarsitul
secolului 19) TESTAMENTUL OLANDEZULUI.
Un cetatean olandez a facut in Franta un testament olograf. CCiv Olandez din acel moment interzicea
cetatenilor olandezi sa faca testamente olografe si prevedea aceasta interdictie si pentru testamentele intocmite
in strainatate. Dupa decesul persoanei respective a aparut un litigiu intre succesorii acestuia. S-a pus astfel
problema calificării testamentului olograf, căci cele două sisteme de drept calificau diferit această noţiune.
Astfel, in dreptul francez, testamentul olograf era calificat ca o problema de forma, de exteriorizare a vointei, si
fiind o problema de forma era supus legii locului unde s-a inocmit testamentul. In schimb, dreptul olandez
califica aceasta notiune ca o problema de capacitate a pers fizice, de capacitate a testatorului. Fiind o problema
de capacitate, ea urma sa fie supusa legii nationale a testatorului, in cazul nostru legii cetateanului olandez,
astfel incat ar fi urmat sa se aplice legea olandeza (testamentul ar fi fost declarat nul urmand a se aplica
dispozitiile mostenirii legale).
Exemple de conflicte de calificări:
- art 40 din legea 105/92 - statutul organic al pers juridice e supus legii sediului acesteia, insa termenul
de sediu e interpretat diferit in sistemele de drept. In sistemul romanesc: sediul e cel prevazut in statut (sediul
statutar).
In alte sisteme de drept: sediul este acela unde persoana juridică isi are sediul de control;
- referitor la prescripţia extinctivă (în dreptul românesc este o problemă de fond, pe când în cel anglo-
saxon este oproblemă de procedură şi va fi supusă deci lui lex fori);
- referitor la dreptul statului de a culege o succesiune vacantă pe teritoriul său (în unele state dreptul este
supus legii succesiunii dreptului de moştenire, iar în altele reprezintă un drept survenit în urma suveranităţii
statale);
- referitor la calificarea căsătoriei religioase (în unele sisteme de drept este o problemă de capacitate –
atunci căsătoria este supusă legii cetăţeniei soţilor, iar în alte sisteme de drept apare ca o problemă de formă –
atunci se aplică locus regit actium);
- referitor la legătura normelor conflictuale (de ex. norme conflictuale privind statutul organic al
persoanelor juridice. Legătura = sediul social, ca loc în care au fost înfiinţate sau ca loc în care materia este
plasată);
- referitor la domiciliul persoanei fizice (starea civilă, capacitatea unei persoane fizice sunt supuse legii
cetăţeniei sau legii domiciliului – acesta din urmă poate fi locul unde persoana s-a stabilit (stare de fapt) sau
locul unde aceasta intenţionează să se stabilească (stare de drept))

Importanţa soluţionării conflictului de calificări este dată de efectele pe care le produce. Astfel,
calificarea produce efecte diferite dupa cum e vorba de continutul sau de legatura normei conflictuale.
Atunci cand obiectul calificarii il constituie continutul normei conflictuale, modul de solutionare a
conflictului de calificare determina insasi norma conflictuala aplicabila, asadar determina sistemul de drept
aplicabil si implicit situatia pe fond.
6
Atunci cand obiectul calificării priveste legatura normei conflictuale, modul de solutionare a conflictului NU
influenteaza norma conflictuală, dar influenteaza sistemul de drept aplicabil si solutia pe fond.

Legea după care se soluţionează conflictul de calificare - exista o regulă şi exceptii

Regula: calificarea se face dupa legea instantei sesizate (lex fori).


Art. 3 din legea 105/1992 prevede această soluţie în mod explicit: „când determinarea legii aplicabile depinde
calificarea ce urmează a fi dată unei instituţii de drept sau unui raport juridic, se ia în considerare calificarea
juridică stabilită de legea română”
În sprijinul acestei reguli sunt următoarele argumente:
- calificarea este în esenţă o problemă de interpretare a conţinutului şi întinderii noţiunii existente într-o normă
conflictuală. Celui care a emis norma îi revine şi interpretarea ei (ejus est interpretari cujus est condenere);
- este un argument de reducere la absurd a calificării după lex causae (legea aplicabilă litigiului). În situaţia
noastră, cele două legi posibile de aplicare sunt lax causae şi lex fori. Nu se poate face calificarea după lex
causae, deoarece în momentul calificării lex causae nu este încă cunoscută, ea urmând a fi determinată după ce
se face operaţiunea de calificare (se indică norma conflictuală aplicabilă care stabileşte lex causae).
Per a contraria, singura lege după care se poate face calificarea este legea instanţei sesizate (lex fori),
pentru că este singura cunoscută în acel moment.

Excepţii:
a) calificarea pin voinţa părţilor (calificarea conventionala) – atunci când într-un contract părţile
califică noţiunea juridică utilizată în conţinutul contractului şi definesc raportul juridic respectiv într-
un anume mod, arbitrul va ţine seama de calificarea făcută astfel de părţi;
b) calificarea legală – când raportul juridic este supus unui act normativ (de ex.: o convenţie
internaţională în care noţiunea este calificată sau art. 51 din legea 105/1992: „ platformele şi
alteinstalaţii durabile de exploatare a produselor submarine sunt calificate bunuri mobile”, deci se va
aplica legea locului);
c) calificarea secundară – în accepţiunea acestui concept reprezintă o calificare subsecventă
determinării legii aplicabile (de ex.: calificarea imobilelor în art. 50 din legea 105/1992: „natura
mobiliară sau imobiliară, cât şi conţinutul drepturilor reale asupra bunurilor se determină în
conformitate cu legea locului unde acestea sunt situate” sau determinarea cetăţeniei se face în
conformitate cu legea statului a cărui cetăţenie se invocă);
d) calificarea instituţiilor juridice necunoscute legii forului – se face după legea care cunoaşte
această instituţie (de ex. instituţia trust-ului). Se poate vedea dacă ea este sau nu contrară ordinii
publice;
e) calificarea noţiunilor din norme conflictuale străine în caz de retrimitere – se face o trimitere
logică de la sistemul de drept românesc la un sistem străin, deci interpretarea noţiunii din norma
conflictuală străină se face după sistemul de drept străin;
f) calificarea făcută de arbitri în arbitrajul internaţional ad-hoc, unde nu avem lex fori – se va face
după sistemul de drept pe care arbitrul îl consideră cel mai potrivit în speţă.

Conflictul în spaţiu al normelor conflictuale şi instituţia retrimiterii

Există un conflict în spaţiu atunci cand sistemele de drept in prezenţă conţin norme conflictuale care au puncte
de legatura diferite.
Se numeste conflict in spatiu deoarece normele conflictuale din cele două sisteme de drept coexistă in spatiu.
Conflictul în spaţiu al normelor conflictuale este de două feluri:
a) pozitiv, atunci cand fiecare norma conflictuala trimite la propriul sau sistem de drept.
De ex.: se pune o problema de stare civila ( varsta pt casatorie) a unui cetatean roman cu domiciliul in Marea
Britanie. Daca e sesizata instanta engleza aceasta va aplica norma conflictuală din propriul sau sistem de drept.
In MB starea civila si capacitatea persoanei fizice sunt guvernate de legea domiciliului.
7
Daca insa e sesizata o autoritate romana aceasta va aplica norma conflictuală română, care va trimite la legea
cetateniei (norma materiala romana). In acest caz fiecare norma trimite la propriul sau sistem de drept.
Conflictul pozitiv nu duce la retrimitere. Acesta se solutioneaza in principiu de catre fiecare autoritate prin
aplicarea propriului sistem de drept.
b) negativ, in cazul in care nici una din normele conflictuale in prezenţă nu trimite la propriul sau
sistem de drept, ci fiecare trimite la dreptul celuilalt stat sau la sistemul de drept al unui stat terţ.

Astfel, prima conditie a retrimiterii e data tocmai de existenta acestui conflict negativ. Aceasta e o
conditie necesară dar nu si suficientă, deoarece mai trebuie intrunita si o a doua conditie, ce tine de sensul
trimiterii pe care norma conflictuală a forului o face la un sistem de drept strain, care poate fi de două feluri:
- o trimitere numai la normele materiale ale sistemului de drept strain (trimiterea ignoră normele
conflictuale ale acelui sistem de drept), caz in care se va aplica dreptul material strain, fara a exista posibilitatea
retrimiterii.
- o trimitere la intregul sistem de drept strain, adica şi la normele conflictuale straine. În acest caz poate
interveni retrimiterea.
Sensul trimiterii se soluţionează după lex fori, fiind in ultima instanta o problema de calificare a normelor
conflictuale.

În concluzie, pentru a exista retrimitere trebuie intrunite 2 condiţii cumulative:


- sa existe un conflict negativ între normele conflictuale din sistemele de drept în prezenţă, cu privire la
raportul juridic litigios;
- normele conflictuale ale forului sa trimita la intregul sistem de dr strain (norme materiale+ norme
conflictuale).

Retrimiterea = situatia juridică aparută in cazul in care norma conflictuala a forului trimite la un sistem de
drept strain in intregul sau, deci inclusiv la normele sale conflictuale, iar sistemul de drept strain prin normele
sale conflictuale in materie nu primeste trimiterea ci, fie trimite înapoi la sistemul de drept al forului, fie
trimite mai departe la un sistem de drept al unui stat terţ.

Retrimiterea este o operaţiune logico-juridica care are loc exclusiv in mintea judecatorului sau autoritatii
competente să soluţioneze litigiul. Ea nu trebuie confundata cu declinarea de competenta, aceasta din urmă
reprezentând o trimitere materială a dosarului, pe când retrimiterea este o operaţiune pur logico-juridică.

8
DREPT INTERNATIONAL PRIVAT (DIP)

CURSUL 3

Si in materia retrimiterii avem o speta lider - Speta FORGO: un cetatean bavarez a trait cel mai mult
timp in Franta unde nu a dobandit insa nici cetatenia, nici domiciliul legal (nu îndeplinea condiţiile cerute de
statul francez), avand aici doar un domiciliu de fapt. La moartea sa a lasat o succesiune imobiliara importanta,
iar rudele colaterale dupa mama au intentat in fata instantelor franceze o petiţie ereditară in revendicarea
succesiunii. In fata instantei s-a pus problema dupa ce sistem de drept va fi solutionata succesiunea. Potrivit
normelor conflictuale franceze, succesiunea imobiliara era supusa legii cetateniei defunctului astfel incat se
trimitea la dreptul bavarez. Instanta franceza a constatat insa ca in dreptul bavarez exista o normă conflictuală
conform careia succesiunea imobiliara era supusa legii domiciliului de fapt al defunctului.
Cu alte cuvinte, dreptul francez a trimis la sistemul de drept strain (cel bavarez), dar acesta nu a primit
trimiterea, trimitand inapoi.
Solutia pe fond in aceasta speta: conform legii franceze sfera rudelor era mult mai restransa ca in dreptul
bavarez, astfel incat rudele colaterale care introdusesera actiunea nu aveau vocaţie succesorală, deci statul pe
teritoriul caruia se aflau bunurile, cel francez, a cules moştenirea).

Comentariul profesorului: in speta de mai sus cu olandezul (Testamentul Olandezului) calificarea se face
potrivit legii franceze (se respecta regula).

Retrimiterea este de două feluri:

a) retrimiterea de gradul I (retrimitere simpla sau trimitere inapoi) – intervine atunci cand norma
conflictuală trimite la dreptul forului (speţa Forgo)

b) retrimiterea de gradul II (retrimitere complexa sau trimitere mai departe) – norma conflictuală
straina trimite la sistemul de drept al unui stat tert

a) Reglementarea retrimiterii de gradul I se află in art 4(1) din legea 105/92, care prevede că „daca legea
straina determinata potrivit normelor conflictuale române retrimite la dreptul român, se aplică legea română,
afară de cazul in care se prevede in mod expres altfel”. Deci în dreptul român este acceptabilă retrimiterea de
gradul I.
Argumentele pentru admiterea retrimiterii de gradul I sunt:
- trimiterea făcută de norma conflictuală română la un sistem de drept străin trebuie considerată ca o
ofertă făcută de dreptul străin de a se aplica, iar nu ca o obligaţie din afară. Deci, dacă dreptul străin
nu primeşte, este firesc ca dreptul străin să fie respectat;
- unitatea sistemului de drept străin. Dacă norma conflictuală română trimite la acesta, este normal ca
acel sistem să fie privit în ansamblul său. De aici rezultă că acea normă conflictuală străină trebuie luată
în considerare spre a nu se încălca unitatea acelui sistem de drept străin;
- oportunitatea rezidă în faptul că retrimiterea împacă cele două sisteme de drept în prezenţă (ambele
sunt astfel respectate).

Excepţie de la retrimiterea de gradul I: atunci cand, intr-un contract, partile au determinat prin vointa lor ca
aplicabil un anumit sistem de drept. Astfel, chiar daca partile nu au prevazut in mod expres, se prezuma ca
trimiterea s-a facut numai la dreptul material strain. Reuzultă deci că în materie de contracte nu avem
retrimitere, pentru că aici norma conflictuală aplicabilă este voinţa părţilor, lex voluntaris, prin clauza de alegere
a legii aplicabile – clauza de electio juris. Astfel, cand exista lex voluntatis nu exista retrimitere de gradul I.

b) Reglemenatrea retrimiterii de gradul II

9
Art. 4 (2) din legea 105/1992 stipulează că „ retrimiterea făcută de legea străină la dreptul altui stat este fără
efect”. Deci, rezultă că se va aplica sistemul de drept străin la care norma conflictuală română face trimitere şi
nu sistemul de drept străin al unui stat terţ, la care trimite primul sistem de drept străin menţionat.

SEMINAR
L 105/92 –art 3: calificarea se face potrivit/conform L romane( L forului).
Calificarea se face ca sa stim ce NC aplicam. Ipoteza: nu avem o NC specifica asa ca treb sa calificam noi
situatia.
Speta lider in materie de calificare : Testamentul Olandezuluitestament olograf facut de un olandez in Franta.
Testamentul olograf –in dr fr: legat de forma apoi se cauta in NC care trimite la L locului=> L Fr
-in dr olandez: o probl de capacitatese cauta in NC la probl de capacitate ca sa vedem la ce L trimite.
In primul rand instanta vede daca e competenta & apoi care e L aplicabila.

Importanta calificarii dupa continutul NC: --schimba norma conflictuala


--modifica sistemul de drept (lex causae)
--eventual poate schimba solutia pe fond
Calificarea legaturii NC: --nu schimba NC
--schimba sistemul de drept
--schimba eventual solutia pe fond
Neexistand o NC specifica, testamentul olograf l-am calificat ca o problema de forma.

Aplicarea legii străine ca lex causae

Norma conflictuală romana poate sa trimita fie la legea romana care se va aplica ca lex causae, situatie in care
judecatorul sau arbitrul va aplica legea romana ca si in cazul unui raport juridic fara element de extraneitate.
In schimb, atunci cand norma conflictuală romana trimite la un sistem de drept strain ce urmeaza a se aplica
fondului problemei, apar anumite probleme specifice, astfel:
- prima problemă care se pune este dacă legea străină este aplicabilă atunci când norma conflictuală
română trimite la ea? DA, trimiterea este obligatorie, căci altfel înseamnă a încălca însuşi sistemul de
drept român. Trimiterea se face la întregul sistem de drept străin (lex causae = un întreg sistem de drept
român/străin).
- a doua problemă este legată de titlul cu care este aplicat dreptul străin în România (analiză de drept
comparat).
În multe sisteme de drept (englez, german), dreptul străin nu este asimilat unui element de drept, în
raţionamentul logic făcut de instanţă.
În dreptul român sistemul de drept străin este privit ca şi sistem de drept român, deci este asimilat unui
element de drept.
Consecinţele care decurg din faptul că dreptul român concepe dreptul străin ca un element de drept şi nu
ca un element de fapt sunt:

 1. cine poate invoca legea străina în fata autoritatilor forului?

a) În sistemul de drept român, datorita faptului ca legea straina e considerata un element de drept, ea poate
fi invocata atat din oficiu, de instanta de judecata, cat si de partea interesata => instanta de judecata, in
temeiul rolului activ (art 129-130 C.P.Civ.), poate invoca din oficiu si pune in discutia partilor aplicarea
unei legi straine, când norma conflictuala straina a trimis la ea.

10
Cand norma conflictuală romana e imperativa (regula in materia normei conflictuale), instanta romana e
chiar obligata sa invoce dreptul strain cand norma conflictuală trimite la el. Pe de alta parte, orice parte
interesata poate invoca in fata instantei un drept strain in temeiul principiului disponibilitatii.
b) In sistemele de drept care considera dreptul strain un element de fapt, invocarea legii straine in fata
instantelor forului poate fi facuta numai de partea interesata, in timp ce instanta nu are obligatia de a
aplica o norma straina.
CONCLUZIE: Dreptul român imbina sub aspectul invocarii legii straine, principiul rolului activ al
judecatorului cu cel al disponibilitatii partilor.

2. cine trebuie să facă sarcina probei legii străine?

a) In sistemele de drept care privesc dreptul strain ca un element de fapt, sarcina probei continutului legii
straine revine in exclusivitate partii interesate care invocă acea lege străină.
b) In dreptul român, sarcina probei legii straine se imparte intre judecator si parti. Astfel, instanta de
judecata, datorita caracterului obligatoriu al aplicarii dreptului strain (cand norma conflictuală româna
trimite la el), precum si in temeiul principiului rolului activ, va trebui sa depuna toate diligentele pt.
aflarea continutului si intelesului, exact si complet al legii straine. In acest scop instanta poate dispune,
chiar si din oficiu, administrarea tuturor mijloacelor de proba pe care le considera adecvate. Sub acest
aspect exista o mare deosebire intre dreptul strain si dreptul national, constand in aceea ca, pt. dreptul
strain, NU se aplica prezumtia ca judecatorul cunoaste legea (iura novit curia) => sarcina probei legii
straine NU incumba exclusiv judecatorului, ci este impartita intre acesta si parti. Aceasta idee este
exprimata in art.7 alin.2 - Legea 105/1992, conform caruia partea care invoca o lege straina poate fi
obligata sa faca dovada continutului ei.

3. interpretarea legii străine.

Interpretarea revine, în principiu, instanţei române şi se va face după sistemul de drept străin.

4. legat de căile de atac în cazul gresitei interpretari sau aplicari a legii straine.

În cazul recursului, la instanţa superioară (ICCJ):


a) În sistememele de drept, unde dreptul străin este un element de fapt, se pune problema dacă se poate
face recurs la Curtea Supremă. Răspunsul este NU – pt. că legea străină este un element de fapt şi
calea de atac este doar apelul.
b) În sistemul de drept român, ICCJ/Curtea de Apel judecă în recurs numai pt. motive de nelegalitate,
nu şi pt. motive de netemeinicie – atât timp cât dreptul străin este privit ca un element de drept,
greşita lui aplicare/interpretare poate deschide calea recursului la ICCJ.
Pot fi formulate şi contestaţia în anulare şi revizuirea.
Recursul în interesul legii este problematic – nu se află laîndemâna părţilor, rostul lui este de a asigura o
aplicare uniformă la nivel naţional a legii române (greşita aplicare a unei legi străine NU poate, dpdv teoretic, să
ducă la un recurs în interesul legii). Interpretarea unitară cade în sarcina autorităţilor competente din statul
respectiv.

Mijloacele de probă a legii străine

Legea română consacră libertatea instanţei şi a părţilor în alegerea mijloacelor de probă. În acest sens,
art.7 alin.1 – Legea 105/1992 prevede: „continutul legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească prin
atestari obtinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat”.

Clasificarea mijloacelor de probă a legii străine, probe:

11
 directe: procurarea legii străine în materialitatea ei (constând din coduri şi jurisprudenţă);
 indirecte: procurate fie de la autoritatile competente din statul strain, fie de la diferite organisme
reprezentative ale acestuia, din Romania, care să indice cum anume se soluţionează problema în acel sistem de
drept.
Cele mai frecvente mijloace practice de dovedire a conţinutului legii străine sunt:
- procurarea directă a textului;
- o expertiză de specialitate (apelarea la un avocat străin, un profesor universitar, care să emită o opinie
legală referitoare la speţa în cauză).
Instanţele române îşi păstrează dreptul de apreciere asupra acestor mijloace de probă. Ele pot apela şi la
serviciul Ministerului Justiţiei României (Departament de Legislaţie) şi astfel pot obţine certificate/avize
de la autorităţile publice străine – instanţele române nu se adresează direct
România este parte la Conventia Europeana în domeniul informării asupra dreptului străin (Londra –
1968) si la Protocolul Adiţional la aceasta Convenţie (Strasbourg - 1978). România a aderat în 1991 prin H.G.
153/91.
Convenţia prevede obligaţia statelor membre de a-şi transmite reciproc informaţii privind dreptul lor –
printr-o autoritate competentă – instanţelor străine (Ministerul Justiţiei este organul naţional român de legătură).

Informatiile se vor transmite printr-un organ national de legatura pe care fiecare stat si-l desemneaza.
Cererea trebuie sa emane de la o instanta judecatoreasca si sa se dovedeasca existenta unui proces pe rol.
Raspunsul trebuie sa fie obiectiv si impartial urmand sa contina texte de L dar si lucrari doctrinare si comentarii
explicite.
Se trimite un comentariu imparţial, nu unul pro causa, cât şi documente justificative.

Consecinţele imposibilităţii de probare a legii străine

Conform art.7 alin. 3 - Legea 105/1992: „În cazul în care este imposibil a se stabili continutul legii
străine se va aplica legea română”. Imposibilitatea de probare a conţinutului legii străine trebuie să fie una
absolută, în sensul că instanţa trebuie să faca dovada că s-au depus toate diligenţele pt. identificarea conţinutului
legii străine. O simpla dificultate de probare a legii străine generată de depărtarea geografică a statului străin, de
inexistenta izvoarelor scrise, NU justifica aplicarea imediata a legii române => aplicarea legii române apare ca
un subsidiar.

In sprijinul caracterului subsidiar  argumente:

1. litigiul nu poate rămâne nejudecat, acţiunea reclamantului neputând fi respinsă deoarece nu e culpa nimănui
pt. faptul că legea străină nu a putut fi probată;
2. în cazul când legea străină nu poate fi dovedită se aplica prezumţia simplă exprimată prin adagiul „cine alege
instanta, alege si dreptul”(qui eligit judicem, eligit jus);
3. „acelaşi lucru este a nu fi cu a nu proba” – nu se poate respinge acţiunea ca nedovedită.

Cazurile de înlăturare de la aplicare a legii străine

Exista două situaţii expres prevazute de lege, când legea străină NU se va aplica:

 când legea străină încalcă ordinea publica din dreptul intl. privat român;
 atunci când dreptul străin a devenit competent prin fraudă (art.8 Legea 105/1992);

1. ORDINEA PUBLICA DE DIP ROMÂN = ansamblul principiilor fundamentale de drept ale statului
român, aplicabile în raporturi juridice cu element de extraneitate.
12
Pe plan procesual, se invocă sub forma excepţiei de ordine publică, ridicată de oricare din părţi şi de
instanţă din oficiu, în orice stadiu al pricinii.
Elemente definitorii ale ordinii publice de DIP:
a) conţinutul noţiunii de ordine publică = principiile fundamentale de drept ale statului forului, aplicabile in
raporturile juridice cu element străin. În unele cazuri ordinea publică este exprimată prin norme
imperative, alteori este un ansamblu de principii (egalitatea dintre sexe, interdicţia poligamiei);
b) dacă excepţia de ordine publică este admisă, efectul ei este că legea străină nu se va aplica pe teritoriul
României. Asupra legii străine, ca atare, nu avem nici o putere, putem doar să o înlăturăm de la aplicare
pe teritoriul ţării.

Comparaţie între ordinea publică de drept intern (a) şi ordinea publică de drept intl. privat (b)

Cele 2 instituţii se aseamana prin faptul că amandoua, prin excepţie, înlătură o lege de la aplicare (au
acelaşi efect).

Deosebiri:
 au functii diferite:
- ordinea publică de drept intern este dată de ansamblul normelor imperative; are ca scop limitarea principiului
autonomiei de voinţă a părţilor prin normele imperative (asupra lor nu se poate tranzacţiona);
- ordinea publică de drept intl. privat are scopul de a impiedica efectele unei legi străine în spaţiul românesc.

au sfere de aplicare diferite:


- ordinea publică de drept intern este mai largă decât ordinea publică de drept intl. privat – sunt mai multe
cazurile în care apar probleme de ordine publică în dreptul intern, pt. că în plan intern legiuitorul are interesul să
impună o anumită limită;
- în dreptul intl. privat însăm intră în coliziune mai multe sisteme de drept şi deci nu putem spune că tot ce este
străin încalcă ordinea publică română – ordinea publică apare în dreptul intl. privat doar în cazuri excepţionale
Relaţie ordine publică internă-ordine publică în dreptul intl. privat (de la întreg la parte);

EX: Termenele de prescripţie extinctivă, desi sunt de ordine publica in dreptul intern (Decretul 167/58),
NU sunt de ordine publica în DIP, astfel încât dacă norma conflictuală română, inclusiv lex voluntatis, trimite la
un sistem de drept străin, iar acesta contine alte termene de prescriptie decat cele din dreptul român, aceste
termene se vor aplica de catre instantele române.
EX: Legea procesuală română impune ca hotărârea jud. să fie motivată. În alte sisteme de drept însă
(american), motivarea hotărârii nu este obligatorie – judecătorul român va trebui să recunoască o hotărâre
americană, valabil pronunţată, chiar nemotivată (pt. că ea respectă sistemul de drept american) – condiţia
motivării nu se extrapolează la nivel intl.

Caracterele ordinii publice de drept intl. privat

 dpdv spatial, ordinea publică de DIP are un caracter national (prin conţinutul său, ea exprimă principiile
fundamentale ale sistemului de drept român);
 dpdv temporal, ordinea publică de DIP are intotdeauna un caracter actual, în sensul ca se ţine seama de
ordinea publică din momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti/arbitrale;
 dpdv material, ordinea publică de DIP are un caracter de excepţie de la aplicarea legii străine normal
competente. De la acest caracter de exceptie => anumite consecinţe:
a. ordinea publică e de stricta interpretare - ea nu poate fi interpretată extensiv, ci numai restrictiv.

13
b. ordinea publică de DIP împiedică producerea pe teritoriul României numai a acelor efecte ale legii străine,
care sunt incompatibile cu principiile fundamentale ale legii române – nulitate parţială (restul normelor străine
care sunt compatibile cu ordinea publică română se vor aplica).

DREPT INTERNATIONAL PRIVAT (DIP)

Cursul 4

Efectele ordinii publice de drept internaţional privat

2 Efecte:

unul negativ : consta in faptul ca se inlatura de la aplicare legea straina la care norma conflictuala romana
trimisese. In acest sens: art 8 alin.1 lit.a din legea 105/92 precizează că „aplicarea legii straine se inlatura daca
incalca ordinea publică de drept internaţional privat roman”.
unul pozitiv : art.8 alin. 2 din legea 105/92 precizează că „ in cazul inlaturarii legii straine se va aplica legea
romana”.

Sfera noţiunii de ordine publică în dreptul internaţional privat

Sferele notiunii de ordine publică difera in functie de cadrul conflictului in care se aplica. Astfel, ordinea
publică poate fi invocata, fie in cadrul conflictului de legi in timp si spatiu. fie in cadrul conflictului de legi in
spatiu
a) conflictul de legi in spatiu se creeaza in momentul nasterii, modificarii sau stingerii unui raport juridic
atunci cand cu privire la acel raport juridic sunt susceptibile de aplicare 2 sau mai multe sisteme de drept din
state diferite. Acesta e conflictul la care ne-am referit pana acum (sunt susceptibile de aplicare cel putin 2 legi
diferite).
Se numeste conflict in spatiu pt ca cele 2 sisteme de drept susceptibile de aplicare coexista in spatiu.
b) conflictul de legi in timp si spatiu se creeaza in cazul in care un raport juridic s-a nascut sub incidenta
unui anumit sistem de drept, iar ulterior se cere ca efectul sa fie recunoscut intr-un alt stat, cu un alt sistem de
drept.
Acest conflict se cere a fi in spatiu pt ca sistemele de drept coexista in spatiu si conflictul e in timp deoarece
intre momentul nasterii raportului juridic si momentul in care se cer a fi recunoscute efectele acelui raport
juridic trece o anumita perioada de timp.

Sfera ordinii publice diferita in cazul celor 2 conflicte de legi, fiind mai largă în cazul conflictului de legi
în spaţiu
Prof: sunt mai multe situaţiile în care ordinea publică este invocată în conflictului de legi in spatiu, decât în
cazul conflictului de legi în timp şi spaţiu. Cu alte cuvinte, NU toate principiile care sunt de ordine publica
atunci cand sunt invocate in cadrul conflictului de legi in spatiu (mom nasterii/ modificarii/ stingerii unui rap
jur) sunt de ordine publică si atunci cand privesc drepturile deja dobandite in strainatate.

Ex.1 : o casatorie intre o romanca si un cetatean strain (libian), care mai e casatorit in tara sa, NU se poate
incheia in Romania chiar daca legea nationala a cetateanului strain permite casatoria poligama. In acest caz
conflictul de legi e in spatiu. Daca insa aceleasi 2 persoane s-au casatorit in Libia iar sotia romanca solicita
ulterior sa i se recunoasca in Romania efectele patrimoniale si nepatrimoniale ale acelei casatorii, aceste efecte
vor fi recunoscute. In acest caz conflictul de legi era in timp si spatiu, punandu-se problema recunoasterii
drepturilor dobandite de un cetatean roman in strainatate (deci nu se mai pune problema ordinii publice).

14
Ex.2: efectele unei casatorii religioase incheiate in strainatate intr-un stat in care aceasta casatorie produce
efecte intre 2 cetateni ai aceluiasi stat vor fi recunoscute in Romania, desi o casatorie incheiata numai religios in
Romania NU produce efecte juridice.
Ex.3: dacă un copil din afara căsătoriei îşi stabileşte filiaţia într-o ţară străină în condiţii pe care legea română
nu le cunoaşte, efectele stabilirii filiaţiei se recunosc şi în România.

Din cele prezente de mai sus rezultă că ordinea publică are 3 sfere de cuprindere cu intinderi variabile :

1. ordinea publică de drept intern (are sfera cea mai larga)

2. ordinea publică in cazul conflictului de legi in spatiu

3. ordinea publică in cazul conflictului de legi in spatiu si timp (are sfera cea mai restrânsă)

Comparaţie între ordinea publică de drept internaţional privat şi normele de aplicaţie imediată

Asemănări: au în esenţă acelaşi scop, anume protejarea sistemului de drept naţional (a principiilor sale
fundamentale) şi acelaşi efect, anume faptul că legea străină este înlăturată de la aplicare).
Deosebiri: de raţionament juridic, astfel:
a) la norma de aplicaţie imediată nu apare conflictul de legi (nu se pune problema aplicării unei norme
conflictuale ci legea legea română imperativă, chiar dacă raportul juridic are element de extraneitate);
b) ordinea publică poate sau nu înlătura norma conflictuală, după cum conflictul de legi este numai în
spaţiu (vezi ex.1 - deci ordinea publică înlătură legea străină) sau în timp şi în spaţiu (vezi ex.2 – se
aplică legea străină)

Fraudarea legii aplicabile în dreptul internaţional privat

Frauda la lege in dreptul intl. privat exista atunci cand partile unui rap jur folosesc intr-un scop fraudulos
sau ilicit un mijloc de drept intl. privat si fac aplicabil acelui raport juridic un alt sistem de drept decat cel
normal competent sa se aplice.

Modalitatile de fraudare a L:

De regula, sunt 2 modalitati:

1. intr-un raport juridic de drept intern care in mod normal NU ar trebui sa aiba un element de
extraneitate, se introduce in mod fraudulos un element nou care declanseaza artificial un conflict de legi, iar
prin aplicarea normei conflictuale normal competente se trimite la un alt sistem de drept decat dreptul intern
care ar fi fost in mod firesc competent a se aplica acelui raport juridic.
De ex.: la o societate comercială legata in mod normal de dreptul român prin elementele ei definitorii
(nationalitate, sediu, capital social), partile stabilesc prin actul constitutiv ca sediul sa fie situat in strainatate, in
scopul de a eluda legile fiscale romaneşti.
Astfel, se creează artificial un conflict de legi, elementul de extraneitate fiind dat de sediul social aflat in
strainatate, iar prin aplicarea normei conflcituale normal competente (lex societatis - art 40 alin.1 din legea
105/92) se face aplicabil acelei societati comerciale dreptul strain in detrimentul celui roman care ar fi fost
firesc a se aplica.

2. intr-un raport juridic care are deja un element de extraneitate, deci e un raport de DIP, partile
schimba in mod fraudulos punctul de legatura facand aplicabil acelui rap jur prin intermediul normei

15
conflictuale aplicabile pentru noul punct de legatura un alt sistem de drept decat cel normal competent, conform
normei conflictuale initiale.
Ex un cetatean strain isi schimba cetatenia doar pt a avea efectele noii cetatenii, fraudand astfel L competenta.

Conditiile cumulative ale fraudei la lege in dreptul intl. privat: (trebuie intrunite cumulativ)

1. trebuie sa existe un act de vointa al partilor, in sensul deplasarii punctului de legatura privitor la un
anumit raport juridic. Cu alte cuvinte, frauda la lege implica o activitate volitiva a partilor raportului juridic, o
activitate frauduloasa de schimbare a punctului de legatura.
Din această condiţie rezultă că frauda la lege poate interveni numai in cazul raporturilor juridice la care sunt
aplicabile norme conflictuale cu puncte de legatura mobile sau variabile, adica cu puncte de legatura ce pot fi
deplasate.
Nu toate punctele de legatura sunt mobile. Exista puncte de leg fixe.
Puncte mobile (ex:) : cetatenia si domiciliul persoanei fizice, sediul persoanei juridice, locul producerii unui
delict, locul situarii unui bun mobil

2. partile trebuie sa foloseasca un mijloc de drept intl. privat care prin el insusi e licit ( de ex. operatiunea
de stabilire a sediului social in strainatate e o operatiune licita prin ea insasi, ea devenind ilicita doar datorita
scopului in care e facuta).

3. scopul urmarit de parti sa fie ilicit. Frauda la lege presupune in mod esential existenta acestui element
subiectiv (intentia frauduloasa a partilor). Scopul urmarit de parti e inlaturarea sistemului de drept normal
competent sa se aplice si atragerea ca aplicabil a unui alt sistem de drept. Rezultă că frauda la lege reprezinta o
incalcare indirecta a normei conflictuale a forului si deci a sistemului de drept normal competent sa se aplice
raportului juridic respectiv.

4. rezultatul obtinut sa fie ilicit. Caracterul ilicit al rezultatului e dat de caracterul ilicit al scopului. Prin
ipoteza, rezultatul urmarit si realizat de catre parti trebuie sa fie mai favorabil pt. parti decat cel care s-ar fi
obtinut daca s-ar fi aplicat sistemul de drept normal competent.

Sancţiunea fraudei la lege în dreptul intl. privat român

In functie de obiectul fraudei avem 2 situatii:

1. e fraudat dreptul roman in favoarea dreptului strain

2. e fraudat dreptul strain in favoarea dreptului romanesc

1. Dreptul român este fraudat în favoarea celui străin


Art. 8 alin.1 din legea 105/92 spune că „aplicarea legii straine se inlatura daca a intervenit competenta prin
frauda. In cazul inlaturarii legii straine se aplica legea română”.
Din acest text de lege rezultă că sancţiunea fraudei la lege în preptul intl. privat român implica 2 efecte:

unul negativ, constand in inlaturarea legii straine competente prin frauda. Efectul acesta se materializează în
două moduri:

16
- prin inopozabilitatea actului in fata autoritatilor romane. Astfel, actul juridic incheiat in strainatate
sau sub incidenta unei legi straine e considerat ca inexistent in fata autoritatilor romane. Dar actul
ramane valabil in strainatate !!!

- declararea nulitatii actului juridic de catre instantele judecatoresti romane. In aceasta situatie actul
juridic respectiv nu va mai produce efecte nici in tara nici in strainatate.

unul pozitiv, reprezentat de aplicarea in subsidiar a legii romane

Observaţii:
a) frauda la lege trebuie sanctionata chiar si in situatiile in care problema fraudei apare in sfera unui
contract, adica acolo unde functioneaza autonomia de vointa a partilor, deoarece ceea ce e sanctionat e
frauda la lege (fraus omnia corrumpit), iar nu simpla incalcare a normei conflictuale romane competente
a se aplica.
b) sancţiunea fraudei la lege este subsidiară faţă de alte sancţiuni, cum ar fi ordinea publică

2. Dreptul străin este fraudat în favoarea celui român


Legea 105/92 nu reglementeaza aceasta situatie, punându-se astfel problema daca se va mai sanctiona frauda la
lege în această situaţie.
Concluzie : frauda la lege trebuie sanctionata cu aceleasi sanctiuni, soluţia bazându-se pe următoarele
argumente:

dreptul strain e considerat un element de drept, deci trebuie sa beneficieze de aceeasi protectie

prin fraudarea dreptului strain normal competent a se aplica se fraudeaza implicit norma conflictuală romana
care ar fi trimis la el

ceea ce se sanctioneaza e frauda

Domeniile în care poate apărea frauda la lege

Exista anumite domenii predilecte in care a intervine frauda la lege.


Legea 105/92 contine anumite prevederi care sa indeparteze posibilitatea fraudei la lege in domeniile respective.

Domenii in care intervine frauda la lege:

1. statutul persoanei fizice (starea civila, capacitatea si relatiile de familie ale pers fizice). Frauda in acest
domeniu consta de regula in faptul ca persoana fizică isi schimba in mod fraudulos cetatenia/ domiciliul /
resedinta.

Avem o speta lider: speta Bertola. 2 soti cetăţeni italieni care domiciliau in Bucuresti au introdus o actiune de
divort in fata instantei romane. Aplicand norma conflictuală lex patriae, instanta romana le-a respins actiunea
deoarece legea italiana la care norma conflictuală romana trimisese, nu permitea divortul. In aceasta situatie, cei
2 soti italieni au indeplinit conditiile care, potrivit legii italiene, duceau la pierderea cetateniei italiene devenind
apatrizi. Ulterior, au introdus din nou actiune de divort in fata instantelor romane care, de data aceasta, le-a fost
admisa deoarece, fiind apatrizi, instanta le-a aplicat legea romana ca lege a domiciliului lor comun, lege ce
permitea divortul.

17
Legea 105/92 a prevazut un mic remediu in art 22: „daca sotii au o lege nationala comuna sau un domiciliu
comun, acea lege nationala comuna carmuieste divortul chiar in cazul in care unul dintre soti isi schimba
cetatenia sau domiciliul”.

2. statutul organic al pers juridice. In cazul acesta o societate comercială isi schimba sediul (punct de
legatura), intr-un paradis fiscal. Legea 105/92, art 40 prevede ca „in cazul in care o pers jur isi are sediile in mai
multe state se va lua in considerare legea sediului real (centrul principal de conducere si de gestiune)”. Frauda
nu este însă înlăturată propriu-zis.

3. regimul juridic al bunurilor mobile (mutarea tabloului dintr-oi ţară în alta). Un bun din patrimoniul
cultural national e transferat fraudulos in strainatate, intr-un stat in care nu exista restrictii in legatura cu bunul
respectiv.
Legea 105/92 la art. 52 prevede că „ drepturile reale asupra unui bun mobil care si-a schimbat asezarea continua
sa fie carmuite de legea locului unde acesta se afla in momentul in care s-a produs faptul juridic care a generat,
modificat sau stins dreptul respectiv”.

4. forma exterioara a actului juridic. De ex., in Romania donatia este un act autentic si atunci partile
incheie contract de donatie intr-o tara unde forma autentica nu e steceruta pt. donatie.
Legea 105/92 la art. 72 prevede că „in cazul in care legea aplicabila unui act juridic impune o forma solemna,
aceasta NU poate fi inlaturata, chiar daca actul a fost intocmit in strainatate”.

A. Comparaţie între frauda la lege în dreptul intl. privat şi frauda la lege în dreptul intern

Exista fraudă la lege în dreptul intern atunci cand partile, la un anumit raport juridic fara element de extraneitate
aplica o dispozitie legala prin deturnarea ei de la scopul firesc pt. care a fost edictata de legiuitor, eludand astfel
prevederile unei alte legi interne imperative, care le este insa defavorabila.

Cele 2 institutii se aseamana prin faptul ca trebuie sa indeplineasca aceleasi conditii :

un act de vointa al partilor

un mijloc licit

dar un scop si un rezultat ilicit

Exista insa deosebiri între ele, sub urmatoarele aspecte:


1. sub aspectul obiectului fraudei
Astfel, in timp ce in cazul dreptului intl. privat se fraudeaza un sistem de drept in favoarea altui sistem de drept,
in dreptul intern se fraudeaza o lege interna in favoarea unei alte legi interne.
2. mecanismul fraudei / fraudarii
In dreptul intern se schimba continutul faptic al raportului juridic, facand astfel aplicabila o alta norma juridica,
in timp ce, in cazul dreptului intl. privat, se schimba continutul faptic conflictual, ceea ce duce la aplicarea unui
alt sistem de drept decat cel care ar fi fost competent.

B. Comparatie intre frauda la lege în dreptul intl. privat si ordinea publica de drept intl. privat

Asemanarea esentiala: atat frauda la lege în dreptul intl. privat cat şi ordinea publică de drept intl. privat sunt
cazuri de inlaturare de la aplicare a sistemelor de drept normal competente sa se aplice in cauza.

18
Deosebiri : dpdv al cauzei neaplicarii legii : la ordinea publică aceasta cauza e de natura obiectiva:
legea straina incalca principiile fundamentale de drept ale statului forului. La frauda la lege în dreptul intl.
privat cauza e de natura subiectiva, constand in activitatea frauduloasa a partilor
din pdv al sanctiunii aplicabile : la ordinea publică sanctiunea consta in inlaturarea efectelor
legii straine si aplicarea in locul ei a legii forului. La frauda la lege în dreptul intl. privat sanctiunea consta in
inopozabilitatea actului in fata autoritatilor romane sau, dupa caz, nulitatea actului juridic respectiv.
din pdv al rolului instantei judecatoresti : La ordinea publică instantele judecatoresti trebuie
sa cunoasca continutul legii straine ,pt ca numai in acest mod pot sa isi dea seama in ce masura legea straina
incalca principiile fundamentale ale dreptului forului, deci rolul instantei e mai important decat la frauda la lege
în dreptul intl. privat, unde nu e necesar ca legea straina sa fie cunoscuta de instanta in continutul sau, deoarece
legea străină va fi inlaturata pt ca s-a ajuns la aplicarea sa prin frauda.

C. Comparaţie între frauda la lege în dreptul intl. privat şi simulaţie

Asemanari : ambele implica un acord de vointa al partilor. Prin acest acord, in ambele cazuri se creeaza
artificial un anumit conflict de legi. Mijloacele folosite sunt prin ele insele licite.
Deosebiri :
- frauda la lege presupune existenta unui singur act juridic, respectiv a actului juridic fraudulos; simulatia
presupune 2 acte juridice : un act ascuns, dar real (contrainscrisul) si un act aparent, dar mincinos.
- cea mai importanta deosebire : frauda la lege implica o operatiune materiala efectiva de deplasare a
punctului de legatura de sub incidenta unui sistem de drept sub incidenta altui sistem de drept; la simulatie
operatiunea e fictiva, adica este exprimata prin actul aparent, dar contrazisa prin contrainscris. De exemplu, o
societate comercială are toate elementele sale juridice in Romania (nationalitatea asociatilor, organele de
conducere si control), dar isi fixeaza in mod efectiv sediul in alt stat. In incidenta normei conflictuale lex
societatis, acelei societati ii va deveni aplicabil sistemul de drept strain, de la locul unde si-a stabilit sediul, desi
in principal activitatea sa se desfasoara in Romania. In aceste situatii ne aflam in fata fraudei la lege, pt ca sediul
societăţii din strainatate desi e real, efectiv, NU e serios. Daca o societate comercială declara prin statutul sau
ca are sediul in strainatate dar centrul principal de conducere si gestiune a activitatii sale statutare e in Romania,
inseamna ca sediul din strainatate e doar fictiv, sediul real fiind in Romania. In acest caz situatia juridica =
simulatie prin fictivitate; este suficient sa se indeparteze actul aparent dar mincinos (statutul societatii), pt a
rezulta adevarata situatie juridica : existenta sediului real in Romania.
- la frauda la lege scopul e ilicit, la fel si rezultatul; la simulatie: scopul poate fi si licit
- din pdv al consecintelor pe care cele 2 institutii le au: la frauda la lege - nulitatea actului isi va produce
efectele astfel incat actul respectiv nu va fi considerat valabil nici intre parti. La simulatie: contrainscrisul e
valabil intre parti si fata de succesorii lor universali si cu titlu universal.

19
DREPT INTERNATIONAL PRIVAT (DIP)

CURSUL 5

Conflictul de legi în timp şi spaţiu (respectarea drepturilor dobândite într-o ţara straină)

Definiţie: Exista conflict de legi in timp si spatiu in cazul in care efectele unui raport juridic nascut, modificat
sau stins sub incidenta unui anumit sistem de drept se cer ulterior a fi recunoscute intr-un alt sistem de drept.
Privit prin prisma dr roman, CdL in timp si spatiu (CLTS) pune problema recunoasterii in Romania a unor
drepturi castigate intr-o alta tara.
Ipoteză: avem un raport juridic născut în străinătate, ale cărui drepturi trebuie recunoscute în România.
Este un conflict de legi in spatiu pt ca cele 2 sisteme de drept in prezenţa (cel strain sub incidenta caruia s-au
nascut drepturile si cel roman in cadrul caruia acestea se cer a fi recunoscute) coexista dpdv spatial.
Conflictul de legi este in timp pt ca intre momentul nasterii raportului jur respectiv sub incidenta legii straine
si momentul in care efectele acelui raport jur se cer a fi recunoscute in Romania, se scurge o anumita perioada
de timp.

Conflictul de legi în timp şi spaţiu (CL în imp şi spaţiu) se deosebeste de conflictul de legi în spaţiu in spatiu
(CL în spaţiu).

Asemanari : ambele sunt conflicte in spatiu (cele 2 sisteme de drept coexista spatial).

Deosebirea consta in elementul temporal. La CL in spatiu conflictul apare in momentul nasterii, modificarii,
stingerii raportului juridic şi când datorită elementului străin se pune problema care sistem de drept în prezenţă
se va aplica. In cazul CL în timp şi spaţiu concursul de legi apare dupa momentul nasterii, modificarii, stingerii
rap jur respectiv, atunci cand drepturile dobandite in strainatate se cer a fi recunoscute ulterior in tara.
Ex: daca un cetatean roman si un cetatean englez vor sa se casatoreasca in Romania se pune problema ce lege se
va aplica incheierii casatoriei (CL in spatiu). Daca acelasi cetatean roman se casatorise deja cu cetateanul englez
in strainatate iar sotia, cetatean roman, vine ulterior in Romania si cere pensie de intretinere de la sot
(recunoasterea efectelor casatoriei)  CL în timp şi spaţiu

Formele conflictului de legi în timp şi spaţiu:

1. raportul jur se naste in sistemul de drept intern al unui stat strain, apoi se invoca efectele sale in Romania

20
2. raportul juridic are un element de extraneitate chiar din momentul nasterii sale, iar ulterior efectele sale se
invoca in Romania.
Aceasta a 2-a forma implica 2 situatii:

a. in momentul nasterii raportului juridic desi acesta era de drept internaţional privat, in sensul ca avea in
continutul sau un element de extraneitate, nu exista nici o legatura cu Romania
b. chiar din momentul nasterii raportului juridic respectiv exista un element ce facea legatura cu dreptul
national / român
Ex: un grec şi o româncă se căsătoresc în Grecia religios şi apoi se mută în România şi solicită ca
efectele căsătoriei să fie recunoscute şi la noi

Domeniile în care pot apărea conflicte de legi în timp şi spaţiu:


1) în domeniul dreptului material (când un drept subiectiv căpătat în străinătate se cere a fi recunoscut în
România)
2) în domeniul dreptului procesual (când o hotărâre judecătorească străină se cere a fi recunoscută în
România)

Conditiile recunoasterii in Romania a drepturilor dobandite in strainatate


Art. 9 din legea 105/1992 prevede ca drepturile castigate intr-o tara straina sunt recunoscute in Romania
in urmatoarele conditii:

1. drepturile sa fi fost corect nascute sub incidenta legii straine care le este aplicabila (dreptul sa fie legal
nascut in strainatate). Un drept ce nu e valabil in tara unde s-a nascut nu va putea fi recunoscut nici in Romania.
a. în dreptul material, dreptul este legal născut dacă este valabil sub incidenţa legii străine
b. în dreptul procesual (când trebuie recunoscută şi executată o hotărâre judecătorească străină),
instanţa românească trebuie să verifice două aspecte referitoare la legea străină: dacă hotărârea a fost definitivă
potrivit legii statului unde s-a pronunţat şi dacă hotărârea este executorie sun incidenţa aceleiaşi legi străine
Aceasta conditie implica 2 consecinte:
- un drept valabil nascut in strainatate va produce in principiu in Romania toate efectele pe
care legea straina i le recunoaste. (Ex: o casatorie religioasa valabil incheiata in Grecia va fi recunoscuta in
Romania cu toate efectele pe care legea greaca i le recunoaste)
- un drept dobandit in strainatate nu poate produce in Romania mai multe efecte decat in tara
de origine. (Ex: reprezentanta unei firme straine in Romania nu va putea sa savarseasca mai multe acte juridice
decat cele pe care societatea mama le poate face in tara de sediu)

2. drepturile dobandite in strainatate sa nu fie contrare ordinii publice (OP) de drept international
privat român. Daca un drept dobandit in strainatate este contrar ordinii publice, efectele sale vor fi impiedicate
a se produce pe teritoriul Romaniei.
Ex: dacă se cere recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti străine în care s-a consemnat o discriminare între
copilul din căsătorie şi cel din afara căsătoriei, hotărârea în cauză nu va fi recunoscută la noi, chiar dacă este
valabil pronunţată potrivit legii străine, pentru că este contrară ordinii publice din dreptul internaţional
privat român.
Legea româna este si mai drastica atunci cand raportul juridic nascut in strainatate a avut inca din
momentul nasterii sale o legatura cu dreptul roman. Astfel, drepturile dobandite in strainatate NU vor fi
recunoscute in Romania daca privesc starea civila si capacitatea unui cetatean roman caruia i s-a aplicat alta
lege decat cea romana, iar drepturile difera de cele care s-ar fi acordat conform legii romane.
Acest text de lege se refera doar la starea civila si capacitatea unui cetatean roman. Daca dreptul s-a nascut sub
incidenta unei legi straine care nu a aplicat dreptul roman in ceea ce priveste starea si si capacitatea persoanei
fizice, acel drept NU va fi recunoscut in Romania. EXCEPTIE: drepturile dobandite sub incidenta unei legi
straine vor fi recunoscute daca nu difera de ceea ce insasi legea romana ar fi acordat.

21
Ex: un arab şi o româncă se căsătoresc poligam în Arabia Saudită. Căsătoria lor nu va fi recunoscută în
România, pt. că cetăţeanului român trebuie să i se aplice lex patriae, care interzice căsătoria poligamă.

Conflictul mobil de legi

Definiţie: exista conflict mobil de legi atunci cand un raport juridic este supus succesiv la 2 sisteme de drept
diferite, ca urmare a deplasarii punctului de legatura a normei conflictuale aplicabile.
Ex: 2 cetateni straini (germani) se casatoresc in Germania in 2001, traiesc in acea tara pana in 2003, dobândesc
cetatenia in romana si vor trai in Romania. Efectele casatoriei lor vor fi guvernate de legea germana sau de
legea romana? (sau divorţează în România – ce lege va guverna desfacerea căsătoriei?)
Comparaţie între conflictul mobil de legi (CM de legi) şi alte instituţii:

1. CM de legi versus CL in timp si spatiu


Asemanari : ambele presupun coexistenta in spatiu a 2 sisteme de drept si incidenta succesiva in timp a
acestora cu privire la acelasi raport juridic.

Deosebiri importante :
- in cazul CL în timp şi spaţiu nu exista o schimbare a punctului de legatura si nici a legii aplicabile, ci
numai se cer a fi recunoscute efectele unui raport juridic nascut intr-o tara straina.
- la CM de legi are loc o deplasare a punctului de legatura ceea ce indica o schimbare a legii aplicabile
raportului juridic.

2. CM de legi şi Conflictul de legi in timp din dreptul intern


Asemănare: In ambele instituţii, cu privire la un anumit raport juridic se aplica succesiv 2 legi ( la dreptul
intern funcţionează mecanismul logic al înlocuirii unei legi abrogate cu o nouă lege)
Deosebiri:
- conflictul de legi în timp din dreptul intern se pune în cadrul aceluiaşi sistem de drept, pe când CM de
legi se pune între două sisteme de drept diferite;
- conflictul de legi în timp din dreptul intern apare atunci cand o lege interna dispare, iar aceasta e
inlocuita cu alta lege interna. La CM de legi se schimba sistemul de drept, cele 2 sisteme de drept
continuand sa existe.

Domeniile în care poate apărea conflictul mobil de legi

CM de legi nu poate interveni decat acolo unde norma conflictuală are punct de legatura mobil. CM de legi
poate aparea in principal pt urmatoarele puncte de legatura:
in cazul cetateniei si domiciliului persoanei fizice, astfel incat CM de legi se poate naste in raporturile
ce privesc starea civilă, capacitatea si relatiile de familie.
sediul unei pers juridice
locul situarii unui bun mobil
 în materie succesorală – locul încheierii testamentului, cetăţenia testatorului

CM de legi NU poate aparea referitor la regimul juridic al imobilelor sau delictelor.

Soluţionarea conflictului mobil de legi


Legea 105/1992 nu contine o reglementare generala, astfel incat CM de legi vor fi solutionate de la caz la caz.
Soluţionarea se face după sistemul de drept al instanţei sesizate (după normele conflictuale ale sistemului de
drept al forului).
Soluţia CM de legi variază, în funcţie de voinţa legiuitorului, astfel:
22
legea veche ultraactiveaza (se aplică legea veche, iniţială)

legea noua retroactiveaza (se aplică legea nouă, română)

legea veche se aplica pana la momentul schimbarii punctului de legatura, din acel moment intra in
vigoare legea noua (cele două sisteme de legi se aplică succesiv)

Ex. de trimitere la legea iniţială: art 20 legea 105/1992: „legea nationala comuna sau legea domiciliului
comun al sotilor continua sa reglementeze efectele casatoriei daca unul dintre ei isi schimba cetatenia sau
domiciliul” (trimitere la legea veche, iniţială). Pentru relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi nu se poate
fragmente căsătoria între cele 2 sisteme de drept. Scopul unei astfel de abordări este eliminarea fraudei al lege
Art 25: „regimul filiatiei copilului din casatorie se raportează conform legii care la data cand acesta s-a nascut
carmuia efectele casatoriei parintilor sai”
Art 28 : „filiatia copilului din afara casatoriei se stabileste conform legii nationale a copilului de la data nasterii
sale”
Ex. de trimitere la legea nouă: Art 66 pct 6 din legea 105/1992 : „mostenirea este supusa in ceea ce priveste
bunurile mobile legii nationale pe care persoana decedata a avut-o la data mortii”
Ex. de trimitere la aplicarea succesivă a celor două sisteme de legi: Art 34 pct. c din legea 105/1992: „legea
aplicabila obligatiei de intretinere este legea nationala a creditorului obligatiei. In caz de schimbare a cetateniei
creditorului, noua lui lege nationala se aplica doar prestatiilor ulterioare schimbarii”.

In anumite cazuri speciale se face excepţie de la cele trei abordări precizate mai sus, prin aplicarea
principiului legii mai favorabile
Exemple:
- art 15 din legea 105/1992: „apartenenta unei persoane la o noua lege nationala NU aduce atingeri
majoratului dobandit conform legii care ii era anterior aplicabila”
- în cazul in care se pune problema filiatiei unui copil din afara casatoriei si acesta are mai multe cetatenii,
i se aplica legea cea mai favorabila.

Daca apare o situatie de CM de legi pe care legea 105/92 nu o reglementeaza, se considera ca acel conflict
trebuie solutionat prin aplicarea prin analogie a dispozitiilor privind rezolvarea conflictului de legi in timp din
dreptul intern român: pana la momentul schimbarii punctului de legatura se aplică legea veche, iar apoi se
aplică legea noua

SEMINAR

Cauzele de neaplicare a legii straine: in caz de incalcare a ordinii publice de DIP roman
frauda la lege
art 18 alin. 1: se aplica regimul cel mai restrictiv
art 18 alin. 2: legea straina e inlaturata pt ca se consacra un principiu de ordine publica de DIP român: principiul
libertatii casatoriei
Sisteme de drept in prezenţă: susceptibile de a fi aplicate

Partea specială a Dreptului Internaţional Privat


(Normele conflictuale în diferite ramuri ale dreptului internaţional privat)

23
I. Normele conflictuale de drept civil referitoare la starea civilă şi capacitatea persoanei
fizice

Regula : potrivit art. 11 din legea 105/1992: „Starea si capacitatea persoanei fizice impreuna cu relaţiile de
familie formeaza statutul persoanei fizice si sunt carmuite de legea naţională a acelei persoane fizice, cu
exceptia cazurilor in care prin dispozitii speciale se prevede altfel”
Continutul acestei norme conflictuale il formeaza statutul persoanei fizice iar legatura este data de
naţionalitatea persoanei fizice.

Notiunea de nationalitate este interpretata in art. 12 din legea 105/1992 care dispune : „legea nationala este
legea statului a carui cetatenie o are persoanei in cauza ”. Aceasta lege poarta numele de lex patriae, cetatenia
fiind punctul de legatura pt aceasta normă conflictuală.

Legea 105/1992 stabileste si anumite norme speciale in art 12. Se prevede astfel ca determinarea si proba
cetateniei se fac in conformitate cu legea statului a carui cetatenie se invoca. (institutia calificarii : calificarea
cetateniei se face dupa lex fori)
Pt. argumentul de stabilitate: cetăţenia este o calitate dobândită prin lege, pe baza unor formalităţi
Pt. argumentul de certitudine: cetăţenia se demonstrează printr-un document public, precum B.I./C.I./paşaport

Art 12 alin. 2 din legea 105/1992 prevede că: „ legea nationala a cetateanului român care, potrivit legii straine
este considerat ca are si o alta cetatenie, este legea româna. Din aceasta dispozitie legala rezultă ca in cazul in
care un cetatean roman are si o cetatenie straina, lui i se va aplica legea romana, indiferent de celelalte cetatenii.

In schimb, daca un strain are mai multe cetatenii, legea lui nationala va fi considerata legea statului in care isi
are domiciliul sau, in lipsa acestuia, resedinta.

Excepţii: legea 105/1992 reglementează şi alte puncte de legătură referitoare la cetăţenia şi capacitatea
persoanei fizice. Astfel, daca o persoană fizică nu are nici o cetatenie (apatrid), instanta va aplica, dupa caz, lex
domicilii sau, in lipsa, legea resedintei. Aceste 2 elemente se aplica numai in subsidiar, regula fiind ca legea
care va guverna starea si capacitatea va fi legea cetateniei.

Domeniul de aplicare a statutului persoanei fizice


Definiţie: determinarea instituţiilor de drept şi a raporturilor juridice care intra in continutul normei conflictuale
privind statutul persoanei fizice.

Determinarea domeniului de aplicare a unei norme conflictuale (în speţă statutul persoanei fizice) este o
problema de calificare şi de interpretare a conţinutului normei conflictuale respective, pentru a vedea ce materii
juridice se includ acolo. Calificarea şi interpretarea se va face dupa legea instantei sesizate.
Legea forului ne arata materiile care se subsumeaza statutului civil al persoanei fizice.

Institutiile juridice care intra in domeniul de aplicare a legii statutului persoanei fizice sunt:

1. starea civila a persoanei fizice = ansamblul elementelor personale care izvorasc din acte si fapte de stare
civila, de care legea leaga anumite efecte juridice şi care servesc pentru identificarea persoanei fizice in familie
si in societate.
Sunt supuse normei conflictuale lex patriae urmatoarele calitati (probe), care intra in continutul starii civile:
- filiatia (daca persoana are filiatia stabilita sau nu, daca e copil din casatorie sau din afara casatoriei,
tuturor acestor aspecte fiindu-le aplicabila legea nationala)
- casatoria
- adoptia

24
- rudenia
- afinitatea
NU intra în statutul persoanei fizice, deci sub incidenta legii nationale:
- intocmirea actelor si faptelor de stare civila, aceste aspecte fiind probe de forma a actului vor fi supuse
legii locului intocmirii actului („locus regit actum”);
- competenţele agentului instrumentator – sunt probe care vor fi supuse legii autorităţii

2. capacitatea civila a persoanei fizice (de folosinţă sau de exerciţiu)

a. capacitatea de folosinţă.
Începutul si incetarea capacitatii de folosinta sunt guvernate de legea nationala a persoanei fizice (sunt
probe de statut al persoanei fizice). Conţinutul capacităţii de folosinţă este dat de aptitudini generale şi abstracte
de a avea drepturi şi obligaţii – deci nu este guvernat neapărat de legea naţională.

Incapacitatile de folosinta reprezinta exceptii si trebuie expres prevazute de lege. Astfel, avem:

- incapacităţile de folosinţă cu caracter de sanctiune civila (de ex. decaderea din drepturile parintesti)
- supuse legii personalis (legea natională a persoanei in cauză).

- incapacităţile de folosinţă cu caracter de ocrotire, care se împart în :


incapacităţi de folosinţă absolute opozabile erga omnes (opereaza intre persoana îngrădită si
toate celelalte persoane). Aceste incapacitati sunt supuse legii nationale a persoanei ocrotite, deoarece ele sunt
prevazute de lege in considerarea particularitatilor incapabilului. (Ex: incapacitatea minorului sub 16 ani de a
dispune prin donatie sau testament, sau incapacitatea minorului intre 16 -18 ani de a dispune prin testament de
mai mult de jumatate din ceea ce ar fi putut dispune ca major).

incapacităţi de folosinţă relative (opereaza intre persoana ocrotită si persoane determinate).


Aceste incapacitati sunt legate de un act juridic si nu de o anumita persoana si de aceea ele nu vor fi supuse legii
nationale a persoanei ocrotite, ci legii actului juridic. (contract, succesiune etc.)

Ex : incapacitatea minorului de a dispune prin testament sau donatie in favoarea tutorelui său; incapacitatea
medicului / preotului / farmacistului de a primi donatii sau legate de la persoana pe care a tratat-o de ultima
boala (de care a murit). Aceste incapacitati sunt supuse legii donatiei sau, dupa caz, legii testamentului.
Incapacitatea sotilor de a incheia contracte de vânzare - cumpărare intre ei.

b. capacitatea de exerciţiu
Este supusa legii nationale a persoanei fizice (art. 11 din legea 105/1992). Aceasta guverneaza inceputul,
continutul capacităţii de exercitiu, incapacitatea de exercitiu si incetarea capacităţii de exerciţiu.
Tot legea nationala guverneaza sanctiunea incalcarii incapacităţii de exercitiu. In acest sens legea nationala ne
arata cazurile de nulitate, felurile nulitatii, persoanele care pot invoca nulitatea, precum şi conditiile in care ea
poate fi invocata.

EXCEPTIE de la aplicarea legii personale, normal competente cu privire la capacitatea de exerciţiu a


persoanei fizice: TEORIA INTERESULUI NATIONAL - reglementata in dreptul român in art. 17 din legea
105/1992.

25
DREPT INTERNATIONAL PRIVAT (DIP)

CURSUL 6

Aplicarea teoriei interesului naţional, ca excepţie de la legea naţională, este legiferată în dreptul român de art.
17 din legea 105/1992, care prevede că: „persoana care, potrivit legii naţionale sau legii domiciliului său, este
lipsită de capacitate sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, nu poate opune această cauză de nevalabilitate
celui care l-a socotit, cu bună credinţă, ca fiind deplin capabil, în conformitate cu legea întocmirii actului.”
În acelaşi sens, art. 11 din Convenţia de la Roma se precizează: „într-un contract încheiat între persoane aflate
în aceeaşi ţară, o persoană fizică care este capabilă în termenii legii acestei ţări poate invoca incapacitatea sa ce
decurge din altă lege doar dacă la momentul încheierii contractului co-contractantul ştia de această incapacitate
sau nu o cunoştea ca urmare a neglijenţei sale.”

S-a pornit de la o speta lider: speta LIZARDY (1869). Un cetatean mexican care locuia la Paris a cumparat de
la un bijutier francez bijuterii de mare valoare pe care urma sa le plateasca prin mai multe cambii pe care le-a
emis cu acea ocazie. Cand la scadenta bijutierul a prezentat cambiile, Lizardi (cetateanul mexican) a invocat
nulitatea contractului de vanzare - cumpărare, aratand ca la data incheierii respectivului contract, desi el era
capabil potrivit legii franceze, NU era totusi capabil potrivit legii nationale (mexicane). Instantele franceze au
fost sesizate cu nulitatea contractului de vanzare - cumpărare pt incapacitatea bazata pe o lege straina. Aplicand
lex patriae, instanta franceza urma sa faca aplicarea dreptului mexican, drept care il considera pe Lizardi drept
incapabil. Instantele franceze insa nu au facut aplicarea legii mexicane, considerand ca aceasta situatie ar leza
interesele nationalului francez, deoarece s-ar prejudicia un cetatean francez de buna-credinta in momentul
incheierii actului.
Instantele franceze au inlaturat de la aplicare lex patriae si au aplicat dreptul francez, conform caruia cetateanul
mexican avea capacitate de exercitiu, instituindu-se astfel aceasta exceptie de la aplicarea legii personale normal
competente.

Conform art. 17 din legea 105/1992 coroborat cu art. 11 din Convenţia de la Roma (1980) rezultă că pentru a
aplica teoria interesului naţional (excepţia de la aplicarea legii personale) trebuie îndeplinite cumulativ
condiţiile:

1. persoana sa fie lipsita de capacitate de exercitiu sau să aibă capacitate de exerciţiu restrânsă potrivit legii
sale nationale, lex patriae, dar sa fie capabila potrivit legii locului unde s-a întocmit actul

2. actul sa fie intocmit in tara forului

26
3. cocontractantul local sa fi fost de buna credinta. Acesta sa nu fi cunoscut si in mod rezonabil nici sa nu fi
putut cunoaste cauza de nevalabilitate, adica incapacitatea strainului.

4. anularea actului sa fie de natura a produce un prejudiciu nejustificat cocontractantului national

Daca aceste 4 conditii sunt intrunite cumulativ, lex patriae va fi inlaturata si in locul ei se aplica lex loci actus
(legea locului incheierii actului).

Pt aplicarea teoriei interesului naţional, in literatura de specialitate s-au incercat mai multe argumentări:

- unii autori au incercat sa o asimileze unei situatii de ordine publica, dar (opinia prof.:) nu suntem in
prezenta unei exceptii de ordine publica, pt ca nu suntem in prezenta unui efect al legii straine.
- un alt argument porneste de la necunoasterea scuzabila a legii straine de catre cetateanul national.
- imbogatirea fara justa cauza a cetateanului strain
- ideea erorii comune si invincibile (error communis facit jus).
Legea româna a avut ca scop ocrotirea bunei credinte (acesta este temeiul teoriei interesului naţional in
dreptul român).

II. Normele conflictuale privind persoanele juridice

Art 41 din legea 105/1992 stipulează că: „ statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa
nationala.”
Continutul acestei norme conflictuale: statutul organic al persoanei juridice
Legatura normei conflictuale : naţionalitatea persoanei juridice respective
Legea aplicabila : legea naţională a persoanei juridice (legea societatii / lex societatis)
Norma conflictuală lex societatis este imperativă, nu se poate deroga de la ea, dar punctul de legătură
(naţionalitatea) rămâne la îndemâna fondatorilor.

1.Naţionalitatea persoanei juridice este legătura normei conflictuale şi plasează statutul organic în sfera unuia
din sistemele de drept în prezenţă
Determinarea naţionalităţii este o problemă de calificare a legăturii normei conflictuale şi este supusă legii
forului – lex fori (legea instanţei sesizate).
In cazul in care lex fori este legea romana, trebuie vazute criteriile de determinare a nationalitatii persoanei
juridice conform dreptului român.
In dreptul român exista mai multe criterii pentru a determina naţionalitatea persoanei juridice, astfel:
- criteriul general, de drept comun
- criterii speciale de determinare a nationalitatii.

Criteriul de drept comun: art 40 din legea 105/1992 care precizează că: „persoana juridică are nationalitatea
statului pe al carui teritoriu si-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social” => in dreptul român criteriul
general pt stabilirea nationalitatii este sediul social al persoanei juridice.
Sediul social e stabilit potrivit actului constitutiv => in dreptul român sediul social este si sediul statutar.
Pentru a fi un criteriu de drept comun, sediul social trebuie sa indeplineasca 2 conditii:
1. sa fie serios; per a contrario, daca nu e serios, e fraudulos, actul constitutiv urmand a fi anulat sau
lipsit de efecte juridice.
2. sa fie real, adica sa nu fie fictiv, adica sa nu existe o simulatie prin fictivitate.

27
Criteriul sediului social pt persoana juridică e validat si de cele 2 acte normative fundamentale in materia
persoanei juridice: legea 31/90 privind societăţile comerciale si OG 26/ 2000 privind asociatiile si fundatiile.
Totodată, criteriul sediului social este larg aplicat în tratatele de asistenţă juridică încheiate de România şi în
relaţiile de cooperare economică internaţionale.

In dr anglo-saxon, in ceea ce priveste stabilirea nationalitatii persoanei juridice avem teoria incorporarii:
persoana juridică are nationalitatea statului unde s-a inregistrat.

Criterii speciale au diferit de-a lungul istoriei; se aplică în situaţii particulare dpdv juridic.

Aceste criterii sunt stabilite prin acte normative speciale, ca de ex. art. 25 al Convenţiei de la Washington din
1965 pt reglementarea diferendelor relative la investiţii, care prevede determinarea nationalitatii dupa criteriul
controlului: „persoana juridică care posedă naţionalitatea statului parte la litigiul referitor la o investiţie poate
fi considerată de către părţile litigante ca aparţimând unui alt stat, din cauza controlului exercitat asupra acesteia
de către interese străine.”
Aplicând acest criteriu special se considera ca o persoană juridică are nationalitatea statului de pe al carui
teritoriu se exercita controlul asupra acelei persoane juridice.
De regula, controlul se apreciaza dupa cetatenia/ nationalitatea asociatilor, provenienta capitalului social sau
cetatenia / nationalitatea organelor de conducere.
Ex: când în litigiu sunt implicate filialele din România ale unor firme străine
Criteriul controlului in dreptul român este intalnit in cazul conventiilor internationale la care Romania e parte,
precum:
Convenţia de la Washington din 1965 pt reglementarea diferendelor relative la investitii intre state si
persoanele altor state (România a aderat in 1975)
Acordul dintre Romania si Israel din 1999 pt promovarea si protejarea reciproca a investitiilor : o societate
comercială este considerata straina daca e controlata de pe teritoriul celuilalt stat.

Legea aplicabila persoanei juridice cu mai multe sedii, in state diferite


Art 40 (3) din legea 105/1992: „determinant pt identificarea nationalitatii este sediul social real = locul unde se
afla centrul principal de conducere si de gestiune a activitatii societatii, chiar daca hotararile sunt adoptate
potrivit directivelor transmise de asociati din alte state.”

Legea aplicabila statutului organic al sucursalelor/ filialelor


Art. 41 (2) şi (3) din legea 105/1992 stipulează că: statutul organic al sucursalelor infiintate de o persoană
juridică din alta tara e supus legii nationale a acelei persoane juridice. Statutul organic al sucursalei e supus legii
nationale a societatii mama deoarece sucursala NU are personalitate juridica.
In schimb, statutul al filialei e supus legii statului pe al carui teritoriu si-a stabilit propriul sediu, independent de
legea aplicabila persoanei juridice care a infiintat-o. Filiala are o proprie lege nationala deoarece ea are o
personalitate juridica distincta de societatea mama.

Legea aplicabila in cazul fuziunii unor pers jur de nationalitate straina


Art 46 din legea 105/1992 spune că: fuziunea e valabila numai daca sunt indeplinite cumulativ conditiile
prevazute de ambele legi naţionale aplicabile statutului lor organic (condiţii de fond şi de formă).

Legea aplicabila in cazul schimbarii nationalitatii persoanei juridice


Legea romana nu contine o reglementare speciala sub acest aspect. Totusi, literatura de specialitate a considerat
ca aici trebuie aplicata, prin analogie, reglementarea de la fuziunea persoanelor juridice  trebuie respectate
conditiile prevazute de ambele sisteme de drept.

2. Domeniul de aplicare a legii statutului organic al persoanei juridice

28
Statutul organic este conţinutul normei conflictuale.
Elemente componente:
a) Capacitatea persoanei juridice
In legatura cu capacitatea de folosinţă - elementele constitutive ale persoanei juridice, modalitatile de
înfiinţare (naşterea capacităţii de folosinţă), continutul capacitatii de folosinta (încheierea de acte juridice,
principiul specialităţii capacităţii de folosinţă) şi încetarea persoanei juridice.

In legatura cu capacitatea de exercitiu - intereseaza aspecte privind constituirea si atributiile organelor de


conducere, relatiile intre organele de conducere si persoana juridică însăşi & puterile de reprezentare.

b) modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat;


c) drepturi şi obligaţii ce decurg din calitatea de asociat;
d) modul de alegere si functiile organelor de conducere;
e) reprezentarea persoanei juridice prin organele proprii;
f) răspunderea persoanei juridice şi a organelor sale faţă de terţi (contractual şi delictual), doar dpdv.
societar – condiţiile răspunderii sunt supuse legii contractului/delictului;
g) modificarea actelor constitutive;
h) dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice.
III. Normele conflictuale privind bunurile (statutul real)

STATUTUL REAL - ansamblul elementelor care conturează regimul juridic aplicabil bunurilor - este supus de
regula legii locului situării bunului (lex rei sitae sau lex situs).
Art. 49 legea 105/1992: „posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele
de garantii reale, sunt carmuite de legea locului unde acestea se afla (bun mobil) sau sunt situate (bun imobil),
afara numai dacă, prin dispozitii speciale, se prevede altfel.

Aplicarea legii situarii bunului (lex rei sitae) este o reglementare clasică în dreptul român. Fostul art. 2 alin. (1)
Cod Civil, abrogat prin legea 105/1992, cuprindea: „numai imobilele aflatoare pe teritoriul României sunt
supuse legii romane, chiar posedate de straini”.
Normele conflictuale privind statutul real sunt, in principiu, imperative. Exceptie – testament.

Domeniul de aplicare a legii statutului real (art.50)

Legea statului pe teritoriul caruia se afla bunul carmuieste:

1. bunurile asupra carora pot exista drepturi reale si clasificarea acestor bunuri in functie de criteriile
admise de lege (mobile/imobile, corporale/incorporale etc.);

2. drepturi reale care pot exista asupra bunurilor (dr. de proprietate+dezmembrămintele);

3. modurile şi conditiile de dobândire, transmitere şi stingere a drepturilor reale.


Distingem astfel:
- Modalitaţile specifice de dobândire (uzucapiunea, accesiunea, ocupaţiunea), precum şi de stingere a
drepturilor reale sunt supuse legii situării bunurilor.
- Modurile nespecifice (contract, testament) sunt supuse legii locului situării bunului sau altor legi, după
cum e vorba de aspectele lor reale ori de aspecte de altă natură.
Aspecte reale:
- condiţiile de naştere a dreptului real (înscrierea în CF);
- momentul transmiterii proprietăţii;

29
- suportarea riscului lucrului;
- formele de publicitate ale contractului prin care se transmite bunul.
Alte aspecte (supuse altor norme conflictuale):
- capacitatea de a încheia contractul (supusă lui lex patriae/lex domicilii);
- condiţiile de formă ale contractului (legea locului încheierii contractului);
- condiţiile de fond şi efectele contractului (lex contractus);

4. formele de publicitate privind bunurile în anumite cazuri (supuse legii aplicabile la data şi locul unde se
indeplinesc).

5. conţinutul drepturilor reale (prerogativele pe care aceste drepturi le confera titularilor lor) şi modul de
exercitare a acestor prerogative.

Lex rei sitae va guverna:


- atributele/prerogativele pe care aceste drepturi le confera titularului lor, precum şi limitele acestora;
- dreptul de urmărire şi de preferinţă al creditorilor cu garanţii reale;
- modul de exercitare a prerogativelor;
- modalităţile juridice al dreptului de proprietate.
6. mijloacele de apărare a drepturilor reale (actiunile reale). Ex: regimul juridic aplicabil acţiunii în
revendicare;
7. posesia şi actiunile posesorii;
8. obligaţii propter rem (constituie un accesoriu al dreptului real);
9. obligaţiile scriptae in rem – aspectele reale sunt supuse legii situarii bunului, iar aspectele contractuale
pot fi supuse şi altor legi;
10. modurile de urmarire si de executare silita asupra bunurilor.

EXCEPŢII de la aplicarea legii locului situării bunului, pt. anumite categorii de bunuri aflate în situaţii
speciale:
- bunurile aflate în curs de transport;
- mijloace de transport;
- titlurile de valoare (cambia, biletul la ordin, conosamentul);

30
DREPT INTERNATIONAL PRIVAT (DIP)

CURSUL 7

IV. Normele conflictuale privind moştenirea (art. 66)

Art. 66 din legea 105/1992: „moştenirea e supusa unei legi diferite in functie de obiectul ei” – bunuri
mobile/imobile. Astfel, pentru bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, mostenirea e guvernata de legea
nationala (lex patriae) pe care persoana decedata o avea la data mortii. In acest caz se face aplicarea
principiului „mobilia secundum personam”(bunurile mobile urmeaza persoanele).
Pentru bunurile imobile, mostenirea e supusa legii locului situării bunului, unde fiecare imobil din masa
succesorala e situat (lex rei sitae).
Notiunea generala care desemneaza legea aplicabila mostenirii e cea de lex succesionis.

Domeniul de aplicare a legii moştenirii

1. momentul deschiderii succesiunii. E de remarcat faptul ca legea succesiunii se aplica numai pt. momentul/
data deschiderii succesiunii, nu si pt. locul deschiderii succesiunii.

2. persoanele cu vocatie succesorală. Legea succesiunii guverneaza vocatia succesorala care reprezinta una
din conditiile esentiale pt. a putea mosteni, alături de capacitatea succesorală şi lipsa nedemnităţii
succesorale.

I. Legea aplicabilă succesiunii

1) Devoluţiunea legală – legea succesiunii este cea care stabileşte:


- sfera persoanelor chemate la moştenirea legală
- ordinea chemării lor
- reprezentarea succesorală
- determinarea cotelor de moştenire
- rezerva succesorală

31
- calitatea disponibilă?
- drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

2) Devoluţiunea testamentară

Testamentul, pt. a fi valabil, trebuie sa indeplineasca anumite conditii de forma / fond.


Aceste conditii sunt supuse unor legi diferite. Din această perspectivă trebuie avute în vedere:
a) reglementarea specială pt. legea aplicabilă moştenirii testamentare
b) legea aplicabilă condiţiilor de fond şi de formă ale testamentului

a) art. 68 din legea 105/1992 precizează că „testatorul poate supune transmiterea prin moştenire a bunurilor
sale unei alte legi decât cea din art. 66, fără a avea dreptul să înlăture dispoziţiile ei imperative”. Normele
conflictuale din art. 66 al legii 105/1992, care precizează că moştenirea mobiliară este supusă legii personale a
defunctului şi moştenirea imobiliară este supusă legii locului situării imobilului, au un caracter supletiv pentru
testament, căci testatorul poate face aplicabilă o altă lege, conform dorinţei sale
Fiind un act de voinţă mortis caus, ce beneficiază de un regim de libertate a testatorului, se permite acestuia
să supună moştenirea testamentară unei alte legi decât cea din art. 66. Voinţa sa nu este însă absolută, în sensul
că nu poate înlătura dispoziţiile imperative ale legii aplicabile conform art. 66.

b) Condiţiile de fond şi de formă ale testamentului

Conditii de fond ale testamentului:


1. capacitatea de a dispune prin testament va fi supusa legii care guverneaza capacitatea (lex personalis).
In ceea ce priveste incapacitatile:
- cele absolute (stabilite în considerarea persoanei incapabile) sunt supuse legii personale a testatorului;
- cele relative (stabilite de lege doar într-o relaţie directă a testatorului cu o anumită persoană) sunt
supuse legii succesiunii.
Aceleaşi legi guvernează şi sancţiunile în caz de încălcare a incapacităţilor de folosinţă.
2. consimtamantul si viciile de consimtamant, precum si clauzele testamentare, vor fi supuse legii
succesiunii. De asemenea, obiectul testamentului va fi supus tot legii succesiunii.

In concluzie, legea succesiunii va guverna in principiu urmatoarele aspecte:


--conditiile de validitate a legatelor
--rezerva si cotitatea disponibila
--limitele de a dispune de bunurile succesiunii
--cauzele de ineficacitate a legatului

Conditiile de formă ale testamentului sunt reglementate de art 68 alin 3 din legea 105/1992, care spune din
perspectivă spaţială că „testamentul este valabil dacă îndeplineşte condiţiile de formă ale uneia dintre legile:
a. legea naţională a testatorului
b. legea domiciliului
c. legea locului întocmirii testamentului
d. legea locului situării imobilului ce face obiectul testamentului
e. legea instanţei / organului ce îndeplineşte procesul de transmitere a avuturilor succesorale (lex fori
sau auctor regit actum)
Dpdv al conflictului mobil de legi, legea 105/1992 prevede că oricare dintre cele 5 legi de mai sus se poate
aplica în varianta ei, fie de la data întocmirii testamentului, fie de la data decesului (perspectiva temporală).

II. Calităţile cerute pentru a moşteni:


1. capacitatea succesorală – se referă la existenţa calităţii de subiect de drept la data deschiderii
succesiunii. Capacitatea succesorală este supusă legii succesiunii şi nu legii personale.
32
Ex.: regimul juridic al comorienţilor este supus legii succesiunii.
prezumţia timpului legal de concepţie - este o problemă de capacitate de folosinţă a copilului, dar
este însă supusă legii personale a copilului

2. nedemnitatea succesorală este supusă legii succesiunii

III. Exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la de cuius (sezina)


Legea succesiunii va determina persoanele care au calitatea de de moştenitori sezinari
Procedura de punere în posesie a legatului este însă supusă legii forului.

IV. Condiţiile şi efectele opţiunii succesorale


Sunt reglementate de legea succesiunii
a. condiţiile opţiunii succesorale:
- subiectele dreptului de opţiune succesorală
- posibilităţile avute de succesibilul (de a accepta pur şi simplu, de a renunţa)
- termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală (foarte scurt la noi faţă de alte sisteme)
- sistemul juridic al succesibilului până la exercitarea dreptului la opţiunea succesorală (posibilitatea de a
transmite dreptul de opţiune succesorală)
- condiţiile de fond ale opţiunii succesorale (act juridic unilateral) sunt supuse legii succesiunii, în ceea ce
priveşte consimţământul, cauza şi efectele. În schimb, capacitatea cerută pentru a opta este supusă legii
personale a susceptibilului (fiind o problemă de capacitate de exerciţiu).

b. efectele opţiunii succesorale


Efectele acceptării, renunţării etc. - supuse legii succesiunii
NU sunt guvernate de legea succesiunii aspectele de procedură (inventarierea bunurilor succesorale –
supusă legii locului).

V. Întinderea obligaţiilor moştenitorilor de a suporta pasivul succesoral


Legea cuccesiunii guvernează acest aspect (ultra sau inter viris hereditatis)

VI. Succesiunea vacantă


Art. 67 lit. g din legea 105/1992 precizează că „atât timp cât drepturile statului asupra succesiunii vacante
sunt supuse legii succesiunii, acest drepturi sunt calificate d elegea română ca drepturi de moştenire”.
Rezultă că moştenirea vacantă va fi supusă unui anume sistem de drept, după cum este vorba de bunuri
mobile sau imobile.
Pentru bunurile mobile, succesiunea vacantă va fi guvernată de legea personală a defunctului, la momentul
morţii. Potrivit dreptului român, statul culege bunurile mobile în temeiul dreptului succesoral (de iure
hereditas)
Pentru bunurile imobile, succesiunea vacantă va fi guvernată de legea locului unde se situează bunurile.
Potrivit dreptului român, statul va culege bunurile imobile în temeiul dreptului de suveranitate (de iure
imperii).

V. Normele conflictuale privind actele juridice

Distingem intre:
- Legea aplicabila formei actului juridic
- Legea aplicabila conditiilor de fond al actului juridic

I. Normele conflictuale (legea) referitoare la condiţiile de formă ale actului juridic


33
Art 71 din legea 105/1992 reglementeaza o normă conflictuală principala si mai multe norme conflictuale
subsidiare.
Alin (1) precizează că „Norma conflictuală principala e aceea conform careia conditiile de forma ale
actului juridic sunt supuse legii fondului actului juridic”. Legiuitorul roman a dorit ca, in principiu, forma si
fondul actului juridic sa fie supuse aceleiasi legi. Acest principiu e valabil atat cu privire la actele juridice
unilaterale cat si cu privire la contracte.
Soluţia din dreptul român este prevăzută şi de Convenţia de la Roma din 1980, referitoare la obligaţiile
contractuale, care în art. 9 alin (1) spune că „ un contract încheiat între persoane aflate în aceeaşi ţară este
formal valabil dacă respectă cerinţele de formă prevăzute de legea căreia în este supus contractul, în
temeiul prezentei Convenţii, sau condiţiile de formă prevăzute de legea ţării unde s-a încheiat
contractul.”
În alin (2) se spune că „un contract între persoane aflate în ţări diferite este formal valabil dacă respectă
condiţiile de formă din Convenţie sau condiţiile de formă prevăzute de legea cel puţin uneia dintre cele două
ţări”.
Deci, soluţia primordială este aplicarea legii fondului actului.
In subsidiar, art. 71 alin(2) din legea 105/1992 prevede că „ un act juridic este valabil dpdv al formei sale şi
atunci când indeplineste conditiile de formă prevazute de una din urmatoarele legi:

A. legea locului unde s-a incheiat actul (locus regit actum). Aceasta constituie o solutie traditionala in
dreptul roman.

B. legea nationala (lex patriae) sau de lex domicilii a persoanei care a consimtit la intocmirea actului
respectiv (pentru actele juridice unilaterale)
Daca la un contract una din parti e cetatean roman si are domiciliul in Romania si indeplineste conditiile privind
forma, el va fi considerat valabil chiar daca a fost intocmit in strainatate si nu indeplineste conditiile locului
incheierii.
C. legea autoritatii care a intocmit actul respectiv. Aceasta idee e expresia principiului „auctor regit actum”.

Convenţia de la Roma prevede şi ea în art. 9 alin. (1) şi (2) soluţia alternativă de aplicare a legii locului
încheierii actului. Totodată, în art. 9 alin. (6) instituie o normă conflictuală, pe care legea 105/1992 NU o
prevede: „ un contract ce are ca obiect un drept real imobiliar sau un drept de folosinţă asupra unui bun
imobiliar este supus dpdv formal normelor imperative ale legii locului situării bunului.
Soluţiile subsidiare sunt:
- acordul juridic este valabil dpdv formal şi atunci când respectă condiţiile de formă ale legii locului
întocmirii sale. Aceasta este norma conflictuală clasică din dreptul român
- acordul juridic unilateral este valabil dpdv formal dacă este valabil potrivit legii naţionale sau legii
persoanei care l-a consimţit
- acordul juridic este valabil dpdv formal dacă este valabil potrivit legii autorităţii care a examinat actul
respectiv – auctor regit actum (ex.: legea 119/1996 referitoare la actele de stare civilă, unde la art. 42 se
precizează: „când actul este întocmit în faţa unei misiuni diplomatice/consulare române din străinătate,
se va aplica legea română.”
- art. 9 alin.(6) din Convenţia de la Roma (vezi mai sus)

Domeniul de aplicare a legii formei actului juridic


Legea, indiferent care ar fi ea, determina urmatoarele elemente in legatura cu forma actului juridic:

1. Forma exterioară a actului juridic, in sensul de negotium.


Din acest punct de vedere legea formei ne va indica:
--daca actul trebuie sau nu sa imbrace o forma scrisa

34
-- atunci cand trebuie, care e caracterul acelei forme (ad validitatem / ad probationem)
--daca la contractele reale e necesara remiterea materială a bunurilor.

2. Conditiile de redactare a actului juridic in sensul de inscris (instrumentum). Legea ne indica daca
inscrisul trebuie sa cuprinda mentiuni speciale (multiplu exemplar, mentiunea bun si aprobat), ce condiţii
trebuie să aibă pentru ca să aibă un caracter solemn (să devină autentic), care sunt persoanele competente sa
dreseze(sa realizeze) un act solemn.

3. Mijloacele de probă a actelor juridice (se referă la forţa probantă şi admisibilitatea înscrisurilor ca
mijloace preconstituite). Aici ne referim la:
- forţa probantă a înscrisului până la înscrierea în fals sau până la dovada contrarie
- condiţiile de obţinere a datei certe
- regimul începutului de dovadă scrisă

4. Admisibilitatea probei testimoniale a actului juridic


Legea formei ne va spune:
- daca e admisa (sau nu) si in ce conditii;
- daca proba cu martori e admisa peste / impotriva continutului unui inscris.

5. Durata de valabilitate a unui act juridic ca instrumentum


Dacă părţile au stabilit că este limitat in timp

6. Condiţiile de formă ale convenţiilor asupra probelor

7. Sanctiunea aplicabila in cazul in care se incalca o conditie de forma

II. Normele conflictuale (legea) referitoare la condiţiile de fond ale actului juridic

Ele se referă la:


- încheierea actelor juridice
- efectele actelor juridice
- exercitarea actelor juridice
- transmiterea şi stingerea obligaţiilor din actele juridice
Norma conflictuală se numeşte lex actus sau lex contractus. Ea îmbracă 2 forme:
a. dacă părţile au desemnat prin voinţa lor legea aplicabilă fondului actului juridic, se aplică legea
autonomiei de voinţă (lex voluntatis). Lex voluntatis e expresia pe planul DIP a principiului autonomiei
de vointa a partilor sau a principiului libertatii contractuale
b. dacă părţile nu au desemnat legea aplicabilă actului lor, judecătorul ori arbitrul competent să
soluţioneze un litigiu va trebui să procedeze la localizarea actului într-un anume sistem de drept, după
anumite criterii obiective:
A. Lex voluntatis
B. Localizarea obiectivă a contractului

A. Lex voluntatis (legea autonomiei de voinţă) se determină prin:


1. Modalităţile de exprimare a voinţei părţilor:
- alegerea expresă (inserarea în actul juridic a unei clauze de alegere - clauza de electio iuris).
Art. 74 din legea 105/1992 precizează că „alegerea legii aplicabile trebuie să fie expresă ori să rezulte
neîndoielnic din cuprinsul actului sau din circumstanţe”. Există o legătură între actul principal (contract)
şi clauza de alegere, în sensul că aceasta din urmă are o autonomie relativă faţă de primul (ex: în DIP

35
ambele sunt supuse dpdv al valabilităţii aceleiaşi norme conflictuale; anumite clauze de reziliere a
contractului principal nu afectează clauza de alegere – de ex. cele pt neexecutarea obligaţiilor).
- alegerea tacită a legii aplicabile actului juridic. Părţile nu şi-au exexprimat direct voinţaref. la
legea aplicabilă, dar din alte elemente ale conţinutului contractului sau din împrejurări această voinţă
reiese. Organul de jurisdicţie va trebui să aprecieze prin interpretarea indiciilor din contract. Avem
astfel:
- indicii intrinseci contractului (cele mai frecvente: utilizarea unor instituţii
juridice/noţiuni specifice unui anumit sistem de drept, limba în care este încheiat
contractul, alegerea jurisdicţiei);
- indicii extrinseci contractului (atitudinea părţilor după încheierea contractului –
referirea la o anumită lege dintr-un act adiţional sau un protocol ulterior)

2.Momentul exprimării voinţei părţilor


Alegerea legii aplicabile poate fi oricând făcută în cuprinsul contractului sau într-un act separat (de
ex. compromisul de arbitraj)
3.Întinderea voinţei părţilor
Art. 75 din legea 105/1992: „părţile pot alege legea aplicabilă totalităţii sau doar anumitei părţi din
contract”. Procedeul de „splitting-up” nu este însă recomandabil, deoarece contractul poate fi invalidat
de judecător.

DREPT INTERNATIONAL PRIVAT (DIP)

CURSUL 8 (continuare Lex voluntatis)

4. Modificarea legii aplicabile contractului


Art. 76 din legea 105/1992: „părţile pot modifica, prin acordul lor, legea aplicabilă contractului” – rezultă că
modificarea produce efecte retroactive, de la data încheierii contractului. Caracterul retroactiv este totuşi limitat,
căci legea nouă nu poate infirma valabilitatea contractului şi nicisă atingă drepturile câştigate (aşa prevede şi
art. 3 alin. (2) din Convenţia de la Roma)

5. Limitele libertatii de alegere a legii aplicabile


Art. 73 din legea 105/1992 prevede că „părţile sunt libere să aleagă legea aplicabilă contractului”. Totuşi,
această libertate trebuie să se limiteze la unul din sistemele de drept cu care contractul are o lege obiectivă.
Exista anumite limite ale vointei partilor care rezultă din alte principii si pot fi clasificate in:

limite generale care sunt date de principiile generale ce rezulta din ordinea publica si frauda la lege

limite speciale care exprimă două principii fundamentale de drept civil, astfel:
a. când legea aleasă de părţi invalidează contractul în ansamblul său (aceasta însă din eroare)
b. când părţile au făcut trimitere la un sistem de drept ce nu reglementaeză problema ivită în
litigiu (ex: un contract de vanzare-cumparare intre o societate comercială romana si una din
din Grecia, ce are ca obiect livrarea de catre societatea greaca a unei cantitati de masline de o
anumita calitate; intre parti poate izbucni un litigiu cu privire la calibrajul maslinelor, iar
partile sa fi ales legea romana).

B. Determinarea legii aplicabile actului juridic dupa criterii obiective

36
Daca partile nu au desemnat in mod expres legea aplicabila si nici nu rezulta o alegere tacita, organul de
jurisdictie va trebui sa procedeze la localizarea contractului in sfera unui sistem de drept pe baza unor criterii
obiective.
Localizarea obiectiva e intotdeauna subsidiara legii alese de parti, astfel incat organul de jurisdictie trebuie
sa verifice daca partile si-au manifestat sau nu vointa.

Criterii de localizare obiectivă:


Conform L 105 exista un criteriu principal (I) si mai multe criterii subsidiare (II).

I. Criteriu principal
Conform art .69 (pt actele juridice unilaterale) si art. 77 (pt. contracte), criteriul principal de localizare obiectiva
a actului juridic consta in aplicarea legii statului cu care actul juridic are legaturile cele mai stranse.
Aceasta solutie e o solutie noua fiind o influenta a sistemului de drept anglo-saxon (in dreptul anglo-saxon
exista teoria legii proprii a contractului).
Trebuie remarcat ca nu exista criterii fixe ci are loc o localizare a contractului pe baza legaturilor cele mai
stranse.

Conform art. 77 din legea 105/1992, sunt 2 criterii de calificare a notiunii de „legaturi cele mai stranse”:
alin. (2): „un contract prezinta legaturile cele mai stranse cu legea statului in care debitorul prestatiei
caracteristice are la data incheierii contractului, dupa caz, domiciliul / resedinta, respectiv sediul statutar pt.
persoanele juridice sau fondul de comert pt. un comerciant”.
alin. (3): „contractul referitor la un drept imobiliar sau la un drept de folosinţă temporară asupra unui imobil are
legăturile cele mai strânse cu legea statului în care se află situat.”
Notiunea de legea statului cu care contractul are legaturile cele mai stranse se exprima prin notiunea de
prestatie caracteristica a debitorului. Conform art. 78, în funcţie de tipul de contracte la care ne referim,
legea 105/1992 precizează 4 tipuri de contracte:
- contracte translative de drepturi (contractele de vânzare-cumpărare, contractele de înstrăinare a unui
bun etc.) – aici prestaţia caracteristică este a părţii ce înstrăinează bunul mobil (deci locul unde
vânzătorul îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul statutarfondul de comerţ – lex venitoris
- contractele de închiriere sau similare – prestaţia caracteristică este cea a părţii care pune la dispoziţia
altei persoane, pe o durată determinată, folosinţa bunului (domiciliul locatorului)
- contractele de mandat, depozit, antrepriză, comision sau similare – prestaţia caracteristică este cea
îndeplinită de mandatar, depozitar, antreprenor, deci de partea care într-un contract de servicii aduce la
îndeplinire acele servicii. Domiciliul prestaţiei caracteristice este cel al mandatarului, antreprenorului,
comisionarului, transportatorului etc.
- contractele de garanţie, de cauţiune – prestaţia caracteristică este cea efectuată de garant.

II. Criteriul subsidiar

Legea locului incheierii contractului


art. 79 din legea 105/1992 prevede ca „un contract care nu poate fi localizat in functie de prestatia caracteristica
va fi supus in ceea ce priveste conditiile de fond legii locului unde actul juridic a fost intocmit. Se aplica lex loci
actus / lex loci contractus.
Legea 105/1992 procedeaza si la o calificare a notiunii de loc in care se incheie contractul, dar nu se refera la
locul incheierii contractului intre prezenti. Intre absenti : daca partile se afla in state diferite, contractul se
considera incheiat in tara domiciliului/ sediului partii de la care a pornit oferta ferma de a contracta, oferta ce a
fost acceptata.

III. Domeniul de aplicare a legii actului juridic

Instituţiile de drept:
37
1. Condiţiile de fond pentru încheierea valabilă a contractului:

a. capacitatea de a contracta NU este supusă legii contractului, ci legii personale a părţilor


b. consimţământul este supus legii contractului, Aici intră elementele:
- raportul dintre voinţa internă şi cea declarată;
- condiţiile consimţământului
- viciile de consimţământ
- mecanismul formării consimţământului
- inserarea unor clauze specifice (forţa majoră, impreviziunea)
c. obiectul contractului etse supus legii contractului
d. cauza contractului este supusă legii contractului
Forma contractului şi modalităţile (termenul, condiţia, sarcina) sunt supuse legii contractului

2. Interpretarea contractului este supusă legii contractului

3. Efectele contractului sunt supuse legii contractului, ce reglementează aspecte precum:

- drepturile şi obligaţiile generate de contract


- principile care guvernează efectele (forţa obligaţiilor, relativitatea efectelor)
- efectele specifice ale contractelor sinalgamatice (excepţia de neexecutare, rezoluţiunea)
Riscul contractului este şi el supus legii contractului; nu însă şi riscul lucrului (vezi regimul bunurilor),
care este o problemă reală, nu contractuală.

4. Executarea contractului
a. pentru unele aspecte se aplică legea contractului:
- modalităţile posibile de executare a obligaţiilor contractuale (în natură, prin echivalent)
- executarea voluntară (plata)
- durata în timp a contractului
- regimul punerii în întârziere

b. alte aspecte NU ţin de legea contractului:


- art. 80: „modul de executare a obligaţiilor contractuale să se conformeze legii locului de
executare” – lex loci executionis (ex: formalităţile pe care un creditor trebuie să le facă pt.
punerea în întârziere, recepţia calitativă şi cantitativă a mărfii)
- moneda în care se face plata – legea monedei (art. 126)

5. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului sunt supuse legii creanţei ocrotite, adică
legii contractului şi se referă la:
- regimul acţiunii pauliene (revocatorii)
- regimul acţiunii oblice
- regimul acţiunii în declararea simulaţiei

6. Răspunderea contractuală este supusă legii contractului şi se referă la:


- condiţiile răspunderii
- consecinţele neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiilor
- forţa majoră şi clauze exoneratorii de răspundere
- evaluarea prejudiciului (daunele interese, dobânzile, clauza penală, convenţii asupra
răspunderii)

7. Stingerea obligaţiilor contractuale se referă la modurile de stingere a oblig. contractuale

38
8. Nulitatea contractului se referă la:
- cauzele de nulitate
- sfera persoanelor ce pot invoca nulitatea
- regimul confirmării (regimul actului confirmativ, ca act juridic distinct, este supus legii proprii
şi nu legii contractului confirmat)
- efectele nulităţii: ((ne)retroactivitatea, restitutio in integrum, desfiinţarea actelor subsecvente)

Legea aplicabilă contractelor de vânzare - cumpărare

Raportul juridic al contractului de vânzare-cumpărare este guvernat de art. 88 din legea 105/1992: „în
lipsa unei legi convenite spre a se aplica vânzării mobiliare, aceasta este supusă legii statului în care vânzătorul
are, la data încheierii contractului, după caz, domiciliul/reşedinţa, fondul de comerţ ori sediul statutar”. Rezultă
că se aplică lex venditoris, atunci când nu avem lex voluntatis
Avem şi o excepţie, precizată la art. 89: „prin excepţie de la prevederile art. 88, contractul de vânzare-
cumpărare comercială este supus legii statului unde cumpărătorul are fondul de comerţ sau sediul statutar –
adică legii cumpărătorului, dacă:
- negocierile s-au purtat şi contractul a fost încheiat de părţi, prezente în acel stat, sau
- vânzătorul trebuie să execute obligaţiile de livrare a mărfii în acel stat (aşa prevede contractul)

Art. 90 prevede: „vânzarea prin licitaţie, burse sau târguri este supusă legii statului unde are loc încheierea
pe această cale a contractului, afară numai dacă legea aplicabilă acelui stat admite ca părţile să aleagă legea
aplicabilă şi ele au procedat explicit la o aşa lege”.

Art. 91 prevede domeniul legii vânzării, care include:


a. interpretarea contractului
b. drepturile şi obligaţiile părţilor
c. executarea obligaţiilor contractuale
d. momentul de la care cumpărătorul are dreptul la produsele şi fructele mărfii transmise
e. momentul de la care cumpărătorul suportă riscurile ref. la bunul transmis
f. validitatea şi efectele între părţi ale clauzei de rezervă a proprietăţii
g. consecinţele neexecutării contractului (reparaţia pt. prejudiciu)
h. modul de stingere a obligaţiilor
i. nulitatea contractului

VI. Normele conflictuale referitoare la regimul faptelor juridice


(contractele civile speciale)

Legea 105 se referă la faptele juridice:


- licite
- ilicite - delictul civil

Normele conflictuale privind faptele juridice ilicite

Distinctie intre : a. situatia in care fapta ilicită si prejudiciul se produc pe teritoriul aceluiasi stat
b. situatia in care fapta ilicită si prejudiciul se produc in state diferite

39
a) fapta ilicită si prejudiciul se realizeaza pe teritoriul aceluiasi stat - legea aplicabila rezultă din corelarea
art. 107, 108 din legea105/1992 şi este legea locului savarsirii delictului (lex loci delicti comisi).
Elementul de extraneitate care confera raportului juridic caracter de DIP trebuie sa fie altul decat locul savarsirii
delictului sau producerii de prejudicii si este, de regula, cetatenia, domiciliul/ resedinta faptuitorului /victimei.

Domeniul de aplicare a legii locului savarsirii delictului (art. 107 lit. a – h din legea 105/1992):

stabileşte daca fapta are sau nu caracter ilicit

carmuieste regimul juridic al delictului: --capacitatea delictuala


--conditiile si intinderea raspunderii delictuale
--cauzele de limitare / exonerare de raspundere si de impartire a
raspunderii intre autor si victima
--raspunderea comitentului pt. fapta prepusului
--natura daunelor care pot da loc la reparatii
--modalitatile si intinderea reparatiilor
--transmisibilitatea dreptului la reparatii
--persoanele indreptatite sa obtina reparatia pt. prejudiciul suferit

b) fapta ilicită si prejudiciul se produc in state diferite (delicte transfrontaliere)


ex: gaze nocive emanate de o fabrica de frontiera polueaza o suprafata agricola a altui stat
Se face o separare a elementelor din domeniul delictului.
Conform art. 108 sunt supuse:
a. legii locului săvârşirii delictului:
- aspectele ce tin de caracterul ilicit al faptei (pct. 1)
- capacitatea delictuala (pct. 2 lit. a)
b. legii locului producerii prejudiciului pt. celelalte aspecte ce tin de regimul juridic (pct. 2 lit. b – h)

Domeniul de aplicare a legii delictului cuprinde:

conditiile raspunderii civile delictuale:


a. fapta ilicita - definiţia faptei ilicite, cauzele care inlatura caracterul ilicit al faptei, cauzele
exonerării de răspundere, regimul probei faptei ilicite
b. vinovatia si capacitatea delictuala – definiţia vinovăţiei ca o condiţie a răspunderii civile,
proba- dacă vinovăţia trebuie dovedită, dacă este prezumată sau dacă răspunderea este obiectivă,
fără culpă; criterii pt. stabilirea vinovăţiei, capacitatea delictuală, cauze de limitare/exonerare de
răspundere şi împărţire a răspunderii, cauze legate de vinovăţie
c. prejudiciul. Legea va stabili:
- întinderea prejudiciului (în ce măsură este necesara existenta unui prejudiciu ca o
conditie a raspunderii)
- intinderea raspunderii
- natura daunelor care dau loc la reparatie (doar prejudicii materiale sau si cele
morale)
- întinderea reparatiei (daca reparatia e integrala pt. paguba efectiv suferita si pt.
beneficiul nerealizat, sau e numai partiala). Daca se acopera numai daunele directe sau si cele
indirecte, daunele previzibile / si cele imprevizibile
- modalitatile reparatiei : in natura sau prin echivalent
- cauzele de limitare/ exonerare de raspundere care privesc prejudiciul
- persoanele indreptatite sa obtina reparatia

40
d. raporturile de cauzalitate între faptă şi prejudiciu

e. condiţiile generale referitoare la răspunderea persoanelor juridice

DREPT INTERNATIONAL PRIVAT (DIP)

CURSUL 9

VII. Normele conflictuale în materia dreptului familiei

1) Casatoria
2) Filiatia
3) Adoptia

Relatiile de familie ale persoanei fizice sunt supuse in principiu legii sale nationale – art. 11 din legea 105/1992
Prin lege nationala se intelege legea cetateniei. Daca persoana nu are cetatenie se va aplica legea domiciliului,
iar daca nu are domiciliu, legea resedintei.

1. Norme conflictuale în materia casatoriei şi divorţului


Legea aplicabila casatoriei se referă la :
a. incheierea casatoriei
b. efectele casatoriei (relatiile personale si patrimoniale dintre soti)
c. divortul

a. încheierea casatoriei

- conditiile de fond cerute pt. incheierea valabila a casatoriei, sunt determinate de legea nationala a
fiecaruia dintre viitorii soti (art. 18 alin. (1) din legea 105/1992)
Exista o situatie speciala (art. 18 alin. (2)) : daca legea straina a unuia dintre viitorii soti prevede un
impediment la casatorie care potrivit dreptului roman e incompatibil cu libertatea de a incheia o casatorie, acel

41
impediment va fi inlaturat daca unul dintre viitorii soti e cetatean roman si casatoria sa se incheie in
Romania (norme de ordine publica – caracter national).

- conditiile de forma sunt supuse legii statului pe al carui teritoriu se celebreaza - locus regit actum
(art. 19 alin. (1) din legea 105/1992)
Exista o norma de aplicatie imediata (art. 19 alin (2) şi (3)): casatoria unui cetatean roman aflat in strainatate
poate fi incheiata numai in fata autoritatilor competente (NU si religioase) sau in fata agentului diplomatic /
consular fie al Romaniei fie al statului celuilalt sot.

b. efectele casatoriei (relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi)


art 20 din legea 105/1992: relatiile personale si patrimoniale sunt supuse urmatoarelor legi, care se aplică
succesiv (în scară) :
- legea nationala comuna a sotilor (daca exista)
- în cazul in care au cetatenie diferita se va aplica legea domiciliului lor comun
Cele 2 legi (legea nationala si legea domiciliului) continua sa reglementeze efectele casatoriei si in cazul in care
unul dintre soti isi schimba cetatenia / domiciliul.
- dacă nu au nici cetatenie, nici domiciliu comun, se splică legea resedintei comune
- daca nu au nici resedinta comuna se va aplica legea statului cu care sotii intretin in comun legaturile cele
mai stranse (solutie preluata din dreptul anglo-saxon).

Efectele convenţiilor matrimoniale sunt reglementate de:


← - legea aleasă prin acordul celor două părţi sau
← - legea prevăzută la art. 20

c. Divortul
Art. 22 din legea 105/1992 precizează că divorţul este cârmuit de legea aplicabilă potrivit art. 20
Reglementarea de ocrotire a ordinii publice de drept internaţional public român precizează în art. 20 alin. (2) că
„dacă legea străină astfel determinată nu permite divorţul ori îl administrează în condiţii foarte restrictive, se
aplică legea română, atunci când unul dintre soţi este, la data cererii de divorţ, cetăţean român”.

Domeniul legii divorţului se referă la:


a. sfera persoanelor ce au dreptul să ceară desfacerea căsătoriei prin divorţ
b. motivele de divorţ (divorţul prin consimţământ mutual)
c. efectele cu privire la relaţiile personale dintre soţi (problema numelul, dacă se mai pot căsători
ulterior, capacitatea de exerciţiu a soţilor) şi efectele cu privire la relaţiile patrimoniale (regimul
locuinţei comune, separarea datoriilor comune, împărţeala bunurilor comune)
d. relaţiile dintre părinţii care solicită divorţul şi copii (încredinţarea copiilor, obligaţia de întreţinere a
copiilor)

Nulitatea căsătoriei
Art. 24 alin. (1) din legea 105/1992: „nulitatea căsătoriei şi efectele ei sunt supuse legii care reglementează
cerinţele legale pt. încheierea căsătoriei (principiul simetriei juridice).
Distingem aici: - cauzele de nulitate
- efectele acestei nulităţi

Art. 24 alin. (2) prezintă o situaţie în favoarea căsătoriei (respingerea nulităţii): „nulitatea unei căsătorii
încheiate în străinătate cu încălcarea condiţiilor de formă, poate fi admisă în România doar dacă sancţiunea
nulităţii este prevăzută şi de legea română” – condiţia dublei reglementări

2. Norme conflictuale în materia filiaţiei şi adopţiei


42
Legea 105/1992 distinge:
a. filiatia copilului din casatorie
b. filiatia copilului din afara casatoriei
c. adopţia

a. Filiaţia copilului din căsătorie se stabileste potrivit legii care la data nasterii copilului carmuieste
efectele casatoriei parintilor conform art 20 din legea 105/1992.
Conflictul mobil de legi este determinat de legea efectelor căsătoriei din momentul naşterii copilului
Art. 25 alin. (2) din legea 105/1992 prevede: „în ipoteza în care, anterior naşterii copilului, căsătoria părinţilor a
fost anulată/desfăcută, se aplică legea care a cârmuit efectele căsătoriei părinţilor la data încetării căsătoriei/la
data divorţului”.

Domeniul legii filiatiei copilului din casatorie:

A. Stabilirea filiaţiei:
- faţă de mamă (modalităţi şi condiţii de stabilire a filiaţiei şi contestarea maternităţii)
- faţă de tată (modalităţi şi condiţii, prezumţa de paternitate, tăgăduirea paternităţii, timpul legal de
concepere a copilului)

B. Efectele filiaţiei
- dobândirea numelui de către copil
- raporturile personale şi patrimoniale dintre părinţi şi copil, obligaţiile părinţilor de a-l întreţine şi educa pe
copil, de a-i administra bunurile)

b. Filiaţia copilului din afara căsătoriei


Art. 28 din legea 105/1992 prevede că filiaţia copilului din afara căsătoriei se stabileşte potrivit legii
naţionale a copilului de la naşterea sa (lex patriae)
Tot art. 28 prevede că în ipoteza în care copilul are două cetăţenii, ambele străine, i se aplică legea cea mai
faforabilă. Dacă are însă şi cetăţenie română i se aplică legea română (conform art. 12 alin (3)).

Domeniul legii filiatiei copilului din afara casatoriei:

A. Stabilirea filiaţiei (sunt aceleaşi elemente ca la copilul din căsătorie)

B. Efectele filiaţiei (aceleaşi elemente ca la copilul din căsătorie)

c. Adopţia
Art. 30 – 33 din legea 105/1992 fac distincţie între:
- a. conditiile de fond ale adopţiei
- b. conditiile de formă ale adopţiei
- c. efectele adopţiei
- d. încetarea adopţiei

a. Condiţiile de fond - art. 30 alin.(1) - cerute pentru încheierea adopţiei sunt stabilite de legea naţională a
adoptatorului, precum şi de legea naţională a celui ce va fi adoptat.
Dacă este vorba de doi soţi ce adoptă împreună sau unul adoptă copilul celuilalt, condiţiile de fond cerute
acestora sunt cele care guvernează efectele căsătoriei lor, potrivit art. 20.

b. Condiţiile de formă – art. 32 – cerute pentru încheierea adopţiei sunt stabilite de legea statului unde se
încheie adopţia (locus regit actum).
43
c. Efectele adopţiei sunt guvernate de legea naţională a adoptatorului. Dacă este vorba de doi soţi care
adoptă, legea care guvernează efectele adopţiei este legea care stabileşte efectele căsătoriei lor, potrivit
art. 20.

Domeniul legii efectelor adopţiei:


A. relaţiile personale şi patrimoniale dintre adoptator şi adoptat (legătura de rudenie, trecerea
drepturilor şi obligaţiilor părinteşti către adoptator, numele adoptatului);

B. relaţiile personale şi patrimoniale dintre adoptat şi părinţii săi fireşti

d. încetarea adopţiei cu cele două forme:

- desfacera adopţiei este guvernată de legea aplicabilă efectelor adopţiei


- nulitatea adopţiei. Distingem între:
- condiţiile de fond ale nulităţii sunt supuse legii care guvernează încheierea adopţiei (conform
principiului simetriei juridice)
- condiţiile de formă ale nulităţii sunt supuse legii care guvernează forma adopţiei

Obligaţia de întreţinere

Obligaţia de întreţinere este cârmuită de legi diferite, în funcţie de raportul juridic din care izvorăşte obligaţia
respectivă, după cum urmează:

a. pentru obligaţia de întreţinere între părinţi şi copii se aplică legea care guvernează efectele filiaţiei

b. pentru obligaţia de întreţinere între soţi se aplică legea care guvernează efectele căsătoriei, potrivit art.
20
c. pentru obligaţia de întreţinere între foştii soţi se aplică legea care guvernează divorţul

d. pentru obilgaţia de întreţinere între alte persoane se aplică legea naţională a creditorului obilgaţiei
Conform art. 34 din legea 105/1992, în cazul schimbării cetăţeniei, noua lege naţională se aplică doar
prestaţiilor ulterioare schimbării (conflict mobil de legi).

Domeniul legii obligaţiei de întreţinere se referă la:

a. persoana creditorului şi a debitorului obligaţiei

b. ordinea de prioritate (când există mai mulţi debitori)

c. întinderea obligaţiei de întreţinere

d. modul de executare şi termenele pt. satisfacerea obligaţiei de întreţinere

Reglementări de protecţie a ordinii publice – art. 35 alin. (2): „pentru a se determina întinderea obligaţiei
trebuie să se ţină seama de posibilităţile materiale ale debitorului şi de nevoile efective ale creditorului, chiar
dacă legea străină aplicabilă obligaţiei ar dispune altfel”.

44
Ocrotirea persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă

I. ocrotirea părintească
II. ocrotirea prin tutelă sau alte forme de ocrotire

I. Ocrotirea părintească - Art. 36: „ocrotirea minorului născut din căsătorie sau adoptat, executată de părinţi
sau doar de către unul dintre ei, este cârmuită de legea aplicabilăefectelor căsătoriei, potrivit art. 20

Domeniul legii ocrotirii părinteşti se referă la:

a. cazurile în care se instituie


b. durata ocrotirii
c. împărţirea obligaţiilor între părinţi
d. întinderea ocrotirii (referitor la persoana copilului şi la bunurile sale)
e. drepturile şi obligaţiile cu privire la persoana şi bunurile copilului

II. Tutela – ocrotirea este supusă legii naţionale a persoanei ocrotite

Domeniul legii aplicabile ocrotirii prin tutelă se referă la:

a. instituirea tutelei
b. modificarea tutelei
c. efectele tutelei (inclusiv raporturile dintre tutore şi cel ocrotit)
d. încetarea tutelei

VIII. Normele conflictuale în materia dreptului comercial

I. Normele conflictuale privind subiectele de drept comercial

Legea aplicabila calitatii de comerciant


Atr. 48 alin. (1) din legea 105/1992: „calitatea de comerciant e determinata de legea statului unde comerciantul
a obtinut autorizatia de desfasurare a activitatii comerciale (pt. persoane fizice) sau legea statului unde a fost
inmatriculata.(pt. societăţi comerciale)”.
Art. 48 alin (2): „dacă comerciantul nu are o autorizaţie, nu este înmatriculat sau are înmatriculări în mai multe
state, atunci se aplică legea statului unde funcţionează conducerea activităţii economice a acelui comerciant”.

Domeniul legii calităţii de comerciant se referă la:

a. criteriile pt. dobândirea calităţii de comerciant


b. dovada calităţii de comerciant
c. condiţiile pt. exercitarea activităţii comerciale (incompatibilităţi, interdicţii, decăderi)
d. obligaţiile profesionale ale comerciantului
e. încetarea calităţii de comerciant

II. Normele conflictuale aplicabile fondului de comerţ

Legea aplicabila fondului de comert

45
Art. 66 din legea 105/1992, care guvernează moştenirea precizează că: „moştenirea este supusă, în ceea ce
priveşte fondul de comerţ, legii locului unde este situat” - (lex rei sitae),
Trebuie remarcat ca pe plan conflictual fondul de comert este asemuit unui bun imobil desi in dreptul roman
fondul de comert e considerat bun mobil incorporal.

III.Normele conflictuale aplicabile societăţilor comerciale

Legea aplicabilă societăţii comerciale

Societatilor comerciale cu personalitate juridica li se aplica legea nationala (lex societatis).


Art. 41 şi 42: „statutul organic al persoanei juridice este supus legii sale naţionale, iar legea naţională este legea
sediului social”.

Societăţilor comerciale fara personalitate juridica li se va aplica legea statului pe teritoriul caruia se afla
centrul principal de gestiune si conducere a activitatii lor.
Societăţile fara personalitate juridica:
- asociatiile in participatiune (din dreptul francez, dreptul român)
- soc in comandita simpla (din dreptul german)
- societatile (in) partnership (din dreptul anglo-saxon)

Domeniul de aplicare a legii societăţii comerciale se referă la:


Se aplică mutatis mutandis (întocmai), elementele de la domeniul de aplicare a legii persoanelor juridice

a. capacitatea societăţii comerciale:


- de folosinţă (modalităţi de constituire, încheierea de acte juridice, reorganizarea şi
încetarea capacităţii de folosinţă)
- de exerciţiu (constituirea şi atribuţiile organelor de conducere, relaţiile organelor de
conducere cu societatea, reprezentarea faţă de terţi)

b. modul de dobandire si de pierdere a calitatii de asociat


c. drepturile si obligatiile ce rezulta din calitatea de asociat
d. organizarea si functionarea societăţii
e. dizolvarea si lichidarea societăţii

46
DREPT INTERNATIONAL PRIVAT (DIP)

CURSUL 10 (norme conflictuale în dreptul comercial – continuare)

IV. Normele conflictuale aplicabile falimentului

Legea aplicabila falimentului


DIP român nu conţine o reglementare unitară.
Ca regulă generală, se aplică legea locului unde se afla principala asezare comerciala a falitului, adica legea
locului unde e situata principala masa de bunuri supusa falimentului. Falimentul va fi supus lui lex rei sitae.

Domeniul de aplicare a legii falimentului se referă la:

a. conditiile pt. ca o persoana sa fie declarata in faliment


b. criteriul de fond care justifica falimentul (incetarea in fapt a platilor)
c. masurile preventive ce pot fi luate (reorganizarea juduciară)
d. categoriile de persoane care pot cere falimentul debitorului
e. categoriile de persoane care sunt implicate in procedura falimentului (judecătorul sindic, lichidatorul)
f. efectele falimentului asupra capacitatii de exercitiu a debitorului
g. efectele falimentului asupra drepturilor creditorilor cu privire la bunurile debitorului si cu privire la
actele juridice incheiate de debitor (efectul suspensiv al falimentului asupra urmăririlor individuale în
măsura în care devin exigibile creanţele cu termen/sub condiţie, regimul suspendării dobânzilor etc.)
h. ! efectele falimentului în cazul societăţilor cu răspundere nelimitată asupra asociaţilor cu răspundere
nelimitată !
i. efectele lichidarii (realizarea activului, plata pasivului, regimul beneficiului de lichidare)

47
j. raspunderea membrilor din organele de conducere ale soc falite pt. starea de faliment

IX. Normele conflictuale aplicabile în dreptul muncii

Dreptul muncii este o ramura complexa de drept, ce include aspecte de ordine publica si aspecte de ordin privat.
Numai anumite instituţii ale dreptului muncii sunt susceptibile de conflicte de legi (de ex. contractul de muncă),
deoarece numai aici părţile se află pe picior de egalitate juridică.

Legea aplicabila contractului de muncă

Art. 101 şi 102 din legea 105/1992 precizează: „contractul de muncă este supus, în primul rând, legii convenite
de părţi” (lex voluntatis)
Autonomia de voinţă este afectată de o limitare specifică, prevăzutăde art. 101: „legea convenită de părţi spre
a cârmui contractul de muncă este aplicabilă doar în măsura în care nu aduce restrângeri ocrotirii pe care
dispoziţiile imperative ale legii aplicabile le asigură salariatului, în lipsa unei atare alegeri”. Rezultă deci
expresia aplicării excepţiei de ordine publică în dreptul internaţional privat român (intenţia a fost de a înlătura
legea aleasă de părţi, dacă ea restrânge ocrotirea asigurată salariatului prin dispoziţiile imperative ale legii care
rezultă din localizarea obiectivă a contractului de muncă). Localizarea obiectivă a contractului de muncă se face
când părţile nu au exprimat o lex voluntatis sau când, deşi au exprimat-o, trebuie verificată această limitare.

In cazul lipsei unei legi alese art. 102 prevede că contractul de munca va fi supus legii statului pe al carui
teritoriu:
a. salariatul isi indeplineste in mod obisnuit munca în temeiul contractului (lex loci laboris), chiar daca
este detasat temporar in alt stat, sau
b. se afla sediul intreprinderii care l-a angajat (lex societatis), dacă salariatul îşi îndeplineşte munca, prin
natura funcţiei sale, în mai multe state. Ca excepţie, prin localizare obiectivă, art. 102 lit. b, teza a –II-a
prevede că: „dacă există totuşi legături mai puternice ale contractului de muncă cu un alt stat decât cu
cel al sediului angajatorului, devine aplicabilă legea acestuia”.

Domeniul legii contractului de muncă (contract individual de muncă – CIM) se referă la:
Este vorba numai de contracte individuale de muncă, pentru a distinge faţă de contractele colective de muncă.

a. efectele contr individual de muncă (drepturile si obligaţiile partilor)

b. felul muncii si modalitatile sale de realizare

c. cuantumul si modalitatile de plată a salariului

d. alte obligaţii ale salariatului (fidelitate, neconcurenţă)

e. obligaţiile angajatorului

48
f. durata contractului individual de muncă

g. executarea contractului individual de muncă

h. suspendarea, modificarea CIM

i. raspunderea materiala a salariatului

j. răspunderea patrimonială a angajatorului faţă de salariat

k. incetarea CIM

l. nulitatea CIM

Procesul civil internaţional


(normele de procedură în materia dreptului internaţional privat)

Procesul civil international (normele de procedură în materia dreptului internaţional privat) implica 3 aspecte:

I. normele de competenţă în dreptul internaţional ptivat (competenţa jurisdicţională)


II. legea aplicabilă procedurii în procesele cu elemente de extraneitate
III. condiţia străinului ca parte în proces
IV. efectele hotărârilor judecătoreşti străine în România şi efectele hotărârilor arbitrale străine
în România

I. Competenţa jurisdicţională în dreptul internaţioanl privat

Art. 148 – 157 din legea 105/1992 reglementează competenţa jurisdicţională


Pentru relaţiile cu statele membre UE se aplică Regulamentul nr. 44/2001, privind competenţa, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Art. 148 precizează că „instanţele judecătoreşti române sunt competente să soluţioneze procesele dintre o parte
română şi una străină sau numai dintre străini, persoane fizice sau juridice”. Rexultă de aici:
1. competenţa alternativă a instanţelor române cu cele străine
2. competenţa exclusivă a instanţelor române

1.Competenţa alternativă

49
Art. 149 spune că „instantele judecătoreşti române sunt competente (rationae personae sau rationae loci),
dacă:

a. pârâtul sau unul dintre ei are domiciliul/reşedinţa sau fondul de comerţ în România. Dacă pârâtul din
străinătate nu are un domiciliu cunoscut, cererea se introduce la instanţa din ţara unde se află
domiciliul/reşedinţa reclamantului;
b. sediul pârâtului – persoană juridică se află în România. O persoană juridică străină se socoteşte că
are sediul în România şi atunci când are pe teritoriul ţării o filială, sucursală, agenţie sau
reprezentanţă;
c. reclamantul din cererea de pensie de întreţinere are domiciliul în România;
d. locul unde s-a născut / trebuie executată, fie chiar şi parţial, o obligaţie izvorâtă dintr-un contract se
află în România;
e. locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligaţii extracontractuale sau efectele sale se
află în România (loci delicti commissi sau loci lesionis se sflă în România);
f. locul de încărcare/descărcare a pasagerilor sau a mărfii transportate se află în România;
g. bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul se află în România (contractele de asigurare);
h. ultimul domiciliu al defunctului sau bunurile rămase de la acesta se aflkă în România;
i. imobilul la care se referă cererea se află în România (acţiuni personale imobiliare)”.

Art. 150 vorbeşte de competenţa rationae materiae a instanţelor române: „instanţele române sunt, de
asemenea, competente să judece:
a. procesele dintre persoanele cu domiciliul în străinătate, referitor la acte/fapte de stare civilă
înregistrate în România, dacă cel puţin una dintre părţi este cetăţean român;
b. procesele referitoare la ocrotirea minorilor / interzisă cetăţenilor români cu domiciliul în străinătate;
c. procesele referitoare la ocrotirea în străinătate a proprietăţii intelectuale a unei persoane cu
domiciliul în România, dacă prin convenţia părţilor nu s-a stabilit o altă competenţă;
d. falimentul sau altă procedură judiciară privind încetarea plăţilor, în cazul unei societăţi comerciale
străine ce are un sediu secundar în România. Dacă totuşi litigiul este soluţionat de o instanţă străină,
acea hotărâre ve fi recunoscută şi în România”.

Observatie : Aceste cazuri de competenta NU sunt exclusive astfel incat in aceste tipuri de litigii e posibil sa
fie competente si alte instante straine in situatii in care in conformitate cu propriile reguli de procedura, ele sunt
declarate ca fiind competente.
Exista si situatii cand competenta instantelor romane e considerata exclusiva. In caz de competenta exclusiva
daca se pronunta o hotarare straina (de catre o instanta straina), acea hotarare nu va fi recunoscuta in Romania.

2.Competenţa exclusivă a instanţelor române


Art. 151 prevede că „instanţele române sunt exclusiv competente să judece procesele privind raporturile de
drept internaţional privat referitoare la:
a. actele de stare civilă întocmite în România, referitoare la persoanele domiciliate în România;
b. înncuviinţarea adopţiei, dacă cel adoptat are domiciliul în România şi este cetăţean român sau
apatrid;
c. tutela/curatele unei persoane cu domiciliul în România;
d. punerea sub interdicţie a unei persoane cu domiciliul în România;
e. desfacerea, nulitatea căsătoriei şi alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor referitoare la imobile situate
în străinătate, dacă la data cererii ambii soţi au domiciliul în România;
f. moştenirea lăsată de o persoană cu ultimul domiciliu în România (acţiunea reală);
g. acţiunile reale referitoare la imobile situate în România;
h. executarea silită a unui titlu executoriu pe teritoriul României”.

50
Art. 153 prevede că „ dacă o jurisdicţie străină se declară necompetentă să soluţioneze o acţiune formulată de un
cetăţean român, aceasta poate fi introdusă în România la instanţa cu care procesul are legăturile cele mai stânse”
(pentru ca un cetăţean român să nu rămână fără jurisdicţie – aplicarea legii proprii, the proper law)

Art. 154 reglementează forum convenias, care permite părţilor să-şi aleagă jurisdicţia, prin voinţa lor: „dacă
părţile au supus, prin convenţie, litigiul dintre ele competenţei unei anumite instanţe, această instanţă va fi
competentă, cu excepţia competenţei exclusive a unei instanţe străine sau, dacă problema se pune în faţa
instanţei străine, cu excepţia când competenţa exclusivă aparţine instanţei române”.

Art. 155 prevede că „dacă instanţele române sunt competente, dar nu se poate stabili care anume dintre ele e
îndreptăţită să soluţioneze procesul, cererea va fi trimisă la Judecătoria sectorului 1 / Tribunalului Bucureşti,
portivit regulilor de competenţă materială”.

Art. 156 interzice litispendenţa internaţională: „competenţa instanţelor române, stabilită conform art. 148 –
152, nu este înlăturată prin faptul că acelaşi proces sau unul conex a fost adus în faţa unei instanţe străine”.
Rezultă deci că nu există nici litispendenţă şi nici conexitate internaţională. Chiar dacă instanţa română a fost
ulterior sesizată, ea nu-şi va refuza competenţa.

Art. 157 prevede că „instanţa sesizată este obligată să-şi verifice din oficiu competenţa şi dacă constată că este
competentă o instanţă străină va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române”. Deci, acţiunea
este respinsă ca inadmisibilă, de unde rezultă că instanţa română nu declină competenţa în favoarea altei
instanţe.

Regulamentul 44/2001 (în relaţiile României cu statele membre UE)

Domeniul de aplicare – se aplică în materie civilă şi comercială ( nu se aplică în meterie fiscală, vamală,
administrativă, nici în materia falimentului şi nici în materia arbitrajului).

Nu se aplică în relaţiile cu Danemarca (această ţară are un acord special, din 2005).

Regulile de competenţă:
- dispoziţii generale de competenţă
- dispoziţii speciale de competenţă în: - materie de asigurări;
- contractele încheiate cu consumatorii;
- contractele individuale de muncă.
Dispoziţii generale de competenţă

Art. 2 din Regulamentul 44/2001 prevede că:


„Persoanele cu domiciliul pe teritoriul unui stat membru sunt acţionate în justiţie, indiferent de cetăţenia lor, la
instanţele unde îşi au domiciliul.
Persoanele domiciliate în UE pot fi acţionate în justiţie în instanţele unui alt stat membru doar în cazurile de
competenţă specială, de competenţă exclusivă sau de prorogare de competenţă, prevăzute de Regulament”.

Competenţele speciale au o reglementare generală şi reglementări speciale pentru cele trei situaţii speciale,
prevăzute în Regulament astfel:
Reglementarea generală - Art. 5: „o persoană cu domiciliul într-un stat membru poate fi acţionată în justiţie în
alt stat membru în următoarele situaţii:
a. în materie contractuală, la instanţele de la locul de executare a obligaţiei,
b. în materie de obligaţii de întreţinere, la locul unce creditorul îşi are domiciliul/reşedinţa,
c. în materie delictuală, la locul producerii prejudiciului;
51
d. litigiile referitoare la sucursale, agenţii, la locul unde se află unitatea în cauză”.

Pentru cele trei situaţii speciale – NU ne ocupăm de ele

Competenţa exclusivă este reglementată de art. 22 din Regulament, care prevede că „următoarele instanţe au
competenţă exclusivă:
1. pentru acţiunile în materie de drepturi reale asupra imobilelor sau de închiriere a acestora, instanţele
unde sunt situate;
2. pentru acţiunile ce au ca obiect validitatea constituirii, nulitatea sau dizolvarea unei societăţi,
instanţele de la sediul societăţii;
3. pentru acţiunile ce au ca obiect înregistrări publice, instanţele de la sediul registrului;
4. pentru acţiunile referitoare la brevete, mărci, desene, modele, instanţele de la locul înregistrării
acelui drept de proprietate intelectuală;
5. pentru acţiunile referitoare la executarea unei hotărâri judecătoreşti, instanţa unde se cere
executarea”.

Prorogarea de competenţă este reglementată de art. 23 din Regulament, care prevede că „dacă părţile au
convenit ca o instanţă dintr-un stat membru să aibă competenţă în soluţionarea unui litigiu, instanţa aceea va fi
competentă”. Convenţia părţilor trebuie să fie încheiată în formă scrisă.

Litispendenţă şi conexitate

Art. 27 din Regulament: „dacă se introduc acţiuni ce privesc aceeaşi cauză şi au aceleaşi părţi la instanţe din
state membre diferite, instanţa ce a fost ultima sesizată suspendă din oficiu acţiunea, până când instanţa mai
întâi sesizată îşi stabileşte competenţa. Dacă acea instanţă îşi stabileşte competenţa, ultima instanţă sesizată îşi
declină competenţa”.

Art. 28 din Regulament: „dacă există acţiuni conexe pe rolul unor instanţe din state membre diferite, ultima
instanţă sesizată îşi poate suspenda acţiunea până când prima instanţă sesizată îşi clarifică competenţa”.
Rezultă că instanţa ulterior sesizată poate să îşi decline competenţa.

----- // -----

52
Nu mai era în cursul scris:

EFECTELE HOTARARILOR JUDECATORESTI STRAINE IN ROMANIA

3 aspecte: 1. autoritatea de lucru judecat


2. forta executorie a hotararilor judecatoresti straine
3. forta probanta a hotararilor judecatoresti straine
Pt ca o hotarare judecatoreasca straina sa aiba autoritate de lucru judecat pe teritoriul Romaniei e necesar ca
acea hotarare sa fie recunoscuta in Romania=> recunoasterea unei hotarari judecatoresti straine echivaleaza cu
efectul autoritatii de lucru judecat. Astfel, daca o hotarare judecatoreasca straina e recunoscuta in Romania, nici
una dintre parti nu va mai putea porni un alt proces avand aceleasi parti cu aceeasi calitate juridica, avand
acelasi obiect si izvorand din aceeasi cauza.

Recunoastere :
de drept- daca hotararea judecatoreasca se refera la statutul civil al cetateanului statului unde ea a fost
pronunta
conditionata- 2 categorii de conditii : --pozitive //// negative
Conditii pozitive:

1. hotararea sa fie definitiva potrivit L statului unde a fost pronuntata


2. instanta care a pronuntat hotararea a avut potrivit L statului unde a fost pronuntata, competenta sa judece
cauza
53
3. exista reciprocitate in ceea ce priveste efectele hotararilor straine intre Romania si statul pe teritoriul caruia
s-a pronuntat hotararea.
4. daca hotararea a fost pronuntata in lipsa partii care a pierdut procesul, pt ca ea sa fie recunoscuta in
Romania mai trebuie indeplinite urmatoarele conditii: Partea interesata sa faca dovada ca partea lipsa la proces:
-- a primit citatia in timp util pt termenul necesar
--a primit actul de sesizate a instantei
--a avut posibilitatea de a se apara
--a avut posibilitatea de a exercita calea de atac impotriva hotararii

Conditii negative:

Recunoasterea hotararilor straine poate fi refuzata in urmatoarele cazuri:


1. hotararea e rezultatul unei fraude comise in procesul din strainatate
2. hotararea straina incalca ordinea de DIP. Prof: exista incalcare a ordinii de DIP si cand s-a incalcat
competenta exclusiva a instantelor romane.
3. procesul a fost solutionat intre aceleasi parti printr-o hotarare definitiva a instantelor romane sau litigiul se
afla in curs de judecata in fata instantelor romane.
Instantele romane, atunci cand verifica hotararea straina in vederea recunoasterii ei, trebuie sa se limiteze strict
la verificarea conditiilor prezentate mai inainte. Instantele romane nu pot sa procedeze la reexaminarea pe fond
a cauzei si nici nu pot modifica hotararea straina.

PROCEDURA RECUNOASTERII HOTARARILOR STRAINE

Cererea de recunoastere, atunci cand recunoasterea se cere pe cale principala, e de competenta Tribunalului in
circumscriptia caruia isi are domiciliul sau sediul paratul (cel care refuza executarea hotararii).

Cererea poate fi facuta si pe cale incidentala de catre instanta sesizata cu un alt proces, daca in cadrul acelui
litigiu se ridica exceptia autoritatii de lucru judecat a unei hotarari straine.

Cererea de recunoastere trebuie sa indeplineasca toate conditiile unei cereri de chemare in judecata dar acestei
cereri ii trebuie anexate anumite acte specifice:
--1. o copie a hotararii straine
--2. dovada caracterului definitiv al hotararii
--3. copia dovezii de inmanare a citatiei si a actului de sesizare a instantei catre partea
care a fost lipsa la proces
--4. orice act din care sa rezulte ca sunt indeplinite conditiile mentionate mai sus
Cererea se solutioneaza: - print-o hotarare daca e formulata pe cale principala
- prin incheiere interlocutorie daca e formulata pe cale incidentala
Solutionarea cererii se face cu citarea partilor dar e posibil sa se faca si fara citare in cazul in care din hotararea
straina rezulta ca paratul a fost de acord cu admiterea actiunii.
FORTA EXECUTORIE (FE)

Pt ca o hotarare straina sa aiba FE pe teritoriul Romaniei trebuie ca ea sa indeplineasca conditiile: 1. toate
conditiile de la recunoastere

2. hotararea straina sa fie executorie potrivit L instantei care a pronuntat-o

3. dr de a cere executarea silita sa nu fie prescris potrivit L romane

Termenul de prescriptie: cel de 3 ani din L romana.


54
PROCEDURA EXECUTARII

In cazul in care se cere executarea hotararii judecatoresti straine, competenta revine de asemenea Tribunalului
in circumscriptia caruia urmeaza a se efectua executarea in tara. Hotararile straine prin care s-au luat masuri
asiguratorii sau sunt date cu executare provizorie, nu pot fi executate pe teritoriul Romaniei.
Cererea de executare trebuie sa indeplineasca toate conditiile de la recunoastere inclusiv actele care i se
ataseaza. In plus, trebuie prezentat un act din care sa rezulte caracterul executoriu al hotararii straine.
Incuviintarea cererii se solutioneaza intotdeauna cu citarea partilor. Pe baza hot straine se obtine titlul
executoriu in conditiile L romane.
Pe hotararea romana prin care s-a incuviintat executarea (hotararea de exequatur) se aplica incheierea de
investire cu titlu executoriu si, in acest mod, hotararea devine executorie in Romania.
Forta probanta- art 178 L 105
Hotararea straina data de o instanta competenta are o forta probanta in fata instantelor romane cu privire la
situatiile de fapt pe care le constata.

RECUNOASTEREA SI EXECUTAREA IN ROMANIA A HOTARARILOR ARBITRALE STRAINE


In cazul in care hotararea straina a fost pronuntata in temeiul unei conventii de arbitraj, instantele romane vor
recunoaste aceasta hotarare in urmatoarele conditii:
1. conv arbitrala e valabila in temeiul L care este aplicabila
2. tribunalul arbitral sa fi fost constituit in conformitate cu conv de arbitraj
Daca 1 si 2 sunt intrunite=> o hotarare arbitrala va fi recunoscuta in Romania si executorie in aceleasi conditii
ca o hotarare judecatoreasca straina.

55