DREPT INTERNATIONAL PUBLIC

Dreptul international public cuprinde totalitatea normelor juridice, create de

state pe baza acordului lor de vointa, exprimat in forme juridice specifice, pentru a
reglementa raporturile dintre ele privind pacea, securitatea si cooperarea
internationala, norme a caror aplicare este realizata prin respectarea de buna voie, iar
in caz de necesitate prin constrangerea individuala sau colectiva a statelor.

Dreptul international public reprezinta ansamblul de principii si norme care

reglementeaza raporturile dintre subiectele dreptului international, in principal statele
dar si, intr-o masura limitata, organizatiile interguvernamentale.

Subiectele dreptului international public – statele si o multitudine de

organizatii internationale guvernamentale si nonguvernamentale.

Obiectul dreptului international public

- raporturile sociale care iau nastere intre subiectii acestei ramuri, raporturi
care sunt reglementate prin norme juridice specifice.
- raporturile nu sunt raporturi interne, ci raporturi externe, adica relatii
internationale ale statelor.
- nu fac parte din obiectul dreptului international public – relatiile sociale
care privesc persoanele fizice sau juridice din cadrul statelor, relatiile
comerciale, culturale, obstesti, stiintifice, etc.
- in dreptul international public nu exista nici o autoritate atotputernica care
sa impuna in mod unilateral posibilitatea adoptarii unor norme juridice
unice pe plan international.
- toate rezultatele obtinute se bazeaza pe acordul de vointa liber exprimat de
statele lumii, prin negocieri si prin acorduri bi sau multilaterale care exclud
interventia unor autoritati suprastatale.

Exista numeroase relatii sociale reglementate de norme juridice cu caracter

diferit – norme unanim acceptate de comunitatea internationala, respectiv norme cu
caracter restrans, aplicabile doar intre raporturile dintre un numar restrans de state.

Trasaturile societatii internationale

Trăsătura definitorie a societății internaționale contemporane o reprezintă

lumea poliarhică sau multipolară.

Societatea internațională mai este puternic caracterizată și de fenomene

specifice lumii contemporane, cum ar fi:

1
 - prabusirea bipolarismului – a dus la descentralizarea puterii, inegal
repartizata intre centrii de putere, intre state, dar si intre celelalte entitati ce
participa la raporturi, la nivelul societatii internationale contemporane.
- Globalizarea – are in vedere atat economia, cat si stiinta, tehnica,
informatiile, comunicatiile.
- Interdependenta crescuta a subiectelor de drept international.
- Preeminenta economicului asupra politicului.
- Regionalizarea .
- Erodarea statului – natiune.
- Dezintegrarea si descentralizarea unor state.
- Proliferarea statelor.
- Cresterea numarului organizatiilor interantionale.
- Aparitia noilor actori in afara suveranitatii.

Dreptul international si morala

Intre morala si dreptul international exista legaturi de influentare si

interconditionare reciproca. O mare parte a principiilor si normelor de drept
international isi au originea in normele morale.

Dreptul international, la randul sau, influenteaza regulile morale ale

raporturilor interstatale.

Dreptul international si politica externa a statelor

Dreptul international constituie un mijloc de orientare si de influentare a

politicii externe a statelor.

Politica externa a statelor trebuie sa fie formulata si realizata in concordanta cu

principiile si normele de drept international.

Politica externa a statelor contribuie la dezvolatarea dreptului international, la

modificarea sau completarea acestuia.

Dreptul international public si dreptul international privat

Dreptul international public este nascut pe baza de consensualism, este bazat

pe normele conventionale si cutumiare elaborate de catre state pe baza acordului lor
de vointa. In dreptul international public avem de-a face cu norme internationale.

Dreptul international privat reprezinta ansamblul de norme juridice interne,

specifice fiecarui stat, care reglementeaza raporturile dintre persoane fizice sau
juridice in care apare un raport de extraneitate.

2
 Dreptul international privat reglementeaza raporturi juridice de drept intern de
natura civila, comerciala, de munca, de procedura civila si alte raporturi de drept
privat cu un elememnt strain. Elementul de extraneitate al normelor sale nu da
dreptului international public un caracter de drept international, in obiectul sau de
preocupare neintrand relatiile interstatale.

Dreptul international si dreptul intern

Dreptul intern al statelor si dreptul international sunt 2 sisteme de drept

diferite, care se intrepatrund, insa, prin intermediul statelor, care le creeaza pe
amandoua.

Dreptul international constituie proiectia in planul relatiilor internationale a

normelor de drept din legislatia interna a statelor, dreptul intern imprumutand
dreptului international conceptele sale juridice fundamentale si tehnicile sale juridice.

Dreptul international exercita o puternica influenta asupra legislatiei interne a

statelor, imbogatind-o prin normele sale, care sunt incorporate in legislatia interna si
trebuie repactate ca si normele interne.

In doctrina dreptului international s-au vehiculat mai multe curente de gandire

pozitiva si anume: dualismul si monismul.

Dualismul

Conform teoriei dualiste elaborata in doctrina germana si italiana, la sfarsitul

sec XIX si inceputul sec XX dreptul international si dreptul intern reprezinta sisteme
juridice cu valoare egala dar distincte, care actioneaza pe planuri diferite, avand
izvoare si destinatari diferiti. In consecinta, cele doua sisteme juridice nu se pot
intersecta in nicio situatie fiecare dintre ele reglementand un domeniu specific de
raporturi juridice. Se sustine de asemenea ca poate sa existe neconformitati intre
actele interne si cele internationale, ceea ce in dreptul contemporan nu este de
acceptat.

Monismul
Teoria monista are la baza ideea ansamblului normelor juridice ale celor
doua sisteme de drept si subordonarea unui drept fata de celalalt si cuprinde doua
variante:
a)monismul- cu primatul dreptului intern asupra dreptului international,
si a doua varianta,
b)monismul- cu primatul dreptului international asupora dreptului
intern.
Prima varianta, dominanta in doctrina sec XIX sustinand independenta si
suveranitatea deplina a statelor, incearca sa demonstreze ca dreptul international
3
reprezinta o proiectare in sfera raporturilor dintre state a unor norme de dreptul
international derivand deci din dreptul intern al fiecarui stat.
Ce-a de-a doua varianta a aparut ca o reactie fata de prima, sustinand ca
dreptul international public ar determina limitele competentelor dreptului intern al
statelor. Aceasta varianta porneste de la conceptiile dreptului natural afirmand ca ar
exista o ordine juridica universala superioara ordinilor juridice nationale, un adevarat
stat mondial care atribuie competente statelor in cadrul acestei ordini juridice
universale. Practica internationala nu a confirmat acesta teorie care neaga
competentele statului, rezultand din suveranitatea acestora. In dreptul contemporan,
se manifesta o tot mai acccentuata determinare a dreptului intern de dreptul
international, fara ca vreuna din cele doua teorii sa se fi validat in totalitate. Nu exista
insa, o practica uniforma a statelor in acest sens, primatul unuia sau a altuia dintre
cele doua sisteme juridice apreciindu-se pt fiecare caz in parte in functie de
prevederile constitutiilor nationale dar si ale conventiei de la Viena din 1969
privind dreptul tratatelor in care se afirma: „o parte nu poate invoca dispozitiile
dreptului sau intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat”.

Deosebiri fata de alte ramuri de drept

- in dreptul international public nu avem un organ legislativ, normele

dreptului international rezulta din acordul de vointa al statelor.
- in dreptul international public nu avem un organ executiv – aplicarea
dispozitiilor unui tratat international este urmarita de anumite organizatii
internationale.
- in dreptul international public lipseste latura sanctionatorie.

4
IZVOARELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

Izvoarele sunt forme specifice de exprimare a normelor acestui drept care

rezulta din acordul de vointa al statelor.

Spre deosebire de dreptul intern, în care normele de drept își au izvorul în

Constituție, în legi sau alte acte normative, în dreptul internațional nu există o
autoritate cu funcții de legiferare, ci normele se crează printr-un proces mai complex
și se exprimă, de regulă, în mod expres prin tratate, și tacit prin cutumă.

Articolul 38 din statutul Curții Internaționale de Justiție conține o enumerare a

izvoarelor dreptului internațional.

Din conținutul articolului 38 se pot desprinde următoarele constatări:

a) Se recunoaște distincția între izvoarele principale, respectiv tratat, cutumă și

principii generale de drept, și mijloacele auxiliare, reprezentate de hotărârile
judecătorești și doctrină.

b) Rezultă implicit o anumită ierarhie între cele trei izvoare principale,

respectiv tratat, cutumă și principiile generale de drept, ierarhie ce este
confirmată de practica Curții Internaționale de Justiție.

Echitatea este considerata ca potential izvor de drept.

1. Tratatul international

Prin tratat international se intelege un acord incheiat in scris intre subiectele de

drept international, guvernat de dreptul international si care consemnat intr-unul sau
mai multe instrumente, oricare ar fi denumirea acestora.

Principalele subiecte la tratatul international sunt statele. Se pot incheia tratate

si intre state si organizatiile internationale sau chiar intre organizatii internationale.

Clasificarea tratatelor:

- dupa criteriul functiei – tatate legi si tratate contract.

- Dupa numarul de parti semnatare – tratate bilaterale si multilaterale.
- Dupa intinderea sau aria de cuprindere a tratatelor internationale – tratate
regionale si universale.
- Dupa termenul de valabilitate – cu termen sau pe perioada nedeterminata.
- Dupa criteriul posibilitatii de aderare – tratate deschise sau inchise.
- Dupa continut – tratate economice, culturale, politice etc....

5
 2. Cutuma

Cutuma poate fi definită ca o practică generală, relativ îndelungată, repetată și

uniformă, considerată de state ca exprimând o regulă de conduită cu forță juridică
obligatorie în raporturile dintre ele.

Elementele constitutive ale cutumei:

- Elementul material al cutumei privind formarea unei cutume se refera la

numarul de state necesar, care trebuie sa participe, pentru a se putea despre
o cutuma.
- Elementul material privind timpul necesar formarii unei cutume –
indelungat si uniform.
- Elementul psihologic=subiectiv

Dovada cutumei: Spre deosebire de tratat, dovada cutumei este dificilă, deoarece
trebuie făcute evaluări pentru determinarea elementelor cutumei. Sarcina probei
revine statului care o invocă, fie pentru a revendica un drept, fie pentru a se apăra
împotriva unei pretenții considerată de el ca nefondată.

Cutuma trebuie sa intruneasca cumulative elemente de ordin material si

subiectiv:

a. Sa aiba character nescris si general, relative indelungat si repetat.

b. Sa fie acceptata de catre sub dreptului international public ca o regula de
conduit cu forta juridical obligatorie.

Pot fi considerate elem ale unei norme cutumiare: actele interne ale statului,
clauzele unor tratae invocate ca norme cutumiare de catre alte state decat cele care
sunt parti la tratat, practica generala a org internationale.

Are 2 elem indispensabile:

1. Cel obiectiv constand intr-o practica generala, stabila si relative

indelungata in timp.
2. Elem subiectiv= intentia statelor de a considera normele de conduita
prescrise de aceasta practica ca fiind obligatorii, nerespectarea lor,
determinand responsabilitatea internationala a statului in cauza.

3. Principiile generale de drept reprezintă acele principii generale comune

marilor sisteme de drept intern, respectiv german, francez, englez, etc. Ex.:
principiul bunei-credințe în îndeplinirea obligațiilor asumate, autoritatea
lucrului judecat, principiul răspunderii pentru prejudiciul cauzat, legea specială
derogă de la legea generală, nimeni nu poate fi judecător și parte, etc.

6
 4. Hotărârile judecătorești nu sunt obligatorii, decât între părți, și pentru cauza
soluționată. Caracterul științific al hotărârilor fac din acestea mijloace auxiliare
care sunt invocate uneori nu numai pentru constatarea dar și pentru precizarea
Conținutului normelor aplicabile în principiile cu elemente similare.

5. Doctrina celor mai calificați specialiști ai diferitelor națiuni nu este un izvor

de drept, ci se ocupă cu analiza, sinteza și evoluția normelor și instituțiilor
dreptului internațional, formulează unele proiecte de codificare a dreptului
internațional, fără însă a depăși limitele sale de modalitate auxiliară.

6. Actele unilaterale ale statelor

Sunt considerate izvoare ale dreptului international public actele unilaterale ale
statelor care produc efecte juridice in planul relatiilor internationale: declaratia,
recunoasterea, protestul di renuntarea.

- Declaratiile sunt actele individuale prin care statele isi fac cunoscute
pozitia sau opinia lor asupra unei situatii internationale sau intentia loe
privind anumite actiuni in viitor,
- Recunoasterea – reprezinta constatarea sau acceptarea oficiala de catre un
stat a unui fapt sau a unei situatii noi, a unei reguli juridice sau a unei
entitati.
- Protestul – este refuzul expres de a recunoaste o anumita situatie de fapt.
Ca urmare a unui protest poate fi impiedicata formarea unor norme
cutumiare.
- Renuntarea – este hotararea de a abandona in mod voluntar exercitarea
unui drept sau a unui privilegiu.

7. Actele organizatiilor international- unele dintre ele au forta juridical

obligatorie, iar altele au numai o valoare de recomandare.

8. Echitarea poate fi considerata ca izvor material, dar nu si formal al dreptului

international si constituie fundamentul moral pentru regilile juridice.

9. Codificarea dreptului international

Aceasta operatiune reprezinta sistematizarea normelor de drept international si

precizarea constinutului lor incepand, in primul rand, cu normele cutumiare.

Codificarea este:
7
 - Neoficiala – nu este obligatorie pentru state.
- Oficiala – este facuta de catre state si are caracter obligatoriu pentru cei
care devin parte la conventiile elaborate.

10.Normele jus cogens – existenta lor sugereaza ideea unei ordini publice a
comunitatii internationale.
11.Ierarhia normelor de dr int contemporan- egalitate intre iz prin ale dr int.

8
PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

Principiile dreptului international public sunt acele reguli generale aplicabile

ralatiilor intre subiectele acestei ramuri de drept.

Principiile dreptului internațional public au un caracter dinamic, în sensul că atât

numărul lor cât și conținutul și sfera lor de aplicare sunt într-o continuă dezvoltare și
înțelegere.

Principiile fundamentale constituie nucleul dreptului internațional, acestea

determinând conținutul celorlalte principii, norme și instituții ale întregului sistem al
dreptului internațional, ale căror trăsături le caracterizează ca principii fundamentale.

Principiile fundamentale sunt consacrate în Carta ONU, iar, cu anumite

dezvoltări, în Declarația Adunării Generale a ONU din 1970 referitoare la principiile
dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state, respectiv
Rezoluția nr.2625 din 1970, în care regăsim șapte principii, și în Actul final al
Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa din 1975(Helsinki) care adaugă
alte trei principii.

Rezoluția Adunării Generale a ONU din 1970 cu nr.2625 cuprinde următoarele

șapte principii:

1. Nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța;

2. Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale;
3. Neamestecul în treburile interne ale altor state;
4. Indatorirea statelor de a coopera între ele;
5. Principiul autodeterminării – dreptul poporului de a se organiza in stat ;
6. Egalitatea suverană a statelor;
7. Indeplinirea cu bună-credință a obligațiilor internationale, respectiv pacta
sum servanda.
Alături de cele șapte principii conținute în Declarația 2625 din 1970, Actul final
de la Helsinki din 1975 mai adaugă încă trei:

1. Principiul inviolabilității frontierelor prevede obligația statelor de a se abține

acum și în viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere, de la orice cerere sau
act de acaparare și uzurpare al întregului sau a oricărei părți a teritoriului oricărui stat
independent. În același timp, actul final prevede că frontierele pot fi modificate în
conformitate cu dreptul internațional prin mijloace pașnice și prin acorduri.

2. Principiul integrității teritoriale consacră obligația statelor de a se abține de la

orice acțiune incompatibilă cu scopurile și principiile Cartei ONU, împotriva
integrității teritoriale, a independenței politice sau a unității oricărui stat participant la
Actul final. De asemenea, se mai prevede că nici o ocupație militară a teritoriului
unui stat sau dobândirea lui prin alte măsuri nu va fi recunoscută ca legală.
9
 3. Principiul respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale este
recunoscut pentru prima oară ca și principiu în Actul final de la Helsinki. În Carta
ONU sunt incluse anumite referiri la promovarea și încurajarea respectării drepturilor
omului și nu principiul ca atare.

Principiile formeaza un tot unitar, un ansamblu in interiorul caruia nu exista

nici un fel de ierarhie, ele avand aceeasi forta juridica.

SUBIECTELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

Subiectele dreptului internațional public sunt acele entități ce participă la

elaborarea normelor de drept internațional, dar și la desfășurarea raporturilor juridice
guvernate de aceste norme, dobândind astfel drepturi și asumându-și obligații în
cadrul ordinii juridice internaționale.

Din punctul de vedere al modului în care au fost constituite și al drepturilor pe

care le au, subiectele dreptului internațional public pot fi grupate astfel:

a) statele, subiecte tipice și primare;

b) organizațiile internaționale guvernamentale, subiecte derivate;

c) națiunile sau popoarele care luptă pentru câștigarea independenței;

d) alte entități a căror calitate de subiect de drept internațional este contestată în

practica internațională și în doctrină.

Subiectele dreptului internațional public sunt entități participante la viața

internațională, cu drepturi și obligații directe. A fi subiect de drept internațional
înseamnă a beneficia de personalitate juridică internațională, ceea ce presupune
capacitatea de a fi titular de drepturi și obligații cu caracter internațional.

Pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică de tip statal, este necesară

întrunirea a patru elemente, respectiv existența unui teritoriu determinat, o populație
permanentă, un guvern relativ stabil si capacitatea de a intra în relații cu alte state.

I. STATELE SUBIECTE ALE DREPTULUI INTERNATIONAL

Statul este o colectivitate umana, instalata permanenta pe un anumit teritoriu si
avand o structura de organe care se bucura de suveranitate.
Statul este un subiect de drept international care poseda urmatoarele
caracteristici: populatie, teritoriu, un guvern si capacitatea de a intra in relatii cu alte
state.
Statele se bucura de egalitate suverana, ele au drepturi si obligatii egale, si sunt
membrii egali ai Comunitatii Internationale indiferent de deosebirile de ordin
economic, social, politic sau de alta natura.

10
 Pr egalitatii suverane in Decl asupra Securitatii Generale si in Carta O.N.U.:
1. Statele sunt egale dpdv juridic bucurandu-se de egalitate suverana.
2. Fiecare stat se bucura de drepturile deplinei suveranitati respectiv dr de a
incheia tratate, dr la reprezentanta diplomática, dr la repararea prej de care
sunt raspunzatoare alte state.
3. Fiecare stat are obligatia de a respecta pers celorlalte state
4. Integritatea teritoriala si independenta política a statelor sunt inviolabile.
5. Fiecare stat are dreptul de a alege si de a dezvolta liber propriul sau sistem
politic, economic, social si cultural.
6. Fiecare stat are obligatia de a respecta pe deplin si cu buna credinta
obligatiile sale internationale si de a trai in pace cu celelalte state.

Suveranitatea si egalitatea statelor

Suveranitatea implica in primul rand competenta exclusiva asupra unui
teritoriu determinat si asupra populatiei pe care il ocupa. Ea impune obligatia de
neimplicare a altor state in zona de competenta exclusiva a statelor.
Egalitatea statelor este cea mai importanta consecinta a suveranitatii.

Elementele constitutive ale statului

Teritoriul delimiteaza spatiul in interiorul caruia se exercita suveranitatea unui
stat, sub toate aspectele sale interne, precum si manifestarea acesteia in raporturile cu
alte subiecte de drept international.
Populatia este comunitatea umana legata temporar sau permanent de un
anumit teritoriu.
Guvernul exercita prerogativele puterii asupra teritoriului si a populatiei.

Tipuri de state
1. Uniunea personala – atunci cand seful unui stat devine in acelasi timp si
seful altui stat, prin alegeri sau succesiune (Regele Spaniei a fost si
Imparatul Germaniei).
2. Uniunea reala – se realizeaza prin acordul intre 2 state care se inteleg sa fie
conduse de aceeasi persoana.
3. Confederatia – uniune de state independente care isi pastreaza suveranitatea
interna si externa.
4. Federatia de state – nu se deosebesc de state unitare in ceea ce priveste
dreptul international. Nu sunt subiecte de drept international.
5. Protectoratele:
Tipuri speciale de state in deptul international:
1. Federatia sau statul federal
2. Asociatia de state
3. Ministatele

11
 4. Teritoriile aflate sub mandat sau sub tutela. Mandatul este exercitat de catre
puterile invingatoare din Primul Razboi Mondial asupra unor teritorii
considerate incapabile de a se autoguverna.

Neutralitatea statelor
Neutralitatea statelor reprezintă o opțiune de durată a diferitelor state,
implicând poziția de neamestec în conflictele militare.

Neutralitatea permanentă trebuie să rezulte din actele interne ale statelor ce își
asumă acest statut. Acestea pot fi: dispoziții constituționale, declarații sau legi interne
speciale, care sunt urmate de acte internaționale de recunoaștere, și garantare a
acestui statut din partea altor state.

Neutralitatea contemporana. In functie de conduita statelor aflate in conflict,

statul neutru va continua sa respecte obligatiile de abtinere si prevenire fata de statul
agresor, dar nu si obligatiile care deriva de dorinta de neutralitate.

Statele neutre au următoarele obligații:

- să nu participe la alianțe militare, politice sau economice ce au ca scop pregătirea
războiului;
- să nu permită folosirea teritoriului lor pentru pregătiri militare, inclusiv amplasarea
de baze militare străine, depozite, manevre militare, etc.;
- să nu dețină, să nu producă, și să nu experimenteze armament nuclear;
- să ducă o politică de colaborare activă cu celelalte state.

Recunoașterea statelor/guvernelor

Recunoașterea statelor reprezintă un act unilateral prin care un stat constată

existența unor fapte care pot avea consecințe asupra drepturilor și obligațiilor sale, și
declară expres sau acceptă implicit că relațiile sale internaționale viitoare vor fi
edificate ținând seama de aceste fapte.

Recunoașterea guvernelor poate avea consecințe juridice importante. În cazul

dezmembrării unui stat, guvernul nou-stabilit pe o parte a teritoriului implică
recunoașterea noului stat, iar nerecunoașterea noului guvern împiedică menținerea
sau stabilirea de relații normale între state.

De regulă, recunoașterea unui stat înseamnă și recunoașterea guvernului, iar

schimbările succesive de guverne efectuate pe cale constituțională nu necesită
recunoaștere. Problema recunoașterii guvernelor intervine atunci când într-un stat
existent puterea este preluată de un nou guvern prin alte mijloace decât cele
constituționale, precum revoluție, lovitură de stat, ori atunci când se schimbă forma
de guvernământ a unui stat (ex.: din monarhie în republică).

12
 Recunoasterea este un act politic generator de efecte juridice. Recunosterea
are un caracter declarativ si nu constitutiv de drept, statul existand si in lipsa
recunoasterii, dar neputand avea relatii cu statele care nu il recunosc.
Recunoasterea statelor cunoaste urmatoarele forme:
- Recunoastere de drept
- Recunoastere de fapt
Recunoasterea de drept este recunoasterea deplina si definitiva a unui stat,
este irevocabila, efectele ei stingandu-se numai odata cu incetareacaltatiid e subiect
de drept international a statului recunoscut
Recunoasterea de fapt exprima o atitudine de rezerva fata de noul stat si se
manifesta intr-un camp mai putin larg de relatii, de obicei relatii diplomatice si
comerciale de nivel redus. Aceasta are un caracter limitat si provizoriu putand fi
revocata oricand.

Mai multe modalitati prin care se realizeaza actul recunoasterii:

- Recunoasterea explicita sau implicita/tacita
- De iure sau de facto
- Individuala ori rec colectiva.
Recunoasterea unui guvern nu pune in discutie recunoasterea statelor.
Recunaosterea guverneleor poate fi ca si in cadrul statelor de drept sau de fapt,
si respectiv expresa sau tacita.

II. Organizatiile internationale interguvernamentale

Organizatiile sunt considerate organizatii derivate ale dreptului international

public si reprezinta o asociere de state constituita printr-un tratat, inzestrata cu o
constitutie si organe comune si posedand o personalitate juridica distincta de cea a
statelor membre.

Elemente constitutive:

- O asociere de state;
- O structura de organe;
- Personalitate juridica proprie – opozabila ERGA OMNES.

Primele organizatii internationale au fost comisiile fluviale.

Membrii organizatiilor internationale sunt de regula statele, dar in mod

exceptional, pot fi si alte entitati.

Dobandirea calitatii de membru poate fi facuta prin participare la eliberarea

actului sau prin aderare.

13
 Pierderea calitatii de membru se poate face prin excludere sau retragere
voluntara.

Alti participanti pot fi: membrii asociati (state care nu indeplinesc toate
conditiile de a deveni membru cu drepturi depline al organizatiei) si observatori.

Structura institutionala:

- Organe plenare cum ar fi adunarea generala, conferinta, congresul, etc.

- Organe restranse
- Secretariatul

Clasificarea organizatiilor internationale interguvernamentale

- Dupa aria de actiune – cu vocatie universala, cu vocatie regionala si cu

vocatie subregionala.
- Dupa posibilitatea de a deveni membre – deschise si inchise.
- Dupa obiectul lor – generale si specializate.
- Dupa modul de afectare a exercitiului suveranitatii statelor membre - de
cooperare si de integrare.

1. Organizatii cu caracter universal (O.N.U.)

O.N.U. a fost creata in urma intrarii in vigoare a cartei O.N.U. la 24 ian. 1945.

Obiective:

- Sa mentina pacea si securitatea internationala

- Sa dezvolte relatiile prietenesti intre natiuni, intemeiate pe respectarea
principiului egalitatii in drepturi a popoarelor si drepturilor lor de
autodeterminare.
- Sa realizeze cooperare internationala in solutionarea problemelor
internationale cu caracter economic, social, etc.
- Sa fie un centru pentru armonizarea eforturilor natiunilor in realizarea acestor
scopuri comune.

Principii:

- Egalitatea suverana a tuturor statelor membre.

- Indeplinirea cu buna credinta a obligatiilor asumate conform Cartei.
- Solutionarea diferendelor internationale prin mijloace pasnice.
- Abtinerea de a recurge la amenintarea cu forta sau folosirea ei impotriva
integritatii teritoriale ori independentei a unui stat sau in orice alt mod
incompatibil cu scopurile O.N.U.

14
 - Statele membre trebuie sa acorde organizatiei asistenta in orice actiune pe care
aceasta o intreprinde in conformitate cu Carta O.N.U..

Organele principale ale O.N.U.-in numar de 6:

- ADUNAREA GENERALA – organul deliberativ al O.N.U., cuprinde

reprezentanti ai tuturor statelor membre. Hotararile AG se iau cu 2/3 din
voturile celor participanti si prezenti.
-functiile cu caracter general:
- discutarea problemelor O.N.U.
- examinarea principiilor generale de cooperare pentru
mentinerea
pacii si securitatii.
-discutarea oricaror probleme privind mentinerea pacii si
securitatii.
-functii cu caracter special:
- admiterea de noi membrii si aplicarea de sanctiuni.
- administrarea teritoriilor sub tutela si informarea asupra
situatiei din
teritoriile care nu se administreaza singure.
-aprobarea bugetului, alegerea de membri in organe,
crearea de
organe subsidiare.
-dreptul de a cere avize CU.

- CONSILIUL DE SECURITATE – organ de activitate permanenta. Este

alcatuit din 15 membri.
- CONSILIUL ECONOMIC SI SOCIAL – organ principal ale de AG. Format
di reprezentantii a 54 de state.
- CONSILIUL DE TUTELA – in prezent si-a incheiat activitatea.
- CURTEA INTERNATIONALA DE JUSTITIE – principalul organ judiciar.
- SECRETARIATUL ONU – organul administrativ si executiv al O.N.U. Este
ales pe 5 ani de AG, la propunerea CS, cu posibilitate de prelungire pentru inca
5 ani.

Institutiile specializate – organizatii interstatale ce fac parte din sistemul O.N.U.

Organizatii regionale – create in vederea solutionarii unor probleme privind

mentinerea pacii si securitatii internationale. Consiliul de Securitate le poate folosi
pentru actiuni de constrangere – ex. N.A.T.O., U.E.

15
Organizatii subregionale – Organizatia de Cooperare Economica a Marii Negre,
Comisia Dunarii etc.

Limbile oficiale ale O.N.U. sunt: araba, chineza, engleza, rusa, franceza si spaniola.

Romania la O.N.U. – 14 decembrie 1955, AG a O.N.U. a decis primirea Romaniei

alaturi de alte 15 state.

2. Consiliul Europei

Are in prezent 47 state membre. Orice stat european poate deveni menbru al
Consiliului Europei cu conditia ca el sa accepte principiul suprematiei dreptului si sa
garanteze drepturile omului si libertatile fundamentale pentru toate persoanele aflate
sub jurisdictia sa.

Este o organizatie interguvernamentala, care are urmatoarele obiective:

- Protejarea drepturilor omului, a democratiei pluraliste si a suprematiei

dreptului.
- Favorizarea constientizarii si incurajarii dezvoltarii identitatii si diversitatii
culturale a Europei.
- Cautarea solutiilor pentru problemele cu care se confrunta societatea
europeana.
- Dezvoltarea stabilitatii democratice in Europa prin sustinerea reformelor
politice, legislative si constitutionale.

Structura institutionala

Organele Consiliului Europei sunt:

- Comitetul Ministrilor – organ decizional si este compus din ministrii afacerilor

externe ai tuturor tarilor membre.
- Adunarea Parlamentara – este organul de deliberare, format din delegatii ale
celor 47 de state membre.

Acestea sunt asistate de un Secretariat General.

Coordonarea principalelor organe ale Consiliului Europei este asigurata de:

- Secretarul General
- Presedintele Adunarii Parlamentare
- Presedentia Comitetului Ministrilor – asigurata de catre ministrii de externe ai
statelor, prin rotatie, din sase in sase luni.

16
Comitetul Ministrilor-C.M. este organu; decisional al C.E., fiecare stat membru
fiind reprezentat de catre ministrul afacerilor externe sau de reprezentantul
diplomatic permanent de la Strasbourg.

Adunarea Parlamentara este organul de deliberare format din delegatii ale celor
47 de parlamente nationale.

CE este prima org interguv europeana postbelica infiintata la 5 mai 1949 ca

organism European de promovare a dr si lib fundamentale ale omului, a valorilor
democratice. Programul lui cuprinde urm domenii: dr omului, media cooperarea
juridical, coeziunea sociala, educatia, sanatatea, cultura, patrimoniul, sportul,
tineretul, democratia locala si cooperarea transnationala, protectia mediului si
amenajarea teritoriala.

Congresul Autoritatilor Locale si Regionale din Europa constituie un organ

consultative care repr autoritatile locale si regionale.

Conferinta ONG-urilor CE reuneste 400 ONG-uri international avand un statut

participative pe langa Organizatie.

3. Organizatia pentru Securitate si Cooperare Europeana

Actul final de la Helsinki adoptat in 1975 a consdus la crearea Conferintei

pentru Securitate si Cooperare in Europa.

State participante – 57 .

Abordarea cuprinzatoare a securitatii – consta in fundamentarea oricarei

actiuni O.S.C.E. pe interactiunea dintre 3 dimensiuni: politico – militara,
economica si de mediu, respectiv umana.

Toate cele 57 de state au un statut egal , deciziile luandu-se prin consens.

Institutiile OSCE:

- Presedentia in exercitiu - anuala.

- Secretariatul - este numit de Consiliul Ministerial pentru un mandat de 3 ani,
care poate fi prelungit o data.
- Centrul de Prevenire a Conflictelor – in cadrul Secretariatului.
- Biroul pentru Institutii Democratice si Drepturile Omului – cu sediul la
Varsovia.
- Inaltul Comisar pentru Minoritati Nationale – sediul la Haga.
- Reprezentantul pentru Liberatatea Mass-Media – sediul la Viena.

17
 - Adunarea Parlamentara OSCE – ofera un forum pentru dialogul inter –
parlamentar.

Obiective:
- OSCE este cea mai mare organizatie regionala de securitate, contribuind la
consolifdarea pacii, democratiei si stabilitatii.
- Este un for pentru dialog la nivel inalt.etc

10 Principii: egalitatea suverana a statelor, interzicerea utilizarii fortei si a

amenintarii cu forta, inviolabilitatea frontierelor, respectful integritatii teritoriale a
statelor, solutionarea pasnica a conflictelor, neamestecul in treburile interne, resp dr
omului si lib fundamentale, egalitatea si dr popoarelor la autodeterminare,
cooperarea intre state,indeplinirea cu buna credinta a obligatiilor internationale.

Procesul Helsinki +40- pag 102.

Pag 105 -TNT

4. Organizatia Tratatului Nord-Atantic – N.A.T.O.

Este o alianta formata din 28 de state din Europa si America de Nord care au
aderat la Tratatul Nord-Atlantic.

Scopul esential este acela de a asigura libertatea si securitatea tuturor membrilor

sai prin mijloace politice si militare, in conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic si cu
principiile Cartei Natiunilor Unite.

Tratatul Nord-Atlantic a fost semnat pe 04.aprilie.1949 si reprezinta baza legala si

contractuala a Aliantei.

Principiul fundamental care sta la baza Aliantei este un angajament comun fata de
cooperarea mutuala intre statele memebre, axat pe indivizibilitatea securitatii
acestora.

Alianta este o asociere de state libere, unite in hotararea lor de a-si mentine
securitatea prin garantii comune si prin relatii stabilite cu alte tari.

In 2010 la Lisabona a fost adoptat Noul Concept Strategic al N.A.T.O., care

defineste 3 sarcini fundamentale ale Aliantei: apararea colectiva, gestionarea crizelor
si securitatea prin cooperare.

Structurile N.A.T.O. asigura o pemanenta conlucrare si cooperare in domeniul

politic, economic, dar si in alte domenii non-militare.

18
 Sarcini fundamentale:

- Securitate –
- Consultare –
- Descurajare si Aparare –
- Managementul situatiilor de criza –
- Parteneriat .

In 29 martie 2004 Romania a aderat oficial la N.A.T.O.

Parteneriatele NATO cu UE si ONU asigura cooperarea in probleme de interes

comun si contribuie semnificativ la contracararea amenintarilor si provocarilor la
adresa securitatii internationale.

Vaticanul

Urmare a incheierii tratatului din 1929 dintre Italia si Sfantul Scaun, acesta din
urma este recunoscut ca subiect statal suveran cu numele de Vatican. In doctrina mai
exista dispute in privinta acceptarii Vaticanului ca subiect de drept international de
tip statal, argumentandu-se ca acestuia ii lipsesc elementele factice si juridice
specifice statului. Teritoriul sau este foarte restrans si nu beneficiaza de o autonomie
a serviciilor sale publice. Cu toate acestea, Vaticanul se comporta in viata
internationala ca subiect de drept international, fiind membru in numeroase
organizatii internationale, avand calitatea de observator in cadrul ONU, participand la
realizarea de tratate si conventii cu caracter umanitar iar uneori suveranul pontif
mediind unele diferende internationale.

Doctrina italiana considera ca Vaticanul este un stat autentic din 1929, totusi
acestuia ii lipsesc elemente indispensabile unui stat, respectiv: teritoriul este restrans
si este supus unor regimuri juridice multiple; nationalitatea are caracter temporar si
supletiv; populatia este foarte mica si nu poseda autonomia serviciilor sale publice.

Caracterul statal al Vaticanului este recunoscut de statele din comunitatea

internationala cu care acesta intretine relatii diplomatice.

Ordinul suveran militar de Malta

A fost infintat in jurul anului 1099 la Ierusalim cu scopul de a asigura

ospitalitatea pelerinilor la locurile sfinte. Ulterior ordinul a devenit militar pentru a-i
apara pe bolnavi, pe pelerini si teritoriile crestine din Tara Sfanta. A avut initial ca
baza teritoriala insula Rhodos apoi Malta iar din 1834 stabilindu-si sediul la Roma.

Ordinul este condus de un Mare Maestru caruia i se recunosc drepturi suverane

cum sunt cele de delegatie activa si pasiva.

19
 Ordinul isi desfasoara activitatile caritabile pentru bolnavi, nevoiasi si
refugiati. Acesta nu este parte la niciun tratat international, motiv pentru care este
contestata calitatea de subiect de drept international.

Marele Maestru intretine relatii diplomatice cu Vaticanul, Haiti, Spania etc.

Ordinul se bucura de dreptul de suveranitate si intretine relatii diplomatice cu

peste 90 de tari.

Pentru a-si putea indeplini obligatiile poate constitui organizatii dependente ce

isi desfasoara activitatea in peste 120 de tari.

In 1991, in Romania a fost constituit si inregistrat ca persoana juridica

Serviciul de Ajutor Maltez in Romania.

Popoarele sau natiunile care lupta pt eliberare nationala

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, dreptul international a consacrat dreptul la
autodeterminare a popoarelor aflate sub dominatia coloniala. In acest mod s-a
legalizat lupta lor de eliberare nationala in vederea constituirii ca stat independent.

Popoarelor care lupta pt independenta li s-a recunoscut calitatea de subiecte de

drept international public, dar cu caracter limitat si tranzitoriu, aceasta calitate
existand pana la constituirea statului independent care va deveni subiect cu pers jur
deplina.

Pers lor juridica se dobandeste din momentul in care isi creeaza organe proprii ce
exercita functii de putere publica. Pentru a exista ca subiecte de drept, nu este nevoie
de recunoasterea statelor.

„Popor”-introdus in dr int prin Carta O.N.U.

Calitatea de sub de dr int – introdus in drep int prin afirmarea principiului

autodeterminarii ca pr de dr int.

Caracteristici popor:

- Entitate sociala clar det cu tarsaturi proprii

- Sa aiba leg cu un teritoriu, chiar daca a fost inlaturat ilicit de pe acel teritoriu.

!!! Minoritatile nu constituie popoare.

Conditii de recunoastere a miscarilor de eliberare nationala:

- Existenta unor organe proprii de conducere reprezentative cu functii de putere

publica asupra unui teritoriu
- Teritoriu eliberat
- Forte organizate capabile sa dupa pana la capar lupta de eliberare

20
 - Unii autori adauga conditia legitimitatii luptei.

Drepturi:

-dr de a desfasura actiuni de emancipare nat (pasnic sau cu forta)

-dr la autoaparare

-pr noninterventiei

-dr ca fortelor lor armate sa li se aplice reg dr int umanitar

-dr de repr diplomatica (activa sau pasiva)

-dr de participare cu statut de observator la lucrarile org int.

!!! Sfera de exercitare a acestor dr are un caracter limitat si tranzitoriu.

Organizatiile internationale neguvernamentale = o asociatie internationala fara

scop lucrativ, constituita din pers fizice sau juridice de drept intern avand
nationalitati diferite, in conformitate cu dreptul intern al statului pe al carui
teritoriu isi are sediul

- Sunt considerate de multe ori ca asociatii de drept intern

- Unele ONG-uri sunt invitate la activitati ale unor org interguv, cu conditia ca
statutul sa le ofere aceasta posibilitate
- Nu sunt considerate sub de drept int
- Numarul lor a crescut seminifcativ si ocupa un rol important in viata int alaturi
de org int interguvernamentale
- Scopul crearii lor nu trebuie sa aduca atingere pr dr int

Def. Org int neguv este o asociatie int, creata din initiativa privata sau mixta,
grupand pers fizice sau juridice avand nationalitati diferite, asociatie care are pers
juridica inscrisa in ordinea jur int a unui stat si care nu urmareste scopuri lucrative.

Societatile transnationale (STN)

- Se deosebeste de orice alta societate cu activitate internationala prin volumul

mult mai mare al operatiunilor si prin „ambitia” sa mondiala
- Scopul lor primordial- de a obtine un profit cat mai ridicat, spre deosebire de
org int neguv care desfasoara activitati in scopuri exclusiv nelucrative.
Soc transnationale sunt intreprinderi formate dintr-un centru de decizie
localizat intr-o tara si centre de activitate inzestrate sau nu cu personalitate
juridica proprie, situate in una sau mai multe tari.
- Orice STN este supusa, in primul rand, dr statului a carui nationalitate o are.

21
 - Au scop lucrativ
- Instrumentul de mijlocire a raporturilor cu statele in care isi desfasoara activ
este contarctul de stat
- Li se aplica dr intern, contrar altor opinii.
- Nu sunt considerate sub de drept international.

Statutul individului in dr international public- nu are calitatea de sub de drept in

ordinea int.

- Teoria solidariste-perioada interbelica- statul-pers jur, repr o fictiune, singura

realitate fiind repr de pers fizica luata individual si rel interindividuale bazate
pe o asa-numita solidaritate sociala.
A. Individul poate fi sub al raspunderii penale in cazul comiterii unor fapte
considerate infractiuni prin conventiile internationale, pe care statele se
obliga sa incrimineze si sa pedepseasca aceste fapte in legea interna:
a. Pentru fapte considerate infr in conventii internationale.
b. Pentru crime de razboi, contra umanitatii si pacii, avand si calitate
procesuala in fata unor instante penale int.
B. Doar dr international al drepturilor omului recunoaste subiectelor de drept
intern-pers fizice, pers jur sau grupuri de particulari-personalitatea juridica
interationala manifestata prin dr acestora de a actiona la niv international
prin petitii, comunicari sau recursurilor cu caracter contencios.

V. Populatia in dreptul international public

5.1. Populatie- element constitutiv al statului

- constituie alaturi de teritoriu si guvern, unul din cele trei elemente materiale ale
existentei statului.

Statul = o colectivitate umana, nu poate exista fara populatie, asa cum nu poate exista
fara teritoriu sau guvern.

Populatia cuprinde pers fizice legate de stat prin cetatenie, indiferent daca locuiesc
pe teritoriul acelui stat ori se afla in alte state.

-pe teritoriul unui stat se pot afla straini, fie pe o baza, in general, permanenta, fie in
mod temporar si apatrizi.

-sunt exclusi de sub jurisdictia statului peronalul diplomatic si consular al statelor

straine si functionarii internationali care beneficiaza de imunitati si privilegii
diplomatice.

22
5.2. Cetatenia persoanelor fizice

- repr “legatura politica si juridical permanenta dintre o pers fizica si un anumit stat”

-cetatenii detin plentitudinea dr si a obligatiilor prevazute in legislatia nationala

-este o chestiune de drept intern

-statul stabileste conditiile si modalitatile de obtinere sau pierdere a cetateniei sale

-principiul efectivitatii: nu se contesta competenta normativa a unui stat in materie de

cetatenie, dar pot fi respinse efectele exercitarii acesteia in plan extern, in cazul in
care sunt nesocotite principii generale sau norme de drept international.

5.3. Conditii de valabilitate

a. pentru a fi opozabila unor state terte, cetatenia acordata de un stat trebuie sa fie
licita dpv al dr international, adica sa nu fie acordata pe baza unor criterii
discriminatorii

b. acordarea cetateniei sa aiba in vedere legatura efectiva a individului cu statul

c. acordarea cetateniei sa aiba la baza principiile si normele dreptului international.

Cetatenia acordata cu ignorarea de catre stat a acestor reguli poate sa fie lipsita de
recunosterea statelor comunitatii internationale.

5.4. Modalitati de dobandire a cetateniei

-se dobandeste prin nastere sau prin naturalizare.

Principii in cazul dobandirii prin nastere:

a. Principiul jus sanguinis- copilul dobandeste cetatenia parintilor indif de locul

nasterii.
b. Principiul jus soli- copilul dobandeste cetatenia statului pe teritoriul caruia se
naste, indiferent de cetatenia parintilor.

Prin naturalizare- se obtine la cererea persoanei si in baza unui act al autoritatilor

statului care o acorda conform legii.

- Repr adesea efectul casatoriei sau al sederii prelungite (al rezidentei) pe

teritoriul unui stat.

23
Cetatenia romana se dobandeste prin nastere, prin adoptie, prin repatriere sau poate fi
acordata la cerere.

Conditiile solicitantului:

-sa fi locuit o perioada de timp pe teritoriul statului

-sa cunoasca limba nationala

-sa dispuna de un loc de munca si de mijloace de existenta

-sa nu fi suferit condamnari penale sau sa fi desfasurat vreo activitate impotriva

intereselor statului roman.

5.5. Modalitati de pierdere a cetateniei

A) Prin renuntarea la cetatenie- este un drept al cetateanului si intervine, de obicei,

cand o pers se stabileste intr-o tara care nu acorda dubla cetatenie.

B) Prin retragere- repr o sanctiune aplicata persoanei care a comis fapte grave
impotriva statului a carui cetatenie o poarta sau care a obtinut cetatenia in mod
fraudulos. Intervine doar pt cetatenia dobandita prin naturalizare.

5.6 Conflicte de cetatenie

a) Conflictul pozitiv de cetatenie se manifesta cand o pers are doua sau mai multe
cetatenii

Cel mai frecvent caz este cel al pers cu dubla cetatenie, cauzata de neconcordanta
legislatiei statelor. Conflictele de cetatenie se solutioneaza, de regula, prin stabilirea
cetateniei dominante, efective a persoanei, adica prin determinarea statului fata de
care acesta esre efectiv atasat.

Conflictul pozitiv de cetatenie da nastere pluricetateniei (dubla cetatenie sau

bipartidia).

Pentru a evita conflictele de cetatenie, statele incheie conventii, de regula, bilaterale

prin care se stabilesc anumite reguli de optiune urmarind eliminarea cauzelor care
conduc la bipartidie.

b) conflictul negativ de cetatenie conduce la aparitia situatiilor de apatridie, adica de

pierdere a cetateniei.

Tendinta este de a evita crearea unor situatii de apatridie, pentru ca fiecare persoana
sa beneficieze de protectia unui stat.
24
Conflictul negativ de cetatenie rezulta, de asemenea, din nepotrivirile legislatiilor
diverselor state in legatura cu dobandirea cetateniei. Este cazul indivizilor a caror
situatie nu poate fi incadrata in campul de actiune al acestor legislatii si care devin
astfel apatrizi.

Apatridia este deci situatia inversa in raport cu bipatridia.

Regimul juridic al apatrizilor in tara de domiciliu:

1. Fiecare apatrid are obligatii fata de tara in care se gaseste, conformandu-se

legilor si regulamentelor sale, precum si masurilor pentru mentinerea ordinii
publice
2. Aplicarea conventiei tuturor apatrizilor, fara discriminare privind rasa, religia
sau tara de origine
3. Tratamentul aplicat apatrizilor sa fie cel putin la fel de favorabil cu acela
acordat propriilor cetateni, cu privire la libertatea precticarii religiei lor si
educatia religioasa a copiilor lor
4. Acordarea pentru apatrizi a tratamentului aplicat, in general, strainilor.

5.7. Statutul juridic al strainilor

Strain= pers care se afla pe teritoriul unui stat fara a avea cetatenia acestuia, ci a unui
alt stat.

Statutul jur al strainilor nu se confunda cu cel acordat cetatenilor. Statul nu are asupra
lor aceeasi autoritate si nici aceleasi obligatii.

Tendinte:

1. Un stat are datoria sa admita intrarea oricarui strain in teritoriul sal, dar poate
conditiona aceasta intrare. (indezirabilii)
2. Un stat este indreptatit sa expulzeze orice strain, dar pentru motive temeinice.

Regimuri aplicabile strainilor:

a. Regimul national- strainii au aceleasi drepturi ca proprii cetateni

b. Regimul clauzei natiunii celei mai favorizate- acordarea in favoarea cetatenilor
unui stat strain, a regimului cel mai faborabil care a fost acordat resortisantilor
unui stat tert
c. Asigurarea de catre toate statele comunitatii internationale a unui standard
minim de tratament in favoarea strainilor
d. Regimul special se acorda doar anumite drepturi.

25
 In situatii determinate, statele pot adopta fata de strainii aflati pe teritoriul lor
masura expulzarii sau a extradarii.

5.8. Expulzarea si extradarea

Prin expulzare se intelege obligarea strainului sa paraseasca teritoriul statului unde isi
are resedinta datorita caracterului sau sanctionar, masura expulzarii este dispusa
printr-un act administrativ individual, motivat prin ratiuni de ocrotire a ordinii
publice, a regimului politic, sistemului economic, securitatea nationala s.a.

Extradarea este o modalitate de terminare a sederii unor straini de pe teritoriul unui

stat, in cazurile in care acestia sunt autorii unor infractiuni de drept comun, precum si
a unor crime internationale.

Extradarea se poare realiza:

- Prin conventii internationale de regula bilaterale de asistenta juridica sau

multilaterale
- Pe baza de reciprocitate
- In temeiul unor disp din legea interna a statului care acorda extradarea.

5.9. Refugiatii

-persoana care, in urma unor temeiuri justificate de a fi persecutata pe motive de rasa,

religie, nationalitate, apartenenta la un grup social sau opinie politica, se gaseste in
afara tarii sale de origine si nu poate sau, din cauza acestor temeri, nu doreste sa
revina in acea tara.

- statutul de refugiat este acordat individual.

-in Ro – Centrul de Tranzit in Regim de Urgenta pentru Refugiati la Timisoara – 200

de refugiati pt 6 luni.

Regimul jur al refugiatilor in Ro:

-se bucura de protectia generala a pers si averilor garantate de Consitutie si de alte

legi

-dr de azil se acorda si se retrage in conditiile legii.

Formele de protectie de care se pot bucura strainii in tara noastra:

- Statutul de refugiat=cea mai inalta forma de protectie si se acorda la cerere

- Protectie umanitara conditionata

26
 - Protectie umanitara temporara.

Statutul de refugiat este refuzat:

1. A comis o infractiune contra pacii si omenirii ori o infractiune la care se refera

conventiile int la care Ro este parte.
2. A comis o infractiune grava de drept comun in afara Romaniei, inainte de a fi
admis pe teritoriul acesteia
3. A comis fapte care sunt contrare scopurilor si principiilor enuntate in Carta
O.N.U.

Protectia umanitara conditionata- are in vedere strainii carora nu li se poate acorda

statutul de refugiat, dar a caror viata ar fi pusa in pericol in cazul returnarii in tarile
de origine, intrucat au savarsit fapte pt care risca o condamnare la pedeapsa cu
moartea, cu conditia ca legea tarii lor sa prevada o asemenea pedeapsa pentru acele
fapte si aceasta sa fie aplicabila, fie risca sa fie supusi la tortura sau tratamente
inumane sau degradante, ori din cauza apartenentei lor la o categorie defavorizata de
persoane, pot fi expusi unor pericole de natura sa le aduca atingere vietii, integritatii
corporale si libertatii.

Protectia umanitara temporara este acordata numai pe durata conflictului si priveste

numai persoanele deplasate, din randul populatiei civile, in urma unor conflicte in
care Romania nu este angajata.

- Are 2 forme: procedura ordinara cu o cale jud si una administrativa

Procedura accelerata se refera la cererile evident nefondate.

5.10. Statutul juridic al persoanelor stramutate

- pers stramutate sunt acele pers care au fost deportate pe teritoriul unor state straine

-statele au incheiat conventii pt asigurarea repatrierii lor.

-returnarea refugiatilor si expulzarea strainilor in state unde risca sa le fie incalcate dr

frundamentale ale omului, sunt interzise.

5.11. Tipuri de azil

a. Azil teritorial- se acorda unor pers la cerere in cazuri de persecutii politice

exercitate asupra unei pers in propriul lor stat.

27
-este un drept suveran al statului care odata acordat , statul este tinut sa asigure o
protectie activa vizand asimilarea azilantului in societate, precum si o ocrotire din
ratiuni umanitare.

b. Azil diplomatic- se refera la primirea si protectia acordata in localurile

ambasadelor straine, a cetatenilor statului pe langa care era acreditata misiunea
diplomatica, cetateni urmariti de propriile autoritati ori a caror viata este in pericol
din cauza unor evenimente interne exceptionale.

5.12. Protectia diplomatica- repr protectia pe care un stat o acorda cetatenilor sai
aflati in strainatate, in scopul de a proteja interesele acestora in raporturile cu
autoritatile locale.

Finalitatea protectiei diplomatice consta in supravegherea situatiei cetatenilor unui

stat pt ca statul strain pe teritoriul caruia se afla, sa le asigure un standard minim de
drepturi.

28
 PROTECTIA INTERNATIONALA A DREPTURILOR OMULUI

A. Sistemul de protecţie a drepturilor omului în cadrul Organizaţiei

Naţiunilor Unite

Cadrul juridic internaţional care marchează începutul “erei drepturilor” este

constituit dintr-o serie de documente ce formează aşa-numita “Chartă internaţională a
Drepturilor Omului”, documente ce au fost elaborate, adoptate şi aplicate în cadrul
ONU.

1. Charta Organizaţiei Naţiunilor Unite

Dreptul internaţional modern al drepturilor omului s-a dezvoltat cu precădere
după cel de-al doilea război mondial. Charta Naţiunilor Unite, adoptată în urma
Conferinţei de la San Francisco proclamă, în preambulul său, “credinţa în drepturile
fundamentale ale omului, în demnitate şi în valoarea persoanei umane, în egalitatea
de drept a bărbaţilor cu femeile, ca şi a naţiunilor, mari şi mici”. Articolul 1 §3 al
Chartei conferă ONU scopul fundamental “de a realiza cooperarea internaţională,
dezvoltând şi încurajând respectul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale
pentru toţi, fără distincţie de rasă, sex, limbă sau religie.” Aceasta este prima
consacrare de ordin general a protecţiei drepturilor omului la nivel internaţional,
printr-un tratat internaţional fundamental cu vocaţie de universalitate. Ideea protecţiei
drepturilor traversează întreg textul Chartei ca un fir roşu.

2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de
către Adunarea Generală a ONU, este primul document cuprinzător în sfera
drepturilor omului, adoptat de o organizaţie internaţională.
Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii de drepturi: drepturile
civile şi politice şi drepturile economice, sociale şi culturale.
Din categoria drepturilor civile şi politice fac parte: dreptul la viaţă, la
libertatea şi la securitatea persoanei, interdicţia sclaviei, torturii şi tratamentelor
crude, inumane sau degradante, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestării,
reţinerii sau exilului, dreptul la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie. Se mai
recunoaşte dreptul la viaţă privată şi dreptul de proprietate.
Declaraţia proclamă libertatea de exprimare, de religie, de întrunire şi dreptul
la liberă circulaţie. Articolul 21 prevede drepturile politice ale individului, inclusiv
dreptul acestuia de a participa la guvernarea ţării sale, direct sau prin reprezentanţi
liber aleşi.
Din categoria drepturilor economice, sociale şi culturale fac parte: dreptul
persoanei la asigurări sociale, la muncă şi la protecţie împotriva şomajului, dreptul la
plată egală pentru muncă egală, dreptul la o retribuţie echitabilă şi satisfăcătoare,
dreptul la odihnă, dreptul la educaţie. Articolul 27 se referă la drepturile culturale:
“orice persoană are dreptul de a participa liber la viaţa culturală a comunităţii, de a se
bucura de valorile artistice şi de a beneficia de progresul ştiinţific şi avantajele
acestuia”.
Declaraţia Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de AG a ONU ca
rezoluţie, deci nu are putere obligatorie.

29
 3. Pactele internaţionale privind drepturile omului
Cele două Pacte internaţionale au fost adoptate de AG a ONU şi deschise spre
semnare în decembrie 1966. Abia după un deceniu a fost posibilă intrarea lor în
vigoare, prin ratificarea de către 35 de state. Având statutul de tratat internaţional,
cele două Pacte creează obligaţii juridice pentru statele părţi.

3.1. Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice (PIDCP)

Pactul a fost adoptat în 1966 şi proclamă mai multe drepturi din această
categorie decât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Una din cele mai
importante completări este articolul 27, care conţine angajamentul statelor de a
recunoaşte membrilor minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice dreptul de a se
bucura, împreună cu alţi membri ai grupului lor, de cultura proprie, de a profesa şi
practica propria religie, sau de a folosi limba proprie. Printre drepturile garantate de
Pact care nu sunt menţionate de DUDO se numără: libertatea de a nu fi închis pentru
datorii, dreptul tuturor persoanelor private de libertate de a fi tratate în mod omenos
şi cu respect pentru demnitatea inerentă fiinţei umane, dreptul copilului de a dobândi
o cetăţenie şi de a i se oferi acele măsuri de protecţie decurgând din statutul său de
minor. Cu toate acestea, există şi drepturi enunţate de DUDO care nu se regăsesc în
Pact: dreptul de proprietate, dreptul de a solicita şi a primi azil şi dreptul la cetăţenie.
Pentru a asigura respectarea obligaţiilor asumate prin Pact, acesta instituie un
mecanism de aplicare, prin intermediul Comitetului Drepturilor Omului, organ
înfiinţat prin tratat şi format din 18 experţi independenţi aleşi pentru o perioadă de 4
ani. Activitatea Comitetului se desfăşoară pe două planuri: procedura de raportare şi
procedura de examinare a plângerilor inter-statale şi individuale.

3.2.Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale

(PIDESC)
Acest pact recunoaşte următoarele drepturi: dreptul la muncă; dreptul de a se
bucura de condiţii de muncă juste şi prielnice; dreptul de a înfiinţa şi de a face parte
din sindicate; dreptul la securitate socială; dreptul la protecţia familiei; dreptul la un
standard de viaţă satisfăcător; dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard posibil
de sănătate fizică şi psihică; dreptul la educaţie; dreptul de a participa la viaţa
culturală.
Ratificând PIDESC, un stat nu se angajează să confere tuturor drepturilor
enumerate un efect imediat, ci doar să utilizeze la maximum toate resursele sale
disponibile în scopul de a ajunge treptat la deplina realizare a acestor drepturi.
PIDESC nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem de plângeri interstatale
sau individuale. El cere doar statelor părţi să prezinte rapoarte asupra măsurilor pe
care le-au adoptat şi asupra progresului înregistrat în respectarea drepturilor
recunoscute prin Pact.

30
 Pactul nu înfiinţa nici un Comitet special pentru examinarea rapoartelor, ci
stipulează doar că aceste rapoarte sunt înaintate Consiliului Economic şi Social al
ONU (ECOSOC). Începând cu 1976, ECOSOC a adoptat o serie de rezoluţii care au
culminat cu înfiinţarea Comitetului pentru drepturile economice, sociale şi
culturale, compus din 18 experţi aleşi cu titlu personal, şi nu în reprezentarea statului
de unde provin. Din punct de vedere tehnic, Comitetul nu este un organ convenţional,
ci un organ al ONU, mandatul său fiind acela de a asista ECOSOC în examinarea
rapoartelor statale.

4. Alte convenţii ONU privind drepturile omului

La nivelul ONU au fost adoptate de-a lungul timpului o serie de convenţii
specializate, pentru protecţia unor categorii speciale de drepturi sau de
beneficiari. Dintre acestea, "nucleul" (core treaties) îl formează următoarele
convenţii:

- Convenţia pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială (1965;

intrată în vigoare în 1969);
- Convenţia asupra eliminării oricărei forme de discriminare faţă de femei
(1979; intrată în vigoare în 1981);
- Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane
sau degradante (1984; intrată în vigoare în 1987);
- Convenţia pentru drepturile copilului (1989; intrată în vigoare în 1990);

- Convenţia pentru protecţia muncitorilor migranţi şi a membrilor de familie ai

acestora (1990; intrată în vigoare la 1 iulie 2003).

Alături de acestea, trebuie menţionate :

- Convenţia privind statutul refugiaţilor (1951) şi protocolul acesteia din 1967;
- Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid (1948);
- Convenţia asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid (1973) ş.a.

- Convenţia pentru protecţia muncitorilor migranţi şi a membrilor de familie ai

acestora (1990; intrată în vigoare la 1 iulie 2003).

Alături de acestea, trebuie menţionate :

- Convenţia privind statutul refugiaţilor (1951) şi protocolul acesteia din 1967;
- Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid (1948);
- Convenţia asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid (1973) ş.a.

4.1. Convenţia pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială

4.2. Convenţia asupra eliminării oricărei forme de discriminare faţă de femei

31
4.3. Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante

Proceduri extra-convenţionale de protecţie a drepturilor omului la nivelul ONU

Procedurile extra-convenţionale sunt acele proceduri de implementare a

drepturilor omului fără caracter obligatoriu, dezvoltate în cadrul ONU şi bazate în
primul rând pe Charta organizaţiei, dar care îşi au originea în rezoluţii ale Adunării
Generale (non-conventional procedures). Aceste proceduri se numesc astfel pentru a
le deosebi de procedurile convenţionale, care îşi au originea în tratatele şi convenţiile
din materia drepturilor omului (treaty-based procedures).

Cel mai important rol în cadrul acestor proceduri îl joacă Comisia Drepturilor
Omului, organ înfiinţat de Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) în 1946, în baza
art. 68 al Chartei ONU. Comisia este un organ politic, alcătuit din reprezentanţi ai 53
de state membre, alese pe o perioadă de 5 ani după criteriul repartizării geografice
echitabile. Comisia are mandatul de a elabora propuneri de declaraţii şi convenţii
internaţionale, pe care le înaintează, prin ECOSOC, Adunării Generale a ONU. În
1947, Comisia a înfiinţat Subcomisia pentru Prevenirea Discriminării şi Protecţia
Minorităţilor, compusă din 26 de membri independenţi, aleşi pe o perioadă de 4 ani,
pe acelaşi criteriu al repartizării geografice echitabile. Denumirea Subcomisiei nu a
însemnat limitarea activităţii acesteia: activităţile sale depăşesc cadrul dat de
denumire, extinzându-se la acelaşi nivel cu cele ale Comisiei.

B. Sistemul european de protectie a drepturilor omului

Întreg complexul de factori care a condus ONU la preocuparea deosebită pentru

protecţia drepturilor omului a avut un efect similar în Europa. Unul din aceşti factori
a fost, în mod special, reacţia împotriva sistemelor fasciste care au provocat cel de-al
doilea război mondial. Negarea existenţei drepturilor omului nu a fost doar un
rezultat incident al acestor sisteme, ci “un instrument deliberat de politică internă şi
chiar o precondiţie a ascensiunii lor.” Un alt factor a fost necesitatea protecţiei
sistemelor democratice ale Europei Occidentale, nu doar împotriva unei renaşteri a
regimurilor dictatoriale fasciste, ci şi împotriva unui alt fel de regimuri care
preluaseră controlul asupra unei jumătăţi a continentului: regimurile comuniste.

1949 – naşterea Consiliului Europei

32
Organele Consiliului Europei
Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului Europei, compus
din miniştrii de externe ai statelor membre sau din reprezentanţii lor
diplomatici permanenţi la Strasbourg.
Adunarea Parlamentară este prima adunare europeană din istoria
continentului şi totodată are cea mai extinsă reprezentare: 46 de state sunt
reprezentate în cadrul ei.
Secretarul General are responsabilitatea direcţiilor strategice ale programului
de lucru al Consiliului Europei şi asupra bugetului organizaţiei şi
supraveghează organizarea şi funcţionarea curentă a Consiliului.
Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa (CALRE) este un
organ creat de Summit-ul de la Viena din anul 1993, care are menirea de a
reprezenta atât colectivităţile locale, cât şi colectivităţile regionale din Europa
care aplică prevederile Chartei Autonomiei Locale adoptată de Comitetul
Miniştrilor în 1985.
Comisarul Drepturilor Omului a fost creat în 1999 şi este o instituţie
independentă, ce are ca scop promovarea educaţiei în domeniul drepturilor
omului, a conştientizării şi respectării drepturilor omului în statele membre.

Elaborarea şi semnarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

Convenţia a fost semnată la Roma în luna noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare
la 3 septembrie 1953, după depunerea a trei ratificări. Ea a fost urmată de 13
protocoale adiţionale.
Drepturile garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În forma

iniţială, CEDO garanta următoarele drepturi:

 dreptul la viaţă
 dreptul de a nu fi supus torturii sau altor tratamente sau pedepse inumane sau
degradante
 dreptul de a nu fi ţinut în sclavie; interzicerea muncii forţate
 dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei
 dreptul la un proces echitabil
 dreptul de a nu fi supus unor legi şi pedepse ex post facto
 dreptul la viaţă privată şi de familie
 libertatea de gândire, conştiinţă şi religie
 libertatea de expresie
 libertatea de asociere şi de întrunire paşnică
 libertatea de a se căsători şi de a întemeia o familie
Convenţia mai conţine o clauză de nediscriminare (art. 14) şi obligaţia de a se
acorda un remediu eficace prin instanţele naţionale oricărei persoane ale cărei
drepturi au fost violate (art. 13).

33
 Catalogul drepturilor garantate a fost lărgit prin Protocoalele adiţionale
ulterioare:

 Protocolul 1: - dreptul la proprietate;

- dreptul la educaţie;

- angajamentul statelor de a organiza alegeri libere şi secrete la

intervale de timp rezonabile.

 Protocolul 4: - interzicerea privării de libertate pentru nerespectarea obligaţiilor

contractuale;
- dreptul la liberă circulaţie;

- interzicerea expulzării propriilor cetăţeni şi a expulzării

colective a străinilor.

 Protocolul 6: - abolirea pedeapsa cu moartea pe timp de pace

 Protocolul 7: - garanţii acordate străinilor înainte de a fi expulzaţi din ţara unde îşi
au reşedinţa; dreptul la recurs în procesele penale, dreptul la reparaţii în caz de
eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă;
egalitatea în drepturi şi obligaţii între soţi.
 Protocolul 12 a introdus principiul general al non-discriminării.
 Protocolul 13 a introdus abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului are două categorii de competenţe:
soluţionarea litigiilor şi emiterea de avize consultative. Competenţa ei acoperă toate
problemele privind interpretarea şi aplicarea CEDO şi a Protocoalelor sale.
Judecătorii noii Curţi Europene a Drepturilor Omului sunt, conform art.
20-24 ale Convenţiei, în număr egal cu acela al statelor-părţi la CEDO.
Curtea îşi desfăşoară activitatea în: Adunarea Plenară a Curţii; Comitete;
Camere; Marea Cameră.
Pentru celelalte activităţi ale Curţii decât cea de examinare a cauzelor aduse
înaintea sa, în structura Curţii se regăsesc: Adunarea Plenară a Curţii; Preşedintele
Curţii; 1 sau 2 vicepreşedinţi; preşedinţii Camerelor.
Principala sarcină a noii Curţi Europene a Drepturilor Omului este asigurarea
respectării angajamentelor care decurg pentru statele părţi la CEDO. Sesizarea Curţii
privind încălcarea drepturilor garantate de CEDO se poate face fie de un stat-parte,
fie de un particular.

Condiţiile de admisibilitate ale unei cereri individuale introduse la Curtea

Europeană a Drepturilor Omului. Pentru a fi examinate pe fond de către Curte,
cererile individuale trebuie să îndeplinească o serie de condiţii de admisibilitate
prevăzute de articolul 35 al Convenţiei:

34
 A. Epuizarea prealabilă a tuturor căilor de recurs interne;

B. Introducerea cererii într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne

definitive;

C. Cererea să nu fie anonimă;

D. Cererea să nu fie esenţial aceeaşi cu o cerere anterior examinată de Curte;

E. Cererea să nu mai fi fost supusă examinării unei alte instanţe

internaţionale, dacă nu conţine fapte noi;

F. Cererea să nu fie incompatibilă cu prevederile Convenţiei, manifest

nefondată sau abuzivă .

Charta Socială Europeană

Charta Socială Europeană a fost semnată la Torino, sub auspiciile Consiliului
Europei, la 18 octombrie 1961 şi a intrat în vigoare la 26 februarie 1965. Charta este
destinată a completa prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care
cuprinde în principal drepturi civile şi politice, cu un catalog de drepturi economice,
sociale şi culturale.

Pentru a deveni parte la Chartă, un stat trebuie să accepte cel puţin 10 din cele
19 articole care formează partea a II-a a Chartei sau 45 din cele 72 de paragrafe
numerotate ale acestor articole. În urma acestui algoritm, un stat trebuie să accepte
doar între jumătate şi două treimi din obligaţiile prevăzute de Chartă.

Alte convenţii privind drepturile omului elaborate în cadrul Consiliului

Europei
Cu titlu exemplificativ, enumerăm următoarele tratate:

- Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor

inumane ori degradante (1987; intrată în vigoare în 1989);
- Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (1994; intrată în
vigoare în 1998);
- Convenţia privind drepturile omului şi bio-medicina (1997);
- Charta europeană a limbilor regionale sau minoritare (1992);
- Convenţia europeană cu privire la extrădare (1957);
- Convenţia europeană asupra cybercriminalităţii (2001).

Protecţia drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene

În cadrul Uniunii Europene, sistemul de protecţie a drepturilor omului este
esenţialmente jurisprudenţial. Judecătorul comunitar a intervenit în acest scop,
inspirându-se din texte scrise de drept primar şi de drept derivat, din tradiţiile
constituţionale naţionale şi din CEDO. De altfel, art. F § 2 din Tratatul asupra
35
Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) afirmă că Uniunea respectă drepturile
fundamentale aşa cum sunt garantate de CEDO şi aşa cum rezultă din tradiţiile
constituţionale comune ale statelor membre. Totuşi, absenţa unei enumerări a acestor
drepturi implică inevitabil recursul la Curtea de Justiţie.

Tratatul de la Amsterdam, din 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la 1 mai

1999, conţine importante dispoziţii relative la drepturile omului. El cuprinde intenţia
statelor de a mări posibilitatea de intervenţie a Curţii de la Luxembourg în acest
domeniu. Tratatul consacră competenţa Curţii de Justiţie în domeniul controlului
respectului drepturilor fundamentale de către organele comunitare. De asemenea,
Tratatul pune în lumină importanţa garanţiei politice a drepturilor omului, al căror
respect deplin a devenit o condiţie de adeziune şi de apartenenţă la Uniune. În cazul
încălcării grave şi persistente a principiilor enunţate în art. 6 al Tratatului – libertatea,
democraţia, respectul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale, statul de
drept – Consiliul UE, reunit la nivelul şefilor de stat sau de guvern, poate, în anumite
condiţii, să suspende cu o majoritate calificată, unele drepturi ale statului în cauză,
inclusiv dreptul său de vot în cadrul Consiliului.

Charta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene - adoptată la isa, în anul

2000

Conţinutul şi structura Chartei. Charta conţine o serie de principii generale, care

privesc în primul rând câmpul său de aplicare, autonomia sa, limitările aduse
drepturilor. Cât priveşte catalogul drepturilor, documentul reafirmă drepturile
clasice – demnitatea umană, libertăţile, egalitatea, justiţia, conţinând însă un bogat
catalog de drepturi sociale: dreptul la muncă, la securitate socială, la ajutor social,
la grevă.
Charta a fost integrată în Tratatul privind Constituţia pentru Europa, semnat la
Roma, la 29 octombrie 2004.

Protecţia drepturilor omului în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi

Cooperare în Europa
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (fosta Conferinţă pentru
Securitate şi Cooperare în Europa) este o organizaţie politică ce are ca principal scop
asigurarea păcii şi securităţii la nivel regional european. Unul din principalele
domenii de acţiune în acest cadru larg al organizaţiei este aşa-numita dimensiune
umană, adică protecţia drepturilor fundamentale, precum şi "stabilirea contactelor
umane şi alte probleme cu caracter umanitar". Dimensiunea umană a OSCE îşi are
originea în principiul VII enunţat în Actul Final de la Helsinki (1975).

36
 C. Sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului

Declaraţia Americană asupra Drepturilor şi Obligaţiilor Omului, 1948.

Declaraţia este bazată pe aceeaşi viziune "holistică", globală, asupra drepturilor:
cuprinde toate categoriile de drepturi inerente persoane umane. Ceea ce aduce nou
declaraţia este legătura dintre drepturi şi obligaţii.

Comisia Interamericană a drepturilor omului a fost creată prin Rezoluţie a OAS în

1959, la Santiago de Chile.
Convenţia Interamericană a drepturilor omului a fost adoptată în 1969 şi a intrat în
vigoare în 1978, instituind un sistem mai eficient, bazat pe examinarea petiţiilor
individuale privind încălcări ale drepturilor omului în statele părţi. Prin Convenţie,
statele-părţi îşi asumă obligaţia complexă de a respecta şi de a asigura drepturile
enumerate (se subliniază astfel existenţa obligaţiilor pozitive în sarcina statelor).
Principalele instituţii create de Convenţie sunt Comisia Inter-americană a
drepturilor omului şi Curtea Inter-americană a drepturilor omului.
Convenţia a fost completată prin două protocoale adiţionale: Protocolul adiţional
în domeniul drepturilor economice, sociale şi culturale (1988) şi Protocolul privind
abolirea pedepsei cu moartea (1990). Tot la nivelul sistemului inter-american, în
1985 a fost adoptată Convenţia Inter-americană pentru prevenirea şi pedepsirea
torturii.

D. SISTEMUL AFRICAN DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI

Sistemul african are la bază Charta africană a drepturilor omului şi
popoarelor, adoptată la Nairobi, în 1981, de către Organizaţia Unităţii Africane şi
intrată în vigoare în 1986. În 2001, Organizaţia Unităţii Africane s-a transformat în
Uniunea Africană. Alte instrumente de protecţie a drepturilor omului din cadrul
sistemului african: Convenţia africană asupra refugiaţilor, Charta africană a
drepturilor şi bunăstării copilului, Protocolul asupra drepturilor femeii.
Mecanismul de aplicare a Chartei se desfăşoară prin Comisia africană a
drepturilor omului şi popoarelor şi, de anul acesta şi prin Curtea africană a
drepturilor omului şi popoarelor. Comisia este formată din 11 membri, înalţi
funcţionari guvernamentali aleşi de Conferinţa Şefilor de Stat şi de Guvern a Uniunii
Africane pe o perioadă de 6 ani.
În cazul constatării unor violări ale drepturilor, statele au următoarele obligaţii:
- obligaţia de încetare a violării;
- obligaţia de restitutio in integrum prin reparaţii în natură sau prin echivalent;
- obligaţia de a nu repeta violarea.
Comisia poate indica statelor măsurile speciale şi generale pe care trebuie să le ia în
vederea eliminării efectelor violării drepturilor.
În vederea reformării sistemului african, subiect al unor serioase lacune, s-a
impus ideea creării unui organism jurisdicţional de protecţie a drepturilor omului la
nivel african. Prin Protocolul adoptat în 1998, şi intrat în vigoare în iulie 2004, se
instituie Curtea africană a drepturilor omului şi popoarelor. Curtea va fi formată

37
din 11 judecători independenţi, resortisanţi ai statelor membre ale Uniunii Africane,
jurişti cu o înaltă autoritate morală, competenţă şi experienţă juridică, judiciară sau
academică recunoscută în domeniul drepturilor omului şi popoarelor. Judecătorii sunt
aleşi de Conferinţa UA pe o perioadă de 6 ani.
Curtea va avea o competenţă consultativă şi una contencioasă.

E. Protectia minoritatilor nationale

Orice persoana apartinand unei minoritati nationale are dreptul sa aleaga liber
daca sa fie tratata sau nu ca atare si nici un dezavantaj nu poate rezulta dintr-o
asemenea alegere, ori din exercitiul derepturilor legate de aceasta.

Persoanele apartinand minoritatilor nationale pot exercita drepturile si libertatile

ce decurg din principiile enuntate in prezenta conventie-cadru, individual sau in
comun cu altii.

TERITORIUL IN DREPTUL INTERNATIONAL PUBLIC

Teritoriul reprezintă elementul material al statului, definit ca acel spaţiu

geografic în cadrul căruia statul îşi exercită suveranitatea.
Suveranitatea teritorială reprezintă dreptul de a exercita, în limitele spaţiale
determinate, funcţiile statale, fără nici un fel de ingerinţă din afară.
Suveranitatea teritorială se exercită asupra următoarelor elemente :
a) spaţiul terestru aflat deasupra nivelului mării, precum şi subsolul aflat între
limitele frontierelor;
b) spaţiul acvatic: apele interioare, marea teritorială;
c) spaţiul aerian(coloana de aer situată deasupra teritoriului, până la limita
spaţiului cosmic).
În dreptul internaţional public, o importanţă deosebită o joacă şi alte spaţii care
nu intră sub suveranitatea teritorială a statelor şi care au un regim juridic deosebit:
marea liberă, strâmtorile internaţionale, Arctica şi Antarctica, spaţiul cosmic.

Dobândirea şi modificarea titlului asupra teritoriului

Modalităţi de dobândire a titlului asupra teritoriului

Principalele modalităţi de dobândire a titlului asupra teritoriului pe care le vom
analiza sunt:
a) ocupaţia;
b) prescripţia achizitivă;
c) cucerirea;
d) extinderea sau acumularea;
e) cesiunea.
Dintre acestea, ocupaţia şi extinderea sunt considerate moduri originare, iar
cesiunea reprezintă un mod derivat de dobândire a titlului.

38
Modificarea teritoriului
În dreptul internaţional contemporan, orice modificări teritoriale, inclusiv cele
survenite în cadrul procesului de decolonizare, sunt legale doar dacă sunt consecinţa
exprimării voinţei suverane a poporului aflat pe acele teritorii.

Delimitarea teritoriului şi regimul juridic al unor spaţii în dreptul internaţional

public

1. Frontierele
Frontierele reprezintă acele linii reale sau imaginare trasate între diferite
puncte ale globului, care stabilesc limitele teritoriului statal.
În dreptul internaţional public, frontiera reprezintă linia de demarcaţie a
limitelor teritoriale în care statul îşi exercită suveranitatea.
Frontierele pot fi clasificate după mai multe criterii si pot fi: frontiere naturale,
geometrice, astronomice, terestre, fluviale, maritime, aeriene.
Frontierele se stabilesc fie prin acorduri încheiate între statele vecine, fie prin
tratatele de pace încheiate în urma unui conflict, fie prin hotărâri ale unor instanţe
internaţionale. Unele frontiere se stabilesc prin lege internă, cum ar fi limita mării
teritoriale.

2. Fluviile, lacurile şi canalele maritime internaţionale

2.1. Fluviile şi lacurile internaţionale

Fluviile internaţionale sunt acele cursuri de apă care separă sau traversează
teritoriile mai multor state şi care sunt navigabile până la vărsarea în mare. Aşadar,
fluviile internaţionale pot fi contigue (cele care separă teritoriile unor state) şi
succesive (cele care traversează mai multe state).
Lacurile internaţionale sunt acele mase de apă dulce sau sărată, înconjurate
de teritoriile mai multor state sau formând o frontieră între două sau mai multe state.
Fluviile şi lacurile internaţionale, datorită importanţei lor economice, sunt
supuse unui regim juridic diferit de cel al apelor interioare ale unui stat.
Regimul juridic al Dunării ca fluviu internaţional a cunoscut o evoluţie interesantă.

2.2. Canalele internaţionale

Canalele internaţionale sunt căi maritime de comunicaţie, construite pe

teritoriul unui stat, pentru a crea o legătură între două mări libere, în scopul facilitării
navigaţiei. Canalele sunt ape interioare ale statului respectiv, dar au un regim juridic
special, fiind deschise navigaţiei pentru navele tuturor statelor.

39
 Importanta pe care canalele maritime construite pe teritoriul unor state o
prezinta pentru navigatia internationala a facut ca unele dintre acestea sa dobandeasca
un statut international. In esenta statutul juridic al acestor canale consacra libertatea
de trecere pentru toate categoriile de nave ale tuturor statelor atat in timp de pace cat
si in timp de razboi, precum si dreptul statelor riverane ca in anumite conditii sa
impuna unele restrictii pentru apararea propriei securitati.
Principalele canale maritime internationale sunt: Canalul Suez (al carui regim
este stabilit prin conventia de la Constantinopole din 1888), Canalul Panama
(reglementat prin tratatul dintre SUA si Marea Britanie in 1901 si dintre SUA si
Panama in anul 1903), Canalul Kiel (leaga Marea Baltica de marea Nordului si a fost
reglementat initial prin tratatele de pace de la Versailles ).

Dreptul mării

Dreptul mării reprezintă astăzi o subramură distinctă a dreptului internaţional

public, ce are ca obiect de reglementare regimul juridic al spaţiului marin.

Printre primele încercări de codificare în acest domeniu se numără Conferinţa

de la Haga (1907) privind regulile de purtare a războiului pe mare şi Conferinţa de
codificare din 1930.

Prima Conferinţă asupra dreptului mării a fost convocată sub auspiciile ONU,
în 1958. În cadrul ei au fost adoptate 4 convenţii: privind marea liberă, privind marea
teritorială, privind platoul continental şi pescuitul şi privind conservarea resurselor
biologice. În 1982 a fost adoptată, la Montego Bay, Convenţia Naţiunilor Unite
privind dreptul mării, o adevărată codificare a dreptului în materie.

3.2.Apele maritime interioare

Regimul juridic al apelor maritime interioare este dominat de principiul

deplinei suveranitati a statului riveran consacrat pe cale cutumiara si prin Conventia
de la Geneva privind regimul juridic international al porturilor.

3.3. Marea teritorială

Marea teritorială reprezintă fâşia de mare adiacentă litoralului, până la o

anumită lăţime în larg. Fiind supus suveranităţii exclusive a statului riveran,
reglementarea regimului juridic al mării teritoriale este de competenţa statului
riveran, aceasta făcându-se, însă, cu respectarea unor norme speciale de drept
internaţional.
Jurisdicţia asupra navelor aflate în marea teritorială diferă după cum este vorba
de nave comerciale sau de nave militare.
Jurisdicţia asupra navelor comerciale aparţine, de regulă, statului pavilionului
navei. În unele situaţii, se poate impune şi jurisdicţia statului riveran. Astfel, în

40
materie penală, statul riveran are competenţa de a interveni: dacă la bordul unei nave
comerciale s-a săvârşit o infracţiune prin care se aduce atingere ordinii sale publice
sau ordinii publice din marea teritorială; dacă actele de urmărire penală sunte
necesare în vederea reprimării traficului de stupefiante; dacă se solicită sprijinul
autorităţilor sale de către căpitanul navei sau de reprezentantul diplomatic al statului
pavilionului. În materie civilă, statul riveran poate lua unele măsuri asiguratorii sau
de executare silită, pentru executarea unor obligaţii contractuale sau în virtutea
răspunderii pentru activităţi care au legătură cu trecerea prin marea teritorială.
Navele militare şi alte nave de stat beneficiază de imunitatea statului străin. În
consecinţă, asupra lor nu pot fi efectuate acte de urmărire penală, de executare silită
sau măsuri asiguratorii.

Delimitarea marii teritoriale

Fiecare stat are dreptul sa fixeze latimea marii sale teritoriale pana la o limita
care sa nu depaseasca 12 mile marine masurate de la liniile de baza determinate prin
Conventia din 1982 de la Montego Bay.

3.4. Zona contiguă. Zona economică exclusivă. Platoul continental

Zona contiguă reprezintă fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, dincolo de

limita exterioară a acesteia, până la o lăţime de maximum 24 de mile marine.
Zona economică exclusivă este aşa-numita "mare patrimonială", în care
statele au dreptul de a dispune de resursele naturale ale mării adiacente ţărmului, ca şi
ale solului şi subsolului acesteia, "pentru a încuraja la maximum dezvoltarea
economică şi ridicarea nivelului de trai".
În cadrul zonei economice exclusive, statul riveran are:
- drepturi suverane în scopul explorării, exploatării, conservării şi gestiunii
resurselor naturale
- jurisdicţia, în conformitate cu prevederile relevante ale Convenţiei, asupra:
a) instalării de insule artificiale, de alte instalaţii şi structuri;
b) cercetării ştiinţifice marine;
c) protecţiei şi menţinerii mediului marin.
- alte drepturi şi obligaţii prevăzute de Convenţie.
Platoul continental reprezintă, din punct de vedere geologic, o parte a
continentului (sau o prelungire a ţărmului) acoperită de apele mării pe o porţiune
restrânsă, de regulă între 50 şi 550 metri adâncime.

Platoul continental – estereprezentat de solul si subsolul spatiilor maritime

care se intinde pana la limita exterioara a taluzului continental si pana la o distanta de
200 mile marine de la liniile de baza de la care se masoara marea teritoriala atunci
cand taluzul continental nu ajunge la aceatsa distanta. In aceasta zona statul riveran

41
isi exercita drepturi de explorare si exploatare a resurselor sale naturale, dar cu
conditia ca prin aceasta sa nu stanjeneasca navigatia libera si sa nu aduca atingeri
graveresurselor biologice ale marii.
Platoul continental nu constituie teritoriu de stat, dar statul riveran poate sa
exercite unele drepturi suverane in aceasta zona.

3.5. Marea liberă

Marea liberă este formată din spaţiile marine care nu sunt incluse în marea
teritorială, în zona economică exclusivă sau în apele interioare ale unui stat (art. 86 al
Convenţiei din 1982).
Regimul juridic al mării libere este guvernat de principiul libertăţii acesteia, în
sensul că, potrivit art. 3 al Convenţiei de la Geneva privind marea liberă, aceasta este
deschisă tuturor statelor şi nici un stat nu poate pretinde în mod valabil că vreo parte
a ei este supusă suveranităţii sale.
Principiul libertăţii mării are următoarele componente:
- libertatea de navigaţie;
- libertatea pescuitului;
- libertatea de a instala cabluri şi conducte submarine;
- libertatea de a zbura deasupra mării libere.
Statele au obligatia de a coopera in aceatsa zona, de a o utiliza in scopuri
exclusiv pasnice, de a prevenii si sanctiona infractiuniile internationale sid e a lua
masuri pentru securitatea navigatiei si ajutorarea navelor, dar si a echipajelor aflate in
pericol.
Marea libera va fi folositain scopuri pasnice.

3.6. Zona internationala a teritoriilor submarine

Aceasta zona cuprinde solul si subsolul fundului marilor si oceanelor situate

dincolo de limita jurisdictiei nationale a statelor.
Prin prevederile conventiei asupra dereptului marii semnata la Montego Bay in
1982, aceasta zona a fost declarata patrimoniu comun al umanitatii, astfel resursele
acestei zone sunt inalienabile, iar drepturile asupra acestora a[artin intregii omeniri,
iar exploatarea si explorarea lor trebuie sa se faca cu participarea si in beneficiul
tuturor statelor si popoarelor. Nici un stat nu poate sa revendice sau sa exercite
suveranitate ori anumite drepturi suverane asupra vreunei parti a zonei sau asupra
resurselor sale.
Prin intermediul Conventiei din 1982 asupra Dreptului Marii a fost creeat un
mecanism international pentru gestionarea resurselor din aceatsa zona care cuprinde
urmatoarele componente, respectiv Autoritatea Internationala a Teritoriilor
submarine, Intreprinderea, Camera pentru rezolvarea diferendelor .

42
3.7.Strâmtorile internaţionale

Strâmtorile internaţionale sunt acele întinderi de apă situate între porţiuni de

uscat, în care este posibilă navigaţia. Aceste zone fac legătura între marea liberă sau o
parte a zonei economice exclusive cu o altă parte a acestora. Regimul juridic al
strâmtorilor internaţionale este reglementat de Convenţia din 1982, care consacră
dreptul de liberă trecere al navelor prin aceste strâmtori, precum şi drepturile şi
obligaţiile statelor riverane şi ale navelor.

Stramtorile Marii Negre ( Bosfor si Dardanele) au beneficiat de o prima

regelementare internationala in anul 1774, iar in prezent regimu international este
stabilit prin conventia din 1936.

3.8. Spaţiul aerian

Spaţiul aerian naţional reprezintă coloana de aer aflată deasupra teritoriului

unui stat, până la limita spaţiului cosmic.
Spaţiul aerian internaţional este situat deasupra mării libere, a zonei economice
exclusive şi platoului continental. Acesta din urmă este deschis navigaţiei aeriene a
tuturor statelor.
Regimul juridic al spaţiului aerian este reglementat de următoarele documente
internaţionale:
- Convenţia de la Chicago din 1944;
- Convenţia referitoare la aviaţia civilă internaţională;
- cele două acorduri internaţionale suplimentare privind tranzitul aerian şi
serviciile aeriene internaţionale şi anexele acestora.
Fiecare stat are suveranitate deplină şi exclusivă asupra spaţiului aerian situat
deasupra teritoriului său.

3.9. Spaţiul cosmic

Preocupările pentru stabilirea unui regim juridic al spaţiului cosmic au apărut
odată cu progresul tehnic şi ştiinţific al activităţilor legate de acesta. În dreptul intern
al statelor capabile să susţină din punct de vedere tehnic şi financiar astfel de
activităţi au apărut treptat reglementări ale acestora, iar la nivel internaţional au fost
adoptate unele documente în acest domeniu, sub egida ONU. În 1958 a fost creat, de
către Adunarea Generală a ONU, Comitetul Special pentru problemele spaţiului
cosmic, care are două subcomitete, unul tehnic şi unul juridic. Dintre primele
instrumente internaţionale în materia spaţiului cosmic amintim:
- Rezoluţia AG a ONU nr. 1721(XVI) din 1961 privind principiul libertăţii
spaţiului cosmic;

43
 - Declaraţia asupra principiilor juridice care guvernează activitatea statelor în
explorarea şi utilizarea spaţiului cosmic (adoptată prin Rezoluţia AG a ONU
nr. 1962 (XVII) din1963);
- Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea
şi utilizarea s paţiului cosmic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti ("tratatul
spaţial") din 1967 ş.a.
Aceste tratate guvernează regimul juridic al spaţiului cosmic, stabilind în
primul rând principiile fundamentale ale acestuia:
- principiul explorării şi utilizării spaţiului cosmic în interesul tutror statelor;
- principiul neaproprierii;
- principiul utilizării în scopuri paşnice a spaţiului cosmic;
- principiul cooperării statelor în utilizarea şi explorarea spaţiului cosmic.

3.10. Regimul juridic al Arcticii

Arctica este o regiune a Pământului care cuprinde tot ceea ce se găsește în

jurul Polului Nord.

Arctica cuprinde uscat, apă, zăpadă și gheață incluzând Oceanul Arctic și

porțiunile cele mai nordice ale Groenlandei (parte
a Danemarcei), Islandei, Norvegiei, Suediei, Finlandei, Rusiei, Statelor Unite ale
Americii (statul Alaska) și Canadei(navigând de la vest la est).

Sub această denumire este desemnată acea parte din Oceanul Îngheţat de Nord
care formează calota de gheaţă din jurul Polului Nord.

Spaţiu nesupus suveranităţii nici unui stat, deşi în temeiul principiului

contiguităţii 5 state cu litoral deschis spre Polul Nord au revendicat suveranitatea
asupra sectoarelor arctice (triunghiurile care se formează între meridianele care
pleacă din Polul Nord şi trec prin extremităţile vestice ale litoralului lor).

Conform acestui principiu, statele care au graniţa situată la marginile zonei

polare şi anume Rusia, Norvegia, Danemarca, StateleUnite ale Americii şi Canada,
şi-au extins suveranitatea şi asupra unor sectoare din această zonă pe meridianele
geografice ce străbat limitele laterale ale graniţelor lor şi se unesc la Polul Nord.

Se recunoaşte doar dreptul statelor riverane la zone acoperite cu gheţuri de a lua

- pe distanţe de până la 200 mile – măsuri de protecţie şi control al poluării maritime
şi pentru conservarea echilibrului ecologic, considerat deosebit de fragil în aceste
zone (art.234 din Convenţia din 1982)

Arctica este alcatuita din 2/3 apa. Pentru delimitarea zonelor polare, in general,
a fost propusa linia geografica si astronomica a cercurilor polare, a gheturilor in
deriva si disparitiei vegetatiei. Asemenea criteria geografice si natural nu au fost

44
retinute in ceea ce priveste Arctica, careia i s-a aplicat teoria sectoarelor sau zonelor
de atractie.

3.11. Regimul juridic al Antarctici

Antarctica este regiunea polară din sudul Pământului care cuprinde

continentul Antarctida și porțiunile sudice din oceanele limitrofe.
Este situată în regiunea antarctică din emisfera sudică, aproape în întregime la
sud de cercul polar antarctic și este înconjurată de Oceanul Antarctic.
Având 14,0 milioane de km pătrați, este al cincilea continent ca
suprafață, după Asia, Africa, America de Nord și America de Sud. Aproximativ 98 %
din suprafața Antarcticii este acoperită de o pătură de gheață cu grosimea medie de
1,6 km.
Tratatul Antarctic din 1959 a fost semnat inițial de 12 țări; până în prezent au
semnat tratatul 46 de țări. Tratatul interzice activități militare și mineritul de
minerale, susține cercetările științifice și protejează ecozona continentului.
Interesul deosebit pentru această zonă a început să se manifeste spre sfârşitul
secolului al XIX-lea, dar în special după primul război mondial, când s-au descoperit
sub calota de gheaţă, în subsolul continentului , importante bogăţii naturale.
Prin acte unilaterale, unele state cum sunt Anglia, Franţa şi Norvegia, au
încercat la începutul secolului nostru să-şi impună suveranitatea asupra unor porţiuni
din teritoriu iar ulterior alte state, cum sunt Noua Zeelandă, Australia, Chile şi
Argentina au ridicat pretenţii asupra Antarcticii în virtutea principiului contiguităţii.
După al doilea război mondial s-a ridicat problema ca Antarctica să
dobândească un statut internaţional, în afara suveranităţii statelor, astfel că, în urma
unei conferinţe internaţionale, în 1959 s-a încheiat la Washington „Tratatul asupra
Antarcticii”, între 12 state, la care ulterior au aderat majoritatea statelor lumii
(inclusiv România).
Cele 12 state semnatare s-au angajat sa ia toate masurile compatibile cu Carta
ONU, pentru a impiedica orice activitati in Antarctica, contrare principiilor si
scopului Tratatului din 1959.
Tratatul a creat un statut privilegiat pentru cele 12 state si alte state care
demonstreaza interes pentru Antarctica “desfasurand activitati substantiale de
cercetare stiintifica, precum stabilirea unei statiuni sau trimiterea unei expeditii”.
Ca urmare, exista trei categorii de state parti:
- Cele 12 parti originare
- Cele care pot sa efectueze astfel de activitati substantiale
- Cele care adera la tratat, dar nu pot desfasura asemenea activitati
Numai statele din primele doua categorii au statut consultative, deci participa la
luarea deciziilor la reuniunile consulatative.

45
 Tratatul consacră libertatea cercetărilor ştiinţifice în zonă şi obligaţia statelor de a
colabora între ele în acest scop, precum şi principiul folosirii regiunii în scopurin
exclusiv paşnice. Astfel, conform art. 1 au fost interzise: crearea de baze militare,
construirea de fortificaţii sau desfăşurarea manevrelor militare şi experimentarea
oricărui tip de arme.
Potrivit acestui tratat Antarctica a fost declarată zonă demilitarizată,
neutralizată şi denuclearizată, fiind prima de acest fel în lume. Tratatul interzice de
asemenea plasarea în zonă a oricăror deşeuri radioactive, conform art. 5.
Tratatul nu soluţionează problema suveranităţii asupra zonei, dar în cuprinsul
acestuia se precizează că atâta timp cât tratatul va fi în vigoare nici un stat nu are
dreptul de a emite noi pretenţii asupra Antarcticii, iar activităţile desfăşurate în zonă
de unele state nu le îndreptăţesc să afirme sau să conteste revendicările formulate
anterior tratatului de către unele state.
Ca urmare, au fost încheiate două convenţii, una la Camberra (Australia) în
1982, privind conservarea resurselor marine vii în Antarctica, iar cea de a doua la
Wellington(Noua Zeelandă) în 1988, asupra reglementării activităţii privind resursele
minerale ale Antarcticii . Obiectivul acestei ultime convenţii este interzicerea acelor
activităţi care ar cauza daune mediului sau ecosistemelor antarctice sau ar afecta
climatul la nivel global sau regional.
În octombrie 1991 statele părţi la „Tratatul cu privire la Antarctica” au semnat
la Madrid Protocolul asupra protecţiei mediului în această zonă, prin care, între
altele, se interzice prospectarea şi mineritul în Antarctica pe o perioadă de 50 de ani..
Problema regimului Antarcticii rămâne în continuare în atenţia comunităţii
internaţionale, regimul său juridic şi soluţionarea problemelor economice în zonă
impunând noi reglementări internaţionale.

46