ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 2751/2014

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2014.

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Judecata în faţa primei instanţe. Sentinţa Tribunalului Alba, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civila nr. 62/Com din 27 iunie 2013, Tribunalul Alba, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal,
a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC Y.C. SRL., în contradictoriu cu pârâtul C.D. şi a obligat pârâtul la
plata către reclamantă a sumei de 85.000 lei, reprezentând diferenţa între avansurile ridicate de pârât, în cuantum de
108.520 lei şi o parte din dividendele ce se cuveneau acestuia, în valoare de 23.520 lei; celelalte pretenţii ale
reclamantei au fost respinse.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că a fost sesizată de către SC Y.C. SRL. cu soluţionarea
unei acţiuni prin care s-a solicitat obligarea pârâtului C.D. la restituirea către societate a sumei de 108.520 lei, ridicată de
acesta din casierie, cu titlu de avans spre decontare, fără să se prezinte deconturi justificative. De asemenea, a mai
notat că prin întâmpinare, pârâtul a arătat că sumele pe care Ie-a încasat reprezintă avans din dividendele care i se
cuveneau, aşa încât a solicitat cs acestea să se compenseze cu eventuala datorie ce i se va stabili.

Luând act de poziţia părţilor şi în urma analizei probelor administrate, instanţa de fond a reţinut că pârâtul nu contestă că
a primit avansuri spre decontare în baza mai multor dispoziţii de plată, ci doar destinaţia sumelor, despre care afirmă că
reprezintă avansuri din dividende, pe care nu este de acord să le restituie, deoarece susţine că i se cuveneau.

În continuare, prima instanţă a constatat că pârâtul a recunoscut semnăturile de pe dispoziţiile de plată emise la 11
octombrie 2007, 03 decembrie 2007, 19 septembrie 2008, 15 octombrie 2008 şi 16 martie 2009, dar nu şi pe cele de pe
dispoziţiile de plată din 29 martie 2007, 12 septembrie 2007, 15 noiembrie 2007, 21 decembrie 2007, 17 decembrie
2008, 15 ianuarie 2009, 29 ianuarie 2009 şi 12 februarie 2009 - situaţie în care a fost efectuată o expertiză grafologică,
ale cărei concluzii au fost în sensul că semnăturile aparţin pârâtului.

În altă ordine de idei, prima instanţă a fost de acord cu apărarea pe care pârâtul şi-a formulat-o, referitoare la incidenţa
compensării, înlăturând susţinerea în sens contrar a reclamantei, care a apreciat că era necesară formularea unei cereri
de chemare în judecată în mod separat sau a uneia reconvenţionale.

Reţinând, aşadar, că pârâtul are o datorie de 108.520 lei către SC Y.C. SRL şi că în anul 2009 acestuia i-au revenit
dividende în sumă de 23.520 lei, tribunalul a făcut compensarea acestora, obligând pârâtul la plata diferenţei.

Apelul. Decizia instanţei de prim control judiciar

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul C.D. a declarat apel, solicitând schimbarea sa în tot, în sensul respingerii acţiunii.

În motivare, apelantul a reluat argumentele prezentate în faţa primei instanţe, potrivit cărora suma pe care a încasat-o a
fost plătită de societate cu titlu de dividende, iar nu de avansuri si a susţinut că în mod netemeinic tribunalul nu a
administrat probe din care să rezulte totalul dividendelor ce i se cuveneau, pentru a da eficienţă unei compensări
integrale. De aceea, a solicitat administrarea în apel a probei cu expertiză contabilă, având acest obiectiv, dar cererea a
fost respinsă ca neutilă.

Prin Decizia nr. 69 din 9 octombrie 2013, Curtea de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă, a respins apelul, ca nefondat şi a
obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 1.860 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că în mod legal a constatat prima instanţă că pârâtul-
apelant a încasat de la reclamanta-intimată, cu titlu de avansuri trezorerie suma de 108.520 de lei, dar şi că în cauză
operează compensarea pentru suma de 23.520 de lei ce se cuvenea pârâtului-apelant, cu titlu de dividende, întrucât
doar această sumă a fost recunoscută de partea adversă. De asemenea, curtea de apel a mai apreciat că în mod legal
a fost respinsă cererea de efectuare a probei cu expertiză contabilă în vederea stabilirii cuantumului dividendelor care i
se cuvin pârâtului-apelant, întrucât instanţa nu a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată cu un asemenea petit.

1/6 Detalii jurisprudență

 Evocând dispoziţiile art. 1144, care fac trimitere la cele ale art. 1145 C. civ., curtea de apel a subliniat că în speţă prima
instanţă a operat o compensaţie judiciară, nefiind în situaţia unei compensări legale ori a uneia convenţionale, deoarece
datoria societăţii pretinsă de pârât nu are nici caracter de certitudine şi nici nu întruneşte condiţia exigibilităţii la care se
referă art. 1145 C. civ., de vreme ce ea nu a fost decât parţial recunoscută de reclamantă, în limita în care compensarea
a operat.

Aşadar, apreciind că pentru diferenţa pretinsă cu titlu de dividende, apelantul ar fi trebuit să formuleze o cerere
reconvenţională, în lipsa căreia tribunalul nu se putea pronunţa fără a depăşi cadrul procesual cu care a fost învestit,
instanţa de prim control judiciar a respins apelul ca nefondat şi a obligat apelantul la plata către intimată a sumei de
1.860 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, pârâtul C.D. a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea sa şi trimiterea cauzei spre
rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, modificarea sa, în sensul admiterii apelului şi schimbării sentinţei primei
instanţe, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiate; totodată, recurentul a solicitat suspendarea executării hotărârii
atacate până la soluţionarea căii de atac.

În motivarea cererii de casare, întemeiată pe prevederile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de
apel a respins nemotivat cererea prin care solicitase efectuarea unei expertize contabile care să determine cuantumul
dividendelor care i se cuvin pentru perioada 2007-2010; de asemenea, a mai arătat că tot instanţa de apel a apreciat că
în mod legal tribunalul a respins cererea de efectuare a probei cu expertiză contabilă având acelaşi obiectiv, întrucât nu
fusese învestit cu o cerere cu un astfel de petit.

Recurentul a susţinut că asemenea argumente denotă o cercetare insuficientă a cauzei, în condiţiile în care prima
instanţă reţinuse deja că este suficient ca debitorul să invoce compensarea, ca mijloc de apărare şi aceasta să opereze,
iar reclamantul nu a apelat sentinţa tribunalului, aşa încât aceste aspecte, asupra cărora s-a statuat deja, nu mai puteau
să fie reconsiderate de către curtea de apel.

De aceea, a apreciat că hotărând asupra utilităţii probei cu expertiză doar condiţionat de formularea unei cereri
reconvenţionale, instanţa de apel nu a cercetat fondul cauzei, întrucât proba a fost solicitată doar pentru a se stabili
proporţia în care compensaţia urma să opereze.

În susţinerea motivelor de modificare a deciziei, recurentul a invocat cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7,
8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a arătat că instanţa de apel a modificat natura juridică a compensaţiei reţinută
de tribunal, dintr-una legală într-una judiciară, pentru care a apreciat necesară formularea unei cereri reconveţionale,
aspect care are aptitudinea de a încălca dreptul la un proces echitabil (nefiind pus în discuţia pârtilor şi care a dus la
modificarea considerentelor sentinţei în defavoarea autorului căii de atac), dar şi de a releva caracterul contradictoriu al
deciziei, care a păstrat dispoziţia primei instanţe referitoare la compensarea sumei de 23.520 lei în lipsa unei cereri
reconvenţionale. De asemenea, recurentul a mai susţinut că împrejurarea că intimata nu a recunoscut caracterul real al
plăţilor efectuate nu este un argument de natură să condiţioneze aplicarea compensaţiei.

Totodată, recurentul a mai apreciat că decizia nu este motivată în ce priveşte susţinerile sale, potrivit cărora suma de
32.750 lei a fost plătită nu cu titlu de avans cheltuieli curente, ci doar cu menţiunea avans, motiv pentru care a
considerat că ea trebuia dedusă din cuantumul pretenţiilor solicitate, la fel ca şi suma de 11.795 lei, menţionată în
răspunsul la întrebarea nr. 3 din interogatoriul adresat intimatei.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a
acordat în mod greşit valoare probatorie menţiunilor din balanţa contabilă aferentă anului 2010 şi, respectiv, destinaţiei
sumelor înscrise în dispoziţiile de plată invocate de intimată.

Astfel, recurentul a arătat că este greu de crezut că intimata a stat în pasivitate o perioadă de aproximativ 3 ani, fără să-i
solicite să restituie pretinsele avansuri încasate, cu atât mai mult cu cât în primăvara anului 2009, societatea şi-a încetat
activitatea, iar personalul a fost trimis în şomaj. Cum nicio probă administrată nu a relevat destinaţia sumelor încasate
de recurent titlu de avans, în condiţiile în care cheltuielile curente ale societăţii erau achitate prin virament bancar, iar nu
în numerar, acesta a apreciat că ar fi trebuit validată apărarea sa, potrivit căreia avansurile încasate reprezentau
dividendele ce i se cuveneau, în calitate de asociat al intimatei.

În acest context, autorul căii de atac a reluat susţinerile circumscrise şi motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7

2/6 Detalii jurisprudență

 C. proc. civ., care vizau în esenţă faptul că trebuiau deduse din cuantumul pretenţiilor solicitate atât suma de 32.750 lei,
care a fost plătită nu cu titlu de avans cheltuieli curente, ci doar cu menţiunea avans, cât şi suma de 11.795 lei,
menţionată în răspunsul la întrebarea nr. 3 din interogatoriul adresat intimatei.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că acordarea
de avansuri în numerar se poate face doar în baza regulamentului care se referă la această operaţiune şi doar pentru
anumite categorii de cheltuieli.

De aceea, a apreciat că instanţele trebuiau să solicite intimatei să prezinte documentaţia care a stat la baza întocmirii
dispoziţiilor de plată şi, în lipsa acesteia, să respingă acţiunea. Cum sarcina acestei dovezi îi revenea intimatei, a
considerat că doar printr-o aplicare greşită a legii, instanţa de apel a acordat forţă probantă absolută înscrierilor din
balanţă şi din dispoziţiile de plată chiar şi din cele care nu aveau specificat în mod expres destinaţia de avansuri
trezorerie, fără a verifica natura creanţei pretinse la plata şi legitimitatea acesteia, eventual pe calea unei expertize
contabile.

Cererea recurentului de suspendare a executării hotărârii atacate a fost respinsă, prin încheierea din şedinţa din Camera
de Consiliu de la data de 30 mai 2014, în considerarea argumentelor acolo prezentate.

La data de 19 septembrie 2014, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în
temeiul art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.; în cazul respingerii excepţiei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând, în temeiul art. 137 alin. (1), raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., excepţia nulităţii
recursului, Înalta Curte retine următoarele:

Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de
nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor ori, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-
un memoriu separat.

În mod expres, recurentul a indicat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., iar dezvoltarea
argumentelor prezentate în susţinerea acestora face posibilă încadrarea lor în ipotezele art. 304 C. proc. civ., în limitele
care vor fi arătate în cele ce succed.

Aceste argumente sunt însă suficiente pentru ca excepţia nulităţii să fie respinsă.

Analizând actele dosarului, precum ş. decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, înalta Curte reţine
următoarele:

Solicitarea recurentului de casare a deciziei atacate exclusiv pe temeiul art. 312 alin. 3 C. proc. civ. nu poate fi primită,
deoarece potrivit acestui text legal, „modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct.
6, 7, 8 şi 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 şi 5, precum şi în toate cazurile în care (...)
modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi".

Aşadar, textul invocat de către recurent nu instituie un nou motiv de casare, pe lângă cele prevăzute de art. 304 pct. 1-5
C. proc. civ., ci doar prevede că atunci când este incident un motiv întemeiat de modificare, instanţa de recurs are
obligaţia de a proceda totuşi la casare, în măsura în care nu ar fi în măsură să pronunţe modificarea hotărârii atacate în
lipsa unor probe noi, care nu pot fi administrate în această etapă a procesului.

Însă, exclusiv lipsa administrării unui probatoriu nu este suficientă pentru a atrage casarea unei hotărâri judecătoreşti,
deoarece autorul căii de atac a recursului ar trebui ca mai întâi să probeze incidenţa unui motiv întemeiat de modificare,
dar care să nu poată determina o altă soluţie decât casarea în condiţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., evocat mai sus.

Asa fiind, Înalta Curte va examina motivele de modificare invocate în cele ce urmează.

În mod expres, recurentul a invocat trei motive de recurs, respectiv cele reglementate de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc.
civ., texte de lege potrivit cărora hotărârea atacată va fi modificată atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care.se
sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, când instanţa, interpretând greşit actul juridic
dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia sau când hotărârea este lipsită
de temei legal ori a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În continuare, analiza instanţei supreme va porni de la examinarea prioritară a fiecărui text de lege mai sus evocat şi, în
măsura în care vor fi identificate, între criticile recurentului, aspecte ce vor putea fi circumscrise acestor dispoziţii legale,

3/6 Detalii jurisprudență

 ele vor fi detaliate distinct; de asemenea, în cazul în care va rezulta că anumite critici pot fi circumscrise altor motive de
recurs decât cele invocate expres de către autorul căii de atac, ele vor fi încadrate din oficiu, conform art. 306 alin. (3) C.
proc. civ. în acest context, se impune a se atrage atenţia părţilor că aspectele legate de interpretarea probatoriului nu
vor face obiect al examinării Înaltei Curţi, a cărei analiză este limitată, de chiar conţinutul introductiv al art. 304 C. proc.
civ., doar criticilor de nelegalitate, nu şi celor de netemeinicie, de vreme ce recursul este o cale extraordinară de atac,
nedevolutivă.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. presupune ca hotărârea să fie nemotivată sau să cuprindă motive
contradictorii ori străine de natura pricinii.

Articolul 261 pct. 5 C. proc. civ. prevede obligaţia pentru instanţa de judecată de a arăta în cadrul hotărârii motivele de
fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Nerespectarea acestei dispoziţii are aptitudinea de a atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,
când partea interesată ar dovedi existenţa unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel; pierderea procesului nu se
constituie într-o astfel de vătămare.

Pe de altă parte, contradicţia la care se referă art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie să fie una de natură să conducă spre
concluzia că hotărârea este practic nemotivată. Se întâlnesc asemenea situaţii atunci când din unele considerente
rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două
cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Ipoteza motivelor străine de natura pricinii nu a fost invocată de către recurent.

Prima observaţie care trebuie făcută este că recurentul şi-a întemeiat motivul de recurs prevăzut de a-t. 304 pct. 7 C.
proc. civ., pe împrejurarea că instanţa de apel ar fi modificat natura juridică a compensaţiei reţinută de tribunal, dintr-una
legală într-una judiciară, pentru care a apreciat necesară formularea unei cereri reconvenţionale, aspect care are
aptitudinea de a proba o încălcare a dreptului la un proces echitabil (nefiind pus în discuţia părţilor şi care a dus la
modificarea considerentelor sentinţei în defavoarea autorului căii de atac) şi de a releva caracterul contradictoriu al
deciziei, prin care a fost păstrată dispoziţia primei instanţe vizând compensarea sumei de 23.520 lei în lipsa unei cereri
reconvenţionale.

Aşadar, problema de drept de a cărei dezlegare depinde soluţionarea cauzei constă în a stabili, în funcţie de distincţia
între natura legală şi cea judiciară a compensaţiei, măsura în care, pentru a opera, este necesară formularea de către
pârât a unei cereri reconvenţionale.

Ca mod de stingere a unor obligaţii reciproce, până la concurenţa celei mai mici dintre ele, compensaţia presupune, prin
ipoteză, existenţa a două raporturi obligaţionale distincte, în cadrul cărora aceleaşi persoane sunt creditor şi debitor, una
faţă de cealaltă.

Compensaţia poate fi legală, atunci când operează în puterea legii, convenţională, când operează prin convenţia părţilor
sau judecătorească, atunci când operează prin hotărârea instanţei.

Efectele compensaţiei (legale, convanţionale sau judecătoreşti) sunt însă, în toate cazurile, aceleaşi: stingerea
creanţelor reciproce, întocmai ca şi plata.

Considerentele prezentate mai sus relevă natura juridică a acestui mod de stingere a obligaţiilor, pe planul dreptului
substanţial.

Pe plan procesual însă, Înalta Curte notează că dacă de principiu, valorificarea unui drept subiectiv civil poate să fie
obţinută nu numai pe calea ofensivă a acţiunii, ci şi pe calea defensivă a unei apărări de fond, această din urmă ipoteză
presupune ca titularul dreptului, fiind chemat în judecată, să se prevaleze de acel drept spre a obţine respingerea
pretenţiei formulate împotriva sa, fără însă a urmări să obţină obligarea adversarului procesual să execute o anumită
prestaţie faţă de el, deoarece, fără să fi fost învestită cu o cerere reconventionala, o instanţă nu poate, din oficiu, să îl
oblige pe reclamant în cadrul propriei lui acţiuni.

Pornind de la aceste consideraţii principiale, raportat la datele speţei, Înalta Curte recunoaşte că pârâtul ar fi putut să-i
opună reclamantei, pe calea întâmpinării, compensarea legală în condiţiile art. 1144 şi urm. C. civ., dar numai dacă ar fi
deţinut asupra acesteia, la rândul său, o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

În speţă însă, recurentul nu se află într-o asemenea situaţie, aşa încât compensaţia pe care a opus-o nu putea fi decât

4/6 Detalii jurisprudență

 una judiciară, după cum în mod legal a sesizat instanţa de apel; în fazele procesuale anterioare, chiar pârâtul a solicitat
încuviinţarea administrării unei probe cu expertiză, pentru a se stabili cuantumul dividendelor pe care intimata i le-ar
datora, pentru ca ulterior să se poată proceda la compensare; de aceea, creanţa opusă de recurent în apel nu era certă,
lichidă şi exigibilă.

De altfel, nici creanţa pe care aceeaşi parte o invocase în faţa primei instanţe nu era certă şi nici lichidă; ea a dobândit
acest caracter, în sensul art. 379 C. proc. civ., prin recunoaşterea ei de către intimata-reclamantă, acesta fiind motivul
pentru care tribunalul a procedat la compensare.

În aceste condiţii, Înalta Curte subliniază că instanţa de apel a reţinut în mod corect natura judiciară a compensaţiei
pretinse, dar şi că nu a schimbat natura reţinută de tribunal; contrar celor afirmate de către recurent, prima instanţă nu a
reţinut caracterul legal al compensaţiei şi în faţa acesteia, compensaţia opusă de pârât fiind tot una judiciară.

În opinia recurentului, acest aspect probează încălcarea dreptului la un proces echitabil, deoarece nu a fost pus în
discuţia părţilor şi a dus la modificarea considerentelor sentinţei în defavoarea autorului căii de atac.

O asemenea critică, pe care instanţa supremă, dând eficienţă art. 306 alin. (3) C. proc. civ., o circumscrie din oficiu art.
304 pct. 5 C. proc. civ., nu este fondată, deoarece părţile au avut posibilitatea de a dezbate în contradictoriu toate
chestiunile de fapt şi de drept relevante, după cum reiese din practicaua deciziei atacate - măsura în care au făcut-o
ţinând doar de modul în care au înţeles să susţină apelul, respectiv să-l combată, iar modificarea considerentelor
sentinţei primei instanţe nu are aptitudinea de a îngreuna situaţia autorului căii de atac în propriul apel, atât timp cât
dispozitivul rămâne acelaşi.

Fiind, aşadar, stabilit că suma invocată de recurent nu reprezenta o creanţă certă, Înalta Curte subliniază că pentru a
obţine realizarea dreptului său subiectiv civil faţă de intimata-reclamantă, iar apoi compensarea creanţelor reciproce,
recurentul avea obligaţia să supună valorificarea dreptului său pe calea unei cereri asupra căreia instanţele urmau să se
pronunţe.

În cursul unui proces deja început, mijlocul procesual pus de lege la îndemâna pârâtului în acest scop este cererea
reconvenţională, a cărei natură juridică este cea a unei veritabile chemări în judecată.

Aşadar, părţilor trebuie să li se impună concluzia că, în speţă, doar în măsura promovării unei cereri reconvenţionale
pârâtul îşi putea valorifica în justiţie propriile pretenţii împotriva reclamantei, iar nu pe calea întâmpinării, a cărei funcţie,
de prezentare a apărărilor, este una diferită.

De asemenea, recurentul a mai invocat caracterul contradictoriu al deciziei care, deşi a apreciat necesară formularea
cererii reconvenţionale, a păstrat dispoziţia primei instanţe referitoare la compensarea sumei de 23.520 lei, în lipsa unei
astfel de cereri.

Deşi acest argument pare să releve, într-adevăr, o contradicţie în silogismul instanţei de prim control judiciar. Înalta
Curte constată că ea este doar aparentă, fiind pe deplin justificată de faptul că pârâtul este singurul care a apelat
sentinţa tribunalului, aşa încât o înlăturare a dispoziţiei vizând compensarea sumei de 23.520 lei ar fi fost de natură să
încalce prevederile art. 296 teza finală C. proc. civ., deoarece ar fi creat apelantului o situaţie mai grea în propria cale de
atac.

Totodată, recurentul a mai apreciat că decizia nu este motivată în ce priveşte susţinerile sale, potrivit cărora sumele de
32.750 lei şi de 11.795 lei au fost plătite nu cu titlu de avans cheltuieli curente, ci cu menţiunea avans, motiv pentru care
a considerat că trebuiau deduse din cuantumul pretenţiilor solicitate.

Nici această susţinere nu este fondată, deoarece examinarea deciziei relevă că instanţa de apel a prezentat amplu şi
convingător argumentele şi probele care au determinat-o să reţină existenţa unei datorii a pârâtului-recurent, în cuantum
de 108.520 lei, către SC Y.C. SRL.

Rezultă, aşadar, că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat.

Al doilea motiv de recurs, pe care autorul căii de atac a înţeles să îl circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,
porneşte de la faptul că instanţa de apel ar fi acordat în mod greşit valoare probatorie menţiunilor din balanţa contabilă
aferenta anului 2010 şi respectiv, destinaţiei sumelor înscrise în dispoziţiile de plată invocate de intimată.

Aceste susţineri nu se circumscriu însă ipotezei reglementate de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care sancţionează doar
schimbarea naturii sau înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, realizată ca urmare a unei

5/6 Detalii jurisprudență

 interpretări greşite a acestuia, iar nu eventuala interpretare eronată a probatoriului, ce nu poate forma obiect al
examinării instanţei supreme într-o cale nedevolutivă de atac.

În altă ordine de idei, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. conţine trei ipoteze: lipsa de temei legal a
hotărârii, pronunţarea acesteia cu încălcarea legii sau cu greşita ei aplicare.

Deşi a evocat regulamentul care organizează acordarea de avansuri în numerar, recurentul nu a indicat niciun text greşit
aplicat sau încălcat, asa încât ultimul motiv de recurs a fost invocat doar formal.

Mai mult decât atât, recurentul a subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 şi critici pe care Ie-
a încadrat în ipoteza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi care deja şi-au primit răspuns în prezenta decizie, aşa încât reluarea
examinării lor este inutilă.

Iar susţinerea că instanţele trebuiau să solicite intimatei să prezinte documentaţia care a stat la baza întocmirii
dispoziţiilor de plată nu este aptă să contureze un veritabil motiv de nelegalitate, ci, eventual unul de netemeinicie, care
însă, aşa cum s-a reţinut deja, scapă analizei în recurs.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte reţine că decizia atacată este legală şi motivele invocate
nu justifică modificarea ori casarea sa, aşa încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca
nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul C.D. împotriva Deciziei nr. 69 din 9 octombrie 2013, pronunţată de
Curtea de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2014.

6/6 Detalii jurisprudență