Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
vedere. Destinul de sine stătător nu există. El este scuza folosită de oamenii “slabi”
pentru a nu-şi asuma responsabilitatea deciziilor şi faptelor lor.
Conceptul de “destin”, de-a lungul timpului, în culturi si religii, a luat mai multe forme,
toate pornind de la ideea unei forţe superioare ce hotărăşte desfăşurarea
evenimentelor din cursul vieţii unei persoane. In mitologia greacă destinul avea
caracter implacabil – putea fi prevestit, dar nu preîntâmpinat. Un exemplu în acest
sens ar fi încercările, inutile, ale lui Oedip (Oedipus Rex – Sofocle) de a se împotrivi
prezicerilor oracolului conform cărora el urma să-şi omoare tatăl şi să se
căsătorească cu propria mamă.
Conform lui J. P. Sartre, ceea ce ni se întâmplă este rezultatul deciziilor noastre şi al
relaţiilor cu cei din jur. Un om puternic îşi asumă responsabilitatea faptelor sale şi îşi
creează propriul destin. El nu dă vina pe Divinitate pentru soarta sa deoarece, cum
spune şi Ioan Damaschin, fiecare dintre noi este înzestrat cu liberul arbitru (avem
capacitatea de a alege între bine şi rău).
În funcţie de caracterul omului, destinul este, pentru cei “slabi”, o înlănţuire de
evenimente a căror desfăşurare nu o pot controla, iar pentru cei “tari” rezultatul
alegerilor făcute în decursul vieţii.
In al doilea rand, rolul destinului este acela de a calauzi omul spre un drum in
viata, fiecare om avand destinul lui. Destinul nu trebuie respins deoarece in unele
situatii este determinant si fix neputand fi schimbat. De exemplu, in nuvela „Moara cu
noroc” destinul lui Ghita este prezis intr-un fel de batrana: „Omul să fie multumit cu
sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogătia, ci linistea colibei tale te face fericit şi „(...)
asa le-a fost dată.” Astfel, personajul, in ciuda tentativelor de a ramane pe calea cea
buna, nu se poate opune destinului necrutator care il preda fortelor raului precum si
unui sfarsit tragic.