Viziunea lui Nicolae Titulescu asupra destinului coincide şi cu punctul meu de

vedere. Destinul de sine stătător nu există. El este scuza folosită de oamenii “slabi” 
pentru a  nu-şi asuma responsabilitatea deciziilor şi faptelor lor.
Conceptul de “destin”, de-a lungul timpului, în culturi si religii, a luat mai multe forme,
toate pornind de la ideea unei forţe superioare ce hotărăşte desfăşurarea
evenimentelor din cursul vieţii unei persoane. In mitologia greacă destinul avea
caracter implacabil – putea fi prevestit, dar nu preîntâmpinat. Un exemplu în acest
sens ar fi încercările, inutile, ale lui Oedip (Oedipus Rex – Sofocle) de a se împotrivi
prezicerilor oracolului conform cărora el urma să-şi omoare tatăl şi să se
căsătorească  cu propria mamă.
Conform lui J. P. Sartre, ceea ce ni se întâmplă este rezultatul deciziilor noastre şi al
relaţiilor cu cei din jur. Un om puternic îşi asumă responsabilitatea faptelor sale şi îşi
creează propriul destin. El nu dă vina pe Divinitate pentru soarta sa deoarece, cum
spune şi Ioan Damaschin, fiecare dintre noi este înzestrat cu liberul arbitru (avem
capacitatea de a alege între bine şi rău).
În funcţie de caracterul omului, destinul este, pentru cei “slabi”, o înlănţuire de
evenimente a căror desfăşurare nu o pot controla, iar pentru cei “tari” rezultatul
alegerilor făcute în decursul vieţii.

Personal, nu sunt de acord cu afirmaţia lui Andrei Pleşu, deoarece consider că a

afirma supremaţia destinului în viaţa omului este echivalent cu a te disculpa de
propriile greşeli invocand soarta implacabilă.
Un prim argument ar fi faptul că aşa-numitul destin reprezintă, de fapt, o predestinare
de a te naşte, de a trăi într-un anumit loc şi timp. Însă restul acţiunilor omului, precum
şi implicaţiile acestora cad în responsabilitatea exclusivă a individului. Omul, fiind
înzestrat cu discernământ şi intelect, are capacitatea de a-şi construi viaţa
independent, dar şi responsabil.
Un al doilea argument în sprijinul ideii este perspectiva creştină asupra destinului si
responsabilităţii. Deşi Dumnezeu îl aşază pe om într-un anumit context spaţial şi
temporal şi îi transmite setul de norme dupa care să se ghideze în viaţă, îi lasă
acestuia libertatea de a-şi alege propria cale. Adoptând această atitudine, omul îşi
caştigă importanţa în viaţa sa, care devine o întamplare plină de rost. Destinul
imuabil nu mai poate fi invocat.
În concluzie, destinul trebuie privit ca o predestinare, în contextul libertăţii şi
responsabilităţii individuale.
 

Destinul este o forta supranaturala care hotaraste dinainte ceea ce se va intampla in

viata omului ,hotaraste ceea ce acesta va crede ,deciziile pe care acesta le va
lua;fara a i-se da sansa de a hotarî singur.  
Personal consider ca destinul nu este o chestiune de sansa ,ci de alegere; nu este
un lucru care trebuie asteptat sa pice din cer,ci un lucru care trebuie realizat cu
anumite riscuri.
Defapt nu pot numi acest lucru destin,ci pur si simplu este o urmare a unor fapte pe
care alegem sa le facem sau nu.
Un prim argument depinde de drumul pe care alegem sa il facem,de sacrificiile pe
care suntem in stare sa le facem ;de compromisuri ,pentru ca "destinul "ne
promoveaza incontinuu.
Asa zisul "destin" reda cel mai bine nepasarea oamenilor.Unii oameni isi irosesc
viata urmandu-si "destinul". Dupa parerea mea este doar o scuza pentru cei slabi ,in
loc sa caute caute rezolvarea acestia dau vina pe destin.
Dupa parerea mea nu ar trebui totul lasat in voia sortii,pentru ca trecand prin viata
fara a lua atitudine nu vom realiza nimic.
Un al doilea argument ar fi acela ca ,timpul nu le rezolva pe toate.Din pacate este
mult mai usor sa lasam timpul sa treaca dar acest lucru nu se va intampla .Poate
unele lucruri se vor rezolva ,dar altele vor continua sa existe pana vom lua atitudine .
"Destinul" ne spune ca este plasat intr-un anumit spatiu si timp,astfel incat toata viata
lui este deja hotarata.
Personal consider ca fiecare persoana hotaraste in dreptul ei, I-a decizii singur fiind
influentat sau nu de opiniile altora.
Fiecare om are sansa de a-si alege propriul destin,dar este nevoie de curaj pt a face
acest lucru.
In concluzie chiar si atunci cand consideram si afirmam destinul ni-l putem face
singuri ,ar trebui sa ne gandim ca fiecare zi de maine este incerta.

Destinul reprezinta forta sau vointa supranaturală despre care se crede că

hotărăște în mod fatal și irevocabil tot ce se petrece în viata omului. Destinul
reprezinta o serie de evenimente din viata ta, la care participi activ pentru ca ele sa
aiba loc. In opinia mea acceptarea destinului este necesara deoarece este mai
importanta decat destinul in sine.

In primul rand, aşa-numitul destin reprezintă, de fapt, o predestinare de a te

naşte, de a trăi într-un anumit loc şi timp. Însă restul acţiunilor omului, precum şi
implicaţiile acestora cad în responsabilitatea exclusivă a individului. Un om intelectual
si curajos îşi asumă responsabilitatea faptelor sale si nu dă vina pe forta divina
pentru soarta sa, construindu-si propriul destin. In esenta sfarsitul vietii unui om in
urma destinului sau nu reprezinta altceva decat aparitia unei noi vieti in loc. De
exemplu, in textul dat, stramosii nostri dacii, la moartea semenilor erau fericiti si
radeau, considerand-o ca o noua renastere.

In al doilea rand, rolul destinului este acela de a calauzi omul spre un drum in
viata, fiecare om avand destinul lui. Destinul nu trebuie respins deoarece in unele
situatii este determinant si fix neputand fi schimbat. De exemplu, in nuvela „Moara cu
noroc” destinul lui Ghita este prezis intr-un fel de batrana: „Omul să fie multumit cu
sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogătia, ci linistea colibei tale te face fericit şi „(...)
asa le-a fost dată.” Astfel, personajul, in ciuda tentativelor de a ramane pe calea cea
buna, nu se poate opune destinului necrutator care il preda fortelor raului precum si
unui sfarsit tragic.

In concluzie, acceptarea destinului este importanta deoarece destinul

reprezinta o predestinare precum si rezultatul alegerilor făcute în decursul vieţii.