CONSIDERENTE TERAPEUTICE

ÎN PROTEZĂRILE CONJUNCTE
LA PACIENȚII PARODONTOPAȚI

Medic rezident: Dr. Dimitriu Daniela

Specialitatea: Parodontologie An II
Stagiul: Protetică Dentară
 CUPRINS

I. INTRODUCERE...................................................................................3
II. IMPORTANȚA SĂNĂTĂȚII PARODONTALE ASUPRA
TERAPIEI PROTETICE..........................................................................4
III. IMPACTUL TERAPIEI PROTETICE ASUPRA SĂNĂTĂȚII
PARODONTALE.....................................................................................6
IV. CONCLUZII.....................................................................................11
V. BIBLIOGRAFIE................................................................................12

2
 I. INTRODUCERE

Dintre toate specialitățile dentisticii moderne, parodontologia și protetica dentară au cea mai
puternică și intimă relație. Pentru medicii specialiști proteticieni, sănătatea țesuturilor
parodontale joacă un rol foarte important în ceea ce privește menținerea biocompatibilității și
prin urmare a longevității lucrării protetice în cavitatea orală. Pe de altă parte, aplicarea unui plan
de tratament protetic deficitar, ce nu ține cont de fiziologia parodontală precum și de patologia
parodonțiului, poate contribui la dezvoltarea sau progresia unei boli parodontale precum și la
scăderea stabilității lucrării protetice în cavitatea orală.
Astfel, pentru a obține un efect terapeutic de succes, trebuie să existe o comunicare între
protetician și parodontolog în ceea ce privește conceperea unui plan de tratament. Tratamentul
protetic are rolul de a îmbunătăți sau de a reface comfortul pacienților prin redobândirea
funcțiilor masticatorii, a esteticii, precum și a fonației aparatului dento-maxilar. În aceeași
măsură, un rol foarte important îl are și tratamentul parodontal. Etapele de preparare protetică,
materialele utilizate precum și tehnicile aplicate trebuie să țină cont de structurile parodontale, de
starea de sănătate a acestora precum și de posibilele patologii parodontale existente. Prin urmare,
este foarte important ca țesuturile parodontale să fie sănătoase înaintea începerii tratamentului
protetic.
În ziua de azi, pacienții sunt din ce în ce mai preocupați de estetic și au așteptări din ce în ce mai
mari. Mai mult, intervențiile terapeutice în stomatologie par a fi ghidate într-o proporție din ce în
ce mai mare de marketing. Când acești factori sunt combinați cu aparițiile frecvente de noi
materiale și tehnici de fabricație, medicii stomatologi încep să se confrunte cu un exces de
variante de planuri de tratament în vederea tratării unei patologii specifice dentare; lucru care de
multe ori poate creea confuzii și o abatere de la urmărirea principiilor de tratament de bază.
Mai mult, datorită faptului că procentul de pacienți vârstnici crește, aceștia fiind mult mai expuși
patologiilor carioase, parodontale și la edentații, restaurările protetice și refacerea funcțiilor
parodontale devin din ce în ce mai dificile de efectuat. Dpdv istoric, în aplicarea protezelor
dentare, s-a pus accent în principal pe criteriile mecanice a acestora. Deși diverse studii de
laborator au demonstrat că acest criteriu este foarte important, o proporție mare de complicații
clinice în protezările fixe au avut ca factor determinant criterii biologice, precum apariția
patologiilor carioase sau parodontale postprotezare. Astfel, s-a observat faptul că dacă nivelul de
complexitate al tratamentului protetic crește, și complicațiile biologice pot crește. Prin urmare,
literatura de specialitate contemporană ce vizează tratamentul protetic fix, promovează conceptul
aplicării unui tratament protetic luând în calcul și considerentele de natură biologică a cavității
orale, mai exact biomecanica ansamblului protetic, interacțiunile dintre țesut și proteză.

3
II. IMPORTANȚA SĂNĂTĂȚII PARODONTALE ASUPRA
TERAPIEI PROTETICE

Înainte de planul de tratament propriu-zis, trebuie efectuată o evaluare a statusului odonto-

parodontal a fiecărei unități dentare precum și a întregului aparat stomatognat. Acest lucru se
poate efectua prin determinarea stării de sănătate a parodonțiului în funcție de anumiți parametri
precum afectarea zonei de furcație, mobilitatea dentară, severitatea distrucției țesutului osos etc.
Prin identificarea etiologiei și a factorilor determinanți și/sau favorizanți a bolii parodontale,
aceste evaluări clinice pot determina durata de viață a dintelui/dentiției pe arcade.
Patologia parodontală/periimplantară și alți factori contribuabili la întreținerea acesteia trebuie
eliminați sau controlați în etapa preprotetică. Semnele clinice de inflamație parodontală includ
formarea pungilor parodontale, prezența sângerării sau supurației gingivale la sondare, schimbări
de colorație, textură, dimensiune a gingiei, a consistenței gingivale precum și prezența recesiunii
gingivale. Fără aplicarea unui tratament parodontal de îndepărtare sau de control a inflamației
parodontale, se poate declanșa o cascadă de modificări patologice la nivelul parodonțiului cu
distrugerea țesuturilor parodontale, datorită întreținerii procesului inflamator prin prezența plăcii
bacteriene parodontogene, a stimulării resorbției osoase, pierderea de atașament dentar, în cele
din urmă ajungându-se la avulsia dinților. Astfel, este afectată și estetica dentară, prin
perturbarea armoniei dintre țesuturile parodonțiului și a morfologiei dinților.

A. Pregătirea preprotetică
Cuprinde ansamblul de măsuri necesare pentru igienizarea și readucerea la starea normală (în
parametri fiziologici) a cavității orale. Ca o primă atitudine terapeutică, obligatorie în cadrul
acestei etape preoprotetice, o reprezintă igienizarea cavității orale prin efectuarea detartrajului
supra și subgingival precum și surfasajului radicular, însoțit de periaj profesional. De asemenea,
se va decela placa bacteriană cu ajutorul revelatorilor de placă. Acest lucru este indicat să fie
efectuat în etapa de educare și conștientizare a pacientului în ceea ce privește menținerea unei
bune igiene orale și aplicării unor tehnici de periaj corect.
Planul de tratament odonto-parodontal trebuie alcătuit după o examinare minuțioasă și după un
diagnostic corect. Terapia parodontală cuprinde mai multe etape, în funcție de gradul de afectare
parodontală. Orice etapă terapeutică este urmată de evaluarea rezultatelor obținute, când se
apreciază răspunsul pacientului la procedurile terapeutice specifice etapei de tratament.
Obiectivele urmărite în tratamentul parodontal sunt:
- eliminarea inflamației gingivale;
- eliminarea semnelor de activitate ale bolii;
- stoparea pierderii de atașament;

4
- ameliorarea morfologiei conturului gingival;
- crearea unor rapoarte ocluzale funcționale;
- obținerea regenerării țesuturilor parodontale;
- stabilizarea dinților mobili.
După Carranza și Newman, secvența procedurilor terapeutice parodontale cuprinde:
a) Faza I de terapie – faza etiologică sau etiotropă
Are ca obiectiv eliminarea și controlul tuturor factorilor implicați în distrucția parodontală, în
scopul interceptării și opririi evoluției acesteia. Această terapie, în majoritate nechirurgicală
urmărește asanarea cavității bucale și controlul bolii parodontale active și presupune:
- controlul plăcii prin măsuri de autocontrol sau profesionale;
- detartraj și surfasaj radicular;
- corectarea factorilor iritanți restaurativi și protetici;
- tratamentul cariilor (temporar sau definitiv, în funcție de prognosticul dinților);
- terapia antimicrobiană locală sau sistemică;
- terapia ocluzală;
- deplasări ortodontice minore;
- imobilizare provizorie.
b) Faza a II-a de terapie – faza corectivă (chirurgicală/restaurativă)
Cuprinde măsurile ce au ca obiectiv restaurarea funcției parodontale și implică următoarele:
- chirurgie parodontală, plasarea implantelor, (extracțiile dentare);
- terapie endodontică (osteotomie transmaxilară, chiuretaj periapical, rezecție apicală);
- restaurări definitive;
- protezări fixe și amovibile;
- echilibrarea ocluziei.
Pentru continuarea tratamentului cu a doua etapă, cea corectivă, este absolut necesară obținerea
unei cooperări ferme în ceea ce privește autocontrolul plăcii dentare.
c) Faza a III-a de terapie – faza de menținere
Vizează controlul, prevenirea și evoluția bolii, prin reevaluări ale efectelor tratamentului și a
măsurilor de igienă orală. La reexaminările periodice se urmărește dacă se realizează un control

5
eficient al plăcii bacteriene și tartrului, se apreciază aspectul gingival, prezența/absența
inflamației a pungilor gingivale, cât și a altor modificări patologice.
În ceea ce privește leziunile parodontale, acestea vor fi tratate în faza a II-a de terapie, pornind de
la manoperele de control a plăcii bacteriene, prin efectuarea detartrajului și continuându-se cu un
tratament chirurgical de eliminare a pungilor, atunci când leziunile sunt mai profunde și bogate
în țesut de granulație.

B. Gingivectomia sau gingivo-alveolo-plastia

Este necesară uneori pentru a mări coroana clinică a unui dinte stâlp. Timpii chirurgicali ai unei
gingivectomii sunt:
- marcarea profunzimii pungii;
- realizarea unei incizii vestibulare și orale festonate la 2mm apical de punctele hemoragice;
- prin înclinarea bisturiului în direcție coronară, se obține o bizotare externă a gingiei;
- se îndepărtează în totalitate țesutul de granulație, iar resturile de tartru existente subgingival se
îndepărtează prin detartraj urmat de netezirea suprafețelor radiculare.

În plus, pentru obținerea unui control a inflamației parodontale, medicul parodontolog poate
aplica un management al țesuturilor moi și dure la nivelul zonelor edentate. Proceduri
chirurgicale precum augumentări osoase, a crestei alveolare precum și liftingul sinusal, ce pot fi
efectuate în siturile ce vor primi implanturi dentare, în vederea corectării deformărilor crestelor
alveolare.

III. IMPACTUL TERAPIEI PROTETICE ASUPRA SĂNĂTĂȚII

PARODONTALE

Lucrările protetice trebuie realizate și aplicate ținându-se cont de principiile de biofuncționalitate

și biointegrare de la nivelul cavității orale și implicit de la nivelul țesuturilor parodontale.
Restaurările protetice defectuoase pot contribui la progresia bolii parodontale prin creșterea
acumulării de placă bacteriană, a retențiilor alimentare la interfața dintre lucrare-dinte stâlp. De
asemenea, invazia spațiului de lățime biologică poate contribui la apariția inflamației
parodonțiului.

6
A. Lățimea biologică
Reprezintă lățimea articulației dento-gingivale, acționând ca o barieră fiziologică de protecție în
jurul dinților naturali. Posedă proprietăți de regenerare și de adaptabilitate dinamică. LB
( lățimea biologică) este alcătuită din epiteliu joncțional și țesut conjunctiv.  Gargulio și colab.
(1961) a stabilit că, în medie, această distanță este de 2.04 mm (atașare epitelială - 0.97 mm și
țesut conjunctiv - 1.07 mm) cu o adâncime a canelurii de 0.69 mm. Nevins și Skurow (1984)
caracterizează lățimea biologică ca sumă a lățimii fibrelor decorative cu conectori, conexiunea
epitelială și adâncimea canelurii. Însă, dimensiunea este dinamică în mod special atașamentul
epitelial, ce variază de la un individ la altul.
Similar dinților naturali, o lățime consistentă a mucoasei peri-implantare a fost găsită aderând la
nivelul bontului protetic a implantului dentar. Dpdv histologic, previne formarea de placă
supragingivală prin intermediul existenței unei zone de țesut conjuctiv sănătos, ce împiedică
infiltrația celulelor inflamatorii.
Nerespectarea lățimii biologice a fost discutată de nenumărate ori în ceea ce privește faptul că
reprezintă un factor contribuabil în afectarea sănătății parodontale. Afectarea acestui spațiu poate
rezulta din multiple motive precum: procese carioase extinse, prezența restaurărilor subgingivale,
coroană clinică scurtă, prezența fracturilor dentare. În urma unor studii efectuate pe cadavre, au
fost raportate atașamente epiteliale pe suprafețe mai întinse în jurul dinților ce au avut tratament
restaurator decât pe cei nerestaurați.
Într-un alt studiu de grup, s-a observat faptul că la pacienții cu restaurări supracrestale cu
amalgam, nerespectarea lățimii biologice poate duce la apariția recesiunii gingivale și pierdere
osoasă la nivelul crestei alveolare. Din punct de vedere histologic, în urma invaziei acestui
spațiu, pierderea de atașament poate determina restabilirea joncțiunii dentogingivale din jurul
restaurației protetice, lucru care poate duce la apariția unui proces de liză parodontală. Clinic,
semnele nerespectării acestei lățimi biologice sunt: apariția durerii la nivelul țesuturilor
parodontale, inflamație gingivală, hiperplazie gingivală localizată și formarea pungilor
parodontale. Prin urmare, dacă în urma unei evaluări clinice se constată posibilitatea afectării
acestui spațiu, trebuie efectuate proceduri corective în etapa preprotetică a tratamentului,
proceduri precum extruzii ortodontice sau cele de alungire a coroanei dentare.
Alungirea coroanei dentare poate fi efectuată prin intermediul a mai multor tehnici precum:
gingivectomie, decolarea unui lambou la nivel apical, sau decolarea unui lambou la nivel apical
cu reducție osoasă. Dintr-o perspectivă parodontală, trebuie să se țină cont de mai mulți
parametri pentru reușita intervenției: estetica, posibilitatea expunerii zonelor de furcație, suportul
osos remanent precum și rația coroană/radacină. În ciuda variațiilor individuale, un minim de
3mm distanță de la nivelul osos până la marginile restaurației protetice, au fost sugerate a fi
optime. Efectul de încercuire (Ferrule effect) pentru viitorul design protetic este de asemenea un
factor cheie în determinarea planului chirurgical. Postoperator, proteza finală poate fi aplicată
doar după ce vindecarea țesutului este completă. O perioadă de minim 6-8 săptămâni de
vindecare este recomandată după intervenția de alungire a coroanei dentare fără rezecție osoasă.

7
Majoritatea cercetătorilor cred că afectarea lățimii biologice este una dintre cauzele apariției
resorbției osoase postimplantare. În timpul fazei inițiale de vindecare implantară, remodelarea
osoasă periimplantară este stimulată de procesul de remaniere a spațiului lățimii biologice,
pentru a permite formarea unei bariere stabile de țesut moale. Mai mult, zonele cu microspații și
interfețele suprafețelor netede/rugoase pot fi asociate cu suprafața de întindere a lățimii biologice
periimplantare. Astfel, una dintre strategiile de a preveni resorbția osoasă timpurie
postimplantare, este controlarea lățimii biologice și a microspațiilor.
În 2006, Lazara și Porter au introdus un concept intitulat ,,platform-switching” pentru
repoziționarea orizontală interioară a joncțiunii bontului protetic al implantului. Conectarea de
corpul implantului a bontului protetic cu un diametru mai redus, poate să limiteze infiltrația
celulelor inflamatorii periimplantar, în locul unei migrări apicale adiționale. Studii ulterioare, au
sugerat faptul că acest design poate duce la prezervarea țesuturilor moi parodontale. În schimb,
au fost înregistrare efecte limitate în ceea ce privește țesuturile dure de susținere.

B. Relația proximală
Tipurile de ambrazuri, atât cele orizontale cât și verticale a spațiilor interproximale, arată
impactul prezenței papilei interproximale. Pierderea papilei poate duce la afectarea esteticii, la
retenția resturilor alimentare, lucru care poate dezvolta o inflamație parodontală. În ceea ce
privește distanța de la punctul de contact până la creasta alveolară, aceasta nu trebuie să
depășească valoarea de 5mm, pentru a putea fi prezervată papila în dentiția naturală. Acest
concept a fost de asemenea confirmat de către un studiu retrospectiv ce a examinat dimensiunea
verticală dintre restaurările pe un singur implant și a dinților naturali. Cererea protezelor pe
implante este mai strictă: un minim de 3mm a distanței interimplantare este necesară pentru a
menține nivelul crestei alveolare, prevenind posibilitatea pierderii papilei. Astfel, pierderea
papilei poate fi de așteptat într-un context în care dimensiunea verticală dintre două implanturi
este mai mare de 3mm.
Contactele ocluzale deschise pot juca un rol foarte important în menținerea sănătății parodontale.
Relația dintre contactele deschise și distrucția parodontală a fost o problemă controversată până
în secolul trecut. Pentru a verifica impactul contactelor deschise asupra parodonțiului, Jenberg si
col. au condus un studiu ce cuprindea 104 pacienți cu contacte ocluzale deschise unilateral. Pe
lângă creșterea prevalenței retenției alimentare, zonele vizate unde existau aceste contacte,
prezentau pungi parodontale mai profunde, pierdere de atașament clinic, deși nu au existat
diferențe semnificative a indexului gingival, a celui de sângerare și celui de tartru între tipurile de
contacte. În ciuda unei conexiuni indirecte dintre contactele deschise și inflamația parodontală,
se poate conclude din aceste studii, faptul că retenția alimentară datorată acestor contacte
deschise și prin urmare infiltrația resturilor alimentare poate duce la creșterea adâncimii pungilor
parodontale precum și la creșterea pierderii de atașament dentar.

8
C. Contururile lucrării protetice
Un contur coronar adecvat poate asigura protecția marginilor gingivale, permițând efectuarea
acțiunii de autocurățire și curățire artificială, menținând astfel igiena orală. O supraconturare a
lucrării protetice poate determina retenția plăcii bacteriene și prin urmare poate stimula
inflamația parodontală. Sackett și Gildenhuys au efectuat un studiu în care au comparat
modificări ale țesuturilor parodontale la 42 de perechi de situri experimentale și de control (la
nivelul dinților adiacenți) pe o perioadă de 42-49 de zile. În urma studiului, 59% a siturilor
mandibulare test și 70% a celor maxilare, au aratat o creștere semnificativă a inflamației
gingivale din pricina supraconturării lucrărilor protetice. De asemenea, mai mult de 50% a
acestor situri au prezentat și o creștere a cantității de lichid crevicular.

D. Plasarea marginilor lucrării protetice

Plasarea marginilor lucrării protetice trebuie să se efectueze ținându-se cont de mai multi factori
precum: progresia bolii carioase, formele de retenție/rezistență, estetică, ș.a. Folosind marginea
gingivală liberă ca și punct de referință, restaurările supra- sau subgingivale au propriile lor
avantaje și dezavantaje. Restaurările supragingivale au cel mai favorabil design, întrucât permit o
igienizare mai ușoară. În ciuda unei mai bune estetici, lucrările subgingivale au fost asociate cu
un risc mai mare de dezvoltare a inflamației parodonțiului în zonele cu gingie keratinizată sub
2mm. Mai mult, marginile restaurative a lucrării de la nivel subgingival, pot afecta sănătatea
țesuturilor parodontale din mai multe motive.
Primul motiv ar fi faptul că marginile situate la acest nivel au o șansă mai mare de a invada
spațiul de lățime biologică, lucru care poate duce la o accentuare a distrucției parodontale. Un alt
motiv, îl reprezintă accesul limitat, lucru care poate determina o finisare dificilă și ineficientă a
marginilor, rămânând suprafețe rugoase, ce devin retentive pentru placa bacteriană care stagnând
mai mult timp pot duce la dezvoltarea unui proces inflamator parodontal. Lipsa atașamentului
fibrelor perpendiculare periimplantare, pot determina migrarea apicală a excesului de cement,
amplificând procesul inflamator.
Mai mult, posibilitatea menținerii unei igiene orale eficiente este pusă cu semnul întrebării în
ceea ce privește restaurările protetice cu extensii subgingivale mai profunde. Adâncimea de
penetrare a metodelor de control a plăcii la domiciliu este de 1-3mm subgingival (ex. clătirile cu
apă de gură, periajul dentar, flossing-ul). În ceea ce privește irigările subgingivale, conform
Academiei Americane de Parodontologie, acestea au o penetrare subgingivală de 3mm sau 50%
din adâncimea sondării parodontale. Prin urmare, pentru a preveni distrucția parodontală,
restaurările protetice supragingivale sunt cele mai recomandate în zonele unde estetica primează
mai puțin. Pentru zonele unde este necesară aplicarea unei lucrări cu extensie subgingivală,
trebuie să se țină cont de anumite principii incluzând efectuarea unor extensii subgingivale mai

9
conservative, suficientă grosime a gingiei keratinizate (cel puțin 2mm inclusiv 1mm de gingie
atașată), suprafețe netede a marginilor precum și evitarea invadării spațiului de lățime biologică.

E. Trauma ocluzală
Ca o unitate funcțională, dintele și structurile sale de suport preiau presiunile forțelor ocluzale de
la nivelul articulației și a mm. masticatori. Ca răspuns la aceste forțe, structurile parodontale pot
experimenta schimbări la nivelul țesuturilor, inclusiv procese de liză, reparație sau de remodelare
adaptivă a parodonțiului. Mai mulți factori patologici sunt legați de trauma ocluzală, factori
precum: dizarmonie dento-alveolară, prezența parafuncțiilor (bruxism) etc.
Ca rezultat a unei forțe ocluzale excesive sau a unei reduceri a suportului parodontal, dinții
afectați de trauma ocluzală dezvoltă următoarele semne clinice: odontalgie, creșterea mobilității
dentare, sensibilitate la percuție, fremitus, abrazie dentară și chiar fractură dentară. Dpdv
radiologic, se pot observa radiotransparențe la nivelul ligamentelor parodontale, cu înteruperea
laminei dura, resorbții radiculare precum și radiotransparență la nivel periapical sau la nivelul
furcațiilor.
Supraîncărcarea ocluzală de asemenea mai cauzează și complicații biomecanice a implanturilor
dentare precum și resorbții osoase periimplantar. Cu persistența unei forțe ocluzale patologice
(prea mari), este posibilă pierderea procesului de osteointegrare, lucru care va duce la un eșec
implantar. Alte manifestări clinice a complicațiilor biomecanice implantare pot include fractura
componentei coronare a lucrării protetice precum și slăbirea șurubului sau atașamentului
bontului protetic. Ca o completare în ceea ce privește supraîncărcarea implantară, mai mulți
factori pot contribui la complicații biomecanice precum oferta și calitatea țesutului osos, design-
ul implantului, design-ul corpului protetic precum și prezența parafuncțiilor. Prin urmare, pentru
a evita complicațiile biomecanice rezultate în urma unei ocluzii vicioase, verificarea ocluziei
pacientului este o etapă foarte importantă. Analiza tridimensională a ocluziei utilizând Cheia lui
Angle sau Curba lui Spee, sunt esențiale.

F. Tehnicile de retracție gingivială în vederea amprentării: efectul asupra țesuturilor moi

Efectuarea unei amprentări cât mai fidele este necesară pentru a evita adaptări marginale
deficitare ce pot cauza inflamația țesuturilor parodontale sau riscul apariției cariilor marginale
secundare. Astfel, managementul țesutului gingival este esențial pentru obținerea unei amprentări
eficiente mai ales în restaurările protetice cu localizare subgingivală. Există mai multe tehnici de
repoziționare gingivală, tehnici mecanice, chemo-mecanice precum și chirurgicale. Ruel și col.
au raportat faptul că metodele de retracție gingivală pot cauza 0.1-0.2mm de recesiune gingivală
și distrugerea epiteliului joncțional, care a durat 8 zile pentru a se regenera. Astfel, agenții
chimici precum și forțele mecanice a șnururilor de retracție gingivală pot declanșa o recesiune
gingivală temporară și apariția proceselor inflamatorii gingivale.

10
A fost demonstrat că diferențele intervalelor de timp a plasării agentului chimic de retracție pot
cauza diferite grade de inflamație tisulară de la bun început. Prin urmare, o manipulare eficientă
a diferitelor tehnici de retracție precum și tipul de materiale utilizate și management-ul timpului
de expunere a acestora asupra țesutului gingival, sunt factorii cheie pentru a evita liza
permanentă a țesuturilor pe perioada tehnicii de amprentare.

IV. CONCLUZII

Un parodonțiu sănătos este o premiză obligatorie în vederea obținerii unui tratament protetic de
succes. Fără o relație interdisciplinară între parodontologie și protetică dentară, pot apărea
consecințe de natură biologică, funcțională sau de estetică, lucru care va duce la necesitatea
aplicării unor retratamente mai invazive și mai scumpe.
Astfel, colaborarea eficientă între parodontolog și protetician este esențială pe perioada
desfășurării întregului plan de tratament, inclusiv perioada de mentenanță, ambele specialități
împărtășind același obiectiv: menținerea esteticului și a armoniei funcționale a aparatului
stomatognat.

11
 V. BIBLIOGRAFIE

1. Dumitriu T. H.: Tratat de Parodontologie, Editura Viata medicală românească, 2015; ISBN
978-973-160-088-8
2. Forna N., Protetică Dentară Vol. II, Editura Enciclopedică, 2011; ISBN 978-973-45-0634-7
3. Newman M.G., Takei H. H., Klokkevold P.R., Carranza F. A., Newman and Carranza’s
Clinical Periodontology, Ediția a 13-a, Editura Elsevier, 2018; ISBN 978-0-323-52300-4
4. Yung-Ting Hsu, The relationship between periodontics and prosthodontics: the two-way
street [online], Journal of Prosthodontics and Implantology,2015; 4(1) Available from: URL:
https://www.researchgate.net/publication/308890046

12