Dreptul european al concurenţei

Analiza conceptului de …
1. Semnificaţia generică şi specifică a concurenţei.
2. Clasificarea – felurile concurenţei:
a. Concurenţa ilicită (neloială, interzisă sau abuzivă);
b. Concurenţa licită (loială)
3. Domeniile deschise concurenţei şi domeniile interzise concurenţei.

În sens generic prin concurenţă sau competiţie se înţelege o întrecere între cel puţin
2 persoane fizice sau juridice, care trebuie să desfăşoare activităţii similare şi să aibă
acelaşi ţel comun. Regulile impuse şi acceptate în viaţa normală sau de toate zilele sunt
transferate şi în domeniul comercial/economic.
Concurenţa în sens comercial şi economic înseamnă lupta dusă atât pe plan intern,
cât şi internaţional, între agenţii economici pe de-o parte, între aceştia şi comercianţi sau
numai între comercianţi în scopul realizări de profituri cât mai mari, ca urmare acaparări
unor segmente tot mai largi de piaţă şi în consecinţă a sporiri volumului de afaceri.
Elemente ce rezultă din definiţie:
- trebuie să existe o confruntare între subiecţii care desfăşoară activităţi
economice sau de comerţ;
- între aceşti subiecţii trebuie să existe o tendinţă comună – obţinerea unor
beneficii cât mai mari;
- între aceştia trebuie să existe o adversitate;
- fiecare dintre operatori de pe piaţă trebuie să urmărească acapararea
unor segmente cât mai mari de pe piaţă şi implicit a clientelei.
Clasificarea concurenţei:
I. concurenţa: - licită (legală, normală, cinstită);
- ilicită (incorectă, nelegală).
În Legea 11/1991 în art 1 se precizează: Comercianţii sunt obligaţi să-şi desfăşoare
activitatea cu bună credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor
consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale.
În Legea 21/1996 – legea concurenţei, în art 1 se prevede: prezenta lege are drept
scop protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial, normal
în vederea promovări intereselor consumatorilor.
Cele 2 reguli instituite în Legea 11 şi Legea 21 au la bază prevederile constituţionale
– art 134 Const.
În legătură cu concurenţa loială în UE există şi conceptul de concurenţă eficace
(eficientă).

II. concurenţa – admisă;

- interzisă
În art 1 alin 4 din Legea 21/1996 se arată că prezenta lege nu se aplică pieţii munci
şi relaţiilor de muncă, la litera b – nu se aplică pieţei monetare şi pieţei titlurilor de
valoare. Concurenţa mai este interzisă în relaţiile dintre comercianţii şi prepusul său.
III. concurenţa – abuzivă.

Dreptul concurenţei, ca ramură a sistemului de drept din România

1. Noţiunea dreptului concurenţei şi teoriile cunoscute în doctrină.
1
 2. Obiectul dreptului concurenţei.
3. Principiile dreptului concurenţei.
4. Delimitarea dreptului concurenţei de alte ramuri de drept.
5. Dreptul european al concurenţei ca ramură a dreptului a sistemului UE.
Pentru existenţa unei ramuri de drept se cere a fi îndeplinite condiţiile:
- să existe un obiect de reglementare distinct şi care să aibă un impact
social, politic sau economic;
- să existe suficiente reglementări juridice în domeniul respectiv care sunt
deja elaborate şi care să fie adunate într-o singură ramură de drept;
- să existe un cadru instituţional format sau în curs de formare, care să se
ocupe de punerea în practică a ramuri juridice respective;
- să existe o doctrină şi o jurisprudenţă formată, adică o cauzistică pe care
specialiştii din acest domeniu să o comenteze;
- să existe o finalitate economico-socială a acestei ramuri de drept.
Cu privire la conceptul de concurenţă:
- această ramură cuprinde atât dispoziţiile al căror scop reprimarea
concurenţei neloiale, cât şi pe cele care au ca obiect restricţiile concurenţei
(concurenţa interzisă);
- în sens restrâns s-a susţinut în doctrină că dreptul concurenţei se reduce
doar la normele care reglementează concurenţa neloială;
- în afară de normele la care s-a făcut referire înainte, dreptul concurenţei
cuprinde şi normele cu privire la practicile anti-concurenţiale, precum şi pe cele
de concurenţă abuzivă din domeniul comercial.
Potrivit acestor teorii, nu trebuie să lipsească nici normele referitoare la subiecţii care
participă la competiţie şi nici cele care privesc semnele distinctive, ce ţin de proprietatea
intelectuală (în leg cu tezele).
Prin dreptul concurenţei se înţelege ansamblul de reglementări destinate să asigure în
raporturile de piaţă interne şi internaţionale, existenţa şi exerciţiul normal al competiţiei
dintre agenţii economici între comercianţi, în lupta pentru câştigarea, extinderea şi
păstrarea clientelei.
Trăsăturile dreptului concurenţei:
- este o ramură de drept specifică economiei, pt că are o finalitate
economică;
- este o ramură de drept pluridisciplinară – preia importante instituţii din
dreptul public (dr administrativ, civil, penal);
- este un drept intervenţionist – intervin normele, atunci când concurenţa nu
se desfăşoară la parametri normali.
Delimitarea dreptului concurenţei de alte ramuri de drept:
1) dreptul concurenţei are strânse legături cu dreptul civil – majoritatea
practicilor restrictive sau abuzive de concurenţă sunt rezolvate pe calea acţiunilor
civile;
2) cu dreptul penal;
3) cu dreptul comercial – relaţii dintre comercianţi, dintre comercianţii şi
consumatori şi dintre comercianţii şi prepuşi lor;
4) dreptul consumatorului.
Principiile dreptului concurenţei:
1. principiul liberei concurenţei – art 134 Const – constă în libertatea fiecărui
agent economic de a-şi stabili strategia, momentul când intră sau iese de pe
2
 piaţă, precum şi mijloacele pe care le consideră potrivite pt câştigarea
competiţiei;
2. principiul etici concurenţiale – art 1 din Legea 11 şi art 2 din L 21/1996;
3. principiul eficacităţii – toate normele dreptului concurenţei sunt subordonate
exclusiv obiectivelor economice exercitate de operatorii de pe piaţă.

Raportul juridic de concurenţă

• Unele consideraţii generale privind raportul juridic

• Noţiunea raportului juridic de concurenţă
• Subiecţii raportului juridic de concurenţă
• Obiectul juridic al raportului de concurenţă
• Conţinutul raportului juridic de concurenţă
Raporturile juridice sunt acele raporturi determinate de existenţa relaţiilor sociale
din diferite domenii şi care se formează pe baza normelor juridice în vigoare şi în care
participanţii sau subiecţii apar ca titulari de drepturi şi obligaţi reciproce şi a căror
realizare este asigurată atât prin comportamentul acestora, cât şi prin măsuri juridice
impuse.
Dpdv al concurenţei trebuie avut în vedere relaţiile ce se nasc şi se dezvoltă în
activitatea economică şi comercială, care pot avea caracter public sau privat.
Dpdv al concurenţei: acel rap prin care relaţiile sociale patrimoniale sau
nepatrimoniale din sfera economică a producţiei, a distribuţiei sau a consumului de
mărfuri sau servicii sunt reglementate prin norme ce ţin de dreptul concurenţei şi care
cuprind drepturi şi obligaţii corelative ale subiecţilor acestui raport.
În toate normele de drept concurenţial sunt reglementate relaţiile sociale care
privesc:
a) comportamentul celor care participă la concurenţă;
b) modalităţile de desfăşurare a concurenţei;
c) relaţiile care se nasc şi se dezvoltă în cazurile în care concurenţa este
neloială sau abuzivă.
Din definiţie rezultă clasificarea raporturilor juridice de concurenţă:
1) raport juridic de autoritate sau conformare – în cadrul activităţi economice
şi comerciale, operatorii sunt obligaţi prin dispoziţii imperative să adopte o
anumită conduită astfel încât să nu restrângă sau să împiedice ori să nu
denatureze a jocului normal a concurenţei; acestor operatori li se impune să
desfăşoare activitatea cu bună credinţă;
2) raportul juridic este un raport de egalitate – potrivit acestei caracteristici:
participanţii de pe piaţă sunt egali în ceea ce priveşte şansele de stat, precum şi
cele ce privesc alegerea mijloacelor necesare pt câştigarea competiţiei.
Subiecţii raportului juridic de concurenţă
În cadrul unui raport juridic trebuie să existe cel puţin 2 subiecţii, care au drepturi şi
obligaţii corelative, care trebuie să-şi desfăşoare activitatea potrivit normelor aflate în
vigoare. Pe piaţă nu pot participa orice persoane fizice sau juridice, pot participa doar cei
ce îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege.
Categorii de subiecţii
1) Statul reprezentat de autorităţile administrative, care sunt purtătoare
… prerogativelor de putere: consiliul concurenţei, camera de comerţ şi

3
 industrie, registrul comerţului, instanţele judecătoreşti. În Legea 21/1996 ca
reprezentanţi ai statului avem ca subiecţii: organele centrale sau locale ale
administraţiei publice, în măsura în care acestea prin deciziile emise sau
reglementate adoptate internaţionale în operaţiuni de piaţă, influenţând astfel
direct sau indirect concurenţa;
2) Comercianţii individuale; societăţile comerciale; asociaţiile de societăţi
comerciale – în art 7 din Codul comercial se prevede faptul că, comercianţi
sunt aceia care fac acte de comerţ având comerţului ca o profesiune, se
prevede că sunt asimilaţi cu comercianţi şi meseriaşii care prelucrează
materiale, intră pe piaţă şi îndeplinesc acte de comerţ. Din Legea 300/2004
sunt prevăzute regulile de autorizare a persoanei fizice şi a asociaţiilor
familiale (OUG 44/2008);
3) Subiecte de drept al concurenţei şi operatorii economici care
acţionează pe piaţă – Legea 425/2006 Cod consumului; societăţile comerciale,
regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste;
4) Societăţile comerciale – Legea 31/1990;
5) Regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste

Conţinutul raportului juridic de concurenţă

Drepturile operatoriilor de pe piaţă:
- să aibă acces pe piaţă (general, fundamental, libertatea trebuie să existe
fără limite);
- egalitatea şanselor pentru concurenţi;
- libertatea de alegere a partenerilor de afaceri;
- dreptul de a stabili în mod autonom strategia de preţuri şi de investiţii;
- libertatea producătorilor de bunuri de a alege sistemul de distribuţie al
acestora;
- libertatea de a se adresa, de a cere protecţie şi sprijin autorităţilor
abilitate în cercetarea şi investigarea practicilor interzise;
- să aibă un loc propriu pt fondul de comerţ;
- drepturile de a folosi neîngrădit semnele distinctive stabilite pt produs
proprii, obligaţiile subiecţilor raportului juridic de concurenţă (de a respecta
drepturile celorlalţi; să respecte regulile impuse pt desfăşurarea unui comerţ
licit; să respecte regulile impuse de registrul comerţului în ceea ce priveşte
înmatricularea şi desfăşurarea activităţilor pe piaţă).

În dr european al concurenţei subiecţii rap j sunt întreprinderile; în jurisprudenţa

Curţi Europene de Justiţie, întreprinderea poate fi o pers f sau j cu orice formă de
organizare, capabilă să acţioneze prin producţia de bunuri, prin comerţ sau investiţii pe
piaţa internă şi într-un cadru concurenţial normal. Tot potrivit Curţi Europene de Justiţie,
nu are relevanţă, forma juridică prin care se desf activitatea acestor întreprinderi şi nici
modul de finanţare, ori dac realizează sau nu profit.
Prin interpretarea dispoziţiilor art 81 din Tratatul de constituire al comunităţi
europene, încheiat la 15 martie 1957 de la Roma, pot fi considerate întreprinderi,
următoarele entităţi:
- un comerciant independent – pers f sau j care comercializează bunurile
sau prestaţiile sale;
- întreprinderile publice – aşa cum sunt prezentate în art 86 din Tratat;
4
 - organismele de stat cu economie centralizată, care desf activităţi de
import şi de export;
- statul sau orice organ de stat, care exercită o activitate asemănătoare
unei întreprinderi;
- asociaţia profesională în care asociaţii sunt reciproc reprezentaţi şi care
formează o întreprindere, chiar fără personalitate juridică;
- organizaţiile contabile sau financiare şi lucrează ca o întreprindere.
Evoluţia reglementărilor cu privire la concurenţa în UE
Rom a încheiat în 1993 Acordul European prin care se instituie cooperarea în Rom şi
ţările din UE – L 20/1993.
În 1992 Tratatul de la Roma a fost modificat prin Tratatul de la Amsterdam.

Cadru normativ privind concurenţa economică

stabilit prin Tratatul de funcţionare a UE (Roma 1952)

În partea a III-a, titlul 7 (art 101-118) sunt prevăzute norme privind concurenţa,
impozitarea şi armonizarea legislaţiilor.
În capitolul I sunt reguli de concurenţă.
În secţiunea 1 de la art 101-106 sunt reguli aplicabile întreprinderilor.
În art 101, al 1 se prevede: sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise
acordurile dintre întreprinderi, toate deciziile asociaţilor de întreprinderi şi practicile
concertate care, pot afecta ori au ca efect împiedicarea, limitarea sau distorsionarea
concurenţei pe piaţa internă şi în special cele care:
- la litera A fixează direct sau indirect preţurile de vânzare-cumpărare sau
alte condiţii comerciale;
- la litera B limitează sau controlează producţia, pieţele, dezvoltarea
tehnologică şi investiţiile;
- la litera C se împart pieţele şi sursele de aprovizionare;
- la litera D se interzic cele prin care se aplică condiţii ilegale la tranzacţii
de acelaşi fel, încheiate cu alţi parteneri comerciali, situându-i pe primi într-o
poziţie defavorabilă;
- la litera E se condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către
celelalte părţi, a unei obligaţi suplimentare, care prin natura lor, nu au legătură
cu obiectul contractului.
În art 101, al 2 se prevede: că toate acordurile, deciziile sau practicile concertate,
interzise de alin 1 sunt nule de drept.
În art 101, alin 3 sunt prevăzute deciziile, acordurile şi practicile concertate, care
pot fi exceptate, de la interdicţia arătată în alin 1, nu sunt sancţionate practicile, care deşi
interzise contribuie la ameliorarea distribuţiei/producţiei de mărfuri, ori la promovarea
progresului tehnic; nu sunt sancţionate dacă nu se elimină concurenţa pe o piaţă
substanţială a pieţii interne.
În art 102, este reglementat abuzul de poziţie dominantă: este incompatibilă cu
piaţa comună şi se interzice orice abuz de poziţie dominantă a uneia sau mai multe
întreprinderi pe piaţa internă, în ansamblu ei sau pe un segment al acesteia, în măsura în
care acest abuz afectează schimburile comerciale între statele membre şi care constă în:
- litera A: impunerea în mod direct a preţurilor de vânzare-cumpărare sau
a altor condiţii comerciale;

5
 - litera B: limitarea producţiei, a dezvoltări tehnologice şi a pieţei de
desfacere;
- litera C: aplicarea de condiţii diferite la tranzacţii încheiate cu alţi
parteneri;
- litera D: condiţionează încheierea de contracte, prin acceptarea de
condiţii, care nu au legătură cu contractele respective.
În capitolul 1 sunt prevăzute dispoziţii cu privire la dreptul comisiei europene şi al
UE de a emite regulamente şi decizii cu forţă obligatorie pt toate statele membre UE, în
ceea ce priveşte desfăşurarea activităţi concurenţiale, investigarea şi sancţionarea
practicilor restrictive arătate în articolele 101 şi 102.
Analiza practicilor restrictive prevăzute în art 101 şi 102 din Tratat. Din textele celor
2 articole, politicile concurenţiale ale UE sunt direcţionate pe 4 domenii:
1. eliminarea acordurilor de restricţie a concurenţei şi a abuzurilor de poziţie
dominantă;
2. controlul fuziunilor de întreprinderi;
3. liberalizarea sectoarelor economice sub formă de monopol;
4. monitorizarea subvenţiilor acordate de statele UE.
Potrivit dispoziţiilor din art 101 alin 1, sunt interzise:
- acordurile dintre întreprinderi;
- deciziile asociaţilor dintre întreprinderi;
- practicile concertate.
Acordurile – în principiu acordurile care se încheie în scopul promovări/creşteri
producţiei, al cercetări sau al progresului tehnic nu sunt sancţionabile, dar dacă potrivit
dispoziţiei din art 101 al 1, Comisia europeană este sesizată de o pers f sau j, care are un
interes legitim, de către părţile ale unei înţelegeri sau se sesizează din oficiu despre o
încălcare a dispoziţiilor respective, se vor aplica prevederile Regulamentului nr 1/2003.
Întreprinderile sunt obligate să stabilească dacă acordurile încheiate sunt susceptibile să
intre în sfera de aplicare ale art 101 al 1 sau dacă sunt îndeplinite condiţiile de la art 101
al 3.
Acordurile interzise dintre întreprinderi poate să aibă forma expresă sau tacită prin
care cel puţin 2 întreprinderi independente îşi exprimă, în mod direct şi neviciat, acordul
cu privire la cerere, ofertă şi preţ; sau în legătură cu comportamentul de bună-credinţă
sau de rea-credinţă pe piaţă. Dpdv faptic o înţelegere se poate realiza scris, oral sau pe
diferite suporturi.
Acordurile sau înţelegerile pot fi pe orizontală, at când intervin între întreprinderi,
aflate pe acelaşi nivel economic, şi pot fi şi pe verticală, care se realizează între
întreprinderi aflându-se în diferite faza ale procesului de producţie şi comercializare şi care
sunt independente.

Concentrările economice – Practica concertată

Vizează formele de coordonare între … care fără să fi real o convenţie propriu-zisă

între ele se aliniază la condiţii de concurenţă care nu corespund cerinţelor normale ale
pieţei. De regulă, întreprinderile cu o putere economică mai mică îşi coordonează acţiunile
economice şi strategiile de piaţă în mod voit cu alte întreprinderi mai puternice.
Analiza practicilor date cu titlu exemplificativ – art 101 – al 1 din Tratat de
funcţionare al UE

6
 A.1. Stabilirea preţurilor de v/c ori a altor condiţii comerciale. Fixarea concertată a
preţurilor se realizează prin înţelegeri încheiate pe orizontală, care pot fi exprese/tacite.
Această practică se săvârşeşte numai cu intenţie şi este considerată ca fiind interzisă chiar
prin săvârşirea ei. Fixarea de preţuri prin înţelegeri poate fi directă atunci când
întreprinderile urmăresc profituri imediate şi vizibile şi poate fi indirectă atunci când
întreprinderile eludează legea în aşa fel încât creează impresia că nu urmăresc obţinerea
unor avantaje materiale şi că respectă regulile concurenţei. Preţurile stabilite printr-un
acord pot fi maxime/minime.
B.2. limitarea sau controlul producţiei şi a surselor de aprovizionare. Această
practică se realizează în perioadele de criză economică atunci când marii producătorii
dispun de depozite imense de mărfuri şi scot pe piaţă cantităţi minime la vânzare.
C.3. Repartizarea pieţelor/a surselor de aprovizionare între întreprinderi cu o putere
economică mare. Practica mai este cunoscută şi sub denumirea de suagresiune
comercială întrucât există întreprinderi implicate se obligă să nu intre unul pe piaţa altuia
şi îşi împart piaţa teritorială şi de produs; clientela precum şi pe consumatorii
finali/intermediari.
D.4. Aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente partenerilor comerciali –
prin crearea unor dezavantaje. Această practică se realizează prin acte de discriminare
care se fac prin mijloace mass-media şi primesc anumite întreprinderi care se află în
situaţia de dependenţă economică faţă de unele întreprinderile puternice dpdv econ.
E.5. Condiţionarea încheierii de contracte prin care se stabilesc prestaţii
suplimentare care nu au legătură cu contractele încheiate. Practica se manifestă prin
vânzarea legală, care cu jurisprudenţa Curţii europene de Justiţie este denumită aceea
vânzare în care realizarea obiectivului principal al contractului este condiţionată de un
obiectiv suplimentar care nu are legătură cu contractul respectiv.
În afară de cele 5 practici, în L 21/2996 din Rom au mai fost prevăzute tot cu titlu
de ex încă 2 practici restrictive de concurenţă.
F.6. Participarea în mod concertat cu oferte trucate la licitaţii sau la orice alte forme
de concurs de oferte.
G.7. Se consideră practică anticoncurenţială eliminarea de pe piaţă a altor
concurenţi, limitarea/împiedicarea accesului pe piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei
de către agenţii concurenţi, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra sau de a nu vinde
către anumiţi agenţi economici fără o justificare rezonabilă.

Organismele europene în domeniul concurenţei

În domeniul concurenţei: Consiliul Uniunii Europei, Parlamentul European, Comisia

UE, Curtea europeană de justiţiei şi Tribunalul.
Parlamentul European evaluează periodic activităţile Comisiei europene, printr-un
raport anual, pe care aceasta îl întocmeşte. Parl analizează şi face observaţii privind
evoluţiile importante în acest domeniu.
Consiliul UE – a fost creat în 2002 un organism care se numeşte Consiliul
concurenţei şi care se ocupa cu legătura cu Comisia europeană. Consiliul analizează
probleme referitoare la concurenţă şi face propuneri legislative în acest domeniu care se
finalizează prin adoptarea de regulamente obligatorii pt toate ţările membre ale UE.
Comisia europeană – împreună cu Curtea europeană de justiţie supraveghează
respectarea dispoziţiilor, tratatelor şi este unicul iniţiator al politicilor comunitare; este
organul executiv al UE, care are în responsabilitate coordonarea şi implementarea
7
politicilor. Asigură aplicarea legislaţiei primare şi secundare, execuţia bugetară şi
realizarea programelor adoptate de Parl şi Consiliul.
În domeniul concurenţei funcţionează, în cadrul Comisie, direcţia generală de
concurenţă, condusă de un comisar. Direcţia generală are atribuţiile:
- promovarea unui mediu concurenţial, echitabil pt toate întreprinderile UE;
- definirea regulilor generale pt o concurenţă reală şi echitabilă;
- aplicarea riguroasă a legislaţiei comunitare în materia concurenţei.
Pt desfăşurarea activităţi în cadrul direcţiei generale de concurenţă a fost înfiinţat
comitetul consultativ, iar pt controlul legalităţi fuziunilor în cadrul direcţiei a mai fost
înfiinţat un Birou unic de control.
Direcţia se mai ocupă şi de problema liberalizări sectoarelor economice, potrivit
dispoziţiilor din art 36 şi 106 din Tratatul UE, precum şi de controlul asupra ajutoarelor de
stat, potrivit dispoziţiilor art 107 şi 108. În această direcţie a ajutoarelor de stat, Direcţia
de concurenţă se ghidează după regulamentul 659/1999.
O importanţă deosebită acordă Comisia prin direcţia de concurenţă pt realizarea
unei cooperări eficiente cu ţările membre. În acest sens încă din 2001 a fost înfiinţată la
Amsterdam reţeaua europeană de concurenţă, din care face parte fiecare stat al UE.
Toate ţările UE fac parte în acelaşi timp şi din reţeaua internaţională pt concurenţă,
care îşi desfăşoară activitatea sub controlul organizaţiei internaţionale a comerţului.
În Rom, autoritatea naţională este Consiliul concurenţei reglementat prin Legea
21/1996.
Legislaţia secundară cu privire la concurenţă la nivelul UE.
Pt punerea în practică a dispoziţiilor din Tratatul UE, cu privire la concurenţă,
Consiliul Europei a elaborat unele regulamente cu aplicare generală şi obligatorie pt toate
ţările UE. În legătură cu dispoziţiile din art 101 şi 102 din Tratat, a existat până în 2004
Regulamentul nr 17/1962. Începând din 1 mai 2004 este în vigoare Regulamentul nr
1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă. În acest regulament sunt 4
principii de bază, de care trebuie să ţină seama autorităţile naţionale:
- regulile stabilite se aplică la locul unde se produc efectele practicilor
interzise, neavând relevanţă naţionalitatea agenţilor economici implicaţi şi nici
dacă practicile s-au săvârşit pe piaţa economică a UE sau în afară;
- are prioritate în aplicare abordarea economică a practicilor săvârşite şi nu
cea juridică;
- se pune accentul pe prevenirea generală sau specială a practicilor
anticoncurenţiale, şi nu sancţionarea post-factum;
- cooperarea dintre instituţiile UE şi cele naţionale, care au atribuţii în
domeniul concurenţei.
După preambul, în cap 1 din Regulamentul 1/2003, se stabilesc anumite principii: în
art 101 al 1 şi art 102 al 1 sunt prevăzute unele practici, care sunt interzise, fără a fi
nevoie de o decizie prealabilă în acest sens, şi ca urmare în art 3 se stabileşte regula orice
procedură naţională sau comunitară, sarcina probei, revine părţi sau autorităţi care o
invocă; se stabileşte şi regula aplicări de către autorităţile naţionale, atunci când
investighează unele practici prin care se încalcă unele dispoziţii din tratat. În cap 2, se
stabilesc drepturile şi obligaţiile pe care le au autorităţile comunitare în investigarea şi
luarea deciziilor în privinţa practicilor interzise.