Sunteți pe pagina 1din 8

Parteneriat public privat

„Parteneriatul cu societatea civilă” a devenit o temă comună în rândul instituţiilor statului şi a


organizaţiilor ne-guvernamentale, care activează în diferite domenii ale vieţii sociale. Deşi
parteneriatul public privat este recunoscut din ce în ce mai mult ca o soluţie cost eficientă în
soluţionarea diverselor tipuri de probleme abordate atât la nivel central, cât şi local, definirea
termenului de „parteneriat” tinde a fi controversat în literatura de specialitate. Totuşi,
înţelegerea comună despre ce este un parteneriat se referă la orice tip de cooperare sau
iniţiativă între cel puţin două părţi, cu scopul obţinerii unei cooperări, în care partenerii îşi
definesc într-o formulă exactă rolurile şi responsabilităţile în organizarea unor activităţi de
interes comun pentru societate. Dezvoltarea diverselor forme de parteneriat public privat a
fost posibilă datorită unui cumul de factori determinanţi de natură atăt politică, căt şi
economică. Printre cei mai relevanţi factori determinanţi putem menţiona:
1. Implicarea comunităţii în producerea bunăstării colective şi impactul acestor schimbări
asupra programelor sociale.
2. Aplicarea conceptului de cetăţean şi participare socială, extrem de important în contextul
producerii statului bunăstării sociale.
3. Implementarea conceptului de reformă a guvernării în contextul reformei sectorului public.

Implicarea comunităţii în producerea bunăstării colective


În statele moderne producerea bunăstării se realizează pe trei căi complementare:
 efortul individual,
 statul bunăstării,
 dezvoltarea comunitară.
Prin efortul său individual, membrii comunităţii obţin cea mai mare parte a resurselor
necesare propriei bunăstări individuale. Principiul moral al societăţii moderne este
responsabilitatea pentru propria bunăstare, efortul pentru obţinea resurselor pe piaţa
economică. Însă economia de piaţă are propriile limite în producerea bunăstării colective. Pe
de o parte ea produce intr-un mod insatisfăcător bunurile şi serviciile de interes public. Are o
capacitate limitată de control. Pe de lată parte, economia de piaţă structural produce o
distribuţie inegalitară, astfel încât un segment al colectivităţii este cronic deprivat de
resursele necesare.
Din această perspectiva, dezvoltarea comunitară devine o strategie de producere a
bunăstării, reprezentând o complementare a strategiilor privind motivarea efortului propriu
depus de către membrii comunităţii, cât şi de strategia de dezvoltare a statului bunăstării,
pornind de la sursele puţin utilizate: comunitatea şi efortul comunitar.
Dezvoltarea comunitară se bazează pe ideea că însăşi comunitatea este potenţial o sursă
extrem de importantă de producere a bunăstării datorită capacităţilor comunităţilor de a
identifica resursele proprii şi de a le mobiliza, canalizându-le într-un proces colectiv de
rezolvare a propriilor probleme.
Orice comunitate deţine resurse importante, a căror utilizare oferă posibilitatea soluţionării
eficiente a unei game largi de probleme comunitare:
a. Resurse financiare.
b. Resurse de muncă. Orice comunitate are un potenţial enorm de resurse umane care
poate fi mobilizat pentru atingerea unor obiective de interes comunitar.
c. Resurse naturale. De multe ori comunitatea deţine în proprietate resurse naturale ,
care pot fi utilizate în programe de interes comunitar.
d. Resurse de solidaritate. Comunitatea poate să elaboreze propriile mecanisme de
formare şi consolidare a unei solidarităţi colective.
e. Resurse de capacităţi. În orice comunitate există capacităţi profesionale în diferite
domenii care pot fi utilizate în programe de interes comunitar. Iniţiativa şi inovaţia
individuală trebuie utilizate în cadrul acţiunilor comunitare.
O acţiune de tip comunitar presupune o combinare complexă de actori comunitari. Prin actori
comunitari vom înţelege totalitatea instituţiilor guvernametale şi neguvernamentale, inclusiv
private, care joacă un rol determinant în producerea bunăstării sociale a membrilor
comunităţii. Actorii comunitari sunt importanţi pentru implementarea politicilor sociale
datorită costurilor scăzute şi eficiente pe care le implică, conformităţii cu valorile culturale,
priorităţilor comunitare şi libertăţii individuale , dar şi pentru că sprijină legaturile existente în
comunitate. Din această perspectivă, autorităţile publice locale, în calitate de actori sociali,
nu sunt doar reprezentanţii în comunitate a autorităţii centrale, dar şi instrumentul public al
comunităţii.
În organizarea şi dezvoltarea programelor comunitare de interes general administraţia publică
locală are un loc central, dat fiind că aceasta are toate competenţele necesare pentru a formula
politici de interes local în limitele cadrului juridic existent şi a competenţelor.
Este însă nevoie ca instituţiile statului să renunţe la monopolul tuturor serviciilor sociale,
sprijinind organizaţiile locale, nonguvernamentale să preia unele activităţi de soluţionare a
nevoilor comunităţii. Astfel, are loc restrângerea responsabilităţii statului, de la furnizarea şi
finanţarea serviciilor sociale publice, la finanţarea acestor servicii. Administraţia publică
centrală şi locală deleagă un şir de responsabilităţi specifice privind gestiunea serviciilor
sociale către organizaţii neguvernamentale realizând diverse tipuri de contracte, pornind de
la subsidii şi granturi până la privatizarea unor servicii. Această strategie dezvoltă conceptul
de împuternicire locală, care încredinţează responsabilităţi sporite colectivităţii locale,
delegându-se autoritatea şi slăbind centralismul administrativ.
Astfel, se încearcă o descentralizare a serviciilor, adică statul este pus în situaţia în care
trebuie să se retragă din funcţia sa de principal furnizor de bunăstare, asumându-şi rolul de
coordonare şi monitorizare a activităţilor unor agenţi care vor presta servicii direct în
comunitate. Descentralizarea devine cadrul necesar al acestui proces, deschizând o posibilitate
nouă: completarea resurselor obţinute prin sistemul standard de impozite şi taxe, cu noi forme
de mobilizare a unor resurse locale suplimentare, contribuţii financiare şi în muncă. Din acest
motiv, descentralizarea este un obiectiv de bază al funcţionării eficiente a comunităţilor.
Astfel are loc legitimarea unui parteneriat comunitar cu implicarea diverşilor actori
comunitari, în care părţile alocă resurse, îşi asumă responsabilităţi pentru realizarea unui scop
comun, iar distribuţia riscurilor şi beneficiilor este împărţită în mod echitabil.
Parteneriatul este o modalitate de extindere a solidarităţii şi responsabilităţii pentru sfera
publică. Parteneriatele în dezvoltarea serviciilor sociale constituie soluţia pentru multiple
probleme şi situaţii care vizează diverse categorii de persoane dezavantajate sau în situaţii de
risc. În contextul elaborării strategiei de acţiuni este extrem de important de a determina,
deopotrivă cu alte elemente, structurile şi grupurile care, de asemenea, sunt interesate în
soluţionarea problemei şi care pot deveni parteneri.
Promovarea parteneriatelor între administraţia publică şi alţi actori sociali, inclusiv
organizaţiile neguvernamentale în soluţionarea unor probleme ale comunităţii, colaborare
care implică arii extrem de complexe şi vaste, variind între colaborare şi presiune 1, devine un
deziderat al instituţiei publice.
Organizaţiile neguvernamentale sunt un mediator între stat şi populaţie, plasând adoptarea
deciziilor în afara cadrului îngust al elitei politice, organizând un dialog public la subiectele -
cheie de dezvoltare a comunitaţii. Organizaţiile neguvernamentale sunt caracterizate printr-o
mai mare mobilitate în ceea ce priveşte modul şi direcţiile lor de acţiune. Dinamismul lor este
relevant în ceea ce priveşte capacitatea comunităţii de a reacţiona rapid la propriile sale nevoi,
catalizând resurse pe care administraţia publică nu le are. Datorită experienţei de auto-
organizare şi gestionare, profesionalismului acumulat, organizaţiile neguvernamentale

1
reprezintă nişte resurse semnificative umane şi intelectuale, care pot contribui la elaborarea
politicii statului în cele mai diverse domenii.
Acest tip de parteneriat se poate referi la o varietate de relaţii:
1. identificarea problemelor comunitare de interes comun. Participarea şi implicarea
actorilor comunitari în identificarea şi implementarea proiectelor ajută comunităţile să obţină
o experienţă reală de colaborare a administraţiei publice locale cu agenţii economici, societatea
civilă, diferite instituţii şi organizaţii şi face referinţă la planificarea acţiunilor comune pentru
soluţionarea problemelor, colectarea mijloacelor financiare, valorificarea resurselor locale,
distribuirea responsabilităţilor şi obligaţiunilor.
2. participarea societăţii civile la elaborarea şi implementarea politicilor publice.
Planificarea în comun şi includerea populaţiei în procesul de luare a deciziilor privind
dezvoltarea locală şi regională este un proces iniţiat în vederea remedierii cu succes a unei
situaţii cu participarea tuturor celor interesaţi şi reprezintă un proces complex şi etapizat, care
conduce la luarea deciziilor la nivel local, cu participarea comunităţilor. Participarea ONG la
elaborarea politicilor publice poate fi realizată prin consultarea organizaţiilor de către
administraţie, fie punctual, fie in mod permanent. Potrivit unor specialişti din domeniul
planificării dezvoltării comunităţii, care include în sine şi dezvoltarea serviciilor sociale,
ONG-urile sunt printre grupurile ţintă care este necesar să fie implicate în procesul de
planificare, care trebuie să cuprindă diagnoza problemelor sociale ale comunităţii locale şi
modalităţile de acţiune pentru soluţionarea lor. Datorită atributelor unei organizaţii ne-
guvernamentale, cum ar fi teritorialitatea şi implicarea în soluţionarea problemelor comunitare,
ONG-urile au capacitatea să mobilizeze dinamismul populaţiei la nivel local. Implicarea ONG-
urilor şi a comunităţilor locale în procesul de luare a deciziilor la nivel local, care este denumit
„procesul participativ”, de cele mai dese ori se manifestă prin semnarea diverselor acorduri de
colaborare între ONG-uri şi autorităţile publice în vederea obţinerii anumitor obiective
strategice de dezvoltare.
3. Prestarea unor servicii publice şi formarea reţelelor de referinţă a serviciilor pentru
diferite categorii de beneficiari în dependenţă de competenţele fiecărui partener deseori
conduce la contractarea ONG-urilor pentru prestarea serviciilor sociale. 2 În loc să deţină
monopolul tuturor serviciilor, autorităţile publice trebuie să sprijine organizaţiile locale sau
naţionale care pot prelua unele activităţi, inclusiv oferind o finanţare totală sau parţială a
acestora.

2
Contractarea socială
Termenul de contractare socială se referă la o zonă specifică a parteneriatului ONG–Guvern şi
poate lua diferite forme în diferitele modele sociale precum şi în cadrul fiecărei ţări.
Descrierea termenului poate porni de la definirea componentelor sale. „Social” se referă la
activităţile şi serviciile din domeniul social – prestarea acelor servicii al căror scop este
ajutarea cetăţenilor de a avea şanse egale şi acces la viaţa publică. Există, totuşi, concepte
diferite despre conţinutul specific al serviciilor sociale. În sensul cel mai larg acestea se pot
numi servicii de bunăstare, cum în anumite legislaţii acestea includ o întreagă serie de servicii
publice precum sănătate, cultură etc. (în Polonia şi Ungaria). În alte legislaţii (Bulgaria)
serviciile sociale şi contractarea acestora se referă la asistenţă socială.

„Contractarea” se referă la faptul că există un contract/ înţelegere juridică între părţi. Există
diferite căi de a contracta un anumit prestator. O opţiune este aceea de a invita o organizaţie
spre a negocia necesităţile. Altă opţiune ar fi organizarea unei licitaţii şi alegerea celei mai
bune oferte. O a treia cale este stabilirea unui standard de autorizare şi să se asigure finanţarea
„normativă” a oricărui prestator care îndeplineşte acele standarde, în baza numărului de
beneficiari pe care îi poate avea. O a patra cale este cea a „sistemului voucherelor”. În acest
sistem, contractul cu prestatorul nu garantează plata. Acesta garantează că dacă atragi
beneficiari eligibili (presupuşi a beneficia de servicii), statul va plăti o taxa fixă pentru fiecare
beneficiar.
Care sunt principalele caracteristici ale contractării?
Contractarea socială (oferta socială) este o formă de parteneriat public-privat între stat/
instituţii centrale sau autorităţi locale şi aşa numitele entităţi de drept privat, furnizori de
servicii sociale.
Principalele elemente ale contractării sunt:
• Scopul parteneriatului: Statul contractează activităţi legate de serviciile sociale către
furnizori privaţi. Rolul statului este limitat la finanţarea prestării şi controlul absorbţiei
fondurilor şi a calităţii serviciilor prestate.
• Subiectul parteneriatului: atribuirea tuturor tipurilor de servicii sociale.
• Parteneri: statul (ca actor privat) şi entităţile private furnizoare de servicii sociale.
• Metodologia: în general, paşii contractării sociale sunt reglementaţi de către legislaţie unde
competenţele autorităţilor publice relevante sunt subliniate.
Este o combinaţie a normelor legale exprese cu posibilităţi de dispoziţie asupra procesului de
negociere sau a documentelor (pentru a include diversităţile şi specificităţile locale şi
condiţiile contractării sociale).
Filosofia contractării sociale este bazată pe înţelegerea faptului că furnizorii privaţi sunt mult
mai eficienţi decât statul în ceea ce priveşte furnizarea de servicii.

Principalele avantaje ale furnizorilor privaţi sunt:


• Sunt cunoscători ai specificităţilor regiunii în care activează şi a nevoilor comunităţilor
locale, alături de care îşi desfăşoară activitatea;
• Atrag finanţări adiţionale prin intermediul proiectelor şi campaniilor, ceea ce reprezintă
potenţiale oportunităţi de extindere a serviciului şi de îmbunătăţire a calităţii;
• Personalul acestora este mai bine pregătit;
• Nu au proceduri birocratice, ceea ce uşurează accesul la servicii
• Dacă sunt ONG – activitatea lor de atingere a unor idealuri este strâns legată de problemele
sociale ale societăţii.

Analiza Politicii publice privind parteneriatul public-privat in furnizarea de servicii


sociale in Romania
Pornind de la modele europene în furnizarea de servicii sociale, vom face o diagnoză a
instrumentelor de politică publică în domeniul furnizării de servicii sociale în România.
Metodologia utilizată pentru a realiza diagnoza utilizării parteneriatului public privat în
furnizarea de servicii sociale din România este cea specifică analizei politicilor publice.
Ca metode sociologice utilizate sunt: analiza documentelor sociale, analiza secundară de date
şi interviul. Documentele sociale sunt: rapoarte ale Ministerului Muncii, liste cu ONG
finanţate, liste cu sumele alocate pe fiecare program, lista cu unităţile de asistenţă socială
finanţate, rapoarte ale ONG etc.
În acest moment în legislaţia românească se întâlnesc mai multe forme de contractare socială
respectiv:
1. contractul de servicii,
2. subvenţiile,
3. granturile.
Contractul/ achiziţia de servicii reprezintă o formă de finanţare prin care organizaţiile
neguvernamentale furnizează pentru autorităţile publice servicii la un preţ şi în condiţiile
prevăzute în cadrul unui contract. De cele mai multe ori condiţiile de furnizare a serviciilor
sunt stabilite de autoritatea publică într-un caiet de sarcini iar organizaţia va oferi metodologia
de furnizare şi preţul. Contractarea organizaţiilor se face în baza unei proceduri de licitaţie,
care de cele mai multe ori este deschisă tuturor furnizorilor privaţi de servicii sociale
acreditaţi, în care orice organizaţie are posibilitatea de a participa. Este declarat câştigător
acea organizaţie care oferă cea mai bună calitate la un preţ avantajos.

Subvenţiile reprezintă o formă de suport financiar din partea bugetului de stat sau local pentru
acoperirea unor costuri directe ocazionate de furnizarea unor servicii. Subsidiile reprezintă o
sumă fixă pentru fiecare beneficiar şi se acordă proporţional cu numărul de beneficiari.

Finanţările nerambursabile reprezintă transferuri financiare către o organizaţie


neguvernamentală pentru a desfăşura o activitate de interes public fără a urmări generarea
unui profit şi este strâns legată de scopul organizaţiei.
Organizaţia beneficiară va contribui la desfăşurarea serviciului (proiectului) asigurând o
cofinanţare din surse externe grantului. Granturile sunt acordate pe baza unei competiţii şi în
urma unui proces de evaluare a propunerii.

Parteneriatul reprezintă o relaţie contractuală între o autoritate publică şi un furnizor privat


de servicii care îşi pun în comun resursele de care aceştia dispun pentru furnizarea unui
serviciu de interes public.

Alte forme de finanţare: Restituirea unor costuri operaţionale de către autorităţile publice
(utilităţi, energie, comunicaţii, etc.), tichete pentru anumite tipuri de servicii suportate de la
bugetul de stat sau bugetele locale (tichete de grădiniţă, tichete sociale, etc.).

Serviciile sociale se pretează foarte bine la contractare, datorită faptului că există deja
alternative pe piaţă, adică organizaţii private, în special nonprofit, care oferă diverse servicii.
În cazul serviciilor sociale, organizaţiile neguvernamentale sunt parteneri ideali pentru stat,
deoarece prin misiunea şi forma lor de organizare răspund cel mai bine nevoilor agenţiilor
neguvernamentale şi beneficiarilor de servicii sociale.
Fiind organizaţii nonprofit, ONG nu sunt orientate în principal către realizarea de profit
pentru acţionari/ membrii şi sunt guvernate de structuri de conducere pe bază de voluntariat.

Aplicarea unor formule contractuale presupune o capacitate managerială crescută din partea
agenţiilor guvernamentale care finanţează implementarea în regim privat de servicii de
asistenţă socială.
Elemente de referinţă în politica publică românească, care au condus la acumularea
experienţei care să susţină şi stimuleze contractarea socială sunt:

– OG nr.68/2003 privind serviciile sociale care prevede contracte de servicii şi contracte de


parteneriat;
– Legea 34/1998 privind acordarea unor subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor române cu
personalitate juridică, care înfiinţează şi administrează unităţi de asistenţă socială ce instituie
finanţarea serviciului social pe baza unui cost mediu
lunar al beneficiarului;
– Legea 350/2005 privind regimul finanţărilor nerambursabile din fonduri publice alocate
pentru activităţi nonprofit de interes general este o lege cadru ce promovează o procedură
aplicabilă tuturor formelor de finanţare a entităţilor nonprofit din bani publici;
– OG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de
concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii;
– Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului
– Legea 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap
(Art.32)
– Legea 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice.