Sunteți pe pagina 1din 7

Deontologia profesiei de asistent social – Lect. univ. dr.

Mircea Marica

Tema II
TEORIILE MORALE ŞI ETICA APLICATĂ

În ultimele decenii, filosofii moralei au renunţat la ambiţia de a genera sisteme etice


în favoarea întemeierii etice a diverselor practici, conturând domeniul a ceea ce se va numi
etică aplicată; etica profesională nu este decât o specializare a eticii aplicate asupra unei
anumite profesiuni. Despre etica aplicată vom vorbi în acest curs

Structura temei:
Apariţia şi obiectul eticii aplicate
Maniere de operare în etica aplicată
Specificul eticii contemporane

1. Apariţia şi obiectul eticii aplicate


Cu toate că filosofii moralei au fost întotdeauna interesaţi de relevanţa practică a
teoriilor lor, etica aplicată apare în Statele Unite ale Americii abia în anii ’60 ai secolului
trecut, în contextul marilor schimbări axiologice provocate de mişcările pentru drepturile
civile ale populaţiei de culoare şi de războiul din Vietnam, de marile tulburări studenţeşti şi
de militantismul societăţii civile pentru “eliberarea femeilor”. În acel context a început să se
discute despre o etică a drepturilor, despre o etică feministă (a “grijii”, nu a datoriei) şi una
medicală, despre război, avort, inseminare artificială, homosexualitate, drepturile animalelor,
eutanasie etc. Studiile au fost treptat adunate în culegeri tematice şi a început în acest fel să
se dezvolte un domeniu nou de cercetare filosofică – dar cu tendinţe tot mai clare de
separare profesională – numit „etică aplicată”.
Începând cu anii ’70, „bioetica” devine disciplina pilot a eticii aplicate şi începe să se
organizeze instituţional, plecând de data aceasta de la nevoile practicii medicale şi cercetării
ştiinţifice. Noua strategie de abordare lansată cu acest prilej era una „de jos în sus” (de la
cerinţele experienţei medicale spre conceptualizările şi principiile morale), opusă strategiei
mai vechi, „de sus în jos”, a „deductivismului” (derivarea logică a cazurilor particulare din
principii etice universale).
Moda se extinde şi în Europa, mai ales în universităţile engleze şi, mai târziu, în cele
de pe Continent. În România, preocupările de etică aplicată apar abia după 1989, prima
culegere de studii pe această temă fiind “Etica aplicată”1, care conţine traducerile unor studii
scrise în paradigma deductivistă a „eticii aplicate” tradiţionale.
Astăzi etica aplicată are un sens mult mai larg, referindu-se la orice fel de utilizare a
unor metode de raţionare capabile să examineze critic şi să evalueze problemele morale ale
profesiilor, tehnologiilor, politicilor publice etc.

2. Maniere de operare în etica aplicată


Ronald Dworkin2 enumeră cinci maniere posibile în care o teorie etică e capabilă să
dea formă unor judecăţi morale concrete:
a) Deductivismul pleacă de la premisa că o teorie etică oferă un principiu moral universal
din care se pot deduce o serie de reguli morale generale cu privire la clase sau tipuri de
1
A. Miroiu (ed.), Etica aplicată, Editura Alternative, Bucureşti, 1995.
2
R. Dworkin, Theory, Practice and Moral Reasoning, în D. Copp (ed.), Ethical Theory, Oxford
University Press, 2006, p. 627, apud Valentin Mureşan, 2007.
14
Deontologia profesiei de asistent social – Lect. univ. dr. Mircea Marica

acţiuni care, împreună cu o premisa minoră conform căreia un anume act are anumite
caracteristici, determină deductiv, deci necesar, că acel act e o datorie morală. Se consideră
îndeobşte că utilitarismul, kantianismul şi etica teologică reprezintă exemple tipice de
deductivism.
b) Cântărirea temeiurilor (balancing) se referă la teoriile pluraliste, cum e intuiţionismul
lui David Ross: aceasta nu se bazează pe ideea de deducţie pentru că nu stabileşte o ordine
de prioritate între datoriile prima facie (la prima vedere) furnizate de teorie. Noi putem însă
obţine din aceste datorii prima facie anumite judecăţi particulare printr-un proces de
„cântărire intuitivă a temeiurilor” în funcţie de context. Totul se bazează în ultimă instanţă pe
un anume fler moral intuitiv.
c) Specificarea normelor e legată de numele lui Henry Richardson 3: atunci când avem
mai multe norme furnizate de o teorie, noi nu vom introduce reguli de prioritate şi nici nu vom
cântări reciproc temeiurile normelor conflictuale (ca în cazul teoriei lui Ross), ci ne vom
angaja într-un proces de specificare şi particularizare a normelor până când vom ajunge la o
normă particulară ce rezolvă cazul (de pildă, un conflict normativ). “Atunci când ne
confruntăm cu norme conflictuale, încercăm să specificăm una sau mai multe dintre norme
până la punctul în care devine evident că situaţia pe care o avem în faţă cade sub ea şi că
această situaţie nu e acoperită de alte norme conflictuale”.4
Să luăm exemplul lui B. Constant în disputa sa cu I. Kant: un nebun este în căutarea
unui presupus duşman pentru a-l ucide, iar eu ştiu unde se află presupusa victimă; dacă nu
mă pot eschiva, va trebui oare să-i spun nebunului adevărul? Aici avem un conflict normativ
între două datorii generale, formulate „pentru cele mai multe cazuri”, anume R 1 (Pentru cele
mai multe acţiuni, dacă A este o minciună, atunci A este interzisă) şi R 2 (Pentru cele mai
multe acţiuni, dacă A este o salvare a unei persoane inocente de la a fi ucisă, fără un cost
comparabil pentru agent, atunci A e obligatorie). ”Specificarea” despre care e vorba mai sus
– utilizată ca procedură de decizie - constă în modificarea normei generale care interzice
minciuna adăugând asemenea circumstanţe particulare încât ea să se aplice la exemplul
dat, permiţând minciuna. Această specificare ar putea lua forma: R 3 (Pentru cele mai multe
acţiuni, dacă A e o minciună spusă cuiva care nu urmează să folosească informaţia pentru a
viola drepturile altora, atunci A este interzisă). În exemplul propus de Constant, nu putem
respecta simultan R1 şi R2, dar putem aplica simultan R3 (care e o specificare a lui R1) şi R2.
Dacă nu spunem nebunului adevărul noi nu mai încălcăm obligaţia (specificată în R 3) de a
nu minţi. Prin specificare refacem, aşadar, coerenţa unui sistem de norme în cursul
procesului de aplicare a lor.
d) Teoria virtuţii se instituie ca o soluţie alternativă la disputa deontologism-
consecinţionism. Din perspectiva acesteia, acţiunea moralmente corectă e definită ca
acţiunea pe care ar face-o un agent (perfect) virtuos dacă ar fi pus să acţioneze în
circumstanţele particulare în care noi trebuie să facem evaluarea – virtuţile fiind acele
trăsături de caracter care aduc beneficii agentului şi celorlalţi. Aşadar, noi putem deduce
ceea ce trebuie să facem într-un caz particular determinând ceea ce ar face în acele
circumstanţe un agent perfect virtuos.

3
H. Richardson, “Specifying Norms as a Way to Resolve Concrete Ethical Problems”, Philosophy and
Public Affairs, 1990, 19: 279-310.
4
R. Dworkin, Theory, Practice and Moral Reasoning, în D. Copp (ed.), Ethical Theory, Oxford
University Press, 2006, p. 632.
15
Deontologia profesiei de asistent social – Lect. univ. dr. Mircea Marica

e) Echilibrul reflectat este metoda coerentistă rawlsiană de justificare, conform căreia


testăm principiile teoriei văzând care sunt implicaţiile lor pentru cazurile particulare -
revizuind cazurile particulare în lumina principiilor dar neezitând, totodată, să revizuim şi
principiile în lumina cazurilor particulare atunci când situaţia o impune. E o metodă a ajustării
reciproce a principiilor teoretice şi a judecăţilor noastre particulare bine cumpănite în
practică, fie prin deducţie, fie prin cântărirea reciprocă a temeiurilor, fie prin specificare.
La aceste maniere de operare în etica aplicată mai pot fi adăugate cazuistica morală,
principiismul şi narativismul, structurate pe o direcţie de jos în sus, care combină procedurile
anterioare.
f) După unii autori, principala strategie de justificare morală „de jos în sus” este
cazuistica morală. Asociată cu morala Bisericii catolice din evul mediu, cazuistica a cunoscut
o revigorare abia în anii ’90, mai cu seamă în legătură cu avântul eticii afacerilor, ca
abordare ce propune o schimbare de perspectivă în etică: etica nu mai e privită ca o ştiinţă
ce urmăreşte formularea de teorii explicative, ci ca o înţelepciune practică (phronesis la
Aristotel) bazată pe practici exemplare, care nu au nevoie să se bazeze pe principii şi nici nu
trebuie justificate suplimentar.
Jonsen şi Toulmin5, autori care au relansat cazuistica morală o definesc drept
„analiza chestiunilor morale utilizând proceduri de raţionare bazate pe paradigme şi analogii,
care conduc la formularea unor opinii judicioase despre existenţa şi stringenţa unor obligaţii
morale particulare, (…) valabile cu certitudine numai în condiţiile specifice agentului şi în
circumstanţele acţiunii”.6
Esenţa modului de raţionare cazuistic rezidă în aceea că „se începe cu un anume
principiu general (Să nu ucizi), pentru a prezenta apoi o serie de cazuri paradigmatice care
cad în mod clar sub această interdicţie (un atac direct neprovocat asupra unei persoane
nevinovate care-i cauzează moartea), pentru a ne îndepărta după aceea de paradigmă în
paşi mărunţi, introducând în discuţie variate circumstanţe care fac acest caz tot mai
problematic”.7 Utilizând raţionamentul prin analogie, procedee retorice şi un fler practic
format prin experienţă, noi putem decide dacă un caz nou e moral sau nu prin asemănare cu
repertoriul disponibil de cazuri paradigmatice luat ca punct de plecare. Cu alte cuvinte, avem
de-a face cu un mod de evaluare morală care se bazează pe precedente. În această viziune
pragmatică, „etica se dezvoltă din consensul social format în jurul unor cazuri”8. 
g) Aşa-zisul „principiism”, dezvoltat mai ales în bioetică, pretinde să propună o
integrare a procedurilor „de sus în jos” şi „de jos în sus” sub forma unei metode a coerenţei
inspirate de ideea „echilibrului reflectat” (reflective equilibrium) a lui Rawls. Principiiştii
pleacă de la premisa că principiile se află în miezul vieţii morale, în ciuda unei pleiade de
abordări care sunt tentate să arunce peste bord principiile etice odată cu teoriile (aşa cum
procedează narativismul, teoriile virtuţii, cazuistica, etica grijii etc.). Procedura de decizie
numită “principiism” a început să domine teritoriul cu totul special al bioeticii la sfârşitul anilor
’70 ai secolului trecut şi a fost inaugurată de lucrarea lui Tom Beauchamp şi James
Childress Principles of Biomedical Ethics.9 Ei propun o “teorie orientată spre principii” dar

5
A. R. Jonsen, S. Toulmin, The Abuse of Casuistry, University of California Press, 1988.
6
Ibidem, p. 257.
7
G. Dworkin, Theory, Practice and Moral Reason, p. 633.
8
T. L. Beauchamp, J. F. Childress, Principles of Biomedical Ethics, Oxford University Press, 2001
(Fifth Edition), p. 394.
9
P. Beauchamp, J. Childress, Principles of Biomedical Ethics, Oxford University Press, 1979.
16
Deontologia profesiei de asistent social – Lect. univ. dr. Mircea Marica

care abandonează marile teorii etice tradiţionale, oferind cercetătorilor din domeniul
biomedical o listă de criterii în funcţie de care să judece ei înşişi situaţiile cu care se
confruntă, fără a pune un accent deosebit pe fundamentare: 1) Principiul respectării
autonomiei: 2) Principiul binefacerii (beneficence): 3) Principiul nefacerii răului (non-
maleficence): 4) Principiul dreptăţii: ele nu sunt absolute, ci oricând revizuibile, neexistând o
ierarhie fixă a lor.
Într-un cuvânt, ele sunt principii prima facie. Pe baza lor se „specifică” apoi (sau se
particularizează) o mulţime de “norme” (norma consimţământului informat, a confidenţialităţii
etc.) şi de “virtuţi” (compasiunea, discernământul, sinceritatea, integritatea, conştiinţa
morală). Decizia morală în legătură cu moralitatea unei reguli noi se ia după criteriul
coerenţei acesteia cu normele existente în sistem, iar în caz de conflict al datoriilor prin
cântărirea reciprocă a temeiurilor lor, în funcţie de circumstanţe, utilizând din plin abilităţile
discernământului moral al evaluatorului. Iar principalii doi paşi în aplicarea acestei metode
constau în stabilirea (prin consultare publică) a listei părţilor afectate de o anume acţiune,
politică, tehnologie etc. şi, respectiv, a listei principiilor îndrumătoare (care fixează interesele
legitime ce trebuie avute în vedere atunci când se evaluează impactul acţiunii asupra părţilor
afectate). Evaluatorul va determina cum sunt afectate intelesele legitime ale părţilor de
adoptarea, să zicem, a unei noi tehnici reproductive.
Metoda principiistă (care există şi în alte variante decât cea de mai sus) e larg
folosită la elaborarea unor politici publice şi legi la nivel european şi mondial, ca şi la
scrierea codurilor morale şi la facilitarea deciziilor morale din comitetele de etică. Ea poate fi
folosită cu succes în evaluarea diverselor cazuri de etică aplicată, deşi extinderea celor
patru principii la alte clase de fenomene decât cele biomedicale ridică noi probleme.
h) La mijlocul anilor ’90, mai ales în sfera bioeticii, şi-a făcut loc o tendinţă opusă
“tiraniei principiilor”, care îşi focaliza atenţia pe procesele subiective de comunicare morală,
considerate definitorii pentru moralitate, anume “narativismul” 10 (R. Rorty, H. Brody, A.
Frank, A. MacIntyre, P. Ricoeur) şi, legat de el, “abordarea fenomenologică”. Această
tendinţă se întâlneşte totodată şi se combină cu mai vechea “etică feministă”, centrată pe
explorarea semnificaţiei morale a emoţiilor, a capacităţii de a simpatiza cu ceilalţi, a grijii faţă
de altul. Dacă după principiişti principiile formează nucleul vieţii morale, după narativişti
comunicarea constituie acest nucleu.
Unii autori, ca R. M. Hare11, Anne Maclean12, R. Louden13, T. Beauchamp14 subliniază
caracterul complementar al acestor noi abordări (sau metode).
După profesorul Valentin Mureşan (2007), dacă avem în vedere diverse contexte
instituţionale de intervenţie etică, atunci principiismul nu va fi adecvat pentru consultanţa la
capul bolnavului ori pentru un “consiliu de onoare”, dar va fi util pentru discuţiile mai savante
dintr-o “comisie (comitet) de etică” (ceea ce se şi întâmplă, de fapt). Narativismul va fi,

10
N. H. Lindemann (ed.), Stories and their limits, New York: Routledge, 1997.
11
R. M. Hare, Methods of Bioethics: Some Defective Proposals, în L. W. Sumner, J. Boyle (eds.),
Philosophycal Perspectives on Bioethics.
12
A. Maclean, The Elimination of Morality. Reflections on Utilitarianism and Bioethics, Routledge,
1993.
13
Robert B. Louden, Morality and Moral Theory. A Reappraisal and Reaffirmation, Oxford University
Press, 1992.
14
T. Beauchamp, Role of Principles in Practical Ethics, în L. W. Sumner, C. Boyle (eds.),
Philosophical Perspectives in Bioethics.
17
Deontologia profesiei de asistent social – Lect. univ. dr. Mircea Marica

probabil, adecvat consultanţei morale a pacientului şi educaţiei morale a copiilor, dar va fi


inutil pentru elaborarea şi perfecţionarea continuă a unui cod moral al instituţiei. Cazuistica
e, probabil, în primul rând, o metodă de educaţie morală, dar poate fi combinată cu
narativsmul în consultanţa morală şi cu principiismul pentru crearea codurilor morale; Toate
aceste paradigme metodologice intermediare se pot completa reciproc: un caz particular
poate fi analizat prin metoda principiistă şi, separat, prin cea cazuistă iar rezultatele pot fi
comparate şi negociate. Odată ce se acceptă că nici una dintre metode nu furnizează
verdicte definitive, o soluţie convergentă poate fi oricând convenită printr-un efort reciproc de
argumentare şi persuadare în spiritul metodei „echilibrului reflectat” într-un sens mai larg.

3. Specificul eticii contemporane


După acest excurs istoric, o întrebare se impune, parcă, de la sine: Unde ne
aflăm? După unii autori, ne aflăm în postmodernitate, o epocă a vidului15 definită prin
delegitimarea marilor metapovestiri16, care asigurau în trecut coerenţa cunoaşterii şi
coeziunea morală a lumii. O epocă în care s-a produs un colaps al subiectului suveran,
devenit o monadă narcisiacă, autonomă, repliată asupra ei înşişi, condamnat să nu fie decât
o funcţie a unei structuri care îl depăşeşte. Mai puţin încadrat social, individul îşi arogă, în
numele unor normative autoimpuse, o serie de libertăţi care merg până la disipare şi
dezorientare axiologică. Individul trăieşte astăzi într-un spaţiu dilatant în care reperele sunt
relative. Structurile simbolice vechi nu mai sunt valide pentru el: miturile s-au demitizat,
cosmosul nu mai are nici o raţionalitate, istoria este o suită de accidente, natura evoluează
catastrofic, imprevizibilul a devenit transparent, iar previzibilul s-a fluidizat. A devenit o
dificultate să ştim cine suntem, de unde venim, încotro mergem. Trăim din reprezentările
altora, ne sunt inoculate artificial supranevoi, suntem manipulaţi prin chiar mecanismele mult
visatei autodeterminări.
O astfel de poziţie critică vehiculează postmodernitatea actuală, care se vrea a fi o
mişcare de deconstrucţie, de sfărâmare a ierarhiilor de valori, a sensurilor, a paradigmelor şi
gesticulaţiilor obişnuite. Postmodernismul exprimă o realitate fragmentară şi o temporalitate
glisantă. Cultura postmodernă este puternic amalgamată şi reprezintă un spaţiu de
alimentare a individualismului.
Doar principiul plăcerii, ca formă postmodernă a interesului particular, rămâne
diriguitorul vieţii spirituale. Nu formarea de oameni autonomi şi responsabili este urmărită, ci
satisfacerea poftelor lor imediate. “Conglomerat dezinvolt de nevoi pasagere şi aleatorii,
individul postmodern a uitat că libertatea este altceva decât puterea de a schimba o
determinare, iar cultura este mai mult decât o pulsiune care trebuie satisfăcută” 17, constata
un filosof contemporan.
Cum s-a ajuns aici ?
Privind în urmă vedem că la începutul moralei a fost Dumnezeu. Morala era de esenţă
teologică; virtutea numai prin credinţă putea exista. Încă din antichitate filosofii greci au
elaborat sisteme morale care nu admiteau decât autoritatea raţiunii sau a naturii. Începând
cu Epoca Luminilor viaţa fericită şi plăcerile ei obţin drept de cetate. Încă de la începutul sec.
al XVIII-lea idealul epicureic se afirmă liber. Gândirea liberală a reabilitat pasiunile egoiste,
15
Jean-Francois Lyotard, L’Ere du vide. Essais sur l’individualisme contemporain, Gallimard, 1983.
16
Jean-Francois Lyotard, La Condition postmoderne, Paris, Les Edition de Minuit, 1979.
17
A.Finkielkraut, La defaite de la pensee ,Gallimard, Paris, 1987, p.166.
18
Deontologia profesiei de asistent social – Lect. univ. dr. Mircea Marica

instrumente ale prosperităţii generale, dreptul omului de a nu se gândi decât la sine. În


universul acestei morale autosuficiente sieşi s-a dezvoltat un proces de deresponsabilizare
parţială a individului. De la Helvetius la d’Holbach, de la Bentham la Mill Binele se reduce la
plăceri şi la ceea ce este util; este de ajuns ca omul să-şi caute în mod raţional interesul
pentru a fi virtuos; curentul utilitarist a reconciliat fericirea cu virtutea, dragostea de sine cu
binele public. Aşa cum observau Schopenhauer şi Nietzsche, caracterul absolut al
imperativelor nu a fost decât deplasat, transferat din domeniul religios în cel al datoriilor
individuale şi colective; în esenţă, schema religioasă era reprodusă.
După epoca glorificării obligaţiei morale rigoriste a venit epoca în care aceste obligaţii
se eufemizează şi îşi pierd credibilitatea. Începând cu mijlocul secolului trecut, apare o nouă
reglementare socială a valorilor morale care nu se mai sprijină pe ceea ce constituia resortul
major al ciclului anterior - cultul datoriei. Retorica sentenţioasă a datoriei nu se mai află în
centrul culturii noastre. Cultul datoriei a lăsat locul valorilor hedonismului individualist.
Datoria este edulcorată, anemiată, ideea sacrificiului şi-a pierdut legitimitatea.
Aceasta nu exclude însă existenţa unor fenomene antinomice, dezvoltarea unor
mişcări de caritate sau umanitare. Moravurile nu cad pradă anarhiei, nu orice este permis.
Dezordinea este organizatoare.18 Cultura de masă a anihilat universul predicilor morale.
Bucuria clipei, templul eului, al trupului şi al confortului au devenit noul „Ierusalim al
timpurilor moderne”19.
Răspândirea în anii ‘60-’70 a ideilor marxiste, freudiste şi structuraliste a conferit
legitimitate marginalizării ideologiei datoriei, primul loc ocupându-l emanciparea individului.
Aşa s-au compus imnurile închinate vacanţei şi spectacolului. Liturghia austeră a datoriei s-a
înecat în cursa ameninţătoare a informaţiei, în spectacolul postmodernist al ştirilor în care
plăcerile, perfect legitime, sunt supuse schimbului de informaţii, stimulărilor şi diversificărilor
continue.
Cultura contemporană eliberează morala de „restul” religios - avem interdicţii dar nu
mai avem prescripţii care îndeamnă la sacrificiu; există valori, dar nu mai există imperative
eroice; avem sentimente morale, dar nu mai avem sensul datoriei. Cultura obligaţiei morale
a cedat întâietatea culturii gestiunii integrale a propriei persoane, domnia pragmatismului
individualist a înlocuit-o pe cea a imperativului categoric. Expansiunea drepturilor subiective
şi abandonarea datoriilor individuale nu trebuie să servească la validarea paradigmei
nihiliste, definită ca anarhie generalizată şi absenţa oricărei legitimităţi, „incertitudine,
diletantism şi scepticism”, pentru a relua expresiile favorite ale lui Nietzsche. Epoca
postmodernă ne rezervă numeroase surprize: obligaţiile morale faţă de sine sunt în declin,
dar se stabilesc noi consensuri în jurul vieţii şi morţii, imperativele absolute se dezagregă,
dar sunt reafirmate interdicţii etice.
Momentul postmoralist constituie o sfidare a supoziţiilor kantiene - putem să
recunoaştem că suntem obligaţi faţă de ceilalţi fără a ne simţi prin aceasta obligaţi şi faţă de
noi înşine. Munca, igiena şi dezvoltarea propriei persoane reapar sub o altă formă,
mobilizează pasiunile şi preocupările subiective.
Acesta pare să fie actualul orizont al moralităţii, dacă ar fi să acceptăm autorii citaţi.
Totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa.

18
Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei, Ed. Babel, Bucureşti, 1996, p.47.
19
Idem.
19
Deontologia profesiei de asistent social – Lect. univ. dr. Mircea Marica

20