Franța

Calificarea sau distincţia între condiţiile de fond şi condiţiile de formă se face în

principiu după legea forului, după cum este prevăzut şi în legislaţia română. Dar există şi
situaţii în care se determină după legea domiciliului fiecăruia dintre soţi sau în funcţie de
legea locului încheierii căsătoriei.
În legislaţia franceză, avantajul regimului matrimonial constă în existenţa unor clauze
prin care, oricare dintre soţi poate să dispună, ca urmare a unui „contract matrimonial”, în
legătură cu regulile statului. În cazul divorţului pronunţat sub imperiul legii franceze din 26
mai 2004 se aplică principiul voinţei,  iar cauzele divorţului nu trebuie să influenţeze regulile
partajului.
Regula conflictului francez (legea aplicabilă) este Convenţia de la Haga (semnată în
anul 1978 şi intrată în vigoare în 1992 în Franţa, Olanda şi Luxemburg, iar ulterior semnată şi
pentru Austria şi Portugalia). Convenţia este aplicabilă numai persoanelor căsătorite după
data intrării în vigoare din fiecare ţară şi exclude obligaţiile privind întreţinerea între soţi şi
drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor. În privinţa teritorialităţii, Convenţia se aplică
nu numai soţilor francezi care sunt stabiliţi în străinătate, dar şi celor de naţionalitate franceză
care locuiesc în Franţa dar care au reşedinţa  efectivă în alt stat, sau care au dobândit la un
moment dat bunuri în străinătate. Această reglementare este importantă în materie de
„lichidare” a regimului matrimonial, pentru stabilirea în prealabil a situaţiei naţionalităţii şi a
se stabili dacă se aplică regulile dreptului internaţional privat.
          Convenţia distinge între soţii care şi-au stabilit înainte de căsătorie legea aplicabilă
regimului lor matrimonial sau, din contră, nu au stabilit nici un contract, caz în care sunt
aplicabile dispoziţiile art.4 şi 5 din Convenţie. Art.3 prevede faptul că regimul matrimonial
este supus legii interne desemnate de soţi înainte de mariaj- principiul autonomiei de voinţă,
care permite alegerea regimului în funcţie de interesele pecuniare. Convenţia restrânge totuşi
libertatea alegerii, prin aplicarea unor reguli: legea naţionalităţii unuia dintre soţi existente în
momentul desemnării, legea statului pe teritoriul căruia unul dintre soţi are reşedinţa de
domiciliu, legea primului stat pe teritoriul căruia unul dintre soţi şi-a stabilit noul domiciliu
după căsătorie. Este interzisă alegerea a mai mult de o lege aplicabilă, iar aceasta rămâne
valabilă şi pentru bunurile soţilor.
  În România avantajul constă în existenţa clauzelor de care dispune oricare dintre soţi,
ca rezultând din „contractul de căsătorie”, în raport cu regimul legal. În cazul divorţului,
consecinţele diferă în funcţie de regimul juridic stabilit. Soţii care divorţează şi se partajează
în baza regimului legal pot să revoce avantajele pe care le consimţiseră fiecare în favoarea
celuilalt.
      În situaţia în care soţii nu aveau acelaşi domiciliu în momentul mariajului, devine
aplicabilă legea domiciliului comun al statului în care şi l-au fixat după căsătorie. Spre
exemplu, doi soţi de naţionalitate marocană, se căsătoresc în Maroc. Soţul locuieşte în Franţa,
unde şi-a stabilit activitatea profesională, iar soţia continuă să locuiască în Maroc. În lipsa
domiciliului comun,  celor doi li se aplică legea marocană- legea naţionalităţii comune, şi,
implicit, regimului legal marocan de separaţie a bunurilor. În anul 2005, soţia merge să
locuiască cu soţul său în Franţa. Din momentul în care cei doi soţi dobândesc rezidenţa
franceză, se supun regimului francez al comunităţii speciale de bunuri.