Sunteți pe pagina 1din 7

Curs 7 – Genetică

MUTAŢIILE ŞI MUTAGENEZA

Materialul genetic prezintă, în mod normal, o structură de o mare stabilitate, care face să fie protejat
faţă de apariţia schimbărilor neprogramate, şi care asigură transmiterea nealterată a structurii cromosomilor
de la celulele le mame la celulele fiice şi de la o generaţie la alta.
Pe de altă parte, însă, structura ADN, prin fenomenul de tautomerie, poate suferi modificări în
proprietăţile de împerechere a bazelor azotate şi de aici în schimbarea de-a lungul generaţiilor a secvenţei
de nucleotide.
Modificările apărute în structura şi funcţia materialului genetic, care se transmit de la o generaţie la
alta şi care nu sunt rezultatul segregării genetice sau recombinării genetice, se numesc mutaţii genetice ,
iar capacitatea materialului genetic de a suferi asemenea mutaţii se numeşte mutabilitate. Procesul de
apariţe a mutaţiilor sub acţiunea unor factori mutageni (fizici, chimici sau biologici) se numeşte
mutageneză. Termenul de mutant se referă la un individ care rezultă dintr-un organism normal dar care
fenotipic prezintă anumite diferenţe, mai mult sau mai puţin evidente. Uneori aceste modificări pot fi
reparate iar celulele respective redobândesc fenotipul normal.
Pentru a clarifica termenii utilizaţi în experimentele de mutageneză, se poate recurge la următorul
exemplu: o cultură de Pseudomonas fluorescens are particularitatea că pe mediu agarizat, formează colonii
de culoare verde. Uneori, în mod spontan, printre coloniile colorate apare şi una fără culoare, care a rezultat
prin multiplicarea unei celule mutante. În acest caz, fenotipul mutant este lipsa culorii, iar fenotipul normal
este culoarea verde a coloniei. Bacteriile mutante prezintă o mutaţie la nivelul genei ce codifică sinteza unei
enzime necesare pentru producerea pigmentului verde. Astfel, bacteriile mutante şi cele normale (de tip
sălbatic), conţin gene alele (alela normală pentru culoarea verde şi alela mutantă). În acest caz, mutaţia
produsă la nivel genetic poate fi cunoscută datorită efectului fenotipic pe care l-a determinat. Există cazuri
în care nu toate modificările de la nivelul genelor sunt urmate de efecte fenotipice evidente; în acest caz se
poate spune că genele sunt tăcute sau silenţioase (silent genes).
Există mai multe variante în ceea ce priveşte notaţia genelor. De exemplu, notaţia his se referă la o
genă ce codifică enzima necesară pentru sinteza aminoacidului histidină. Uneori există mai multe gene ce
codifică proteine cu funcţii asemănătoare: his A şi his B sunt gene ce codifică polipeptide necesare pentru

biosinteza histidinei. Notaţia his A se referă la mutaţia care afectează gena respectivă şi care nu mai
permite sinteza polipeptidului normal. Reciproc, notaţia his A + desemnează gena alelă normală.
Uneori, pentru desemnarea genei mutante se folosesc cifre arabe care însoţesc denumirea genei
normale. Astfel, notaţia his A4 se referă la gena his A cu mutaţia numărul 4 (alela 4 a genei respective).
1
Atunci când mutaţia determină modificarea genei de tip sălbatic şi conduce la apariţia unei alele
mutante, ea se numeşte mutaţie înainte (forward mutation), iar mutaţia de la tipul mutant la tipul normal
se numeşte mutaţie înapoi (back mutation).
Pentru desemnarea fenotipurilor normale sau mutante, notaţiile sunt similare celor pentru gene cu
deosebirea că prima literă este o majusculă. De exemplu, notaţia His – se referă la fenotipul unui organism
incapabil să crească pe un mediu minimal lipsit de histidină; notaţia Rfmr se referă la un organism rezistent
la acţiunea rifampicinei, în timp ce Lac- se referă la un organism incapabil de a metaboliza lactoza.

Clasificarea mutaţiilor

Clasificarea mutaţiilor ţine cont de mai multe criterii: mărimea secvenţei de ADN afectate, efectul
mutaţiei, modul de producere etc.
Mutaţiile pot apărea în mod spontan – mutaţii spontane sau naturale- cu o rată foarte scăzută, ele
fiind cauzate de o serie de factori naturali, sau pot fi induse prin utilizarea unor factori mutageni variaţi
(fizici, chimici, biologici) – mutaţii induse sau artificiale.
După mărimea segmentului de ADN afectat, se deosebesc:
- mutaţiile genice care afectează structura şi funcţia genei; când este afectată doar o pereche de
nucleotide mutaţia se numeşte mutaţie punctiformă.
- Mutaţiile cromosomale- determinând modificări ale structurii şi numărului cromosomilor la
eucariote.
După tipul de celulă în care se produce evenimentul mutaţional:
- mutaţii somatice – când mutaţia se desfăşoară în celulele somatice şi mutaţii gametice când aceasta
afectează gameţii.
Mutaţia somatică, apărută într-o celulă a corpului într-un stadiu iniţial al evoluţiei ontogenetice (la
începutul dezvoltării embrionare), va face ca din acea celulă, prin diviziune mitotică, să rezulte o clonă
mutantă care va genera o parte o corpului la nivelul căreia se va produce fenotipic mutaţia: petale albe
alături de petale roşii la diferite specii de plante, un ram de măr ce produce fructe de altă culoare decât
restul pomului sau la om, şuviţa albă de păr într-un păr castaniu sau negru. Mutaţia somatică la organismele
cu reproducere sexuată nu se transmite la descendenţi. Ea se transmite la descendenţă numai în cazul
organismelor ce se reproduc vegetativ. Pe de altă parte, mutaţia gametică se transmite în descendenţă la
organismele cu reproducere sexuată, putând afecta în totalitate organe diferite sau întregul organism.
Pentru analiza genetică sunt folosite două tipuri de mutante:

2
- mutantele auxotrofe – organisme care nu se pot multiplica pe medii minimale în absenţa unor
factori de nutriţie (prezintă modificări la nivelul unor gene ce codifică enzime implicate în
biosinteza unor aminoacizi, baze azotate etc.) sau care nu pot utiliza pentru creştere anumite
substanţe (genele afectate împiedică desfăţurarea normală a unor căi metabolice de degradare);
- mutantele condiţionat letale: organisme care prezintă anumite modificări ce determină moartea
acestora în anumite condiţii (restrictive sau nonpermisive) sau supravieţuirea lor în alte condiţii
(condiţii permisive). De exemplu, la Bacillus stearothermophilus, o mutantă termosensibilă
sintetizează anumite proteine, inactive atunci când bacteria este cultivată la 55o C (temperatură
nonpermisivă), în timp ce, la temperatura de 47oC (temperatură permisivă) proteinele sintetizate
prezintă funcţii normale.

Deseori, mutaţiile determină moartea celulelor afectate, fiind astfel letale, sau alteori, le conferă
acestora anumite avantaje selective (de exemplu, rezistenţă la anumite antibiotice, la acţiunea unor
virusuri etc.).

1. Mutaţiile spontane sau naturale

Frecvenţa de apariţie a mutaţiilor spontane este, de regulă, foarte mică ea depinzând de condiţiile de
mediu şi de genele afectate. De exemplu, la Drosophila melanogaster, frecvenţa de apariţie a mutaţiilor
la nivelul genelor plasate pe cromosomul X este de 0,1 %, în timp ce în cazul genelor plasate pe
cromosomii 2 şi 3, frecvenţa mutaţiilor spontane este 0,5 %. În medie, rata mutaţiilor per locus la o
generaţie este de ordinul 1/100,000, conform estimărilor lui Muller.
Frecvenţa de apariţie a mutaţiilor se calculează diferit, în funcţie de specie. Astfel, în cazul
mamiferelor, producerea unei mutaţii dominante se poate realiza la nivelul unui singur gamet dintre cei
doi gameţi participanţi la procesul de fecundaţie. Dacă această mutaţie dominantă apare cu o frecvenţă
de 1/1000, înseamnă că, de fapt, o mutaţie se produce la 2000 de gameţi. Pentru a afla frecvenţa
mutaţiilor pe gamet, frecvenţa mutaţiilor la nivel individual se înmulţeşte cu ½ .
Un exemplu în acest sens este cel al mutaţiei ce determină la om , o tumoră a retinei
(retinoblastomul). În 1951, analiza cazurilor apărute într-o populaţie din SUA, a evidenţiat apariţia a 49
cazuri la 1.054.984 naşteri. În acest caz, rata mutaţiei per gamet este (49: 1.054.984) x ½ = 0,000023.
corelarea acestor date cu altele obţinute pentru diferite gene a condus la concluzia că la om, rata mutaţiilor
per genă este de 4 la 100.000 de gameţi.

3
2. Mutaţii induse

Evidenţierea faptului că unele organisme mutante pot prezenta anumite avantaje (productivitate
crescută, rezistenţă la anumiţi factori de stres etc.) şi pot fi utilizate în practică, a condus la examinarea
posibilităţii obţinerii unor mutaţii cu o frecvenţă crescută, prin utilizarea unor agenţi mutageni variaţi
(fizici, chimici, biologici).

Agenţii mutageni fizici


O categorie importantă de agenţi mutageni este reprezentată de radiaţii. Acestea sunt, în principal,
de 2 tipuri: ionizante şi neionizante.
Radiaţiile ionizante pot fi clasificate, la rândul lor în:
- radiaţii electromagnetice (razele X – Röntgen, raze gamma) şi
- radiaţii corpusculare (raze beta, raze alfa, protonii, neutronii)
Dintre acestea, cele mai puternice sunt radiaţiile electromagnetice care au o lungime de undă mică şi o
putere de penterare foarte mare, producând fenomene de ionizare.
Efectele radiaţiilor ionizante sunt dependente de doză, tipul radiaţiei, tipul de organism asupra căruia
acţionează, de viteza diviziunii celulare.
La nivelul macromoleculelor de ADN radiaţiile ionizante determină ionizarea bazelor azotate care nu se
mai pot împerechea corect conducând la apariţia mutaţiilor.
De asemenea, aceste radiaţii pot determina, pe lângă dezaminarea sau dehidroxilarea bazelor azotate şi
oxidarea dezoxiribozei, consecinţa fiind ruperea catenelor de ADN, precum şi blocarea proceselor de
replicare şi transcriere.
La anumite doze de radiaţii ionizante, se produc diferite tipuri de restructurări cromosomale: rupturi
cromosomale, inversii terminale sau paracentrice, translocaţii, duplicaţii.
În mod natural, pe Pământ, există un fond de radiaţii compus din radiaţia cosmică, radiaţii emise de
elementele radioactive existente în scoarţa terestră sau a emisiuniloe provenite de la diferiţi radioizotopi
existenţi în organismele vii. În ultimele decenii însă, nivelul radiaţiei naturale a crescut destul de mult ca o
consecinţă a contaminării radioactive a mediului, datorită experienţelor nucleare, accidentelor sau a
eliberării necontrolate de deşeuri radioactive. Consecinţa: creşterea numărului de cazuri de cancer precum
şi de copii cu malformaţii congenitale severe.

Radiaţiile neionizante cuprind radiaţiile ultraviolete (UV). Aceste radiaţii aparţin spectrului solar invizibil,
având o lungime de undă cuprinsă între 100 şi 400 nm, dar efectul mutagen maxim îl au radiaţiile UV cu

4
lungimea de undă de 258 nm, deoarece spectrul de absorbţie a ADN corespunde cu această lungime de
undă. Radiaţiile UV nu au proprietăţi ionizante, dar în contact cu materialul genetic, îi transferă acestuia
suficientă energie care imprimă nucleotidelor o stare de excitare. Prin acest mecanism, radiaţiile UV pot
induce, la interacţia cu moleculele de ADN, tautomerizări şi erori de împerechere. Cele mai sensibile
nucleotide la acţiunea radiaţiilor UV sunt cele ce conţin baze pirimidinice (timina şi citozina).
Efectul cel mai caracteristic al iradierii cu UV este formarea dimerilor pirimidinici, fapt ce
distorsionează forma moleculei de ADN perturbînd replicarea. In urma acestor modificări efectul poate fi
letal dacă nu se desfăşoară procesul reparator. Pentru a contracara efectele negative ale radiaţiilor UV,
organismele prezintă mecanisme reparatorii (fotoreactivarea, repararea prin excizie, repararea replicativă
prin recombinare).
Doza de radiaţii folosită şi timpul de acţiune variază în funcţie de specia testată, iar simplitatea
echipamentului necesar şi efectele obţinute in vitro, fac din iradierea cu UV principala modalitate de
inducere a mutaţiilor la microorganisme.

Agenţii mutageni chimici

Agenţii mutageni chimici grupează o gamă largă de substanţe chimice cum ar fi: analogii bazelor
azotate, agenţii alkilanţi, substantele de intercalare, coloranţi, antibiotice, alcaloizi etc. Efectele acestor
substanţe asupra materialului genetic sunt şi ele diverse.
Analogii bazelor azotate- sunt compuşi asemănători bazelor azotate normale, astfel că, în cursul
proceselor de replicare ei le pot înlocui producând erori de împerechere şi deci mutaţii punctiforme.
De exemplu, 5-bromouracilul (BU) este un analog al timinei care, în cursul procesului de replicare
poate să înlocuiască timina în perechea AT (AT → ABU), iar pe de altă parte poate să se împerecheze în
mod incorect cu guanina.
Efecte similare 5-bromouracilului pot prezenta şi alte substanţe, fie analogi ai celorlalte baze
azotate, fie precursori ai ADN: 5-bromodeoxiuridina, 2-oxipurina, 2-aminopurina, cafeina etc.

Agenţii alkilanţi reprezintă grupul de substanţe chimice cu efectele mutagene cele mai puternice,
asemănătoare din acest punct de vedere cu radiaţiile ionizante.
Din această categorie fac parte: iperita, etil metan sulfonatul (EMS), dimetil sulfatul (DMS),
nitrosoguanidina (NTG) etc.

5
Aceste substanţe determină introducerea în structura nucleotidelor a unor grupări alchil: la nivelul atomului
din poziţia 7 din structura guanidinei (cel mai adesea), în poziţia 3 a adeninei, foarte rar în poziţia 1 a
adeninei.
De asemenea, prezenţa grupării alkil la nivelul guanidinei, slăbeşte legătura β- glucozidică şi
determină eliminarea guaninei (depurinare), cu formarea unor breşe în structura ADN. Consecinţa, în
absenţa reparării genetice, poate fi deleţia sau încorporarea la întâmplare a unei alte nucleotide (tranziţie
sau transversie).
Urmarea procesului de alchilare a bazelor purinice este eroarea procesului de împerechere a
nucleotidelor (de exemplu, guanina alchilată se împerechează cu T în loc de C).
Bazele azotate pirimidinice sunt mai rezistente la acţiunea agenţilor alkilanţi, deşi EMS poate
determina uneori alchilarea citozinei.
Alkilarea este însoţită de fenomene de denaturare a ADN sau de formarea unor legături încrucişate
sau transversale între nucleotide, ceea ce împiedică împerecherea normală.
Agenţii alkilanţi NTG sau EMS prezintă o eficienţă crescută în modificarea materialului genetic,
atât al celulelor procariote cât şi al celor eucariote.

Substanţele de intercalare – sunt substanţe care, în soluţii apoase, se pot însera în ADN între bazele
azotate adiacente – proces denumit intercalare.
Din această categorie fac parte coloranţii acridinici de tipul acriflavinei, acridin oranjului sau
proflavinei.
Intercalarea acridinelor în ADN determină alungiri ale perechilor de baze, modificarea vitezei de
sedimentare şi a vâscozităţii sau chiar derulări locale ale moleculei de ADN. Atunci când o asemenea
moleculă de ADN este supusă fenomenului de replicare, poate avea loc introducerea unor baze azotate
suplimentare în structura ADN sau chiar deleţia anumitor nucleotide. Consecinţa, în ambele situaţii, este
modificarea cadrului de citire a mesajului genetic.
S –a dovedit că prin utilizarea coloranţilor acridinici se poate realiza eliminarea preferenţială a unor
molecule de ADN din celulele purtătoare. De exemplu utilizarea acridin oranjului permite eliminarea
plasmidelor din celulele bacteriene ce le conţin, datorită fenomenului de interferenţă cu procesul de
replicare. Fenomenul a fost denumit vindecare (curing), el fiind evidenţiat la numeroase bacterii Gram
negative.

Alţi agenţi mutageni chimici. Procesul de mutageneză poate fi determinat şi prin utilizarea altor agenţi
mutageni chimici: acidul nitros, hidroxilamina, coloranţi, colchicina etc.

6
Acidul nitros determină dezaminarea oxidativă a citozinei şi adeninei, iar prin îndepărtarea unor
grupări amino şi înlocuirea lor cu grupări ceto rezultă uracil, respectiv hipoxantină. Ca urmare perechea GC
este transformată în AT (datorita dezaminării citozinei), iar perechea AT este înlocuită cu perechea GC,
datorită dezaminării adeninei.
Hidroxilamina, este unul dintre cei mai specifici agenţi mutageni ce determină mutaţii punctiforme.
Ea este utilizată pentru mutageneza in vitro a moleculelor de ADN purificat sau asupra virusurilor deoarece
nu pătrunde în interiorul celulei. Acest mutagen reacţionează specific cu citozina pe care o hidroxilează.
Rezultatul: o mutaţie de tip tranziţie unidirecţională – înlocuirea perechii GC cu AT.
O altă categorie de agenţi mutageni, acţionează asupra fusului celular a cărui activitate este inhibată.
În această categorie intră colchicina, substanţa cel mai des utilizată pentru inducerea de mutaţii prin
blocarea diviziunii celulare.
Colchicina poate inhiba formarea fibrelor fusului de diviziune sau poate bloca migrarea cromosomilor
ataşaţi la fibrele fusului în cursul mitozei sau meiozei. Ca urmare, celulele nu se mai divid dar numărul de
cromosomi creşte (se dublează), rezultând astfel celule poliploide.

Agenţi biologici cu efect mutagen

Din categoria agenţilor biologici care determină modificări ale structurii şi funcţiei cromosomilor
cei mai cunoscuţi sunt virusurile şi micoplasmele.