Plumb

de George Bacovia
Universul poetic bacovian se definește printr-o rețea de cercuri în mișcare și în dispariție,
terifiantă reducere la un punct inert. Traiectoria coborâtoare exprimă gustul exasperării și al
morții și prezența unei lumi ontologic eronate supuse negației. Această viziune despre lume
surprinde un poet cu rădăcini în lirica decadenței, disperat de faptul că omul rămâne enigmatic
pe pământ, că soarta este supusă limitării. Universul decadent se imaginează ca o lume într-un
proces de degenerescență, o lume sub semnul răului. Universul se află sub spectrul morții, într-
o cădere și decădere continuă în interiorul răului infinit. Produs al experienței decadente,
poezia bacoviană se alinează la spiritul veacului, într-o direcție similară cu lirica expresionistă,
cu care se intersectează prin sensiblitatea spre tragic, conștiința unei crize și oroarea de oraș,
văzut ca spațiu tentacular. Bacovia se depărtează totuși de expresioniști printr-o lirică
nemetafizică. Prin cultivarea unei proze a banalului cotidian, a omului concret ținut în limitele
unei existențe concrete, opera lui Bacovia depășește limitele simboliste și se încadrează în
modernism. Cu toate acestea, opera bacoviană este revendicată de simbolism prin cultivarea
recuzitei instrumentelor simboliste: sugestiile, corespondențele baudelairiene, simbolurile,
muzicalitatea versurilor, cromatica, experiențele prozodice. Imaginarul poetic de factură
simbolistă implică o tematică vastă: tema orașului de provincie, natura agonizantă, moartea
etc. Stările poetice simboliste sunt: angoasa, apăsarea, spleenul, monotonia, nevroza etc.
Poezia “Plumb” de George Bacovia se încadrează în simbolism prin dramatismul trăirii ființei,
prin tematică și imaginarul poetic, prin cultivarea procedeelor simboliste, prin permanentizarea
stărilor poetice, precum înstrăinarea, împietrirea, apăsarea, izolarea, solitudinea, stări sufletești
transmise pe calea sugestiei. Obsesia morții, universul apoliptic, absurdul existențial fac ca
poezia “Plumb”, o adevarată artă poetică, să concentreze în ea esența simbolismului bacovian.
Pe de o parte, textul este simbolist prin tema și viziunea despre lume. Viziunea lui Bacovia
despre lume poate fi redusă la o constantă tematică-lumea în cadere. Lumea lui Bacovia poate
fi desenată prin mișcări concentrice în care ființa umană agonizează. Cercul se instituie ca un
simbol al mișcării infinit repetabile și al spațiului închis, semnificând damnarea. Alături de cerc,
în viziunea bacoviană, un alt simbol: casa-cavou, casa-sicriu, dovedește faptul că rătăcirea ființei
își găsește finalitatea.
În poezia “Plumb”, viziunea despre lume este a unui solitar, a unui prizonier, o viziune fără
ieșire, întrucat textul hiperboliează ideea de singurătate, obsesia deplinei izolări și presimțirea
morții, a neantului, a mineralizării. Se observă astfel că solitudinea este sugerată atât de
laitmotivul “stam singur”, cât și de decorul funebru, care sufocă ființa umană. Organizarea
discursului liric în jurul supratemei căderii implică prezența celorlalte teme simboliste
bacoviene. Tema morții este sugerată de decorul funebru, dar și de simbolurile: cavou, plumb,
care conferă ambiguitate.
Tematica simbolistă este prefigurată prin titlu, centrat pe simbolul plumb, sugestie a apăsării, a
angoasei, a greutății sufocante, dar și închiderea definitivă a spațiului existențial. În ceea ce
privește simbolul plumb, Bacovia dezvăluie semnificațiile pe care acesta le dă cuvântului: “ în
plumb văd culoarea galbenă”. Conform dicționarului de simboluri, plumbul este un metal
saturnian, agent al disoluției universal, “apa tuturor metalelor”, potrivit lui Paracelsus (1493-
1541), alchimist medieval elvețian. Imaginea plumbului este percepută atât ca punct al nașterii,
cât și al morții. Ca element anorganic, sugerează mineralizarea, pietrificarea, moartea, spiritul
neputând rezista unui asemenea influx gravitațional negativ. Prin greutatea atomică mare
denotă apăsarea sufletească și senzația de apăsare extremă, de gravitație crescândă. Din punct
de vedere cromatic, culoarea gri-galben exprimă monotonia, boala, plictisul, angoasa, fiind o
culoare a ternului.
Pe de altă parte, viziunea simbolistă este susținută și la nivelul structurii textului. Subiectivitatea
lirismului este dată de organizarea textului sub forma unei confesiuni lirice, a unui eu solitar,
împrietrit, într-un univers macabru: “Stam singur lângă mort”, “Stam singur în cavou”.
La nivelul structurii și compoziției, se remarcă simetria dintre cele două catrene alcătuite pe
baza repetiției lexemului “plumb”. Construite printr-un paralelism sintactic, cele două strofe
respectă procedeul simbolist al corespondențelor dintre exterior și interior.
Incipitul textului centrează discursul liric prin ideea de somn-prin verbul ”dormeau”, care poate
fi chiar somnul eternității.
Realizată preponderent din imagini vizuale, poezia exploatează stările și emoțiile produse de
elementele decorului funerar. Astfel că între planul exterior și cel interior, se stabilesc o serie de
corespondențe.
Strofa I surprinde elemente ale cadrului spațial închis, apăsător, sufocant, în care eul liric se
simte claustrant, și în care mediul înconjurător a căpătat greutatea apăsătoare a plumbului.
Elementele decorului funerar sunt: “sicriele de plumb”, “veștmânt funerar”, “flori de plumb”.
Vântul este singurul element care sugerează mișcarea, însă produce efecte reci, ale morții,
reprezentând stări fiziologice extreme, senzații premergătoare extincției, sugerate auditiv : “Și
scârțâiau sicriele de plumb”, care redau dincolo de impresia de lugubru sonor, și mișcarea grea
a lanțurilor temporale. Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă
sugestia nocturnului.
Strofa a II-a debutează sub semnul tragicului existențial generat de dispariția afectivității:
“Dormea întors amorul meu de plumb”. Cuvântul “întors” constituie misterul poeziei. Eul liric își
privește sentimentul ca un spectator. “Aripile de plumb”, simbol al amorului, presupun un zbor
în jos, căderea surdă și grea, întruchipând și îngerul căzut, fără putere de ascensiune. Încercarea
de salvare este iluzorie: “Și-am început să-l strig”. Ambiguitatea poetică este propusă prin
multiplele semnificații pe care le poate primi epitetul “dormea întors”, metafora “aripile de
plumb” sau lexemul “mort” (“Stam singur lângă mort”), moartea venind astfel ca o rezultantă
firească a unui univers în destrămare, dar și ca eveniment ce alungă coșmarul maladivității si al
funebrului existențial.
Universul poeziei se constituie, într-o autentică poezie simbolistă, din sugestiile simbolurilor
dominante și din starea de spirit pe care o creează, mai întâi eul liric, apoi, prin empatie,
cititorul; culorilor sumbre, întunecate, li se asociază atmosfera funebră și sentimentul de
apăsare și dezolare extremă în perspectiva extincției; fiecare detaliu material din poezie derivat
din omniprezența plumbului, metal amorf, de culoare neagră, densificat la maximum,
sugerează moartea, somnul, escatologia individuală, tristețea, degradarea lumii; aripile
îngerului sunt căzute, “atârnă” greu, împiedicându-i accesul în spațiile celeste din care s-a
prăbușit; vertijul produs de prezența copleșitoare a plumbului, impactul gravitațional, toate
acestea sunt puse în corelație cu ideea de moarte, tradusă prin împovărarea ființei somatice
înaintea sfârșitului; impresia finală este de “început de sfârșit de lume”, printr-o profundă
degradare materială și organică a ei; sub apăsarea extremă a gravitației universale, ființa
umană, supusă entropiei, se transformă în materie neagră, amorfă.
În concluzie, prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului și a
corespondențelor, zugrăvirea stării de angoasă, poezia “Plumb” se încadrează în estetica
simbolistă.