17.09.

2020

Capitolul I. ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

Lecții:
1. Etnogeneza românească
2. Istoricii despre romanitatea românilor

Lecția 1. Etnogeneza românească (I)

Repere cronologice Dicţionar

 106–271 d.Hr. – stăpânirea romană în Etnogeneză = procesul istoric al formării unui

provincia Dacia
 271 d.Hr. – retragerea armatei şi
administraţiei romane din provincia
Dacia.
 602 d.Hr. – trecerea masivă a slavilor la
sud de Dunăre; încetarea stăpânirii
Imperiului Roman de Răsărit în
Dobrogea de astăzi. Începutul Evului
Mediu în istoria României.
 Sec. al VIII-lea-al IX-lea d.Hr.- încheierea
procesului etnogenezei româneşti
popor şi a limbii vorbite de acesta.
Dacii liberi = geto-dacii care nu s-au aflat pe
teritoriul transformat în provincie romană.
Organizaţi în triburi şi uniuni de triburi, au avut
ca zone de locuire actualele regiuni Crişana,
Maramureş, Moldova, estul Munteniei.
Romanitatea orientală = zona de civilizație din
sud-estul Europei aflată sub stăpânirea sau sub
influența Imperiului Roman de Răsărit.

I. Geto-dacii şi lumea romană în secolele I î. Hr. – al II-lea d.Hr.

II. Romanizarea geto-dacilor
III. Etnogeneza românească
I. Geto-dacii şi lumea romană în secolele I î. Hr. – al II-lea d.Hr.
- Popor de origine indo-europeană, geto-dacii au reprezentat ramura nordică a tracilor,
diferenţiindu-se de aceştia în perioada Epocii Fierului. Tracii nordici (geto-dacii) erau numiţi geţi
în izvoarele scrise greceşti şi daci în cele romane.
- Geto-dacii au intrat contact cu lumea romană, preluând elemente ale culturii materiale şi
spirituale ale acesteia, încă dinainte de instaurarea stăpânirii imperiale în zona dunăreană (faza
preliminară a romanizării).

1
 - Legăturile daco-romane s-au intensificat în secolele I î.Hr. – I d.Hr., dar, după instaurarea
stăpânirii imperiale pe teritoriul locuit de geto-daci, s-a trecut la o nouă etapă, manifestată
printr-o romanizare intensă.
- Geto-dacii din Dobrogea de astăzi au intrat sub stăpânirea romană din anul 46 d. Hr., făcând
parte din provincia Moesia. Stăpânirea romană a durat în Dobrogea până în anul 602.

- În urma războaielor daco-romane (101-102; 105-106), în anul 106 s-a constituit provincia
romană Dacia, stăpânită de romani până în anul 271 (momentul retragerii armatei şi
administraţiei romane la sudul Dunării, la ordinul împăratului roman Aurelian).

II. Romanizarea geto-dacilor

- Romanizarea, ca proces istoric, s-a desfășurat în toate teritoriile stăpânite de statul roman.
Aceasta constă în preluarea de la romani, de către populația cucerită a:
 modului de viață;
 tradițiilor și credințelor religioase;
 limbii latine.

2
 Romanizarea este considerată efectivă/definitivă atunci când limba latină este însușită
pe deplin și definitiv de populația cucerită.
Pe teritoriul de azi al României, romanizarea s-a manifestat în trei etape:
 romanizarea preliminară (anterioară stăpânirii romane propriu-zise) (sec. Iî.Hr. – I.d.Hr);
 romanizarea efectivă (derulată în timpul stăpânirii romane) (sec. II-III d.Hr. în Dacia
romană; respectiv I-VI d.Hr. în Dobrogea);
 romanizarea tardivă sau postaureliană (reprezentată de continuarea legăturilor cu
Imperiul Roman după retragerea stăpânirii romane din provincia Dacia) (după 271 – sec.
III până în sec. VI).

- Principalii factori care au contribuit la derularea procesului de romanizare în timpul

stăpânirii romane (romanizarea efectivă) au fost:
 armata şi administraţia romană;
 veteranii, coloniştii latinofoni, aduşi din toată lumea romană pentru a practica anumite
meserii (minerit, meşteşuguri);
 viaţa economică (spaţiul provincial era integrat economiei imperiului);
 urbanizarea (oraşele au fost adevărate centre de difuziune a civilizaţiei romane);
 dreptul roman;
 viaţa culturală şi viaţa religioasă.
Rezultatul romanizării a fost formarea unui nou popor: daco-roman.
- După abandonarea provinciei Dacia de romani, procesul de romanizare a continuat
(romanizarea tardivă), ca urmare a păstrării legăturilor cu Imperiul Roman, prezent, în
continuare, la sudul Dunării. Astfel, după 271, romanizarea s-a manifestat prin:
 extinderea acestui proces asupra dacilor liberi, neromanizați anterior;
 continuarea pătrunderii elementelor romane prin intermediul comerţului sau a
mutărilor de populaţie de pe un mal pe altul al Dunării;
 răspândirea creştinismului în limba latină de misionarii veniţi din imperiu, cu
deosebire după Edictul de la Mediolanum, din anul 313, prin care împăratul
Constantin cel Mare (306-337) acorda libertate de cult acestei religii.

3
Capitolul I. ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

Lecția 1. Etnogeneza românească (II)

III. Etnogeneza românească

- A fost un proces complex, care a avut loc de-a lungul mai multor secole
(în principal, sec. II-VIII).
- Rezultatul etnogenezei românești a fost formarea unui popor neolatin (înrudit, prin aceasta, cu
italienii, spaniolii, francezii, portughezii), singurul moştenitor al romanităţii orientale.
- Principalele etape ale formării poporului român au fost:
 perioada stăpânirii romane (sec. II-III), când asupra dacilor şi-au exercitat influenţa
romanizatoare armata, coloniştii, veteranii, administraţia romană, constituindu-se astfel
poporul daco-roman;
 perioada migraţiilor, ulterioară retragerii aureliene, când fenomenul romanizării s-a
extins şi asupra dacilor liberi. Totodată, a continuat să existe o populaţie daco-romană şi
la sudul Dunării, urmaşă a daco-geţilor şi moesilor din provincia romană Moesia. Aceştia,
cunoscuţi cu numele de vlahi, vor fi vorbitorii dialectelor limbii române: aromân,
megleno-român, istro-român. Până la sfârşitul secolului al VIII-lea, în timpul desfăşurării
invaziei migratorilor, populaţia daco-romană s-a transformat în populaţie românească,
asimilând influenţe din partea migratorilor germanici şi mai ales a slavilor (de sud).

1
- Limba română:
 Face parte din familia limbilor neolatine (romanice), cu care este asemănătoare în
privinţa stratului fundamental latin şi a etapelor de formare, corespunzătoare
etnogenezei româneşti.
 Prezintă o structură compusă din:
o substratul traco-dacic (circa 10% din fondul lexical de bază);
o stratul fundamental latin (60 % din vocabularular);
o adstratul slav (în jur de 20% din fondul lexical, reprezentând cuvinte pătrunse în
limba română începând cu secolul al IX-lea, când procesul etnogenezei era deja
încheiat).
- Din secolul al IX-lea, izvoarele istorice scrise medievale vorbesc despre români ca fiind
populaţia autohtonă (de limbă romanică) din zona Dunării de Jos, ceea ce arată încheierea
etnogenezei româneşti până în acel moment.

2
Capitolul I. ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

(continuare)

Lecția 2. Istoricii despre romanitatea românilor (I)

Repere cronologice Dicţionar

 Sec. al VII-lea - Tratatul militar Strategikon, scris de
împăratul bizantin Mauricius
 1781-1782 – Franz Joseph Sulzer publică Istoria dacilor
transalpini
 1871 - Robert Roesler dezvoltă teoria imigraţionistă
(roesleriană) în lucrarea Studii româneşti (Viena)
 1884 – A. D. Xenopol publică lucrarea Teoria lui Roesler.
Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană
 1937 – Gheorghe I. Brătianu elaborează lucrarea Une
énigme et un miracle historique: le peuple roumain (O
enigmă și un miracol istoric, poporul român)
Şcoala Ardeleană = curent cultural
de esenţă luministă, care susţinea
latinitatea şi continuitatea de locuire
a românilor pe teritoriul vechii Dacii.
Teorie istoriografică = ansamblu de
idei prin care se explică desfăşurarea
unor evenimente şi procese istorice.

I. Romanitatea românilor în sursele medievale şi moderne

II. Abordări ale problemei romanităţii românilor în secolele al XVIII-lea - al XX-lea

I. Romanitatea românilor în sursele medievale şi moderne

- Documentele istorice scrise care îi menţionează pe români la finalul Antichității și în primele
secole ale Evului Mediu, sunt relativ puţine, dar sunt suplinite de numeroasele descoperiri
arheologice efectuate pe teritoriul actual al României.
- Dintre descoperiri se remarcă cele din cadrul culturilor arheologice Ipoteşti-Cândeşti şi
Dridu, diverse vase, unelte, podoabe, arme şi alte obiecte aparţinând comunităţilor
autohtone fiind descoperite în aşezări precum:
 Brateiu (judeţul Sibiu);
 Poian (judeţul Covasna);
 Biertan (jud. Sibiu);
 Alba Iulia;
 Izvoru (judeţul Giurgiu).

1
 Acestea dovedesc continuitatea de locuire a românilor pe teritoriul pe care ei s-au format, după
retragerea aureliană (sec. III).

Donariul de bronz de la Biertan (jud. Sibiu, sec. IV d.Hr.), cu inscripţia în limba latină
“Ego, Zenovivs votum posui”, şi monograma creştină (XP)

- Începând din secolul al VII-lea, autohtonii încep să fie menţionaţi în izvoarele documentare ale
vremii ca un popor romanic distinct constituit.
- Un element caracteristic surselor scrise medievale este faptul că, până în secolul al XVIII-lea,
acestea au susținut romanitatea românilor, respectiv originea latină a poporului român (și a
limbii române) precum și continuitatea acestuia pe teritoriul nord-dunărean.
- Cele mai improtante dintre aceste surse scrise sunt:
 tratatul militar Strategikon, scris de împăratul bizantin Mauricius în secolul al VII-lea;
 lucrarea Despre administrarea imperiului, a împăratului bizantin Constantin al VII-lea
Porfirogenetul (secolul al X-lea);
 corespondenţa împăratului bizantinVasile al II-lea Macedoneanul (secolele al X-lea – al
XI-lea).
- Din secolele al XI-lea – al XII-lea, dovezile scrise despre strămoşii noştri sunt din ce în ce mai
numeroase, ei fiind numiţi în documentele vremii vlahi, blachi, valahi sau români .
- Din secolul al XV-lea, o serie de scriitori umanişti din Europa, călători străini sau cronicari
români, au manifestat un interes deosebit faţă de trecutul poporului român. Nicolaus Olahus
sau Grigore Ureche, în secolul al XVI-lea, Miron Costin, un secol mai târziu, au afirmat originea
latină a românilor şi unitatea lor de neam.

2
- În secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, cărturari precum Dimitrie Cantemir sau
membrii Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Budai Deleanu), au
pus în evidenţă originea latină a limbii române şi continuitatea românilor în spaţiul nord-
dunărean.
- În secolul al XIX-lea și în primele decenii ale secolului XX, istoricii români au susținut și
dezvoltat, prin scrierile lor, teoria autohtonistă (sau teoria continuității).
- După instaurarea comunismului, istoria românilor și problema etnogenezei românești au fost
utilizate în scopuri politice, fiind adeseori cenzurate sau falsificate pentru a corespunde
orientării de moment a regimului comunist. Astfel:
 în perioada stalinistă (1948-1965), când România s-a aflat sub conducerea lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej, subordonarea țării față de URSS s-a manifestat în plan
istoriografic (mai ales în anii 1950) prin minimalizarea influenței latine și exagerarea
influenței ”civilizatoare” a slavilor în istoria timpurie a poporului român
(reprezentantul acestei orientări a fost istoricul Mihai Roller);
 în perioada național-comunismului (1965-1989), s-a accentuat caracterul național în
scopuri de propagandă în favoarea regimului Nicolae Ceaușescu, punându-se
accentul pe istoria geto-dacilor și moștenirea acestora.

N. Ceaușescu, prezentat de propaganda oficială ca un urmaș al marilor conducători

ai românilor (pictură de C. Piliuță)

3
Capitolul I. ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

(continuare)

Lecția 2. Istoricii despre romanitatea românilor (II)

II. Abordări ale problemei romanităţii românilor în secolele al XVIII-lea - al XX-lea

- Romanitatea românilor a devenit un subiect de controversă istorică la sfârşitul secolului al
XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea, când au fost formulate o serie de teorii istoriografice
referitoare la procesul etnogenezei româneşti. Acestea puneau în discuţie originea
românilor precum şi continutatea lor la nordul Dunării, în perioada etnogenezei.
- Disputa în jurul romanităţii şi a continuităţii românilor s-a desfăşurat, din secolul al XVIII-
lea, din motive politice, într-o perioadă în care românii transilvăneni şi-au intensificat lupta
pentru obţinerea drepturilor naţionale.
 Teoria imigraţionistă/roesleriană
- Având un pronunţat substrat politic, a fost formulată, în Imperiul Habsburgic, de Franz
Joseph Sulzer în lucrarea Istoria dacilor transalpini (secolul al XVIII-lea), cu scopul de a
contracara, pe baza dreptului istoric (potrivit acestuia, populația care ocupă prima un
teritoriu deține dreptul asupra lui), acţiunile de emancipare naţională ale românilor din
Transilvania. Membrii Şcolii Ardelene, au combătut această teorie cu argumente istorice şi
lingvistice. În dorinţa de a demonstra vechimea şi continuitatea de locuire a românilor,
aceştia au pus accent pe caracterul exclusiv latin al originii poporului şi limbii române.
- În secolul al XIX-lea, în condiţiile anexării Transilvaniei la Ungaria, după transformarea
Imperiului Habsburgic în Imperiul Austro-Ungar (1867), Robert Roesler a dezvoltat teoria
imigraţionistă (roesleriană) în lucrarea Studii româneşti (Viena, 1871). De aceea, teoria
imigraţionistă se mai numeşte şi teorie roesleriană.
 Teoria continuităţii
A reprezentat reacţia istoriografiei româneşti din secolele al XIX-lea – al-XX-lea faţă de teoria
imigraţionistă/roesleriană. Teoria continuităţii românilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic a
fost susţinută şi dezvoltată, cu argumente istorice, lingvistice, arheologice, epigrafice, de istorici
precum B. P. Hasdeu, Dimitrie Onciul şi A. D. Xenopol (secolul al XIX-lea), respectiv Gheorghe I.

1
Brătianu (O enigmă şi un miracol istoric: poporul român), Vasile Pârvan, C.C. Giurescu (secolul al
XX-lea). Teoria continuităţii demonstrează cu argumente ştiinţifice:
 originea latină a poporului român şi a limbii române;
 continuitatea de existenţă a populaţiei autohtone pe teritoriul de formare a poporului
român la sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu;
 desfăşurarea etnogenezei româneşti la nordul şi la sudul Dunării, având ca rezultat
formarea poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Teorii istoriografice privind romanitatea românilor. Idei principale

Teoria imigraționistă (roesleriană) Teoria continuității

 dacii ar fi fost exterminaţi în
războaiele cu romanii, din anii 101-
102 şi 105-106;
 perioada de 165 de ani ar fi fost
oricum insuficientă pentru
romanizarea autohtonilor;
 împăratul Aurelian ar fi retras întreaga
populaţie la sud de Dunăre în anul
271;
 românii ar fi fost un popor de păstori
nomazi, care ar fi imigrat la nord de
Dunăre abia în secolul al XIII-lea,
venind din Balcani;
 românii s-ar fi format la sud de
Dunăre, în limba română existând
câteva cuvinte întâlnite şi în limba
albaneză.
 dacii s-au menţinut în provincia Dacia
după anul 106;
 toponimia dacică s-a păstrat, dovadă
fiind hidronimele şi oronimele (Maris
– Mureş, Alutus - Olt, Pyrethus – Prut,
Carpatos – Carpaţi etc.);
 romanizarea a fost rapidă şi
ireversibilă, dovedită de izvoarele
lingvistice, arheologice, scrise etc.;
 daco-romanii au format populaţia
autohtonă nord-dunăreană după
retragerea aureliană;
 românii s-au format la nordul şi la
sudul Dunării, neexistând nici o
dovadă că etnogeneza românească s-
ar fi desfăşurat undeva, în Balcani, de
unde ei ar fi imigrat pe actualul lor
teritoriu;
 cuvintele comune din română şi
albaneză sunt moştenite independent
de cele două limbi, din substratul
traco-ilir, indo-european.

2
Printre dovezile ştiinţifice aduse în sprijinul teoriei continuităţii s-au numărat:
 descoperiri arheologice efectuate pe teritoriul actual al României, printre care se
remarcă cele datând din perioada secolelor al IV-lea – al XI-lea: donariul de bronz
de la Biertan, din secolul al IV-lea, cu monograma creştină şi inscripţia în limba
latină Ego Zenovius votum posui (acesta demonstrează prezența unei comunități
daco-romane sedentare, creștine, în Transilvania, după retragerea aureliană);
diverse vase, unelte, podoabe, arme şi alte obiecte aparţinând comunităţilor
autohtone din aşezări precum Brateiu din judeţul Sibiu, Apulum, Napoca, Drobeta
etc.;
 mărturii privind existenţa românilor în zona Dunării provenite din sursele
documentare medievale timpurii (sec. VII-XI);
 argumente lingvistice, topografice, hidrografice (păstrarea vechilor denumiri Maris
– Mureş, Alutus – Olt, Pyrethus – Prut, Carpatos – Carpaţi etc.);
 absenţa dovezilor concrete că etnogeneza românească s-ar fi desfăşurat undeva,
în Balcani, de unde românii ar fi imigrat în secolul al XIII-lea pe actualul lor teritoriu
de locuire.

..........................................................................FINAL CAPITOLUL I ......................................................

3
1.10.2020

Capitolul II. SECOLUL XX – ÎNTRE DEMOCRAŢIE ŞI TOTALITARISM

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

Lecții:
1. Ideologii şi practici politice democratice
2. Ideologii şi practici politice totalitare în Europa
3. Ideologii şi practici politice în România, până la al Doilea Război Mondial

Lecția 1. Ideologii şi practici politice democratice

Repere cronologice Dicţionar

1918-1920 – Noi state în Europa, Dreapta politică = curent politic democratic bazat mai ales
ca urmare a desfiinţării pe respectarea economiei de piaţă şi a drepturilor
imperiilor austro-ungar, rus, individuale.
german, otoman. Ideologie = ansamblu de idei referitoare la problemele
1919 – Constituţia de la fundamentale ale societăţii.
Weimar, în Germania. Stânga politică = curent politic democratic preocupat, în
1926 – Primirea Germaniei în principal, de protecţia socială şi de intervenţia statului în
Societatea Naţiunilor. economie pentru rezolvarea unor crize.

I. Trăsături generale ale regimurilor democratice

II. Elemente specifice regimurilor democratice

I. Trăsături generale ale regimurilor democratice

- La încheierea Primului Război Mondial, regimurile democratice s-au instaurat în unele dintre
statele nou constituite în centrul şi estul Europei.
- Totuşi, perioada interbelică, a fost dominată de instaurarea, inclusiv în noile state europene, a
regimurilor autoritare sau dictatoriale (Polonia, Iugoslavia, Austria etc.). De aceea, în Europa,
secolul al XX-lea s-a caracterizat prin opoziţia dintre ideologiile şi practicile democratice, pe de o
parte, şi cele totalitare, pe de altă parte.

1
- Regimurile democratice s-au consolidat în perioada interbelică în diferite state europene
(Marea Britanie, Franța, statele nordice).
- Trăsăturile regimurilor democratice corespund principiilor înscrise în programele partidelor
bazate pe ideologii politice democratice.
Ideologii politice democratice
De stânga De dreapta
 Socialistă  Liberală
 Social-democrată  Conservatoare
 Creştin-democrată

Printre ideile definitorii ale regimurilor democratice se numără:

 aplicarea principiilor suveranităţii poporului şi separării puterilor în stat;
 recunoaşterea dreptului tuturor cetăţenilor de a participa în mod egal şi neîngrădit la viaţa
politică;
 libertatea opţiunilor politice;
 recunoaşterea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
 egalitatea cetăţenilor în faţa legii.
Ideile democratice sunt aplicate în viaţa politică prin intermediul practicilor politice
democratice. Printre acestea se numără:
 exercitarea puterilor statului de către instituţii diferite (puterea legislativă – Parlamentul
uni- sau bicameral; puterea executivă – guvernul; puterea judecătorească – instanţele de
judecată, această putere fiind independentă în raport cu celelalte două);
 votul universal, direct, secret;
 alegeri libere; consultarea populaţiei prin referendum;
 pluripartidismul;
 garantarea prin legi a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti etc.

2
 II. Evoluţia regimurilor politice democratice în Europa, în secolul XX
- La începutul secolului al XX-lea, organizarea politico-statală a lumii se caracteriza prin
complexitate şi diversitate. Coexistau monarhii cu republici şi state naţionale cu state
federale sau cu cele multinaţionale.
- În Europa, în jurul anului 1900, forma de guvernământ monarhică se întâlnea în cele
mai multe state (Marea Britanie, Rusia, Spania, Danemarca, Suedia, România etc.).
- Până la începutul Primului Război Mondial, puţine ţări, precum Franţa sau Elveţia, au
fost republici.
- La încheierea Primului Război Mondial, regimurile democratice s-au instaurat în
unele dintre statele nou constituite în centrul şi estul Europei, aşa cum a fost cazul
Cehoslovaciei. Ca formă de guvernământ, statele nou formate după 1918 au adoptat
fie republica, fie monarhia. Perioada interbelică, a fost dominată însă de instaurarea,
inclusiv în noile state europene, a regimurilor autoritare sau dictatoriale (Italia,
Germania, Rusia/URSS, Polonia, Iugoslavia, Austria etc.).
Modele democratice reprezentative:
Statul Elemente specifice
Marea  Prim-ministrul, şef al majorităţii parlamentare, are un rol însemnat, îşi
Britanie alege miniştrii şi are puteri executive extinse.
 Cele mai puternice formaţiuni politice au fost, după 1918, Partidul
Conservator şi Partidul Laburist.
 În prima jumătate a secolului al XX-lea, s-a remarcat personalitatea lui
Winston Churchill, prim-ministru, din partea Partidului Conservator, în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1940-1945; apoi, după război, în
1951-1955).
 În perioada postbelică prim-ministrul conservator Margaret Thatcher s-a
afirmat prin acţiunile de consolidare a economiei, prin privatizarea unor
întreprinderi şi servicii de stat, cât şi prin cele care au vizat creşterea
prestigiului extern al ţării.
Franța  A avut între anii 1918 şi 1940 un regim democratic republican, caracterizat
însă prin instabilitate guvernamentală (au funcţionat 42 de guverne).
 După al Doilea Război Mondial, a fost adoptată o nouă Constituţie, care
instituia un regim parlamentar clasic.
 Reforma constituţională din anul 1962, a stabilit ca preşedintele Franţei să
fie ales de cetăţeni prin vot universal, nu de un colegiu electoral, ca până
atunci.

3
  Unul dintre preşedinţii de stânga a fost François Mitterand, din partea
Partidului Socialist.
 Datorită flexibilităţii articolelor Constituţiei, în Franţa a fost posibilă şi
coabitarea la putere a unui preşedinte şi a unui prim-ministru de orientări
diferite. Astfel s-a întâmplat, de exemplu, în anul 1986, preşedintele
Mitterand fiind de orientare politică de stânga, iar prim-ministrul Jacques
Chirac, de dreapta.
Germania  În primul deceniu interbelic, Germania a fost organizată prin Constituţia de
la Weimar ca o ţară cu un regim politic democratic.
 Situaţia s-a schimbat din 1933, când puterea a fost preluată de regimul
dictatorial naţional-socialist.
 În a doua jumătate a secolului al XX-lea, germanii au fost nevoiţi să trăiască
în două state separate.
 În zona de ocupaţie militară a aliaţilor occidentali, s-a constituit un stat
democratic, având ca formă de guvernământ republica federală, Republica
Federală Germană.
 Un rol însemnat în istoria germană l-a avut cancelarul creştin-democrat
Helmuth Kohl, în timpul căruia s-a realizat reunificarea Germaniei (1990).

4
 Capitolul II. SECOLUL XX – ÎNTRE DEMOCRAŢIE ŞI TOTALITARISM

LECȚIA 2. Ideologii şi practici politice totalitare în Europa

Repere cronologice Dicţionar

1917 – Instaurarea regimului politic
comunist în Rusia.
1922 – Proclamarea U.R.S.S.
1922 – 1943 – Funcţionarea regimului fascist
în Italia.
1933 – Preluarea puterii de către Adolf Hitler
în Germania.
1933 – 1945 – Funcţionarea regimului nazist
în Germania.
Cenzură = interzicerea propagării libere a
ideilor prin cărţi, presă, diferite mijloace
audio-vizuale.
Poliţia politică = organ represiv în statul
totalitar, îndreptat împotriva opozanţilor
regimului.
Propagandă = influenţarea opiniei publice
prin diferite mijloace şi acţiuni sistematice.

I. Ideologii și practici totalitare. Trăsături generale

II. Ideologie şi practici politice specifice regimului comunist
III. Ideologie şi practici politice specifice regimului fascist
IV. Ideologie şi practici politice specifice regimului naţional-socialist (nazist) german

I. Ideologii, idei şi practici totalitare. Trăsături generale

Apariţia şi afirmarea ideologiilor totalitare în Europa, precum şi instaurarea
regimurilor politice bazate pe aceste ideologii, au fost favorizate de condiţiile istorice concrete
de la finalul Primului Război Mondial şi din primii ani ai perioadei interbelice, caracterizate
prin:
 pierderile umane, materiale, teritoriale, provocate de război;
 vulnerabilizarea populaţiei ca urmare a sărăciei, condiţiilor grele de trai, a
sentimentelor de nemulţumire şi frustrare provocate de Primul Război
Mondial;
 dificultăţile întâmpinate de partidele de orientare democratică în privinţa
guvernării, astfel încât greutăţile provocate de război să fie depăşite rapid şi
eficient.
În aceste condiţii, partidele de orientare extremistă, care urmăreau înlăturarea regimurilor
politice democratice în favoarea instaurării unor regimuri politice de tip totalitar, au reuşit să
exploateze nemulţumirile şi frustrările provocate de situaţia grea, politică, economică şi
socială pentru a prelua puterea în unele dintre statele europene.
Ideologii politice totalitare
De extremă-stânga De extremă-dreapta
 Comunistă  Fascistă
 Nazistă

1
 Regimurile politice totalitare din secolul al XX-lea, care s-au bazat pe ideologiile totalitare,
s-au caracterizat prin:
 încălcarea de către regim a drepturilor omului;
 exercitarea monopolului puterii;
 controlul absolut al statului asupra societăţii;
 lichidarea oricărei forme de opoziţie ;
 utilizarea propagandei pentru manipularea populaţiei;
 subordonarea indivizilor faţă de interesele statului etc.
Ideile specifice ideologiilor totalitare au fost aplicate în viaţa politică prin intermediul
practicilor politice de tip totalitar:
 anularea separării puterilor în stat prin instaurarea monopolului politic al partidului
unic şi al conducătorului;
 superioritatea statului/intereselor statului în raport cu cele ale cetățenilor;
 controlul statului asupra economiei şi societăţii etc.
II. Ideologie şi practici politice specifice regimului comunist
Repere cronologice Dicţionar
1917 – instaurarea Cenzură = interzicerea propagării libere a ideilor prin cărţi,
comunismului ca regim presă, diferite mijloace audio-vizuale.
politic în Rusia GULAG = prescurtare pentru Administraţia de Stat a Lagărelor
1922 – formarea de Muncă din U.R.S.S. A fost folosit pentru desemnarea
Uniunii Republicilor sistemului de lagăre şi închisori ale regimului comunist.
Socialiste Sovietice Ideologie = ansamblu de idei elaborate de o mişcare politică,
(U.R.S.S.) pentru orientarea comportamentului cetăţenilor în problemele
1924 – 1953 – dictatura fundamentale ale dezvoltării societăţii.
stalinistă Poliţia politică = organ represiv în statul totalitar, îndreptat
împotriva opozanţilor regimului.
Propagandă = influenţarea opiniei publice prin diferite mijloace
şi acţiuni sistematice.

Context istoric
În Rusia, bolşevicii au preluat puterea prin lovitura de stat de la 25 octombrie/7 noiembrie
1917, în condiţiile sărăciei generalizate şi înfrângerilor de pe front, constituind apoi primul stat
comunist din lume, U.R.S.S. În Rusia, apoi în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, stat
creat în 1922, toate domeniile de activitate au fost organizate conform concepţiei lui Lenin,
expuse în Tezele din Aprilie 1917.

Idei şi practici politice

o Încă de la preluarea puterii, teroarea a devenit omniprezentă, fiind interzisă
funcţionarea partidelor, în afara celui comunist (bolşevic) rus, denumit apoi Partidul
Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.).

2
 o A fost creată, în anul 1917, poliţia politică a regimului, cunoscută cu abrevierile
C.E.K.A., N.K.V.D. apoi K.G.B.
o Statul şi-a impus controlul în economie, prin naţionalizarea întreprinderilor.
o Teroarea asupra populaţiei s-a intensificat în perioada în care s-a aflat la conducere
Iosif Visarionovici Stalin (1924-1953). Acesta a impus o economie centralizată şi
planificată rigid, bazată pe:
 industrializarea forţată (cu accent pe industria grea, metalurgică, siderurgică);
 colectivizarea agriculturii (cu scopul instaurării controlului statului comunist
asupra acestei ramuri economice, veniturile obținute fiind îndreptate apoi spre
industrializarea forțată);
 planificarea rigidă a economiei (prin planurile cincinale).
o Opozanţii politici fie au fost executaţi, fie li s-au înscenat procese în urma cărora au
fost trimişi la închisoare sau în lagărele de muncă forţată din ţară, care formau GULAG-
ul (sistemul concentraționar sovietic).
o Regimul stalinist şi-a păstrat caracteristicile în anii celui de-al Doilea Război Mondial,
ca şi în primii ani postbelici, când regimul comunist a fost impus şi în alte state
europene.
o Deşi au aplicat modelul sovietic, regimurile comuniste europene au avut şi trăsături
specifice. Astfel, au existat o mai mare libertate economică în Iugoslavia, păstrarea
proprietăţilor asupra pământului în Polonia, naţionalismul şi interzicerea vieţii
religioase în Albania etc.
o Anul 1989 a înregistrat înlăturarea regimurilor dictatoriale din majoritatea statelor
europene foste comuniste. Criza în care se zbătea Uniunea Sovietică nu a putut fi
depăşită în ciuda măsurilor de reformă impuse începând din 1985 de conducătorul
statului sovietic, Mihail Gorbaciov, comunismul s-a prăbuşit, iar statul s-a destrămat
(1991).

III. Ideologie şi practici politice specifice regimului fascist

Repere cronologice
1922 – Marşul asupra Romei; regele Italiei, Victor Emmanuel al III-lea îl numeşte pe Benito
Mussolini prim-ministru
1929 – Concordatul de la Lateran, dintre Vatican şi statul italian

Context istoric
Mişcarea fascistă a apărut după încheierea Primului Război Mondial. Afirmarea ei a fost
favorizată de criza economică cu care se confrunta Italia şi de nemulţumirea unora dintre
oamenii politici italieni faţă de ceea ce obţinuse ţara la conferinţa de pace care pusese capăt
primei conflagraţii mondiale (Conferinţa de pace de la Paris, 1919-1920). Totodată, mulţi
industriaşi şi bancheri, sperau ca noua formaţiune politică să reprezinte o contrapondere

3
eficientă faţă de ideile comuniste care începuseră să pătrundă în Italia. Marşul asupra Romei,
din 1922, a permis preluarea puterii, iar Benito Mussolini, liderul mişcării, a trecut la
impunerea ideilor cuprinse în programul Partidului Naţional Fascist. Regimul fascist s-a
menţinut la putere până în 1943.

Idei şi practici politice

o Instituţiile statului, ca monarhia, au fost reduse la un rol simbolic.
o Partidul Naţional Fascist a devenit formaţiune politică unică.
o Mussolini a inaugurat cultul propriei personalităţi, proclamându-se Il Duce
(Conducător).
o A fost interzisă orice formă de opoziţie, ca şi toate organizaţiile care nu erau fasciste
(partide, sindicate etc.).
o Regimul fascist era susţinut de poliţia politică (OVRA) şi de organizaţiile paramilitare
Cămăşile negre şi Balilla.
o Italia a fost transformată în „stat corporatist”, în care nu primau interesele individului,
ci ale „corporaţiei” din care acesta făcea parte.
o Îndoctrinarea şi înregimentarea politică a cetăţenilor se făcea prin propagandă şi prin
diferite organizaţii fasciste (Dopolavoro, pentru adulţi; Avanguardisti şi Balilla pentru
tineri).

IV. Ideologie şi practici politice specifice regimului naţional-socialist (nazist)

german

Repere cronologice Dicţionar

1933 – numirea lui Adolf Hitler în funcţia de Reichstag = denumire a camerei
cancelar al Germaniei reprezentative a Parlamentului Germaniei.
1935 – aplicarea legilor rasiale în Germania
(legile de la Nürnberg)

Contextul istoric
În Germania, efectele crizei economice în anii 1931-1932, au dus la sporirea popularităţii
Partidului Naţional Socialist (Nazist), condus de Adolf Hitler. În acelaşi timp, membrii elitei
industriale şi financiare germane, înspăimântaţi de o posibilă recrudescenţă a comunismului,
susţineau la rândul lor, financiar, acest partid.
Exploatând nemulţumirile populaţiei faţă de situaţia Germaniei în urma Primului Război
Mondial şi faţă de greutăţile din timpul Marii Crize economice, Partidul Naţional-Socialist al
Muncitorilor Germani, condus de Adolf Hitler, a câştigat alegerile pentru Reichstag
(Parlamentul german), din anul 1933. În cadrul regimului naţional-socialist, Hitler, instalat în
funcţia de cancelar, a fost învestit cu puteri speciale, devenind Führer (conducător). Regimul
nazist s-a menţinut la putere în Germania până în anul 1945.

4
Idei şi practici politice
o Ideologia ultranaţionalistă, rasistă şi antisemită a partidului nazist a fost expusă încă
din 1925 de Hitler în lucrarea sa, Mein Kampf: viitorul ar aparţine rasei germane a
arienilor, superioară tuturor altor rase umane, considerate inferioare. Acestea din
urmă trebuiau fie exterminate (evreii) fie obligate să se supună. De asemenea,
deoarece rasa superioară, germană, ar fi avut nevoie de spaţiu pe care să trăiască,
era promovată noţiunea de spaţiu vital pe care Germania urma să-l obţină prin
cucerirea teritoriilor statelor vecine şi exterminarea ori supunerea populaţiei
acestora.
o Regimul naţional-socialist a transformat antisemitismul în politică de stat, în numele
aşa-zisei purificări a rasei ariene, politică ce a dus la moartea a milioane de persoane,
mai ales evrei.
o Toţi germanii au fost înregimentaţi în organizaţii controlate de Partidul Naţional-
Socialist al Muncitorilor Germani, precum Frontul Muncii, care a înlocuit sindicatele,
sau Hitlerjügend (Tineretul hitlerist).
o Libertăţile civile au fost suspendate, partidele politice (în afara celui Nazist) au fost
interzise, sindicatele, înlocuite cu organizaţii controlate de Partidul Nazist (Frontul
Muncii), învăţământul a fost pus în slujba ideologiei naziste, ca şi mijloacele de
comunicare în masă.
o Orice formă de opoziţie a fost anihilată, inclusiv în interiorul partidului. Presa a fost
cenzurată, un rol esenţial în manipularea şi controlul populaţiei revenind
propagandei politice.
o Au fost aplicate măsuri de discriminare a evreilor, care au fost înlăturaţi din slujbe, au
fost supuşi legilor rasiale (legile de la Nürnberg) şi cărora le-au fost interzise
drepturile politice şi civile.
o În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din 1942, regimul hitlerist a hotărât să
aplice soluţia finală împotriva evreilor. Astfel a început drama Holocaustului. Până în
anul 1945, au fost ucişi aproximativ 6 milioane de evrei, dar şi rromi, proveniţi atât
din Germania, cât şi din ţările ocupate de armatele hitleriste, deportați în lagăre de
concentrare și de exterminare, precum cele de la Auschwitz, Treblinka, Bergen-
Belsen, Maidanek ș.a.
...............................................................................................................................

5
 Capitolul II. SECOLUL XX – ÎNTRE DEMOCRAŢIE ŞI TOTALITARISM

Lecția 3. Ideologii şi practici politice în România, până la

al Doilea Război Mondial

Repere cronologice Dicţionar

1866-1914 – domnia lui Carol I (principe: 1866-
1881; rege: 1881-1914)
1914-1927 – Domnia regelui Ferdinand I
1918 – Introducerea votului universal în România.
1923 – Adoptarea Constituţiei României Mari.
1927-1930 – Domnia regelui Mihai I, sub
autoritatea Regenţei.
1930-1940 –Domnia regelui Carol al II-lea.
1938 – Adoptarea Constituţiei regimului
monarhiei autoritare în România.
1938-1940 – Regimul monarhiei autoritare a
regelui Carol al II-lea.
Regenţă = instituţie care are rolul de a îndeplini
prerogativele monarhului pe timpul minoratului
acestuia.
Neoliberalism = ideologie reprezentată, între
alţii, de Ştefan Zeletin şi Vintilă Brătianu, care
susţinea consolidarea democraţiei parlamentare,
iar pe plan economic, dezvoltarea industriei
naţionale.
Ţărănism = ideologie reprezentată, între alţii, de
Virgil Madgearu, care susţinea, pe plan politic,
edificarea statului ţărănesc, în care ţărănimea să
colaboreze cu alte clase sociale în exercitarea
puterii, iar pe plan economic, pe lângă primatul
agriculturii, dezvoltarea ramurilor industriale care
dispuneau de resurse în ţară.

I. Regimul politic din România la începutul secolului al XX-lea (1901-1918)

II. Regimul politic democratic în perioada 1918-1938
III. Regimul politic al monarhiei autoritare (1938-1940)

I. Regimul politic din România la începutul secolului al XX-lea (1901-1918)

Regatul României era organizat pe baza Constituţiei din 1866, lege fundamentală cu
caracter democratic ce a rămas în vigoare până în anul 1923. România avea ca formă de
guvernământ monarhia constituţională ereditară. În fruntea statului s-a aflat regele Carol I
(1866-1914), urmat la tron de regele Ferdinand I (1914-1927).
Principalele partide politice erau:
 Partidul Naţional Liberal;
 Partidul Conservator.
Acestea alternau la guvernare în baza rotativei guvernamentale, practică politică introdusă în
1895, care a fost aplicată până la Primul Război Mondial.

1
Cele două partide erau exponentele a două ideologii democratice diferite cu privire la evoluţia
României:
 liberalismul se pronunţa pentru dezvoltarea rapidă a ţării, după model occidental, pe
baza capitalului autohton, insistând pe necesitatea dezvoltării industriei şi a sistemului
financiar-bancar;
 conservatorismul susţinea o dezvoltare treptată a statului, prin crearea instituţiilor
moderne pe măsură ce societatea simţea nevoia apariţiei lor, considerând totodată că
economia României trebuie să-şi păstreze caracterul tradiţional agrar.

II. Regimul politic democratic în perioada 1918-1938

Statul român a fost organizat, pânã în 1938, potrivit Constituţiei din anul 1923. Aceasta a
fost adoptatã în urma transformărilor pe care le-a traversat ţara începând din 1918 (Marea
Unire, reformele electorală şi agrară).
Legea/ Anul Conţinutul Importanța
reforma adoptării/a
plicării
Electorală 1918 introducerea votului  desfiinţarea votului censitar;
universal (rezervat doar  unificarea sistemului electoral la
bărbaţilor majori, cu nivelul României Mari;
excepţia magistraţilor şi  creşterea numărului alegătorilor;
a cadrelor militare).  intrarea în viaţa politică a ţărănimii;
 diversificarea sistemului partidelor
politice.
Agrară 1921 se expropriază  cea mai radicală reformă agrară din
suprafeţele agricole mai Europa vremii;
mari de 100 ha;  a contribuit la rezolvarea unei
împroprietărirea (prin probleme sociale acute;
răscumpărare) a  a diminuat forţa economică şi
familiilor ţărăneşti. politică a marilor proprietari de
moşii.

Practici politice democratice în România, până la 1938:

 separarea puterilor statului, în baza Constituţiei din 1923;
 pluripartidismul;
 votul universal;
 alegeri libere;
 garantarea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

2
 Atenție ! Introducerea votului universal, în locul celui censitar, în 1918, şi prevederile
Constituţiei din anul 1923 au dat posibilitatea trecerii, în perioada interbelică, de la regimul
democratic bipartit de dinainte de Primul Război Mondial (în care viaţa politică era dominată
de două partide, liberal şi conservator), la cel multipartit (care permitea o mai mare
reprezentare a orientărilor politice şi a structurilor sociale în Parlament şi la guvernare).

Potrivit Constituţiei din 1923, monarhia şi-a păstrat caracterul constituţional şi ereditar, fiind
reprezentată de:
a. Regele Ferdinand I (1914-1927)
 A continuat politica echilibrată şi devotată intereselor României dusă de predecesorul
său, Carol I (1866-1914).
 A fost supranumit "Întregitorul" datorită realizării Marii Uniri în perioada în care a
condus România.
 A fost încoronat solemn, alături de soţia sa, Maria, ca rege al României reîntregite, la
Alba Iulia (15 octombrie 1922), acest eveniment fiind considerat momentul de apogeu al
domniei sale.

b. Regele Mihai I, sub autoritatea Regenţei (1927-1930)

 Instituirea Regenţei a fost legată de "criza dinastică" din 1925-1926. În 1925, prinţul
moştenitor Carol a renunţat la tron, stabilindu-se în străinătate. Parlamentul a acceptat
această decizie în ianuarie 1926 şi l-a numit ca moştenitor al tronului pe Mihai, fiul lui
Carol, care era minor. De aceea, acesta a fost pus sub autoritatea unei Regenţe (formată
din trei persoane, care exercitau atribuţiile regelui pe timpul minoratului acestuia). În
1927 regele Ferdinand I a murit, Mihai devenind rege sub autoritatea Regenţei. Această
situaţie a durat până la revenirea în ţară a principelui Carol.

c. Regele Carol al II-lea (1930-1940)

 A revenit în ţară în 1930, deşi prin aceasta se încălca hotărârea Parlamentului din 1926.
Revenirea sa pe tron poartă numele de "restauraţie" şi a fost încurajată de unii oameni
politici.
 Până în anul 1938, a pregătit terenul pentru instaurarea propriului regim politic
autoritar, prin:
o încurajarea sciziunilor în cadrul partidelor politice;
o favorizarea unor lideri politici împotriva altora, cu scopul compromiterii
partidelor politice în ochii populaţiei;
o discreditarea Parlamentului, deteriorarea imaginii publice a acestuia;
o încercarea de a folosi mişcarea legionară ca pe o forţă de manevră împotriva
adversarilor politici, nu a fost posibilă, motiv pentru care instaurarea regimului

3
 monarhic autoritar a fost prezentată de Carol al II-lea ca fiind cea mai bună
soluţie împotriva pericolului legionar (din ordinul său a fost asasinat Corneliu
Zelea Codreanu, liderul legionarilor, în noiembrie 1938).

Sistemul partidelor politice

După 1918 şi până în anul 1938, viaţa politică din România s-a caracterizat prin diversificarea
sistemului partidelor politice:
o partide de orientare democratică;
o partide extremiste (totalitare).

 Principalele partide de orientare democratică

a. Partidul Naţional Liberal
A fost cel mai important partid din România vremii, dominând politic perioadele 1918-1928
("decada brătienistă") şi 1934-1937.
Tactica sa politică era ilustrată de deviza "prin noi înşine" iar teoria sa politică a fost
neoliberalismul. Liderii partidului: Ion I.C. Brătianu (până la moartea sa, în 1927), Vintilă
Brătianu, I.G. Duca, Constantin I. C. Brătianu.
b. Partidul Naţional Ţărănesc
A fost al doilea partid ca importanţă după Partidul Naţional Liberal.
S-a format în anul 1926 prin fuziunea Partidului Ţărănesc, fondat în 1918 de Ion Mihalache, cu
Partidul Naţional Român din Transilvania, condus de Iuliu Maniu.
Politica sa, mai ales în domeniul economic, a fost exprimată prin deviza "porţile deschise".
Teoria partidului, ţărănismul, susţinea că România trebuie să-şi respecte tradiţia de ţară agrară;
statul trebuie să fie "ţărănesc" iar ţărănimea să reprezinte principala forţă politică. Liderii
partidului: Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.

 Partide de orientare extremistă (totalitară)

a. Extremismul de dreapta
În 1923 se înfiinţează primul partid de extremă dreapta din România - Liga Apărării Naţional-
Creştine - condus de A. C. Cuza. În anul 1935, acesta fuzionează cu Partidul Naţional Agrar
condus de Octavian Goga, formând Partidul Naţional Creştin.
În 1927, din Liga Apărării Naţional-Creştine se desprinde gruparea condusă Corneliu Zelea
Codreanu, care întemeiază "Legiunea Arhanghelului Mihail" (transformată în 1930 în "Garda de
Fier", iar în 1934 în "Partidul Totul pentru Ţară").
Politica Mişcării legionare se caracteriza prin:
 demagogie;
 cultul elitelor;
 naţionalism;

4
  antisemitism şi xenofobie;
 propagandă antidemocratică şi antiparlamentară.
În septembrie 1940, Mişcarea legionară a ajuns la guvernare alături de generalul Ion
Antonescu (până în ianuarie 1941).
b. Extremismul de stânga
În 1921, din Partidul Social Democrat din România s-a desprins o grupare comunistă, fidelă
regimului bolşevic de la Moscova, formându-se astfel Partidul Comunist Român (secţia română a
Internaţionalei Comuniste cu sediul la Moscova).
Primul conducător al Partidului Comunist Român a fost Gheorghe Cristescu.
Politica partidului era dictată de la Moscova şi promova idei antistatale şi antidemocratice
precum:
 anularea Marii Uniri prin desprinderea de statul român a provinciilor unite cu România în
1918;
 distrugerea sistemului democratic pentru instalarea dictaturii comuniste.
În 1924, din cauza tulburărilor violente declanşate în Basarabia de către Partidul Comunist
Român cu ajutorul agenţilor sovietici, şi ca urmare a politicii antinaţionale a acestuia, s-a hotărât
interzicerea partidului, membrii săi desfăşurându-şi activitatea în condiţii de ilegalitate până în
anul 1944.

III.Regimul politic al monarhiei autoritare (1938-1940)

Regele Carol al II-lea a impus un regim monarhic autoritar în anul 1938, bazat pe o nouă Constituţie.
Principalele elemente ale acestui regim politic au fost:
 subordonarea guvernului faţă de rege;
 guvernarea prin „decrete-legi“ regale, fără ca acestea să mai fie votate de
Parlament;
 scăderea rolului şi autorităţii puterii legislative;
 interzicerea partidelor politice şi întemeierea primului „partid unic“ – Frontul
Renaşterii Naţionale;
 desfiinţarea sindicatelor, înlocuite cu bresle, după modelul corporaţiilor din Italia
fascistă;
 restrângerea dreptului de vot (acordat numai persoanelor în vârstã de peste 30 de
ani);
 utilizarea propagandei în favoarea noului regim.
În condiţiile pierderilor teritoriale suferite de România în favoarea statelor vecine revizioniste, în
vara anului 1940, regele Carol al II-lea a abdicat, în septembrie 1940, şi a părăsit ţara, regimul
monarhic autoritar prăbuşindu-se în aceste împrejurări.

5
27.10.2020

CAPITOLUL III. CONSTITUŢIILE DIN ROMÂNIA

Lecții
1. Documente constituţionale din secolul al XIX-lea
2. Documente constituţionale din secolul XX

Lecția 1. Documente constituţionale din secolul al XIX-lea

Repere cronologice Dicţionar

 1831/1832 – Intrarea în vigoare a Regulamentelor
Organice în Ţara Românească, respectiv în Moldova.
 1858, 7/19 august – Adoptarea Convenţiei de la
Paris.
 1864 – Adoptarea Statutului Dezvoltător al
Convenției de la Paris
 1866 – Prin Constituție, România devine monarhie
constituţională ereditară.
Lege fundamentală = Constituție
Plebiscit = consultarea populaţiei în
legătură cu o problemă importantă,
aceasta trebuind să răspundă cu Da
sau Nu.
Promulgare = acţiune prin care şeful
unui stat decide semnarea şi
publicarea unei legi aprobate de
Parlament.

I. Regulamentele Organice
II. Convenţia de la Paris (1858)
III. Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris
IV. Constituția de la 1866

I. Regulamentele Organice

Contextul istoric al adoptării/aplicării

Modernizarea societăţii româneşti, sub toate aspectele, a impus, din prima jumătate a
secolului al XIX-lea, adoptarea unor documente cu rol de lege fundamentală care să reglementeze
organizarea internă a Principatelor.
În perioada anilor 1828-1829 s-a desfăşurat războiul ruso-otoman finalizat prin Tratatul de
pace de la Adrianopol. Prin acest tratat, Imperiul Otoman, înfrânt, era nevoit să accepte statutul

1
Rusiei de putere protectoare a Principatelor (Ţara Românească şi Moldova), statut ce avea să se
menţină până în anul 1856.
Din 1828 şi până în 1834, cele două Principate s-au aflat sub ocupaţie militară rusă. În acest
timp, sub supravegherea administratorului general al Principatelor, generalul rus Pavel Kiseleff,
două comisii boiereşti au redactat, pentru Ţara Românească şi, respectiv, pentru Moldova,
primele legi fundamentale cu rol de Constituţie: Regulamentele Organice. Acestea au intrat în
vigoare în 1831 în Ţara Românească şi în 1832 în Moldova. Regulamentele Organice au rămas în
vigoare până în 1858, în ambele Principate.
În Ţara Românească, în timpul revoluţiei de la 1848, Regulamentul Organic a fost suspendat,
rolul de Constituţie fiind jucat de Proclamaţia de la Islaz.
Prevederi
 Modernizarea organizării interne prin instituirea, pentru prima dată, a principiului
separării puterilor în stat (executivă – domnitorul şi Sfatul Domnesc; legislativă –
Adunarea Obştească; judecătorească – Înaltul Divan Domnesc şi instanţele teritoriale de
judecată).
 Recunoaşterea şi garantarea libertăţii comerţului.
 Modernizarea sistemului fiscal prin constituirea bugetului statului şi restructurarea
sistemului de taxe şi impozite.
 Reorganizarea justiţiei prin înfiinţarea corpului de avocaţi şi a Procuraturii.
 Reglementarea relaţiilor dintre clăcaşi şi stăpânii de pământuri.
Concluzii
În ansamblu, Regulamentele au avut un rol pozitiv, prin:
 modernizarea Principatelor în plan politic, juridic, fiscal, economic;
 recunoaşterea similarităţilor de organizare, sistem politic, cultură şi civilizaţie dintre
cele două Principate, ceea ce a reprezentat un pas către punerea în discuţie a ideii
unirii pe viitor a acestora.
În acelaşi timp, însă, prin aceste documente, Rusia, ca putere protectoare, şi-a întărit controlul
asupra Moldovei şi Ţării Româneşti.
Pe baza Regulamentelor Organice au domnit:
 Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842) şi Gheorghe Bibescu (1842-1848) în Ţara
Românească;
 Mihail Sturdza (1834-1849) în Moldova.

2
 II. Convenţia de la Paris (1858)

Contextul istoric al adoptării/aplicării

După 1848, în condiţiile Războiului Crimeei (1853-1856), problema unirii Principatelor şi a

statutului acestora s-a transformat într-o chestiune de interes european.
În 1856, prin Tratatul de pace de la Paris, care încheia Războiul ruso-otoman al Crimeei,
protectoratul Rusiei a fost înlocuit cu garanţia colectivă a celor şapte mari puteri europene
(Franţa, Marea Britanie, Prusia, Regatul Sardiniei şi Piemontului, Imperiul Habsburgic, Imperiul
Otoman, Oimperiul Rus). Cu acelaşi prilej, s-a discutat problema unirii Principatelor şi s-a decis
întrunirea, la Bucureşti şi Iaşi a Adunărilor ad-hoc (1857), prin care românii să-şi poată exprima
opţiunea privind unirea celor două ţări.
Reprezentanţii celor şapte mari puteri garante au adoptat în 1858 Convenţia de la Paris,
document cu rol de lege fundamentală ce stabilea o unire de tip legislativ a celor două ţări şi
statutul Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei (denumire stabilită prin Convenţie).
Convenţia de la Paris a fost aplicată până în 1864.
Prevederi
 Fiecare Principat era condus de câte un domnitor, ales pe viaţă de Adunarea electivă.
 În fiecare Principat, funcţiona câte o Adunare electivă, aleasă pe 7 ani, ce exercita,
împreună cu domnitorul, puterea legislativă.
 Puterea executivă era încredinţată domnitorului, care guverna cu ajutorul Consiliului de
Miniştri (câte unul pentru fiecare Principat).
 Puterea judecătorească se exercita în numele domnitorului.
 Singurele instituţii comune erau Comisia Centrală de la Focşani (care elabora proiectele
de legi) şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
 Erau abolite privilegiile boierimii.
 Se avea în vedere, pe viitor, modernizarea relaţiilor dintre marii proprietari şi ţărani.

Concluzii
Convenţia de la Paris a avut un rol pozitiv pentru că a permis:
 unirea chiar şi incompletă a Principatelor, asigurând astfel un cadru legislativ pentru noul
stat;
 modernizarea organizării interne a statului, în plan politic şi social.

3
 III. Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864)

Contextul istoric al adoptării/aplicării

Ca urmare a:
o unirii Principatelor prin dubla alegere ca domnitor a lui Alexandru ioan Cuza;
o funcţionării la Bucureşti, din 1862, a Adunării unice (ca putere legislativă) şi a
guvernului unic (ca putere executivă);
o schimbărilor produse în plan politic începând din 1859;
era nevoie de o nouă lege fundamentală care să reflecte realităţile specifice evioluţiei statului
român. Prin urmare, în anul 1864, a fost adoptat un nou document cu rol de lege fundamentală,
aprobat prin plebiscit de populaţia cu drept de vot, numit Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la
Paris.
Prevederi
 Domnitorul era singurul care avea iniţiativa legislativă (legile fiind elaborate de Consiliul
de Stat).
 Puterea legislativă devenea bicamerală (Adunarea electivă şi Corpul ponderator).
 Puterea legislativă era exercitată de domnitor, Adunarea electivă şi Corpul ponderator
(Senatul).
 64 de membri ai Corpului ponderator (Senatului) şi preşedintele Adunării erau numiţi de
domnitor.
Concluzii
Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris a reprezentat o adaptare a legii
fundamentale la situaţia creată după 1859 (unirea deplină a Principatelor), asigurând cadrul
legislativ necesar adoptării reformelor prin care societatea românească avea să fie modernizată.

IV. Constituţia din 1866

Contextul istoric al adoptării/aplicării

Abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie 1866, instalarea pe tronul

României a principelui Carol I, la 10 mai 1866 (acceptată prin plebiscit de populația cu drept de

4
vot), noile realităţi politice din România, au făcut necesară elaborarea unui nou document cu rol
de lege fundamentală.
Promulgată de principele Carol I la 1 iulie 1866, Constituţia României era inspirată din cea a
Belgiei (1831), numărându-se printre cele mai democratice legi fundamentale din Europa vremii.
În acelaşi timp, prin prevederile sale, Constituţia a fost rezultatul compromisului dintre orientarea
politică liberal-radicală şi cea conservatoare, obţinându-se un echilibru între cele două tendinţe
politice. În mod semnificativ, documentul nu amintea de suzeranitatea exercitată încă de Imperiul
Otoman (ceea ce arăta că următorul obiectiv al României avea să fie obținerea independenței de
stata) şi nici de garanţia colectivă a celor şapte mari puteri europene. Constituţia a rămas în
vigoare, cu unele modificări, până la 1923.
Prevederi
 Statul român purta oficial numele de "România", iar forma de guvernământ era definită
ca monarhie constituţională ereditară.
 Principele (monarhul) se bucura de prerogative relativ extinse:
o era cap al statului şi al oştirii;
o avea atribuţii atât în domeniul puterii legislative (exercitate împreună cu
Parlamentul) cât şi în domeniul puterii executive (pe care o împărţea cu guvernul);
o numea şi revoca pe membrii guvernului;
o sancţiona şi promulga legile;
o avea drept de veto absolut asupra legilor votate de Parlament (se putea opune
sancţionării acestora). Totuşi, actele emise de principe trebuiau să fie
contrasemnate de un ministru de resort.
 Potrivit principiului separării puterilor, cea legislativă aparţinea Parlamentului, care avea
o structură bicamerală, fiind alcătuit din Adunarea Deputaţilor şi Senat (membrii
acestora fiind aleşi prin vot censitar), puterea executivă era exercitată de guvern iar cea
judecătorească de instanţele de judecată, respectiv de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie.
 Printre drepturile şi libertăţile cetăţeneşti înscrise în Constituţie se numărau: libertatea
persoanei, dreptul la proprietate libertatea cuvântului, a presei etc.
Concluzii
Constituţia de la 1866 a asigurat cadrul modern, democratic şi stabil al vieţii politice din
România la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea. Legea fundamentală
prezenta, însă, şi o serie de limite: votul censitar, excluderea femeilor din viaţa politică,
acordarea cetăţeniei numai pentru creştini (articolul 7, eliminat în urma Congresului de la Berlin,
din 1878).

5
 CAPITOLUL III. CONSTITUŢIILE DIN ROMÂNIA

Lecția 2. Documente constituţionale din secolul XX

Repere cronologice Dicţionar
1923, 28 martie – Promulgarea Constituţiei, în urma Sancţionare = aprobarea unei
constituirii statului naţional unitar român. legi de conducătorul unui stat,
1938, 27 februarie – Intrarea în vigoare a Constituţiei care pentru a-i da caracter executoriu.
acorda puteri sporite regelui. Referendum = consultarea
1948, 13 aprilie – Adoptarea primei Constituţii comuniste. cetăţenilor în privinţa unor
1965, 21 august – Adoptarea Constituţiei Republicii Socialiste probleme importante de stat, în
România. care li se solicită să răspundă
1991, 8 decembrie – Constituţia pozitiv sau negativ.
postcomunist/postdecembristă a României a fost aprobată de
populaţie prin referendum.

I. Constituţia din 1923

II. Constituția din 1938
III. Constituţiile din perioada regimului comunist
IV. Constituția din 1991

I. Constituţia din 1923

Contextul istoric al adoptării/aplicării

Desăvârşirea statului naţional unitar român la 1918 şi adoptarea reformelor din

perioada imediat unrmătoare Primului Război Mondial (reforma electorală şi cea agrară) au
determinat nevoia elaborării unei noi legi fundamentale, care să reflecte schimbările produse
la nivelul statului şi al societăţii româneşti. Noua Constituţie a fost adoptată de Parlament, în
timpul guvernului liberal condus de Ion I.C.Brătianu, fiind promulgată de regele Ferdinand I la
28 martie 1923. Aceasta conţinea 138 de articole, dintre care 76 proveneau din Constituţia
de la 1866. Constituţia a fost aplicată până în anul 1938, apoi a fost reintrodusă parţial între
anii 1944 şi 1947.

Prevederi
 Regatul României era declarat stat naţional, unitar, indivizibil.
 Forma de guvernământ rămânea monarhia constituţională ereditară.
 Era aplicat principiul separării puterilor statului:

1
 o puterea legislativă - exercitată de rege şi Parlamentul bicameral (Senat,
Adunarea Deputaţilor);
o puterea executivă - încredinţată regelui şi guvernului (format de partidul sau
alianţa care câştigă alegerile parlamentare);
o puterea judecătorească - atribuită Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie şi
instanţelor de judecată.
 Comparativ cu atribuţiile monarhului prevăzute de Constituţia din 1866, noua
constituţie prevedea o restrângere a acestora (de exemplu, nu se mai acorda dreptul
de veto absolut). În principal, prerogativele monarhului erau:
o şef al statului;
o comandant suprem al armatei;
o dreptul de a numi prim-ministrul;
o acordarea decoraţiilor;
o baterea monedei;
o dreptul de graţiere şi amnistie.
 Constituţia recunoştea drepturile şi libertăţile cetăţeneşti:
o egalitatea cetăţenilor în faţa legii;
o votul universal;
o libertatea presei;
o libertatea întrunirii şi asocierii ş.a.

Concluzii
Constituţia din 1923 a contribuit la consolidarea statului român în urma realizării Marii
Uniri şi a asigurat cadrul democratic al vieţii politice în România până în anul 1938; de
asemenea, a asigurat stabilitatea internă, politică, etnică şi culturală, prin recunoaşterea
drepturilor egale pentru toţi cetăţenii, fără deosebire de etnie.

II. Constituţia din 1938

Contextul istoric al adoptării/aplicării

În urma instaurării regimului autoritar al regelui Carol al II-lea (1930–1940), a fost

necesară adoptarea unei noi constituţii, care să reprezinte baza juridică a noului regim politic.

2
Astfel a intrat în vigoare Constituţia din 27 februarie 1938, care a fost acceptată de populaţie
prin plebiscit. Regele căpăta puteri sporite în stat, monarhia devenind principalul centru de
putere. Constituţia a fost aplicată până în anul 1940.

Prevederi
 Regele era capul statului.
 Regele putea emite decrete-legi.
 Miniştrii erau răspunzători numai faţă de rege.
 Regelui îi aparţinea iniţiativa revizuirii Constituţiei.
 Puterea judecătorească se exercita în numele regelui;
 În Adunarea Deputaţilor puteau fi aleşi doar cei care practicau o îndeletnicire
cuprinsă în categoriile agricultură şi muncă manuală, comerţ şi industrie, ocupaţii
intelectuale.

Concluzii
În condiţiile în care, în Europa, tot mai multe state aveau regimuri politice autoritare
sau totalitare, Constituţia din 1938 impunea o nouă viziune privind ordinea economică şi
socială. Aceasta presupune restrângerea drepturilor şi libertăţilor democratice în favoarea
concentrării puterii în mâna monarhului, în cadrul unui regim de tip autoritar.

III. Constituţiile din perioada regimului comunist

Contextul istoric al adoptării/aplicării

După al Doilea Război Mondial, România a intrat în sfera de influenţă sovietică, ceea
ce a determinat instaurarea unui regim politic comunist de inspiraţie stalinistă. Odată cu
înlăturarea monarhiei (30 decembrie 1947), România a devenit un stat totalitar, cu un sistem
politic bazat pe concentrarea puterii în mâna Partidului Comunist Român (Partidul
Muncitoresc Român între anii 1948-1965). În aceste condiţii, a fost necesară adoptarea unei
noi constituţii, care să reflecte situaţia politică a ţării şi noua structură de putere. În timpul
regimului politic comunist au fost adoptate şi aplicate trei constituţii: în 1948, în 1952 şi în
1965. Ultima dintre acestea a fost în vigoare până la prăbuşirea sistemului comunist, în 1989.

3
 Prevederi

Constituţiile din 1948 şi 1952

Inspirate după legea fundamentală a U.R.S.S. (Constituția U.R.S.S. din 1936), cele două
documente precizau noua denumire a statului român, Republica Populară Română. Potrivit
acestora:
 monopolul puterii aparţinea partidului unic;
 pluripartidismul era înlăturat;
 principalul organ de conducere al statului era Prezidiul Marii Adunări Naţionale;
 toate domeniile vieţii sociale se aflau sub controlul statului;
 principiul separării puterilor era desfiinţat;
 drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau îngrădite, nefiind permisă nicio formă de
opoziţie politică.
1. Constituţia din anul 1948 marca ruptura cu vechea tradiţie în domeniul legilor
fundamentale:
 au fost înlăturate principiul separării puterilor în stat și pluripartidismul;
 a permis desfășurarea procesului de naționalizare a firmelor private;
 se restrângeau drepturi fundamentale ale cetăţenilor, precum cel de proprietate.
 Numele statului era Republica Populară Română.
 Organul suprem al puterii de stat era Marea Adunare Naţională, care hotăra şi
formarea guvernului.
2. Constituția din 1952
 Preciza că Republica Populară Română a apărut „ca rezultat al eliberării ţării
de către forţele armate ale U.R.S.S. de sub jugul fascismului”.
 Instituia ca principiu de bază dictatura proletariatului, exercitată, în numele
acestuia, de partidul unic;
 Tribunalele apărau „regimul de democraţie populară” (prin urmare, aveau un
rol politic).

Constituţia din 1965

Noul document înlocuia denumirea oficială de până atunci a ţării cu cea de Republica
Socialistă România.
 În cele 9 titluri ale sale şi în cele 114 articole, Constituţia din anul 1965 reflecta
încheierea procesului de colectivizare a agriculturii şi de distrugere a proprietăţii
private în economie.

4
  Era precizat şi faptul că Partidul Comunist Român constituia forţa politică
conducătoare a întregii societăţi.

Concluzii

Constituţiile din perioada regimului comunist au reflectat caracterul totalitar al

exercităţii puterii de către Partidul Comunist Român, cuprinzând prevederi specifice
privind exercitarea monopolului puterii, statutul proprietăţii, limitarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, subordonarea cetăţenilor faţă de statul comunist.

IV. Constituţia din 1991

Contextul istoric al adoptării/aplicării

Prăbuşirea regimului politic comunist în 1989 şi revenirea României la un regim

democratic au impus adoptarea unei noi Constituţii, care să fundamenteze statul de drept,
pluripartidismul, separarea puterilor în stat şi garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Această lege fundamentală a fost votată de Parlament şi aprobată de populaţie prin
referendum în anul 1991.
Prevederi

Potrivit Constituţuiei din 1991, principalele instituţii ale statului român sunt:
 Parlamentul:
 reprezintă puterea legislativă;
 are o structură bicamerală (Senat şi Adunarea Deputaţilor);
 este ales pentru un mandat cu o durată de patru ani, prin vot universal;
 adoptă legile, bugetul de stat, controlează guvernul, poate deschide anchete.
 Guvernul:
 reprezintă puterea executivă;
 este alcătuit din rândul partidului sau alianţei care câştigă alegerile parlamentare;
 este format din prim-ministru, miniştri, alţi membri;
 se supune controlului Parlamentului;
 adoptă hotărâri şi ordonanţe.

5
  Preşedintele:
 ales pentru cel mult două mandate;
 are rolul de mediator între puterile statului şi de garant al respectării Constituţiei de
către acestea;
 este comandantul suprem al armatei;
 încheie tratate;
 promulgă legile;
 conferă decoraţii ş.a.
 Justiţia:
 reprezintă cea de a treia putere în stat;
 este independentă faţă de puterea legislativă şi de cea executivă;
 este reprezentată de judecători şi de Curtea Supremă de Justiţie.
Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti înscrise în Constituţie:
 libertatea persoanei;
 libertatea de opinie;
 libertatea de asociere;
 libertatea cuvântului;
 dreptul la proprietate;
 dreptul la liberă circulaţie etc.
Concluzii
Constiţia din 1991 a asigurat tranziţia României de la regimul totalitar la regimul democratic
în perioada postcomunistă, permiţând revenirea la pluripartidism şi reintroducerea separării
puterilor statului. În condiţiile desfăşurării procesului de integrare europeană, în anul 2003,
unele articole ale Constituţiei au fost modificate, pentru a permite aderarea României la
Uniunea Europeană.

6
13.11.2020

CAPITOLUL IV. Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul

românesc (secolele al IX-lea – al XVIII-lea)
Lecții
1. State medievale în spaţiul românesc
2. Instituţii centrale şi locale (sec. al IX-lea-al XVIII-lea)

Lecția 1. State medievale în spaţiul românesc

Repere cronologice Dicţionar

 Sec. al IX-lea – voievodatele conduse de Glad, Gelu Cnezat = formaţiune politică
și Menumorut în Transilvania și Banat apărută în Evul Mediu timpuriu pe
 Sec. al X-lea – Inscripţii descoperite în Dobrogea baza unirii mai multor obşti
atestă numele conducătorilor locali Dimitrie şi săteşti sub conducerea unui
Gheorghe. cneaz.
 Sec. al XI-lea – Prinţesa bizantină Ana Comnena Voievodat = formaţiune politică
consemnează în opera sa, Alexiada, numele unor statală care reunea mai multe
conducători dobrogeni: Tatos, Seslav, Satza. cnezate de pe un anumit teritoriu,
 971-1204 – Dobrogea este integrată Imperiului în frunte cu un voievod.
Bizantin, cu numele de Thema Paristrion. Despot = stăpân, conducător; titlu
 1247 – Diploma Cavalerilor Ioaniți bizantin atribuit rudelor
 cca 1277 – Voievodul Litovoi şi fratele acestuia, împăratului de la Constantinopol
Bărbat, opun rezistenţă regalităţii maghiare. sau unor înalţi dregători.
I. Primele structuri statale medievale (sec. al IX-lea-al XIII-lea)
II. Constituirea Voievodatului Transilvaniei
III. Constituirea statului medieval Ţara Românească
IV. Constituirea statului medieval Moldova
V. Constituirea statului medieval Dobrogea
................................................................
I. Primele structuri statale medievale (sec. al IX-lea-al XIII-lea)

Începând cu secolele al IX-lea – al X-lea sunt atestate documentar primele structuri politice
de tip statal specifice Evului Mediu, din spaţiul românesc.

1
 Printre factorii care au favorizat apariţia şi consolidarea primelor formaţiuni politice
prestatale s-au numărat:
 organizarea comunităţilor româneşti în obşti săteşti, comunităţi stabile de tip rural,
constituite pe un anumit teritoriu, existente încă din vremea dacilor; membrii obştilor se
îndeletniceau cu agricultura, creşterea animalelor, mineritul şi metalurgia, exploatarea
sării, întreţinând legături comerciale cu regiunile învecinate din Europa centrală şi sud-
estică;
 gruparea mai multor obşti pe un anumit teritoriu, mai ales din considerente legate de
nevoia de apărare, formându-se astfel uniuni de obşti, pe baza cărora se vor întemeia
cnezatele şi voievodatele;
 desprinderea în cadrul obştilor a unei categorii privilegiate, viitoarea nobilime/boierime,
deţinătoare de pământuri întinse, din rândurile căreia au făcut parte cnezii sau juzii
(conducătorii primelor formaţiuni politice de tip prestatal);
 existenţa presiunilor politice sau militare externe, exercitate de ultimii migratori
(pecenegii, uzii, cumanii, tătarii) sau de state vecine ca Regatul Ungariei, Hanatul Hoardei
de Aur (apărut ca urmare a marii invazii tătaro-mongole dintre anii 1240 şi 1241), Imperiul
Bizantin.
Structuri statale medievale (autonomii locale) din spaţiul românesc (sec. al IX-lea-al XIII-
lea)
Localizare Formaţiuni politice Perioada existenţei Sursă istorică
atestate
Transilvania - Banat Voievodatul lui Secolele al IX-lea - al Cronica notarului anonim
Menumorut X-lea al regelui maghiar Bela -
Voievodatul lui Gelu Gesta Hungarorum
Voievodatul lui Glad
Voievodatul lui Gyla Secolul al XI-lea Legenda Sf. Gerard
Voievodatul lui Ahtum
Zona dintre Dunăre Voievodatul lui Litovoi Secolul al XIII-lea Diploma cavalerilor
şi Carpaţi Voievodatul lui Seneslau ioaniţi (1247)
Cnezatul lui Ioan
Cnezatul lui Farcaş
Banatul Severinului

2
Moldova Codri Secolele al XII-lea şi al Cronica lui Nestor
Ocoale XIII-lea Documente papale
Cobâle
Ţări
Dobrogea  Jupan Dimitrie Secolul al X-lea Inscripţii (surse
 Gheorghe epigrafice)
Sub stăpânire bizantină Secolul al XI-lea Ana Comnena -Alexiada
sunt atestaţi conducătorii
locali Tatos, Sestlav, Satza
Între 971 şi 1204, este
integrată Imperiului
Bizantin, sub numele de
Thema Paristrion.

3
 II. Constituirea Voievodatului Transilvaniei
Transilvania a fost cucerită şi organizată sistematic de Regatul Ungariei după anul 1000,
odată cu înfrângerea, de către regele Ştefan I (997-1038), a rezistenţei formaţiunilor politice
conduse de Gyla şi Ahtum, devenind voievodat autonom aflat sub suzeranitatea regatului
medieval maghiar.
Ca voievodat autonom, Transilvania:
 dispunea de o organizare politică şi administrativ-teritorială proprie;
 era condusă de un voievod (numele primului voievod, Leustachius, fost
comite de Dăbâca, fiind menţionat în 1176, după ce anterior, conform unei
atestări din anul 1111, regalitatea maghiară a încercat să impună în fruntea
Transilvaniei un principe).

III. Constituirea statului medieval Ţara Românească

Procesul de întemeiere statală a beneficiat, în zona dintre Dunăre şi Carpaţi, de aportul
populaţiei româneşti din Transilvania, venite, din Ţara Făgăraşului (autonomie locală din
Transilvania). Aceasta a participat direct la întemeiere, numită în tradiţia istorică românească prin
termenul (cronicăresc) descălecat.
Factorii externi care au favorizat constituirea Ţării Româneşti au fost:
 declanşarea crizei dinastice de la începutul secolului al XIV-lea din Regatul Ungariei,
ceea ce a determinat slăbirea presiunii exercitate de acesta;
 diminuarea influenţei Hanatului Hoardei de Aur;
 scăderea influenţei Imperiului Bizantin la gurile Dunării.
Etapele întemeierii statului medieval românesc dintre Dunăre şi Carpaţi cuprind
momentele:
 formarea cnezatelor şi voievodatelor atestate în anul 1247 de Diploma Cavalerilor Ioaniţi,
asupra cărora se exercită suzeranitatea maghiară. Spre sfârşitul secolului al XIII-lea,
acestea fac eforturi pentru înlăturarea dominaţiei maghiare (fiind cunoscute, astfel,
luptele duse de voievodul Litovoi şi de fratele acestuia, Bărbat, în jurul anului 1277);

4
  unificarea formaţiunilor politice de la sud de Carpaţi sub autoritatea unui singur
conducător. Această etapă este reţinută de tradiţia istorică sub forma “descălecatului” lui
Negru-Vodă din Făgăraş. Întemeierea propriu-zisă a statului este atribuită, însă,
voievodului Basarab I (?1310-1352), care îşi ia titlul de “mare voievod”. Conform unui
document din anul 1324, acesta stăpânea Banatul de Severin, pentru care recunoştea
suzeranitatea regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou.
Înlăturarea suzeranităţii maghiare şi consacrarea formării statului independent Ţara
Românească s-a realizat odată cu victoria lui Basarab I în bătălia de la Posada (1330), împotriva
regelui Ungariei.
Statutul politic de independenţă a fost consolidat ulterior de urmaşii lui Basarab I:
 Nicolae Alexandru (1352-1364) a întemeiat, în anul 1359 prima Mitropolie Ortodoxă a Ţării
Româneşti (cu sediul la Argeş, capitala ţării);
 Vladislav Vlaicu (1364-1377) a înlăturat definitiv pretenţiile maghiare asupra Ţării
Româneşti, a întemeiat, la Severin (1370) cea de-a doua Mitropolie ortodoxă, iar în timpul
domniei sale au fost emise primele monede ale statului de la sud de Carpaţi.

IV. Constituirea statului medieval Moldova

Factorii externi care au contribuit la constituirea statului de la est de Carpaţi au fost, ca şi

în cazul Ţării Româneşti, scăderea presiunii exercitate de statele vecine (Ungaria, Hanatul Hoardei
de Aur, Imperiul Bizantin).
Factorii interni cu influenţă semnificativă în constituirea şi structurarea statului medieval
Moldova au fost formarea structurilor statale existente în perioada secolelor al XI-lea–al XIII-lea,
dezvoltarea comunităţilor locale pe baza agriculturii, a meşteşugurilor şi a comerţului precum şi
cristalizarea socială prin apariţia categoriilor specifice Evului Mediu, boierimea şi ţărănimea.
Principalele etape ale formării statului medieval de la est de Carpaţi au fost marcate de
contribuţia românilor din interiorul arcului carpatic (proveniţi din nordul Transilvaniei-Țara
Maramureşului, autonomie locală):
 "Descălecatul lui Dragoş", prezentat de tradiţia istorică, plasat după anul 1350.
Voievodul român Dragoş din Maramureş a organizat în nordul Moldovei, la iniţiativa

5
 regelui Ungariei, Ludovic de Anjou, o “marcă” de apărare împotriva tătarilor, numită
Moldova Mică, având capitala în oraşul Baia şi aflată sub suzeranitate maghiară.
 "Descălecatul lui Bogdan”, petrecut în jurul anului 1360. Venit, la rândul său, tot din
Maramureş, Bogdan s-a revoltat împotriva aceluiaşi rege şi, în fruntea oamenilor
săi, a trecut în Moldova. Aici a participat la o răscoală locală în urma căreia
descendenţii lui Dragoş au fost înlăturaţi punându-se bazele statului medieval
moldovean.
Urmaşii lui Bogdan au continuat politica de consolidare a statului.
 Petru Muşat (1375-1391) a iniţiat primele legături de alianţă cu vecina nordică a
Moldovei, Polonia, şi cu regele acesteia, Vladislav Jagello; a încercat, în 1387, să
întemeieze Mitropolia Ortodoxă a Moldovei la Suceava şi a bătut primele monede ale
statului moldovean. Numirea de către Patriarhia din Constantinopol a unui mitropolit
ce nu a fost acceptat de domnitor a dus la declanşarea unui lung conflict, încheiat abia
în 1401, la începutul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432) când Patriarhia a
recunoscut Mitropolia Moldovei.
 Roman I (1391-1394) a desăvârşit unificarea ţării "de la munţi până la ţărmul mării".

V. Constituirea statului medieval Dobrogea

Procesul întemeierii statului medieval dintre Dunăre şi Marea Neagră s-a derulat pe
parcursul secolului al XIV-lea, odată cu slăbirea autorităţii Imperiului Bizantin şi a Ţaratului Bulgar.
Statul a avut ca nucleu de formare aşa-numita "Ţară a Cavarnei" atestată în zona Mangalia încă
din anul 1230. În secolul al XIV-lea sunt atestaţi documentar următorii conducători:
 Balica (cca. 1346-1354), care şi-a afirmat autonomia faţă de Imperiul Bizantin şi s-a
implicat în luptele pentru putere de la Constantinopol;
 Dobrotici (1354-1386), a cărui stăpânire se întindea asupra întregului teritoriu dintre
Dunăre şi Marea Neagră şi pe care Bizanţul l-a recunoscut ca despot;
 Ivanco (1386-cca. 1388), care a fost nevoit să înfrunte pericolul otoman. În împrejurările
create de atacul otoman asupra Dobrogei, domnitorul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân
a intervenit în anul 1388, unind acest teritoriu cu ţara sa.

6
 CAPITOLUL IV. Autonomii locale şi instituţii centrale în
spaţiul românesc (secolele al IX-lea – al XVIII-lea)

Lecția 2. Instituţii centrale şi locale (sec. al IX-lea-al XVIII-lea)

Repere cronologice Dicţionar

1541 - Transilvania devine principat autonom sub
suzeranitate otomană; centrul Ungariei se
transformă în paşalâc otoman
1691 - Diploma Leopoldină - actul constituţional al
Transilvaniei ca provincie integrată Imperiului
Habsburgic
1711 - instaurarea domniilor fanariote în Moldova
1716 - instaurarea domniilor fanariote în Țara
Românească
1822 - revenirea la domniile pământene, în ambele
Principate
Sistemul electiv-ereditar de
succesiune la tron = formă de
succesiune aplicată în Țara
Românească și Moldova, în Evul
Mediu: domnitorul putea fi ales de
boieri din cadrul dinastiei domnitoare,
având drept de domnie toţi
descendenţii pe linie masculină. Timp
de câteva secole, Ţara Românească a
fost condusă de dinastia Basarabilor,
iar Moldova de cea a Muşatinilor.

I. Organizarea internă a Transilvaniei

II. Instituţiile statelor medievale Ţara Românească şi Moldova

I. Organizarea internă a Transilvaniei

 Până în secolul al XVI-lea, Transilvania a fost organizată ca voievodat sub suzeranitatea
Regatului Ungariei, dispunând de o organizare politică şi administrativ-teritorială
proprie, semn al autonomiei sale.
În baza statutului de autonomie, Transilvania dispunea de:
 conducere proprie (instituția voievodului/instituția voievodală);
 Adunare nobiliară distinctă de cea a Ungariei;
 norme juridice proprii.
În perioada suzeranităţii maghiare (până la 1541), voievodul Transilvaniei:
 era vasal regelui Ungariei, fiind numit de acesta în funcţie;
 avea atribuţii administrative, judiciare, militare;
 dispunea de o cancelarie proprie;
 era secondat de un vicevoievod;
 avea autoritate asupra celor 7 comitate ale Transilvaniei.

1
 Unii voievozi, cum au fost Roland Borşa (1288-1293) şi Ladislau Kan (1294-1314), s-au
bucurat de prerogative foarte largi, domnind ca adevăraţi suverani.
Adunarea generală a nobililor era o instituţie cu caracter reprezentativ de tip medieval.
Iniţial, aici erau reprezentaţi iniţial şi românii, apoi numai stările privilegiate. În 1366, regele
maghiar Ludovic I de Anjou a condiţionat calitatea de nobil de apartenenţa la religia catolică,
românii ortodocşi fiind excluşi treptat din viaţa politică a provinciei. Instituţia avea atribuţii
judecătoreşti, fiscale, administrative. Începând din secolul al XV-lea, când, în timpul răscoalei de
la Bobâlna (1437), a fost încheiată alianţa Unio Trium Nationum, sistemul politic al Transilvaniei
s-a bazat pe recunoaşterea privilegiilor politice ale maghiarilor, saşilor şi secuilor.
În paralel cu organizarea politică şi administrativ-teritorială a provinciei, în Transilvania au fost
colonizaţi:
 saşii, pentru dezvoltarea economiei şi a oraşelor (beneficiind de privilegii acordate prin
Bula de Aur – Andreanum – emisă în anul 1224 de regele maghiar Andrei al II-lea);
 secuii (având rol de apărare).
În anul 1541, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană. În fruntea
ei se afla un principe, ales de Dietă (adunarea reprezentativă) şi confirmat de sultan.
Organizarea administrativ-teritorială se caracteriza prin împărţirea provinciei în:
 şapte comitate controlate de regalitatea maghiară, subordonate voievodului, care
cuprindeau, în general, o cetate împreună cu teritoriul înconjurător (Bihor – primul dintre
comitate, atestat în anul 1111 – Crasna, Dăbăca, Cluj, Alba, Satu-Mare, Arad);
 scaune - unităţi administrativ-teritoriale autonome ale secuilor şi saşilor;
 teritoriile autonome locuite de români, populaţia majoritară, de religie creştin-ortodoxă,
conduse de juzi, cnezi sau voievozi (cum ar fi Ţara Maramureşului, Ţara Haţegului, Ţara
Loviştei etc.), numite districte. Din rândul acestor autonomii locale au provenit românii
care au contribuit la procesul de formare a Ţării Româneşti, respectiv a Moldovei, ca state
medievale.

 Regimul habsburgic s-a instaurat în Transilvania la sfârşitul secolului al XVII-lea, ca

urmare a extinderii teritoriale a Imperiului Habsburgic în sud-estul Europei.
Noul statut politic al Transilvaniei, de principat în cadrul Imperiului Habsburgic a fost definit
prin Diploma Leopoldină. Conform acesteia, titlul de principe revenea împăratului, Transilvania
păstrându-şi vechea organizare internă. Astfel, au rămas în vigoare:
 Dieta provincială;
 legile;
 privilegiile maghiarilor, saşilor şi secuilor;
 statutul românilor ortodocşi de "naţiune tolerată".
Imperiul Otoman a fost nevoit, prin pacea de la Karlowitz (1699) să confirme pierderea
controlului său asupra Transilvaniei, în favoarea Imperiului Habsburgic.

2
 II. Instituţiile statelor medievale Ţara Românească şi Moldova

a. Domnia
În cursul Evului Mediu, cele mai importante instituţii ale statelor medievale româneşti,
puternic influenţate de modelul bizantin, au fost domnia (instituţia politică centrală principală)
şi Biserica (instituţia religioasă centrală).

Domnul era stăpânul ţării, iar în calitate de voievod era conducătorul suprem al armatei,
bucurându-se de prerogative largi. Succesiunea la tron se realiza potrivit sistemului electiv-
ereditar.

Prerogativele domniei, instituţia politică centrală a Ţării Româneşti şi Moldovei

În politica internă În politica externă
 Conducerea administraţiei  Reprezentarea ţării în
 Comanda supremă a armatei relaţiile cu alte state
 Emiterea actelor cu putere de lege  Declararea războiului
 Exercitarea justiţiei  Încheierea păcii
 Stabilirea privilegiilor şi a rangurilor boiereşti  Trimiterea şi primirea
 Stabilirea dărilor soliilor
 Baterea monedei  Încheierea tratatelor cu
 Înfiinţarea mitropoliilor sau a episcopiilor alte state

Domnul era sprijinit în exercitarea atribuţiilor sale de Sfatul Domnesc:

 alcătuit iniţial din toţi marii boieri, cu timpul au fost păstraţi în componenţa sa doar
boierii cu dregătorii şi membrii clerului înalt;
 în cadrul acestuia, cele mai importante dregătorii erau: Marele Ban al Olteniei (în Ţara
Românească) şi Portarul Sucevei (în Moldova).
Boierii (stăpânii pământurilor, unii dintre ei - dregători) împreună cu ostaşii şi slujitorii
domnului alcătuiau curtea domnească.
În situaţii deosebite se putea întruni Marea Adunare a Ţării, compusă din reprezentanţi
ai boierilor, clerului, orăşenilor, ţăranilor liberi.
După anul 1683, Imperiul Otoman a intrat într-un proces de ireversibilă decădere, ceea ce
a determinat accentuarea exploatării şi controlului asupra teritoriilor deja deţinute direct sau
dependente. Această evoluţie s-a exprimat, în Ţara Românească şi Moldova, prin instaurarea, la
începutul secolului al XVIII-lea, a domniilor fanariote, considerate a fi momentul de apogeu al
dominaţiei otomane la nordul Dunării: începând din 1711 în Moldova și 1716 în Țara
Românească – până la 1821 în ambele principate.

3
 !!! Trebuie precizat că perioada fanariotă nu a însemnat anularea autonomiei Ţării
Româneşti şi Moldovei, cele două Principate având o organizare politică, religioasă, culturală, de
sine-stătătoare. În perioada fanariotă, domnia s-a menţinut ca instituţie politică centrală a Ţării
Româneşti şi a Moldovei, chiar dacă atribuţiile sale (de exemplu, cele din domeniul militar sau din
sfera politicii externe) au fost restrânse ca urmare a accentuării controlului otoman. De
asemenea, Biserica și-a păstrat atribuțiile.

b. Biserica
Era organizată, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, sub forma Mitropoliei
Ortodoxe, dependente de Patriarhia de la Constantinopol, a episcopiilor şi mănăstirilor.
În Ţara Românească au fost înfiinţate: Mitropolia Ortodoxă de la Argeş (1359) şi Mitropolia
Ortodoxă de la Severin (1370), urmate de episcopiile Râmnicului şi Buzăului.
În Moldova, Mitropolia Ortodoxă a fost întemeiată în 1387 de voievodul Petru Mușat dar
a fost recunoscută de Patriarhia din Constantinopol în anul 1401 (în vremea lui Alexandru cel
Bun), ei fiindu-i ulterior subordonate episcopiile de Roman şi de Rădăuţi.
Domnia sprijinea constant Biserica, prin ctitoriri de lăcaşuri de cult sau danii.
Mitropolitul (conducător al Bisericii ortodoxe în Ţara Românească sau Moldova):
 era considerat al doilea demnitar al statului, cel mai important sfetnic al domnitorului;
 participa la alegerea domnitorului, îi conferea autoritate divină prin ungere cu mir şi
încoronare;
 conducea soliile încredinţate de domnitor;
 era locţiitor al domnitorului în cazul imposibilităţii acestuia de a-şi exercita autoritatea;
 era ales de episcopi şi confirmat de domn.

4
4.12.2020

CAPITOLUL V. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea

României Mari
(secolele al XVIII-lea – al XX-lea)

Lecții
1. Proiecte politice în secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului
al XIX-lea
2. Unitate şi independenţă
3. Constituirea statului naţional unitar român

Lecția 1. Proiecte politice în secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea

Repere cronologice Dicţionar

1802 – Proiectul boierului Dumitrache Sturdza.
1821 – Proclamaţia de la Padeş; Cererile norodului
românesc.
1822 – Constituţia cărvunarilor.
1848, martie – Programul politic Petiţia – proclamaţie
de la Iaşi.
1848, mai – Elaborarea programelor Petiţia Naţională
de la Blaj şi Prinţipurile noastre pentru reformarea
patriei.
1848, iunie - Proclamaţia de la Islaz.
1848, august – Programul politic Dorinţele partidei
naţionale în Moldova susţine unirea Principatelor
Române.
Oblăduire = conducere, autoritate
de stat.
Cărvunari = denumire dată de
marea boierime din Moldova, micii
boierimi, iniţiatoarea proiectului de
Constituţie din 1822. Numele
reprezenta o aluzie la mişcarea
revoluţionară a carbonarilor din
Italia.
Document programatic =
proclamaţie cu conţinut naţional,
politic şi social care cuprinde
principalele revendicărişi obiective
ale unei mişcări politice.

I. Proiecte politice în perioada domniilor fanariote

II. Proiecte politice elaborate între anii 1821 şi 1848
III. Programul politic paşoptist

1
 I. Proiecte politice în perioada domniilor fanariote

La începutul secolului al XVIII-lea, Imperiul Otoman a recurs la soluţia domniilor fanariote,

pentru a-şi putea consolida controlul asupra Principatelor. Inaugurate în 1711 în Moldova şi 1716
în Ţara Românească, acestea sunt considerate momentul de apogeu al dominaţiei otomane la
nordul Dunării. În ambele Principate, regimul fanariot a luat sfârşit în 1821 şi a avut trăsături
caracteristice similare:
 grecizarea instituţiilor politice în defavoarea boierimii autohtone;
 grecizarea Bisericii, a culturii şi a învăţământului;
 restrângerea autonomiei;
 accentuarea presiunilor otomane asupra Principatelor;
 desfiinţarea armatei, redusă la o gardă domnească;
 fiscalitatea excesivă;
 sporirea obligaţiilor faţă de Imperiul Otoman.
Boierii români au reacţionat faţă de noul statut politico-juridic al Principatelor prin
redactarea de memorii adresate puterilor creştine, de regulă, cu prilejul desfăşurării tratativelor
implicate de războaiele ruso-austro-otomane (ca de pildă cele din anii 1769, 1772, 1774, 1802,
1807). În cadrul lor, boierii români solicitau, în general:
 renunțarea la domniile fanariote și revenirea la domniile pământene;
 respectarea privilegiilor boierimii locale (românești);
 desființarea monopolului comercial otoman;
 libertatea comerțului;
 respectarea autonomiei Principatelor.
Memoriile boierești pot fi considerate astfel primele proiecte politice de modernizare a statului
iniţiate în Principate:
 memoriul din 1772 susţinea unirea Moldovei cu Ţara Românească;
 memoriul din 1791 revendica unirea şi independenţa Principatelor sub protecţia
Rusiei şi a Austriei;
 în 1802, boierul Dumitrache Sturdza elabora Planul de oblăduire aristo-
democrăticească, care propunea un proiect republican de nuanţă aristocratică.

2
 S-a format astfel, treptat, aşa-numita “partidă naţională”, ce avea să se manifeste şi în
secolul al XIX-lea. Aceasta a reprezentat, încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o
formă de manifestare a primelor grupări politice din spaţiul românesc, fiind legată de mişcarea
de emancipare politică şi naţională a Principatelor Române.
Dacă până în anii ’30 ai secolului al XIX-lea ”partida națională” s-a exprimat în
conformitate îndeosebi cu interesele boierimii pământene, în perioada prepaşoptistă, membrii
mişcării încep să se afirme ca reprezentanţi ai intereselor naţionale şi ca vectori ai modernizării.

II. Proiecte politice elaborate între anii 1821 şi 1848

Un nou proiect politic s-a conturat cu prilejul mişcării revoluţionare de la 1821, din Ţara
Românească, conduse de Tudor Vladimirescu.
Având caracter social şi naţional, această mişcare a fost determinată de:
 criza regimului fanariot;
 agravarea situaţiei ţărănimii, supusă fiscalităţii excesive şi abuzurilor boiereşti;
 legăturile cu organizaţia grecească Eteria, condusă de Alexandru Ipsilanti care pregătea
lupta pentru eliberarea Greciei de sub stăpânirea otomană.
În documentele mişcării, precum Proclamaţia de la Padeş şi Cererile norodului românesc, se
propuneau:
 reformarea administraţiei, justiţiei, învăţământului;
 libertatea comerţului;
 respectarea autonomiei Principatelor;
 instituirea principiului suveranităţii poporului.
După înfrângerea mişcării, Imperiul Otoman a acceptat revenirea la domniile pământene, prin
desemnarea ca domnitori, în 1822, a lui Grigore Dimitrie Ghica (în Ţara Românească) şi Ioniţă
Sandu Sturdza (în Moldova).
În 1822, mica boierime din Moldova, în frunte cu Ionică Tăutul, a elaborat un proiect de lege
fundamentală (de Constituție) cunoscut cu numele de Constituţia cărvunarilor. Proiectul
cuprindea revendicări precum;
 garantarea libertăţii persoanei;
 garantarea dreptului de proprietate;

3
  limitarea puterilor domnitorului;
 egalitatea cetăţenilor în faţa legilor;
 formarea unei adunări reprezentative – Sfatul Obştesc, din care să facă parte și
reprezentanți ai micii boierimi.
O parte dintre ideile expuse în programele politice elaborate la sfârşitul secolului al XVIII-lea
şi în primul sfert al secolului al XIX-lea s-au regăsit în Regulamentele Organice, primele documente
cu rol de Constituţie, care au instituit, printre altele, principiul separării puterilor în stat, reforma
administrativă şi pe cea fiscală.

III. Programul politic paşoptist

Elaborat de revoluţionarii de la 1848 şi prezentat în documentele revoluţiei, programul politic
paşoptist s-a bazat pe analiza realităţilor politice, economice şi sociale caracteristice Ţărilor
Române la jumătatea secolului al XIX-lea şi a urmărit trasarea principalelor obiective naţionale,
politice şi socio-economice pe care naţiunea română urma să le îndeplinească. Printre ideile sale
s-au numărat:
 înlăturarea stăpânirii străine, a amestecului extern în problemele Ţărilor Române;
 regim politic constituţional;
 înlăturarea privilegiilor feudale;
 recunoaşterea şi respectarea libertăţilor cetăţeneşti;
 soluţionarea problemei ţărăneşti prin emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor.
!!! Dintre programele politice al Revoluției de la 1848, singurul care a fost aplicat (parțial), a fost
Proclamația de la Islaz. Pe perioada guvernului revoluționar din Țara Românească (iunie-august
1848), aceasta a înlocuit Regulamentul Organic ca lege fundamentală (Constituție).
Cu toate că nu au putut fi îndeplinite în timpul revoluției, revendicările programului politic
pașoptist au fost puse în practică în deceniile următoare, prin unirea principatelor și consolidarea
statului român modern.

4
Documente programatice ale Revoluţiei române de la 1848. Principalele revendicări

1. Petiţia- 2. Petiţia 3. Prinţipiile 4. Proclamaţia de la 5. Dorinţele Partidei

Proclamaţie de la Naţională de la noastre pentru Islaz Naţionale în Moldova
Iași Blaj reformarea patriei (Țara Românească, (Cernăuţi, august
(Moldova, martie (Transilvania, mai (Braşov, mai 1848 iunie 1848) 1848 - program al
1848) 1848) – program al revoluționarilor
revoluționarilor moldoveni exilați)
moldoveni exilați)
Caracter Caracter radical Caracter radical Caracter moderat Caracter moderat
moderat
 Egalitatea  Egalitatea în  Unirea Moldovei  Întărirea autonomiei  Unirea Moldovei
cetăţenilor în drepturi a cu Ţara Ţării Româneşti, cu Ţara
faţa legii. naţiunii române Românească eliminarea Românească într-
 Desfiinţarea cu celelalte într-un stat amestecului Rusiei o monarhie
cenzurii. naţiuni din independent. şi Imperiului constituțională.
 Constituirea Transilvania.  Emanciparea şi Otoman în  Emanciparea şi
gărzii  Utilizarea limbii împroprietărirea problemele interne împroprietărirea
cetăţeneşti. române în ţăranilor fără ale ţării. ţăranilor prin
 "Îmbunătăţirea administraţie, despăgubire.  Înlăturarea despăgubire.
stării locuitorilor justiţie, privilegiilor feudale
săteni". învăţământ. și egalitatea în fața
 Înfiinţarea gărzii legii;
naţionale  Secularizarea
româneşti. averilor
 Emanciparea și mănăstireşti.
împroprietărirea  Emanciparea şi
țăranilor fără împroprietărirea
despăgubire. ţăranilor cu
despăgubire.

5
 CAPITOLUL V. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea
României Mari
(secolele al XVIII-lea – al XX-lea)

Lecția 2. Unitate şi independenţă

Repere cronologice Dicţionar
1856 - Congresul de pace de la Paris încheie Războiul Garanţie colectivă = aici, acord
Crimeei (1853-1856). între cele şapte mari puteri
1857 - Întrunirea Adunărilor ad-hoc în Moldova şi Ţara europene ale momentului (Franţa,
Românească. Marea Britanie, Prusia, Regatul
1858 - Adoptarea de către marile puteri a Convenţiei Sardiniei şi Piemontului, Imperiul
de la Paris, care stabileşte statutul politico-juridic al Habsburgic, Rusia, Imperiul
Principatelor Unite. Otoman), cu privire la garantarea în
1859 – Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca comun a statutului politico-juridic
domnitor al Moldovei şi al Ţării Româneşti. internaţional al Principatelor
1866 – Principele Carol I promulgă Constituţia Române.
României. Secularizare = trecerea în
1877 - Proclamarea independenţei de stat a României. proprietatea statului a
1881 – Proclamarea Regatului României. pământurilor Bisericii.

I. Constituirea statului român modern. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)
II. Monarhia constituţională
III. Cucerirea independenţei de stat a României. Proclamarea Regatului României
............................................................................

I. Constituirea statului român modern. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza

(1859-1866)
A. Războiul Crimeei (1853-1856). Conferinţa de pace de la Paris (1856)
Îndeplinirea obiectivului unirii Principatelor a fost favorizată de:

 situaţia europeană creată în urma războiului ruso-otoman din 1853-1856 (Războiul

Crimeei);
 activitatea susţinută de grupările unioniste din Principate (ce făceau parte din așa-
numita ”partidă națională”) , care au acţionat pentru atragerea atenţiei opiniei
publice externe asupra situaţiei Principatelor şi mai ales asupra idealului unităţii
naţionale.

1
 În condiţiile înfrângerii Rusiei în Războiul ruso-otoman al Crimeei, în Congresul de pace de
la Paris (1856) s-a discutat problema unirii Principatelor. Marile puteri au exprimat puncte de
vedere diferite în această privinţă:

 Franţa, Rusia, Prusia, Regatul Sardiniei şi Piemontului susţineau ideea unirii;

 Anglia s-a declarat neutră (trecând apoi de partea Imperiului Otoman);
 Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman s-au opus categoric.
În cadrul Tratatului de pace semnat la Paris cu prilejul conferinţei (1856), prevederile
privind Principatele oglindeau lipsa consensului dintre marile puteri cu privire la eventuala unire
a acestora:

 desfiinţarea protectoratului Rusiei şi înlocuirea lui cu garanţia colectivă a marilor

puteri europene (Anglia, Franţa, Rusia, Prusia, Regatul Sardiniei şi Piemontului,
Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic);
 revenirea în cadrul Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad,
Ismail), retrocedate de Rusia;
 organizarea de către Imperiul Otoman (puterea suzerană) a alegerilor de deputaţi
pentru câte o Adunare ad-hoc (divan ad-hoc) în fiecare Principat, care să exprime
părerea populaţiei în problemele unirii şi ale organizării viitoare a statului.

B. Adunările ad-hoc (1857)

În baza prevederilor Tratatului de pace de la Paris (1856), au fost organizate alegeri pentru
Adunările ad-hoc, instituţii cu rol reprezentativ şi consultativ. În perioada octombrie-decembrie
1857 au avut loc, la Bucureşti şi Iaşi, dezbaterile Adunărilor ad-hoc, încheiate cu adoptarea câte
unei rezoluţii care conţinea propunerile românilor adresate marilor puteri garante:
 unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de "România";
 conducerea statului să revină unui principe străin dintr-o familie domnitoare europeană;
 noul stat să fie neutru şi să se afle sub garanţia marilor puteri;
 modernizarea statului prin adoptarea reformelor interne corespunzătoare.

C. Convenţia de la Paris (1858) şi dubla alegere ca domnitor a lui

Alexandru Ioan Cuza (1859)
În urma formulării propunerilor Adunărilor ad-hoc, Conferinţa puterilor garante s-a întrunit
la Paris, în 1858, elaborând Convenţia de la Paris. Aceasta reprezenta un document cu rol de lege
fundamentală (Constituţie), care stabilea noul statut politico-juridic al Ţării Româneşti şi
Moldovei. Astfel, era prevăzută o unire parţială (legislativă) a celor două state, sub numele de
Principatele unite ale Moldovei şi Valahiei.

2
 Recurgând la tactica faptului împlinit, Adunările elective de la Iaşi şi Bucureşti au decis
alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5/17 ianuarie 1859) şi al Ţării Româneşti
(24 ianuarie/5 februarie 1859). Dubla alegere consacra unirea Principatelor.

Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei (1859)

D. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

1. Perioada 1859-1861
Obiectivele primei etape a domniei lui Al. I. Cuza au fost:
 recunoaşterea dublei sale alegeri ca domnitor de către cele şapte puteri garante - fapt
îndeplinit în cadrul Conferinţei puterilor garante de la Paris (1859);
 consolidarea unirii prin:
o reunirea armatelor, a sistemului monetar, vamal şi al serviciului poştal din cele
două Principate;
o stabilirea capitalei unice la Bucureşti;
 acceptarea de către puterile garante a unificării depline a Moldovei cu Ţara Românească.
Cele şapte puteri garante au acceptat unificarea deplină în decembrie 1861 (însă numai
pe timpul domniei lui Cuza), din acest moment statul numindu-se România.

3
 2. Perioada 1862-1866
În ianuarie 1862 au început să funcţioneze la Bucureşti Parlamentul unic (Adunarea
Obştească) şi guvernul unic.
Perioada 1862-1866 a fost marcată de:
 adoptarea reformelor care au pus bazele statului român modern;
 formarea opoziţiei împotriva lui Cuza, alcătuită din oameni politici de orientare
conservatoare şi liberal-radicală. Conservatorii erau marii proprietari de pământuri care
se temeau că îşi vor pierde proprietăţile din cauza reformei rurale, dar şi privilegiile
politice, iar liberal-radicalii erau dezamăgiţi de ritmul considerat de ei prea lent al
reformelor şi de tendinţele autoritare ale domnitorului.
Principalele reforme adoptate în timpul domniei lui Al. I. Cuza
Legea Anul Conţinut/prevederi
adoptării
Legea secularizării 1863 Pământurile Bisericii (care cuprindeau aproximativ 25
averilor mănăstireşti % din suprafaţa ţării) au trecut în proprietatea statului
român.
Statutul Dezvoltător 1864 Document cu rol de lege fundamentală. A consolidat
al Convenţiei de la prerogativele domnitorului şi a introdus puterea
Paris legislativă de tip bicameral.
Legea rurală 1864 Cea mai importantă dintre reformele realizate în timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Principalele ei prevederi
erau:
 desfiinţarea obligaţiilor ţăranilor faţă de boieri prin
plata unei despăgubiri eşalonate pe timp de 15 ani;
 împroprietărirea familiilor ţărăneşti cu loturi de
pământ diferenţiate ca întindere după numărul de
vite de muncă deţinut de fiecare familie.
Legea învăţământului 1864 A stabilit, în principal:
 modernizarea sistemului de învăţământ;
 instituirea învăţământului primar obligatoriu şi
gratuit.
Codul Civil, Codul 1864 Au contribuit la modernizarea sistemului justiţiei, având
Penal ca modele documentele similare franceze.

4
 II. Monarhia constituţională
Instalarea principelui străin pe tronul României
După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (11 februarie 1866) s-au creat condiţiile instalării pe
tronul României a unui principe străin. Ideea oferirii tronului unui principe străin s-a conturat de
la începutul secolului al XIX-lea şi a fost expusă în rezoluţiile Adunărilor ad-hoc din Ţara
Românească şi Moldova din 1857. În România, în aprilie 1866, s-a organizat un plebiscit prin care
populaţia cu drept de vot a acceptat venirea principelui străin în fruntea statului.
La 10/22 mai 1866, principele german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus
jurământul solemn, la Bucureşti, ca monarh al României (1866-1914). Prin aducerea principelui
străin pe tronul României s-a urmărit:
 consolidarea unirii Principatelor Române (deoarece aceasta fusese recunoscută de marile
puteri doar pe durata domniei lui Alexandru Ioan Cuza);
 consolidarea autonomiei şi pregătirea obţinerii independenţei;
 creşterea prestigiului extern al statului român;
 încetarea rivalităţilor politice dintre diversele grupări interne (principele urmând să joace
rolul de "arbitru" al vieţii politice).
Prin Constituţia din 1866, se instituia monarhia constituţională ereditară. După 1866, viaţa
politică din România a trecut printr-o perioadă de instabilitate guvernamentală (1866-1871),
urmată de procesul consolidării treptate a monarhiei. Carol I a domnit ca principe între anii
1866 şi 1881. În 1881 România s-a proclamat regat, Carol I fiind încoronat ca rege. A fost rege al
României până în septembrie 1914.

III. Cucerirea independenţei de stat a României. Proclamarea Regatului

României
Cadrul extern favorabil cuceririi independenţei de stat a României a fost reprezentat de
reizbucnirea „crizei orientale” în anii 1875-1876, ca urmare a declanşării revoltelor din provinciile
stăpânite de Imperiul Otoman: Bosnia-Herţegovina, Bulgaria. Serbia a declarat război Imperiului
Otoman, Rusia intervenind pentru "protecţia" ortodocşilor din imperiu.

În timpul guvernului conservator condus de Lascăr Catargiu (1871-1876), România a

făcut demersuri pe lângă guvernul otoman pentru a i se recunoaşte independenţa pe cale
diplomatică, fără succes; mai mult, noua Constituţie otomană (1876) considera România
"provincie privilegiată a imperiului". În această situaţie, înlăturarea suzeranităţii otomane nu
putea fi obţinută decât pe cale militară, ceea ce a dus la apropierea României de Rusia, în
perspectiva războiului ruso-otoman ce urma să izbucnească.

După semnarea la Bucureşti a Convenţiei privind tranzitul trupelor sale către sudul
Dunării (4/16 aprilie 1877), Rusia a declarat război Imperiului Otoman.

5
 La 9/21 mai 1877, în Parlamentul României, ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, a
citit declaraţia de independenţă a României.

Ca urmare a înfrângerii Imperiului Otoman, pe frontul din Balcani, prin tratatele de pace de
la San Stefano şi Berlin (1878) au fost recunoscute independenţa României şi apartenenţa la
aceasta a Dobrogei şi a Deltei Dunării.

- Proclamarea regatului, în 1881, a reprezentat consacrarea progresului statului român în

a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

România (1878)

6
 CAPITOLUL V. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea
României Mari
(secolele al XVIII-lea – al XX-lea)

Lecția 3. Constituirea statului naţional unitar român

(Marea Unire de la 1918)

Repere cronologice Dicţionar

1917, aprilie – Constituirea Partidului Naţional Moldovenesc, în Autodeterminare = principiu
Basarabia. potrivit căruia popoarele au
1917, octombrie – Întemeierea Sfatului Ţării, în cadrul Congresului dreptul să îşi decidă singure
ostaşilor moldoveni. soarta.
1918, 27 martie/9 aprilie – Unirea Basarabiei cu România. Monarhie bicefală = denumire
1918, 14/27 octombrie – Proclamarea autonomiei Bucovinei. sub care mai este cunoscut
1918, 15/28 noiembrie – Unirea Bucovinei cu România. statul dualist austro-ungar
1918, 18 noiembrie/1 Decembrie – Unirea Transilvaniei cu (Imperiul Austro-Ungar).
România.
I. Factori care au favorizat Marea Unire de la 1918
II. Unirea Basarabiei cu România
III. Unirea Bucovinei cu România
IV. Unirea Transilvaniei și a Banatului cu România
..............................................................
I. Factori care au favorizat Marea Unire de la 1918
Desăvârşirea, în 1918, a statului naţional unitar român a fost favorizată de următorii
factori externi:
 recunoaşterea dreptului popoarelor la autodeterminare în urma Revoluţiei bolşevice din
Rusia (1917) şi a publicării declaraţiei preşedintelui american W. Wilson privind
reorganizarea internaţională postbelică (1918);
 înfrângerea Puterilor Centrale şi victoria Antantei în 1918, alături de care România a
participat la Primul Război Mondial;
 prăbuşirea imperiilor multinaţionale (austro-ungar, rus).

1
 Acţiunea factorilor externi s-a conjugat cu activitatea desfăşurată pe plan intern în vederea
Marii Uniri, în condiţiile în care participarea României la Primul Război Mondial a avut ca obiectiv
îndeplinirea unităţii statale.

II. Unirea Basarabiei cu România

Mişcarea naţională românească a din Basarabia fost condusă de Partidul Naţional
Moldovenesc, întemeiat în anul 1917. În urma recunoaşterii dreptului la autodeterminare al
popoarelor din fostul Imperiu Ţarist de către puterea comunistă instalată la conducerea Rusiei în
1917, Basarabia şi-a proclamat autonomia (Congresul ostaşilor moldoveni din octombrie 1917).
Tot în 1917 s-au constituit, la Chişinău:
 Sfatul Ţării ca adunare reprezentativă în acest teritoriu (condus de Ion Inculeţ) (cu
rol de putere legislativă);
 Consiliul Directorilor, ca organ executiv.
Sfatul Ţării a proclamat Republica Democratică Moldovenească, declarată independentă
în ianuarie 1918. Preşedinte al Republicii a fost ales Ion Inculeţ. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul
Ţării a votat la Chişinău unirea Basarabiei cu România, Actul Unirii fiind promulgat de regele
Ferdinand I în aprilie 1918.

III. Unirea Bucovinei cu România

S-a desprins de Imperiul Austro-Ungar în condiţiile destrămării acestuia, în toamna 1918.
Mişcarea naţională a fost condusă de Consiliul Naţional Român, în frunte cu Iancu Flondor.
La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei (alcătuit atât din români, cât şi
din reprezentanţii altor naţionalităţi din provincie) a proclamat unirea acestei provincii cu
România. Regele Ferdinand I a promulgat Actul Unirii Bucovinei cu România în decembrie 1918.

IV. Unirea Transilvaniei și a Banatului cu România

La 29 septembrie/12 octombrie 1918, Partidul Naţional Român a adoptat Declaraţia de la

Oradea, document care proclama dreptul la autodeterminare al românilor din Transilvania.
Pentru salvarea Imperiului Austro-Ungar, împăratul Carol I de Habsburg a lansat la

2
3/16 octombrie 1918 manifestul Către popoarele mele credincioase, în care propunea
reformarea statului pe baze federale, prin acordarea autonomiei provinciilor, printre care şi
Transilvaniei. Cu toate acestea, monarhia bicefală s-a destrămat.
La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 a început să funcţioneze Consiliul Naţional Român
Central (compus din 6 membri din partea Partidului Naţional Român şi 6 membri din partea
Partidului Social-Democrat).
Negocierile purtate de Consiliul Naţional Român Central cu guvernul maghiar (noiembrie
1918) au eşuat din cauza propunerii maghiare de a recunoaşte autonomia Transilvaniei doar în
cadrul statului maghiar.
În aceste condiţii, Consiliul Naţional Român Central a decis organizarea, la Alba Iulia, la
18 noiembrie/1 decembrie 1918, a unei Mari Adunări Naţionale. La acest eveniment au
participat 1228 delegaţi ai Consiliului Naţional Român Central şi peste 100 000 de români din
toată Transilvania.
 Rezoluția Unirii, citită de Vasile Goldiş, a proclamat unirea Transilvaniei, Banatului,
Maramureşului şi Crişanei cu România. Rezoluţia conţinea totodată şi un adevărat
program de modernizare şi democratizare a statului unitar român.
 În decembrie 1918, la Bucureşti, regele Ferdinand I a primit, în cadrul unei întruniri
solemne, Rezoluţia unirii Transilvaniei cu România, act ce marca desăvârşirea
formării statului naţional unitar român.
Până la integrarea deplină în cadrul statului român, Transilvania a fost condusă de
Marele Sfat Naţional, organ reprezentativ, cu rol legislativ, format din 250 membri şi de
Consiliul Dirigent, organ executiv, cu rol de guvern provincial, format din 15 membri, în frunte cu
Iuliu Maniu, instituţie subordonată guvernului de la Bucureşti.
Conferinţa de la Paris (1919-1920), prin tratatele semnate, a adus recunoaşterea
internaţională a României Mari.

3
România Mare: 1918-1940

4
 22.01.2021
Capitolul VI. România postbelică
Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă
Construcţia democraţiei postdecembriste
Lecții:
1. Stalinism şi naţional-comunism
2. Disidenţa anticomunistă
3. Construcţia democraţiei post-decembriste

Lecția 1. Partea I. Instaurarea regimului comunist.

Regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
Repere cronologice
1945, 6 martie - Îşi începe activitatea guvernul
condus de Petru Groza.
1947, 30 decembrie - Abdicarea regelui Mihai I.
România este proclamată Republică Populară.
1948 - Prima Constituţie comunistă a României.
1948 – Înfiinţarea Securităţii – poliţia politică a
regimului comunist.
1950 – Înfiinţarea lagărelor de muncă forţată.
1952 – A doua Constituţie comunistă a României.
1949-1962 - Colectivizarea agriculturii.
1965 - Inaugurarea regimului lui Nicolae
Ceauşescu. Prin noua Constituţie, România devine
Republică Socialistă.
Dicţionar
Sovietizare = introducerea modelului sovietic (din
U.R.S.S.) în toate domeniile de activitate.
Greva regală = Refuzul regelui Mihai I de a
sancţiona actele guvernului şi de a participa la
evenimente legate de activitatea acestuia. S-a
desfăşurat în perioada august 1945 - ianuarie
1946. Greva s-a încheiat ca urmare a lipsei unui
sprijin concret din partea marilor puteri
democratice.
Naţionalizare (etatizare) = trecerea în
proprietatea statului a obiectivelor economice şi
sociale aflate în proprietate privată.

I. Etapele instaurării regimului politic comunist în România

II. Regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)
.....................................................................................................

I. Etapele instaurării regimului politic comunist în România

 La 23 august 1944, regimul de dictatură militară condus de mareșalul Ion Antonescu a fost
înlăturat, iar România a trecut de partea Naţiunilor Unite în al Doilea Război Mondial. Armata
sovietică, ajunsă pe teritoriul României înca din iulie 1944, a devenit, în perioada următoare,
forţa de presiune pentru sprijinirea Partidului Comunist Român în acţiunea acestuia de preluare
a puterii politice.

1
 Instaurarea regimului comunist în România s-a derulat în acelaşi timp cu instalarea la putere a
partidelor comuniste de Europa Centrală şi de Sud-Est, respectiv din statele europene care au
devenit membre ale blocului politic comunist după 1945 (Bulgaria, Ungaria, Iugoslavia, Albania,
Polonia, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană).
 La 6 martie 1945, supus presiunilor Moscovei, regele Mihai a fost obligat să accepte formarea
guvernului condus de dr. Petru Groza, aflat sub controlul P.C.R. Greva regală, manifestată
prin refuzul regelui Mihai I de a sancţiona actele guvernului (1945-1946), s-a dovedit
ineficientă, nefiind sprijinită efectiv pe plan extern de statele democratice.
 La 30 martie 1945 a fost impusă legea epurării instituţiilor statului prin care, sub pretextul
înlăturării celor care au colaborat cu regimul antonescian şi cu Germania nazistă, au fost
excluse din instituţiile de stat persoanele care se opuneau comunizării ţării.
 În noiembrie 1946 au fost organizate primele alegeri parlamentare postbelice care au avut
scopul de a legitima prin vot puterea comunistă. Deşi au fost câştigate de partidele
democratice de opoziţie, rezultatul a fost falsificat pentru ca P.C.R. să deţină controlul complet
al Parlamentului şi guvernului. În cursul anului următor, partidele politice democratice (P.N.L.,
P.N.Ţ.) au fost desfiinţate, liderii lor fiind arestaţi şi condamnaţi la închisoare.
 La 30 decembrie 1947, regele Mihai I a fost obligat să abdice, în condiţiile în care monarhia
rămăsese singura instituţie care încă se mai opunea comunizării ţării. România a fost
proclamată Republică Populară.
În această perioadă, în conducerea P.C.R. s-au manifestat două grupuri: cel "naţional", care
activase înainte de 1944 în ţară (Gh. Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu) şi grupul "moscovit"
format din cei care activaseră în U.R.S.S. (Ana Pauker, Vasile Luca), revenind în România în 1944.

Gheorghe Gheorghiu-Dej (stânga) și Petru Groza (dreapta)

2
 II. Regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)
De la 30 decembrie 1947, România a devenit un stat totalitar, de tip stalinist. Regimul politic
era bazat pe concentrarea puterii în mâna unei singure formaţiuni politice: Partidul Comunist
Român, condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Între 1948 şi 1965, în urma fuziunii din 1948 cu
Partidul Social-Democrat, partidul unic a purtat numele de Partidul Muncitoresc Român.
Statul român a fost organizat prin Constituţiile de inspiraţie stalinistă din anii 1948 şi 1952
(vezi capitolul 3).
La nivelul conducerii de partid au apărut aprige lupte pentru putere şi rivalităţi, marcate de:
 înlăturarea în 1952 a "grupării moscovite";
 executarea în 1954 a lui Lucreţiu Pătrăşcanu (membru de frunte al "grupării naţionale").
Sovietizarea şi stalinizarea României s-au manifestat în toate domeniile vieţii politice,
economice şi sociale. Monopolul politic şi ideologic comunist s-a caracterizat prin:
 exercitarea exclusivă a puterii de Partidul Muncitoresc Român şi de Gheorghe Gheorghiu-
Dej;
 înlăturarea vechii elite politice şi intelectuale;
 înfiinţarea, în 1948, a poliţiei politice – Securitatea Statului;
 întreruperea relaţiilor cu lumea occidentală;
 promovarea proletcultismului (cultura care se bazează pe ideea luptei de clasă şi negarea
valorilor tradiţionale);
 organizarea după sistem sovietic a învăţământului şi culturii;
 înregimentarea politică, prin intermediul Organizației Pionierilor, a Uniunii Tineretului
Muncitor (Comunist), a PMR și a sindicatelor controlate de PMR;
 supravegherea de către stat a cultelor religioase; interzicerea Bisericii greco-catolice
(1948);
 falsificarea istoriei naţionale în conformitate cu interesele politice sovietice.

Cultul personalității lui Stalin

3
 Economia României a urmat, de asemenea, modelul sovietic, caracterizat prin:
 naţionalizare;
 planificare;
 industrializare;
 colectivizarea agriculturii;
 integrarea în comunitatea economică a statelor satelizate U.R.S.S.: Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc (C.A.E.R., fondat în anul 1949).
Naţionalizarea (etatizarea mijloacelor de producţie):
 a fost impusă prin legea din anul 1948;
 a vizat întreprinderile industriale şi miniere, băncile, firmele de asigurări, de
transporturi (aproximativ 9000 de obiective economice);
 a marcat instaurarea proprietăţii de stat în economie şi desfiinţarea cvasi-totală a
proprietăţii private în domeniu.
Planificarea economiei:
 a urmărit instituirea economiei centralizate, de comandă;
 a fost inaugurată prin planurile anuale din 1949 şi 1950;
 a continuat, din 1951, prin planuri cincinale (primul plan cincinal: 1951-1955);
 a fost supravegheată de Comitetul de Stat al Planificării.
Industrializarea:
 a marcat dezvoltarea prin toate mijloacele a industriei, considerată domeniul cel mai
dinamic al economiei socialiste;
 în primul deceniu de la instaurarea puterii comuniste s-a aflat în strânsă legătură cu
interesele economice sovietice (reprezentate de întreprinderile mixte, româno-
sovietice numite SOVROM);
 din anii '60 a fost impulsionată de reluarea legăturilor cu Occidentul, reuşindu-se o
relativă retehnologizare a întreprinderilor;
 a determinat transformarea României într-o ţară industrial-agrară;
 a avut ca direcţii principale:
 mecanizarea;
 dezvoltarea industriei grele şi a celei constructoare de maşini;
 electrificarea;
 automatizarea industriei;
 a necesitat eforturi financiare şi sociale foarte mari, care au dus la creşterea datoriei
externe a României şi la scăderea nivelului de trai al populaţiei;
 a determinat, în ansamblu, o eficienţă scăzută a economiei şi un important decalaj faţă
de statele din Europa de Vest.
Industrializarea forţată a determinat înfiinţarea unor adevăraţi “coloşi” industriali
(combinatele de la Galaţi, Slatina, Călăraşi etc.), mari consumatori de materii prime şi energie.
4
Dezvoltarea platformelor industriale şi mutaţiile din lumea satului au provocat o mişcare de
amploare de reducere a populaţiei rurale în favoarea celei urbane, ceea ce a afectat însă
profund tradiţiile şi valorile satului.
Colectivizarea forţată a agriculturii:
 S-a desfăşurat începând din anul 1949 şi a urmărit:
 limitarea proprietăţii private în agricultură;
 aducerea acestui domeniu economic sub controlul statului.
Principalele caracteristici ale colectivizării au fost:
 desfiinţarea categoriei sociale a ţăranilor înstăriţi (chiaburii);
 utilizarea metodelor de coerciţie (arestări, condamnări la închisoare, confiscări) şi
de propagandă pentru a-i determina pe ţărani să participe la Gospodăriile Agricole
Colective (din 1966 - Cooperative Agricole de Producţie);
 manifestarea rezistenţei ţăranilor prin răscoale, respingerea cotelor obligatorii,
revolte;
 degradarea relaţiilor economice şi sociale tradiţionale din lumea satului;
 apariţia fenomenului migraţiei de la sat la oraş.
În momentul încheierii colectivizării (1962), doar 4% din suprafaţa arabilă a ţării se mai afla în
proprietate individuală ţărănească. Prin colectivizarea agriculturii, puterea comunistă a urmărit
deposedarea ţăranilor de simţul proprietăţii şi astfel, vulnerabilizarea lor în faţa noilor structuri
politice, dar şi exploatarea acestui domeniu în vederea asigurării resurselor necesare susţinerii
procesului de industrializare a ţării.
După retragerea trupelor sovietice din România (1958) s-a simţit o relativă îmbunătăţire a
situaţiei interne, caracterizată prin:
 desovietizarea şi destalinizarea treptată a vieţii sociale şi culturale;
 eliberarea deţinuţilor politici;
 încurajarea legăturilor în domeniile culturii şi ştiinţei cu statele occidentale;
 promovarea unei orientări "naţionale" în cultură.

5
 Capitolul VI. România postbelică
Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă
Construcţia democraţiei postdecembriste

Lecția 1. Partea a II-a.

Regimul politic naţional-comunist al lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989)
I. Perioada 1965-1971
II. Perioada 1971-1989
..........................................................................................
I. Perioada 1965-1971
În 1965, s-a desfăşurat Congresul Partidului Muncitoresc Român, care a stabilit revenirea
la vechea denumire a Partidului Comunist Român şi alegerea în funcţia de conducător al partidului
a lui Nicolae Ceauşescu. A fost adoptată noua Constituţie, prin care România devenea Republică
Socialistă (R.S.R.) (vezi capitolul III).

Stema RSR
Perioada 1965-1971 s-a caracterizat prin:
 continuarea procesului de desovietizare şi destalinizare început de Gh. Gheorghiu-Dej
după 1958);
 relativa îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale populaţiei;
 atenuarea politicii represive a Securităţii, eliberarea şi reabilitarea unora dintre
deţinuţii politici;
 creşterea popularităţii regimului, mai ales în urma exploatării sentimentelor naţionale;
 apropierea de statele occidentale, reluarea legăturilor politice, economice, culturale
cu acestea;

1
  distanţarea faţă de U.R.S.S., evidenţiată în mod special prin respingerea participării
României, alături de statele membre ale Tratatului de la Varşovia, în 1968, la
înăbuşirea mişcării democratice din Cehoslovacia.
În ciuda unor aspecte pozitive, regimul politic şi-a păstrat în perioada 1965-1971
caracterul dictatorial, manifestat îndeosebi prin:
 monopolul politic şi ideologic exercitat de P.C.R.;
 economia de tip comunist;
 controlul asupra populaţiei prin intermediul poliţiei politice.
- Pe plan extern, România a continuat să se distanțeze de influența sovietică:
 conducătorul român a efectuat vizite în diferite ţări, precum S.U.A., Franţa, Republica
Federală Germania, Marea Britanie etc., iar mulţi şefi de stat (Charles de Gaulle
preşedintele Franţei, Richard Nixon, preşedintele S.U.A.) au vizitat România;
 în 1968, conducerea României a condamnat intervenţia militară a armatelor Tratatului
de la Varşovia în Cehoslovacia, în frunte cu URSS, pentru a înlătura conducerea
comunistă adeptă a unor reforme interne. Acesta a fost momentul de apogeu al
regimului național-comunist al lui Nicolae Ceaușescu.
Perioada 1971-1989
Perioada 1971-1989 a început cu "revoluţia culturală", de inspiraţie chineză şi nord-coreeană,
caracterizată prin exacerbarea culturii comuniste şi a cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu,
respectiv prin proiectarea trecerii la o nouă treaptă a socialismului - societatea socialistă
multilateral dezvoltată.
”Revoluția culturală” a început cu așa-numitele ”Teze din iulie 1971” – 17 propuneri de
reformă a regimului comunist din România, lansate de Nicolae Ceaușescu într-un discurs ținut la
6 iulie 1971. Acestea marcau revenirea la un regim comunist de inspirație stalinistă, bazat pe
propagandă, represiune, cenzură și manipulare politică.

2
 Kim-Ir Sen și Nicolae Ceaușescu (1971)
Elementele definitorii ale acestei perioade au fost:
 instaurarea dictaturii personale a lui Nicolae Ceauşescu (preşedinte al Republicii din
1974);
 promovarea în funcţiile de conducere a membrilor familiei Ceauşescu (socialismul
dinastic sau de familie);
 reluarea industrializării forţate şi realizarea marilor construcţii cu scop propagandistic
(Canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului - Bucureşti) care au determinat
secătuirea resurselor ţării şi creşterea rapidă a datoriei externe a României;
 achitarea datoriei externe (începând din 1980) prin restrângerea drastică a consumului
populaţiei;
 scăderea accelerată a nivelului de trai;
 politica de teroare internă exercitată de Securitate şi de alte instituţii ale statului
asupra populaţiei, reprimarea drastică a revoltelor (greva minerilor din Valea Jiului -
1977, manifestaţiile muncitoreşti de la Braşov - 1987);
 iniţierea programului de sistematizare urbană şi rurală care a dus la distrugerea
bisericilor, a centrelor istorice urbane şi a satelor româneşti;
 încălcarea flagrantă a drepturilor omului;
 izolarea ţării în relaţiile cu statele occidentale;

3
  respingerea oricăror sugestii de schimbare a politicii interne (în special după 1985,
când Mihail Gorbaciov, în U.R.S.S., a iniţiat programul său de reforme politice şi
economice).

Spectacol omagial la TVR, 1986

Treptat, regimul a devenit tot mai restrictiv şi abuziv, ducând, mai ales după 1980, la sărăcirea
accentuată a populaţiei şi la deteriorarea fără precedent a condiţiilor de viaţă ca urmare a
efortului de a se achita marile datorii externe ale regimului.
.........................................................................................................................................................

4
 Capitolul VI. România postbelică
Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă
Construcţia democraţiei postdecembriste

Lecția 2. Disidenţa anticomunistă

Repere cronologice Dicţionar

1948 – Înfiinţarea Securităţii Statului – poliţia
politică a regimului comunist.
1950 – Înfiinţarea lagărelor de muncă forţată.
1977 – Revolta minerilor din Valea Jiului.
1987 – Revolta muncitorilor din Braşov.
Reeducare = metodă represivă prin care, prin
manipulare şi tortură, li se anihilau deţinuţilor
personalitatea şi simţul valorilor. A fost utilizată între
1949 – 1952 la Piteşti, Gherla, Aiud şi Canalul Dunăre-
Marea Neagră. Forma extremă a acestei metode s-a
aplicat în Penitenciarul Piteşti, între anii 1949-1952
(Fenomenul Piteşti).

I. Represiunea comunistă
II. Forme de rezistență anticomunistă

.............................................................................................

I. Represiunea comunistă
- Instaurarea regimului politic comunist, începând din anul 1945, a fost însoţită de măsuri dure
împotriva partidelor politice de opoziţie, a liderilor acestora, a presei libere şi a vechii elite intelectuale.
- Controlul asupra populaţiei şi a întregii vieţi cotidiene, instituirea unui sistem de teroare asupra
propriei populaţii, manipularea internă prin mijloacele de comunicare în masă, au fost caracteristici
specifice statului şi puterii comuniste, atât în România, cât şi în alte ţări care au cunoscut acelaşi regim
politic.
- În primii ani ai perioadei postbelice, sub acuzaţiile de "colaboraţionism", "duşmani de clasă",
"duşmani ai poporului", "fascişti", au fost arestaţi, judecaţi şi închişi membrii guvernului antonescian,
membrii marcanţi şi conducători ai P.N.L. şi P.N.Ţ., foşti demnitari din perioada interbelică, bancheri,
industriaşi. Opozanţi sau intelectuali de mare valoare (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Radu Rosetti,
Mihail Manoilescu, Ioan Lupaş, Mircea Vulcănescu, Gheorghe Brătianu, dar şi mulţi alţii) au fost
condamnaţi la închisoare sau la muncă forţată în lagăre.
Securitatea, instituţie cu rol de poliţie politică înfiinţată în 1948, a fost organizată după model sovietic şi
sub stricta supraveghere a agenţilor sovietici.

1
 Gulagul românesc
Represiunea politică din perioada 1948-1964 s-a caracterizat prin:
 utilizarea deportării înpotriva unor comunităţi întregi (germanii, sârbii din Banat);
 înfiinţarea lagărelor pentru deţinuţii politici şi a coloniilor de muncă, unde cei închişi prestau muncă
forţată;
 utilizarea torturii, a procedeelor degradante şi dezumanizante, a "reeducării" violente în lagăre şi închisori
(Piteşti, Gherla, Sighet, Aiud, Jilava, Ocnele Mari ş.a.);
 controlul strict al întregii societăţi (prin intermediul reţelelor de informatori) pentru a fi preîntâmpinată
orice formă de opoziţie.
În 1964, s-a trecut la eliberarea deţinuţilor politici, fără a se renunţa însă la supravegherea populaţiei şi
reprimarea opozanţilor
Represiunea politică din perioada regimului condus de Nicolae Ceauşescu s-a manifestat prin:
 impunerea domiciliului obligatoriu;
 supravegherea foştilor deţinuţi politici, a foştilor membri ai partidelor democratice;
 supravegherea permanentă a populaţiei;
 utilizarea spitalelor de psihiatrie ca loc de recluziune a persoanelor bănuite de opoziţie împotriva regimului
politic.

2
 II. Forme de rezistenţă anticomunistă
 Rezistenţa armată:
 a fost specifică anilor 1944-1960;
 a fost organizată de grupurile înarmate de partizani alcătuite din:
 foste cadre militare;
 foşti legionari;
 membri ai partidelor de opoziţie, desfiinţate în 1947;
 ţărani;
 intelectuali;
 a acţionat în special în zonele de deal şi de munte (Banat, Bucovina, Munţii Apuseni, Muscel etc.);
 a fost lichidată de organele de represiune ale regimului comunist.
Printre grupurile înarmate de partizani s-au numărat cele din Banat şi Oltenia, zona Muscel-Făgăraş
(grupul “Haiducii Muscelului” al colonelului Arsenescu şi al fraţilor Arnăuţoiu), rezistenţa din Bucovina,
reprezentată de Vladimir Macoveiciuc, Gavril Vatamaniuc, Cozma Pătrăucean, Dimitrie Rusu. Dintre
femeile care au susţinut grupurile de partizani sunt cunoscute numele Mariei Plop şi al Mariei Jumbleanu,
membre ale grupului Arsenescu-Arnăuţoiu, ca şi cel al Elisabetei Rizea din Nucşoara (Muscel).

Elisabeta și Gheorghe Rizea

 Rezistenţa ţărănească:
 a fost specifică perioadei 1949-1962;
 a fost îndreptată împotriva colectivizării forţate a agriculturii;
 s-a manifestat prin:
 refuzul înscrierii în formele colective de asociere;

3
  refuzul predării cotelor obligatorii de produse agricole;
 atacarea şi devastare sediilor locale ale P.C.R.;
 revolte spontane;
a fost reprimată prin arestări, deportări şi execuţii ale participanţilor. Conform unor estimări, peste 80 000
de ţărani au căzut victime represiunii.

 Revoltele muncitoreşti:
 s-au desfăşurat în anii 1970-1980, ca formă de reacţie a populaţiei faţă de scăderea nivelului de trai în
timpul regimului naţiona-comunist al lui Nicolae Ceauşescu;
 au avut loc în Valea Jiului (revolta minerilor din anul 1977) şi Braşov (manifestaţiile din 1987);
 au fost reprimate prin arestări şi deportări ale participanţilor.

Brașov, 15 noiembrie 1987

 Disidenţa:
 a reprezentat o formă individuală de protest, specifică regimului naţional-comunist al lui Nicolae
Ceauşescu;
 a fost ilustrată de activitatea politică a intelectualilor Paul Goma (1977), Mircea Dinescu, Ana Blandiana,
Doina Cornea, Dan Petrescu sau a unor foşti demnitari comunişti, care s-au exprimat împotriva politicii
duse de regimul Ceauşescu prin Scrisoarea celor şase (martie 1989).

4
 Capitolul VI. România postbelică
Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă
Construcţia democraţiei postdecembriste

Lecția 3. Construcţia democraţiei post-decembriste

Repere cronologice Dicţionar

1989, 22 decembrie – Prăbuşirea comunismului în
România.
1989, 31 decembrie – Decret-lege de înregistrare
şi funcţionare a partidelor politice.
1990, 20 mai – Desfăşurarea primelor alegeri
libere postcomuniste.
1991, 8 decembrie – Aprobarea prin referendum
a Constituţiei postcomuniste.
2003, 18–19 octombrie – aprobarea prin
referendum a modificării Constituţiei.
2007, 1 ianuarie – România devine stat membru al
Uniunii Europene.
Societatea civilă = Formă de manifestare liberă a
cetăţenilor, prin întemeierea de organizaţii civice,
independente politic şi financiar
(nonguvernamentale) care urmăresc îndeosebi
apărarea drepturilor omului, exercitarea unui
control al societăţii în ansamblu asupra modului
în care instituţiile statului îşi îndeplinesc
atribuţiile, dezvoltarea spiritului civic şi de
iniţiativă, protecţia mediului, a consumatorilor,
ajutorarea persoanelor aflate în nevoie ş.a.

I. Înlăturarea regimului politic comunist

II. Pluralismul politic şi construcţia democraţiei postdecembriste în România, după 1989
.................................................................................................
I. Înlăturarea regimului politic comunist
Criza regimului politic comunist s-a accentuat îndeosebi în plan economic în cursul anilor
'80. Politica de restructurare economică (perestroika) şi de liberalizare internă (glasnost),
promovată din 1985 de conducătorul U.R.S.S., Mihail Gorbaciov, ca şi renunţarea de către acesta
la principiul intervenţiei sovietice în statele comuniste (doctrina Brejnev), au încurajat popoarele
Europei Centrale şi de Est să-şi afirme hotărârea de a înlătura un sistem politic opresiv, expresie
a dominaţiei sovietice postbelice.
În anul 1989, ca urmare a revoltelor politice, regimul comunist a fost înlăturat din Polonia,
Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia, Bulgaria.
În acest condiţii, populaţia României s-a răzvrătit, în decembrie 1989, împotriva regimului
condus de Nicolae Ceauşescu.
 16-21 decembrie 1989: demonstraţiile de protest de la Timişoara (declanşate de intenţia
Securităţii de a-l evacua din locuinţa sa pe pastorul Laszlo Tökes) sunt reprimate violent
de Securitate şi armată.

1
  21 decembrie 1989: Nicolae Ceauşescu, revenit dintr-o vizită în Iran, convoacă un miting
la Bucureşti, transformat în manifestaţie anticomunistă;
 22 decembrie 1989: Nicolae Ceauşescu, părăsit de Securitate, fuge împreună cu Elena
Ceauşescu spre Târgovişte. Prinşi, cei doi soţi sunt judecaţi şi executaţi la 25 decembrie
1989.
 Frontul Salvării Naţionale, organism politic provizoriu, în frunte cu Ion Iliescu, preia
puterea imediat după fuga lui Nicolae Ceauşescu.

22 decembrie 1989, București

Principalele consecinţe ale evenimentelor din decembrie 1989 desfăşurate în România au

fost:
 înlăturarea regimului totalitar comunist;
 revenirea la regimul politic democratic;
 demararea procesului de reformare şi restructurare a economiei (trecerea la economia
de piaţă);
 integrarea României în ansamblul statelor democratice europene.

Decembrie 1989, București

2
II. Pluralismul politic şi construcţia democraţiei postdecembriste în România, după 1989
Principalele trăsături ale schimbării regimului politic în România după 1989, la fel ca şi în alte state
europene foste comuniste, au constat în:
 revenirea la pluralismul politic;
 organizarea alegerilor libere, structurarea;
 manifestarea neîngrădită a societăţii civile.
Sistemul politic democratic din România se bazează pe pluralismul politic. După 22 decembrie
1989:
 au fost reînfiinţate vechile partide - Partidul National Ţărănesc, Partidul Naţional
Liberal, Partidul Social-Democrat;
 au apărut partide şi alianţe politice noi - Frontul Salvării Naţionale (din care s-au
desprins Partidul Democrat şi Partidul Democraţiei Sociale din România, fuzionat
ulterior cu Partidul Social-Democrat), Partidul Unităţii Naţionale Române, Uniunea
Democratică a Maghiarilor din România etc.
 au fost organizate alegeri parlamentare şi prezidenţiale libere: 1990 (câştigate de
F.S.N. şi Ion Iliescu pentru funcţia de preşedinte), 1992 (P.D.S.R. şi Ion Iliescu), 1996
(câştigate de opoziţie democratică reprezentată de alianţa numită Convenţia
Democratică, preşedinte fiind Emil Constantinescu), 2000 (P.S.D. şi, respectiv, Ion
Iliescu), 2004 (Alianţa Dreptate şi Adevăr, preşedinte Traian Băsescu) ....
În plan economic, reformele postcomuniste au urmărit, în principal, trecerea de la economia
centralizată, de tip comunist, la cea de piaţă, bazată pe:
 proprietatea privată;
 libera iniţiativă.
 Statul a fost organizat pe baza Constituţiei din 1991 (revizuită în 2003, în
perspectiva aderării la N.A.T.O. şi la Uniunea Europeană) (vezi capitolul 3).

.......................................................................................................................................................................

3
 23.02.2021
Capitolul VII. Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict
în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii

Lecții:
1. Diplomaţie şi conflict în Evul Mediu
2. Spaţiul românesc şi marile puteri la începuturile modernităţii

Lecția 1. Diplomaţie şi conflict în Evul Mediu

Repere cronologice Dicţionar

1395 – Tratatul de la Braşov, încheiat de Sigismund de
Luxemburg, rege al Ungariei, şi Mircea cel Bătrân,
domnitor al Ţării Româneşti.
1417 – Mircea cel Bătrân este nevoit să accepte plata
tributului şi cedarea Dobrogei Imperiului Otoman.
1441–1456 – Transilvania este condusă de voievodul
Iancu de Hunedoara.
1456 – Moldova plăteşte pentru prima dată tribut
Imperiului Otoman, în timpul domniei lui Petru Aron.
1448; 1456-1462; 1476 – Vlad Ţepeş ocupă tronul Ţării
Româneşti.
Capitulaţie = document încheiat
între Ţările Române şi Imperiul
Otoman care prevedea obligaţiile
şi statutul acestora în raport cu
Poarta.
Raia = teritoriu ocupat de turci,
aflat la graniţa Imperiului Otoman,
format dintr-o cetate şi zona
înconjurătoare a acesteia, statut
avut de cetăţi ca Turnu, Giurgiu,
Hotin sau Brăila.

I. Ţările Române şi statele vecine în Evul Mediu

II. Diplomaţie şi conflict în timpul voievozilor din secolele al XIV-lea-al XVI-lea
..................................................................................

I. Ţările Române şi statele vecine în Evul Mediu

Până în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, evoluţia spaţiului românesc a fost influenţată,
într-o măsură importantă, de interesele şi raporturile de forţe dintre puterile vremii:
 Ungaria;
 Polonia;
 Hanatul tătar al Hoardei de Aur;
 Imperiul Bizantin.

1
 După 1350, o nouă putere politică şi militară s-a afirmat în Europa: statul otoman. Ţările
Române vor fi nevoite, în timp, să reprezinte adevărate „porţi ale creştinătăţii” străduindu-se să
oprească expansiunea europeană a Imperiului Otoman şi să-şi păstreze astfel, dacă nu deplina
independenţă, măcar autonomia.
Din secolul al XV-lea, relaţiile Ţărilor Române cu Imperiul Otoman au fost reglementate prin
documentele numite capitulaţii. Acestea prevedeau obligaţiile şi statutul lor în raport cu Poarta
otomană.
Împotriva otomanilor au fost organizate aşa-numitele cruciade târzii – campanii militare duse
de statele creştine, care aveau ca scop alungarea otomanilor „păgâni” din Europa. La acestea au
participat şi domnitorii români.
În secolul al XVI-lea, când statul otoman a ajuns la apogeu, dominaţia otomană asupra
Ţărilor Române s-a accentuat, regimul tributar devenind unul vasalic. Poarta primea, ca
recunoaştere a suzeranităţii sale, pe lângă tribut, dreptul de a exercita o anumită supraveghere,
inclusiv pe plan teritorial, prin intermediul raialelor, asupra statelor din spaţiul românesc. În a doua
jumătate a secolului al XVI-lea, tributul a înregistrat o creştere fără precedent, fiind însoţit de:
 instituirea monopolului comercial otoman;
 cumpărarea domniei;
 un control otoman tot mai sever asupra domnitorului.
Transilvania a fost organizată ca un principat autonom sub suzeranitate otomană începând
din anul 1541.
În acelaşi timp, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, Ţările Române s-au confruntat adeseori cu
politica expansionistă a statelor creştine vecine:
 Ungaria;
 Polonia şi,
 din secolul al XVI-lea, Imperiul Habsburgic.
Prin urmare, în întreaga evoluţie a relaţiilor externe ale Ţărilor Române alternează, până la 1601,
confruntările militare directe (îndeosebi cu Imperiul Otoman) cu tratatele de alianţă (însoţite cel mai
adesea de recunoaşterea suzeranităţii) cu Polonia sau cu Ungaria iar mai apoi cu Imperiul
Habsburgic.

2
II. Diplomaţie şi conflict în timpul voievozilor din secolele al XIV-lea-al XVI-lea

 Mircea cel Bătrân (domnitor al Ţării Româneşti: 1386 - 1418)

Primul domnitor român care a luptat împotriva oştilor otomane pe teritoriul ţării sale, Mircea
cel Bătrân, a fost şi cel care a reuşit, pentru o scurtă perioadă de timp să asigure Ţării Româneşti
accesul direct la Marea Neagră, prin integrarea Dobrogei, în 1388. De asemenea, fost primul
domnitor din Ţările Române care a dus o politică de cruciadă antiotomană.
 A încheiat, pe plan extern, alianţe cu:
 Moldova condusă de Petru Muşat, apoi de Alexandru cel Bun;
 regele Poloniei, Vladislav Jagello (Tratatul de la Radom, 1389);
 regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (primul tratat antiotoman din sud-estul
Europei, Braşov, 1395).
 În 1389, l-a sprijinit pe cneazul Serbiei, Lazăr, în bătălia împotriva otomanilor de la Câmpia
Mierlei (Kossovopolje).

3
  La 10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395, l-a înfrânt pe sultanul Baiazid I în bătălia de la
Rovine, această victorie consacrând independenţa Ţării Româneşti faţă de statul otoman.
 A participat, alături de trupele creştine europene, la cruciada de la Nicopole (1396), unde
otomanii au obţinut victoria.
 După 1402 (moartea lui Baiazid I), a intervenit în luptele pentru tron din Imperiul Otoman,
dar pretendenţii susţinuţi de Mircea au fost înfrânţi de viitorul sultan Mehmed I.
 În 1417, în condiţiile creşterii presiunii otomane, a fost nevoit să accepte plata tributului şi
cedarea Dobrogei Imperiului Otoman.

 Alexandru cel Bun (domnitor al Moldovei: 1400 - 1432)

În planul politicii externe, a încheiat succesiv mai multe tratate de alianţă cu regele
Poloniei Vladislav Jagello (în anii 1402, 1404, 1407, 1411), căruia i-a acordat sprijin militar
împotriva cavalerilor teutoni, în bătăliile de la Grünwald (1410) şi Marienburg (1422).
În anul 1420, Moldova s-a confruntat cu primul atac otoman îndreptat împotriva ei,
ofensiva turcească asupra Chiliei şi Cetăţii Albe (marile porturi moldovene) fiind respinsă.

 Iancu de Hunedoara (voievod al Transilvaniei: 1441-1456)

Cariera politică a lui Iancu, originar dintr-o familie de cnezi români din Ţara Haţegului, a
început cu funcţia de Ban de Severin (1438), a continuat cu cea de voievod al Transilvaniei (1441-
1456), guvernator al Ungariei între anii 1444 şi 1453, şi respectiv "căpitan general" al Ungariei
între 1453 şi 1456. A dus o politică antiotomană activă, fiind considerat cel mai important luptător
antiotoman din Europa în prima jumătate a secolului al XV-lea.
Iancu de Hunedoara a urmărit să constituie un front comun antiotoman al Ţărilor Române,
susţinând la tronul Ţării Româneşti şi la cel al Moldovei domnitori apropiaţi politicii sale: Vlad
Dracul, Vlad Ţepeş (în Ţara Românească), Bogdan al II-lea (în Moldova).
 Principalele sale campanii antiotomane au fost:
 1441 - victoria asupra beiului de Semendria, în Serbia;
 1442 - înfrânt de turci la Sântimbru (Alba Iulia), a transformat înfrângerea în
victorie în bătălia de pe Ialomiţa;

4
  1443-1444 – „Campania cea lungă”, la sudul Dunării, în Imperiul Otoman, unde a
cucerit oraşele Niş şi Sofia, obţinând o pace avantajoasă cu turcii, încheiată la
Seghedin;
 1444 - cruciada de la Varna, organizată de regele Ungariei la cererea papei, armata
creştină fiind înfrântă;
 1456 - apărarea Belgradului, oraş considerat „cheia Europei Centrale”. Acesta a fost
atacat de sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, campania
otomană fiind oprită de Iancu. Voievodul Transilvaniei a murit imediat după
victorie, în tabăra militară de la Zemun (Belgrad).

 Vlad Ţepeş (domnitor al Ţării Româneşti: 1448; 1456-1462; 1476 )

Pe plan intern, a dus o politică autoritară, îndreptată împotriva abuzurilor boierimii şi de
protejare a economiei Ţării Româneşti în faţa concurenţei negustorilor saşi.
În plan extern, Vlad Ţepeş a continuat politica antiotomană a lui Iancu de Hunedoara, urmărind
să evite transformarea ţării în paşalâc:
 1459 - a încheiat o alianţă anitotomană cu regele Ungariei, Matei Corvin;
 1461 - 1462 – a organizat un atac asupra cetăţilor turceşti de la sudul Dunării, ceea
ce a determinat ofensiva asupra Ţării Româneşti întreprinsă de sultanul
Mehmed al II-lea în cursul anului 1462. Armata otomană a ajuns la Târgovişte, unde
a fost atacată în noaptea de 16/17 iunie 1462 de trupele lui Vlad Tepeş („Atacul de
noapte”) fără ca victoria acestuia să fie decisivă.
Ulteior, Vlad Ţepeş s-a retras în Transilvania, tronul Ţării Româneşti fiind ocupat
de Radu cel Frumos. În Transilvania, domnitorul a căzut victimă unui complot
organizat de negustorii saşi (cu care Ţepeş se afla în conflict), fiind întemniţat în
Ungaria, de către Matei Corvin.
 Eliberat în 1476 cu sprijinul lui Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş a revenit pe tronul Ţării
Româneşti, dar a fost ucis la scurt timp după preluarea domniei, în urma unui complot
boieresc.

5
  Ştefan cel Mare (domnitor al Moldovei: 1457 - 1504)
Domnia lui Ştefan cel Mare a reprezentat momentul de apogeu al evoluţiei statului medieval
Moldova. Acesta îşi afirmă forţa politică şi militară, într-un moment în care Imperiul Otoman, aflat
în ascensiune, urmărea preluarea sub propriul control a gurilor Dunării (cu deosebire a porturilor
Chilia şi Cetatea Albă) şi a zonei Mării Negre.
 În prima etapă a domniei, Ştefan a reglementat relaţiile cu Ungaria şi cu Polonia:
 1459 – a încheiat la Overchelăuţi un tratat de alianţă cu regele Poloniei, Cazimir al
IV-lea, reînnoit în anul 1485 la Colomeea, prin care recunoaştea suzeranitatea
acestuia;
 1467 – l-a înfrânt pe regele Ungariei, Matei Corvin, în bătălia de la Baia, campania
acestuia constituind ultima încercare a Ungariei de a-şi impune dominaţia asupra
Moldovei.
 A doua etapă a domniei a fost dominată de relaţiile cu Imperiul Otoman:
 1469 – Ştefan a refuzat plata tributului (acceptată pentru prima dată de predecesorul
său, Petru Aron), încercând apoi să instaleze pe tronul Ţării Româneşti domnitori
fideli politicii sale antiotomane (Laiotă Basarab-1471);
 1475 (10 ianuarie) - în bătălia de la Vaslui (Podul Înalt), a obţinut cea mai strălucită
victorie a sa împotriva Imperiului Otoman, în acelaşi an încheind un tratat de alianţă
antiotomană cu Matei Corvin;
 1476 - în condiţii militare nefavorabile, Ştefan a fost înfrânt la Războieni (Valea
Albă), reuşind ulterior să alunge din Moldova armata otomană condusă de sultanul
Mehmed al II-lea;
 1484 - 1487 - turcii au ocupat Chilia şi Cetatea Albă. Polonia şi Ungaria au renunţat
la lupta antiotomană iar Ştefan a fost nevoit să încheie pace cu turcii şi să plătească
tribut.
 Spre sfârşitul domniei, în 1497, Ştefan cel Mare l-a înfrânt, în bătălia de la Codrii
Cosminului, pe regele Poloniei, Ioan Albert, care atacase prin surprindere Moldova,
suzeranitatea poloneză asupra Moldovei fiind înlăturată.

6
 Moldova în timpul lui Ștefan cel Mare (1457-1504)

................................................................................................................................

7
 Capitolul VII. Spaţiul românesc între diplomaţie şi
conflict în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii

Lecția 2. Spaţiul românesc şi marile puteri la

începuturile modernităţii
Repere cronologice
1593-1601 – Domnia lui Mihai Viteazul în Ţara
Românească.
1632–1654 – Domnia lui Matei Basarab în Ţara
Românească.
1634–1653 – Domnia lui Vasile Lupu în Moldova.
1648–1660 – Domnia principelui Transilvaniei,
Gheorghe Rákóczi al II-lea.
1688-1714 – Domnia lui Constantin Brâncoveanu în
Ţara Românească.
1710-1711 – Domnia lui Dimitrie Cantemir în
Moldova.
1711 – Instaurarea domniilor fanariote în Moldova.
1716 – Instaurarea domniilor fanariote în Ţara
Românească.
Dicţionar
Criză orientală = perioadă de declin lent
în care a intrat Imperiul Otoman de la
sfîrşitul secolului al XVII-lea. S-a
manifestat prin rivalitatea dintre
Imperiul otoman, Imperiul Habsburgic şi
Imperiul Rus pentru dominaţia asupra
sud-estului Europei, care a determinat
un lung şir de războaie ruso-austro-turce.
Mucarer = dare în bani către Poartă,
pentru ca sultanul să-l confirme pe
domnitor în funcţie. Se plăteau
mucarerul mare, odată la trei ani, şi
mucarerul mic, anual.

I. Ţările Române în timpul domniei lui Mihai Viteazul (1593-1601)

II. Spaţiul românesc şi marile puteri în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al
XVIII-lea
III. Acţiuni de politică externă ale domnitorilor fanarioţi. Războaiele ruso-austro-turce
din secolul al XVIII-lea şi de la începutul secolului al XIX-lea şi urmările lor pentru
spaţiul românesc

I. Ţările Române în timpul domniei lui Mihai Viteazul (1593-1601)

În cursul secolului al XVI-lea, pe măsura creşterii puterii otomane, dominaţia Imperiului

Otoman asupra Ţărilor Române s-a intensificat. Domnia lui Mihai Viteazul (1593 – 1601) este
considerată de unii istorici o perioadă de trecere de la medieval la modern în istoria românilor.
Politica şi acţiunile voievodului evidenţiază atât elemente specifice Evului Mediu (tipologia
conflictului cu otomanii, politica socială), dar şi de modernitate (alianţa cu puterilor creştine,
tratatele încheiate cu diferiţi principi). Membru al Ligii Creştine (coaliţie antiotomană de state,
iniţiată de Imperiul Habsburgic, aflată în război cu Imperiul Otoman între anii 1593 şi 1606),
Mihai Viteazul a combinat acţiunile militare cu cele diplomatice.

1
 Principalele etape ale luptei antiotomane duse de Mihai Viteazul au fost:
 1594 - încetarea plăţii tributului şi uciderea otomanilor din Bucureşti;
 1594 - 1595 - campania militară împotriva cetăţilor turceşti de pe linia Dunării;
 1595 (20 mai) - încheierea tratatului de alianţă de la Alba Iulia, cu Sigismund
Bathory (principele Transilvaniei), prin care domnitorul accepta suzeranitatea
acestuia în schimbul sprijinului antiotoman; un tratat asemănător a fost semnat în
iunie 1595 de voievodul Moldovei, Ştefan Răzvan, ceea ce a contribuit la formarea
unui front comun antiotoman al celor trei Ţări Române;
 1595 (august) - campania militară otomană împotriva Ţării Româneşti. Mihai a
obţinut victoria în bătălia de la Călugăreni, dar superioritatea numerică a
otomanilor l-a determinat să se retragă spre munţi, primind apoi ajutoare din
partea lui Sigismund Bathory şi Ştefan Răzvan. Turcii au fost înfrânţi în octombrie
1595, în bătălia de la Giurgiu, pericolul otoman fiind îndepărtat;
 1597 - pacea cu Imperiul Otoman, Mihai obţinând recunoaşterea domniei pe viaţă
şi înjumătăţirea tributului;
 1598 - încheierea tratatului de alianţă antiotoman de la Mănăstirea Dealu
(Târgovişte), cu împăratul romano-german Rudolf al II-lea de Habsburg, fapt care
ducea la anularea suzeranităţii faţă de principele Transilvaniei, Sigismund Bathory
şi la revenirea lui Mihai Viteazul în cadrul coaliţiei antiotomane.
 Unirea Ţărilor Române (1599-1601):
 1599 – în urma renunțării principelui Sigismund Bathory la tronul Transilvaniei,
acesta i-a revenit cardinalului Andrei Bathory, aliat al Poloniei, care a decis
retragerea Transilvaniei din alianţa antiotomană. În aceste condiţii, Mihai a
organizat o campanie militară în Transilvania, împotriva lui Andrei Bathory, înfrânt
în bătălia de la Şelimbăr (28 octombrie 1599). La 1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul
a fost primit triumfal la Alba Iulia, instaurându-şi controlul asupra acestei provincii,
 1600 (martie) - armata lui Mihai a trecut în Moldova, pe tronul căreia se afla, din
anul 1595, Ieremia Movilă, supus turcilor şi Poloniei. Acesta urmărea înlăturarea
lui Mihai de pe tronul Ţării Româneşti şi instalarea aici a fratelui său, Simion
Movilă. Moldova a intrat sub stăpânirea lui Mihai Viteazul şi, pentru câteva luni,
cele trei Ţări Române au fost unite sub aceeaşi conducere.

2
  1600 (septembrie) - nobilimea maghiară a Transilvaniei s-a răsculat împotriva lui
Mihai, acesta fiind înfrânt la Mirăslău. În acelaţi timp, în Moldova, Ieremia Movilă
a fost repus pe tron de către polonezi, iar pe tronul Ţării Româneşti a fost adus
Simion Movilă.
 În 1601 - cu ajutorul împăratului Rudolf al II-lea, Mihai a revenit în Transilvania
(unde nobilimea maghiară îl reinstalase pe tron pe Sigismund Bathory). El a obţinut
o victorie strălucită împotriva fostului său aliat, la Gurăslău, alături de generalul
austriac Basta. Concomitent, în Ţara Românească, Simion Movilă a fost îndepărtat
de la tron. În august 1601 Mihai a fost ucis, din ordinul lui Basta, în Transilvania,
pe Câmpia Turzii. Fapta sa politică – unirea Ţărilor Române – va deveni, în timp, un
model de referinţă pentru generaţiile următoare.

II. Spaţiul românesc şi marile puteri în secolul al XVII-lea şi la începutul

secolului al XVIII-lea

În secolul al XVII-lea şi la începutul secolului următor, Ţările Române şi-au apărat

autonomia, acţionând pentru aceasta îndeosebi pe căi diplomatice. Schimbarea raportului de
forţe dintre marile puteri, în cursul secolului al XVII-lea, i-a determinat pe domnitorii români
să desfăşoare acţiuni de politică externă care să ţină cont de schimbările intervenite la nivel
european. Domnitorii români, care urmăreau eliberarea de sub suzeranitatea otomană,
intenţionau să evite înlocuirea unei dominaţii străine cu o alta.
 Principele Gabriel Bethlen al Transilvaniei, având şi acordul Habsburgilor, a încercat să
refacă unirea politică a Ţărilor Române. El dorea să se proclame rege al Daciei, proiect
nerealizat, dar care a atras atenţia marilor puteri europene .
 Transilvania şi-a sporit prestigiul pe plan extern prin participarea la Războiul de 30 de
ani (1618-1648) şi la tratativele de pace din Westfalia (1648), care au încheiat acest
conflict.
 Pentru a asigura un anume echilibru în relaţiile cu otomanii, voievozii Ţării Româneşti
şi Moldovei, Matei Basarab şi, respectiv, Vasile Lupu, au încheiat tratate de alianţă cu
principii Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I şi Gheorghe Rákóczi al II-lea.
 Creşterea puterii Habsburgilor şi încercările lor de a se amesteca în Ţările Române, au
determinat Transilvania să încheie o alianţă cu Franţa, prin tratatul de la Făgăraş

3
 (1677), dar aceasta nu a împiedicat pătrunderea armatelor imperiale în principat şi
staţionarea lor în 12 oraşe şi cetăţi, conform tratatului de la Blaj (1687).
 În 1699, otomanii recunoşteau pierderea Transilvaniei, în contextul declanşării crizei
/chestiunii/problemei orientale, prin tratatul de pace cu Imperiul Habsburgic, de la
Karlowitz.

Sud-Estul Europei în contextul Problemei orientale (sec. XVII-XVIII)

 În vederea realizării unei alianţe antiotomane a Ţării Româneşti, după 1684, voievodul
Şerban Cantacuzino a iniţiat acţiuni diplomatice secrete cu Habsburgii, continuate de
Constantin Brâncoveanu.
 Moldova era ameninţată de Polonia, astfel că voievodul Constantin Cantemir a
încheiat un tratat secret cu Habsburgii (1690), iar Antioh Cantemir, a încercat o politică
de echilibru faţă de otomani şi poloni.
 După moartea lui Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688–1714), a
continuat politica externă activă a predecesorului său. Pentru a nu trezi suspiciunea
Porţii, a sporit sumele de bani plătite otomanilor. Domnitorul şi-a creat un adevărat

4
 cabinet diplomatic, cu oameni pricepuţi în negocieri şi a stabilit legături cu Franţa,
Veneţia, Statul papal, Rusia, Polonia etc., prin intermediul trimişilor săi. Deşi
recunoscut domnitor pe viaţă de către otomani, după încheierea păcii de la Karlowitz
(1699), Constantin Brâncoveanu a continuat să se implice, în secret, în negocieri
antiotomane, obţinând, în anul 1701, protecţia împăratului Leopold I de Habsburg.
 Având ca obiectiv eliberarea Moldovei de sub suzeranitatea otomană, Cantemir a
intrat în legătură cu ţarul Petru cel Mare al Rusiei, stat care se afirma ca o nouă mare
putere în regiune. Domnitorul a încheiat cu acesta tratatul de alianţă de la Luţk, în
aprilie 1711, propunerile lui Cantemir de colaborare în războiul ruso-otoman aflat în
desfăşurare fiind acceptate de ţar. Oştile moldo-ruse au fost însă înfrânte de otomani
la Stănileşti pe Prut, în iulie 1711, iar Dimitrie Cantemir a fost nevoit să se refugieze în
Rusia.

III. Acţiuni de politică externă ale domnitorilor fanarioţi.

Războaiele ruso-austro-turce din secolul al XVIII-lea şi de la începutul secolului al XIX-lea şi
urmările lor pentru spaţiul românesc

După acţiunile de politică antiotomană desfăşurate de Constantin Brâncoveanu (ucis

din ordinul sultanului, la Constantinopol, în anul 1714) şi de Dimitrie Cantemir (refugiat în
Rusia, în 1711), Poarta a instaurat regimul domniilor fanariote.
 Principatele au continuat să fie considerate ca având un statut internaţional distinct
faţă de Imperiul Otoman, recunoscut prin acte solemne emise de imperiu.
 La Constantinopol continuau să activeze capuchehăi (reprezentanţi diplomatici ai
domnitorilor), iar în Ţara Românească şi în Moldova au fost deschise şi primele agenţii
şi consulate ale Rusiei, Austriei, Prusiei, Franţei şi Marii Britanii, de la sfârşitul secolului
al XVIII-lea. Încă din anul 1752, ambasadorii Franţei îi considerau pe domnitorii
Principatelor Române ca suverani, cu titlul de Alteţă.
 Însă, spre deosebire de secolele anterioare, drepturile Principatelor au fost restrânse
în relaţiile cu alte state, ele pierzând dreptul de a trimite reprezentanţi în alte capitale.

5
 Încălcarea autonomiei Principatelor de către otomani s-a manifestat şi prin cedarea
de către aceştia a unor teritorii româneşti, prin tratatele de pace încheiate în urma războaielor
ruso-austro-otomane. Acestea au fost:
 1710-1711 – războiul ruso-turc încheiat cu victoria otomanilor şi cu pacea de la Vadul
Huşilor: instalarea domniilor fanariote în Moldova.
 1716-1718 – războiul austro-turc încheiat cu tratatul de pace de la Passarowitz: Austria
ocupă Banatul şi Oltenia.
 1736-1739 – războiul ruso-austro-turc sfârşit prin pacea de la Belgrad: Austria
retrocedează Oltenia Ţării Româneşti. Banatul rămâne sub stăpânire habsburgică.
 1768-1774 – războiul ruso-turc finalizat cu victoria Rusiei şi cu pacea de la Kuciuk-
Kainargi; după un an, în 1775, Austria ocupă Bucovina, zona de nord a Moldovei.
 1787-1792 – războiul ruso-austro-turc în urma căruia, prin pacea de la Iaşi, Rusia
ocupă teritoriul dintre Bug şi Nistru, extinzându-şi teritoriul până în vecinătatea
Moldovei.
 1806-1812 – războiul ruso-turc încheiat cu pacea de la Bucureşti: Rusia ocupă
Basarabia (Moldova dintre Prut şi Nistru).

6
16.04.2021
Capitolul VIII. România şi concertul european; de la “criza
orientală” la marile alianţe ale secolului XX

Lecții:
1. „Criza orientală” şi spaţiul românesc
2. Relaţiile internaţionale ale României la finalul secolului al XIX-lea
și la începutul secolului XX

Lecția 1. „Criza orientală” şi spaţiul românesc

Repere cronologice Dicţionar

1829 – Tratatul de pace ruso-otoman de la Convenţie = înţelegere între două sau mai
Adrianopol. multe state, prin care acestea reglementează
1853–1856 – Desfăşurarea Războiului Crimeei. problemele din diferite domenii.
1875 – Reizbucnirea crizei orientale în Balcani. Legaţie = reprezentanţă diplomatică a unui
1877-1878 – Desfășurarea războiului ruso- stat în străinătate, condusă de un ministru,
otoman, încheiat prin tratatele de pace de la inferioară în grad unei ambasade.
San Stefano şi Berlin (1878).

I. Spaţiul românesc şi marile puteri în prima jumătate a secolului al XIX-lea

II. Problema românească – problemă europeană (1856-1875)
III. România și ”criza orientală” în anii 1875-1878
IV. Tratatele de pace din 1878 şi recunoaşterea internaţională a independenţei României
...................................................................

I. Spaţiul românesc şi marile puteri în prima jumătate a secolului al XIX-lea

Primele decenii ale secolului al XIX-lea s-au caracterizat printr-un context extern
complex, marcat de adâncirea crizei orientale, de care Ţara Românească şi Moldova au fost
nevoite să ţină seama.

1
 După revenirea la domniile pământene în Principate, în anul 1822, Rusia s-a implicat din
nou în problemele acestora. Imperiul Habsburgic, la rândul său, încerca să influenţeze politica
Porţii în Principate, mai ales că se opunea întăririi poziţiilor Rusiei în sud-estul Europei.
În anul 1826, Rusia a impus Imperiului Otoman încheierea unei convenţii, la Akkerman
(Cetatea Albă), act adiţional tratatului de pace de la Bucureşti, din anul 1812, pentru a îngrădi
posibilitatea sultanului de a se amesteca în Principate – Convenția de la Akkerman (1826).
Nerespectarea Convenţiei de la Akkerman de către otomani a dat posibilitatea Rusiei să
desfăşoare un nou război împotriva turcilor (1828–1829). Acesta a început cu ocuparea
Principatelor şi, chiar dacă războiul s-a încheiat cu victoria Rusiei, Moldova şi Ţara Românească s-
au aflat sub ocupaţia trupelor ţariste până în anul 1834. La încheierea războiului, prin Tratatul
ruso-otoman de la Adrianopol (1829), statutul internaţional al Principatelor s-a schimbat.
Acestea rămâneau sub suzeranitatea Porţii, dar intrau sub protectoratul Rusiei, Imperiul Otoman
recunoscând statutul Rusiei ca putere protectoare a Principatelor. Tot prin acest tratat:
 raialele erau desființate;
 monopolul comercial otoman era desființat;
 granița dintre Principate și Imperiul Otoman se stabilea pe talvegul Dunării.

II. Problema românească – problemă europeană (1856-1878)

În secolul al XIX-lea, activitatea diplomaţilor români a avut ca obiective:

 realizarea unităţii naţionale şi
 obţinerea independenţei faţă de Imperiul Otoman.
În timpul Revoluţiei de la 1848, emisari ai guvernului revoluţionar din Ţara Românească au fost
trimişi în străinătate pentru a obţine recunoaşterea acestui guvern pe plan extern şi pentru a
atrage sprijin în favoarea revoluţiei. Au întreprins acţiuni diplomatice A. G. Golescu-Negru, la
Paris, Dimitrie Brătianu, la Pesta, Ion Ghica, la Constantinopol, Ion Maiorescu, la Frankfurt.

2
 Spațiul Românesc în 1848
După Revoluţia de la 1848, problema românească a fost impusă în atenţia opiniei publice
europene, fiind abordată de marile puteri cu prilejul Războiului Crimeei. Declanşat în 1853 ca un
conflict ruso-otoman, acesta a implicat şi restul marilor puteri europene, care au sprijinit Imperiul
Otoman.
Congresul de pace de la Paris, desfăşurat după înfrângerea Rusiei (1856), a pus în discuţie
unirea Principatelor Române (subiect faţă de care marile puteri au avut atitudini divergente)
precum şi statutul acestora.
Tratatul de pace de la Paris (1856) prevedea în privinţa Principatelor:
 desfiinţarea protectoratului Rusiei şi înlocuirea lui cu garanţia colectivă a marilor puteri
europene (Anglia, Franţa, Rusia, Prusia, Regatul Sardiniei şi Piemontului, Imperiul Otoman,
Imperiul Habsburgic);
 revenirea în cadrul Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail),
retrocedate de Rusia;
 organizarea de către Imperiul Otoman (puterea suzerană) a alegerilor de deputaţi pentru
câte o Adunare ad-hoc (divan ad-hoc) în fiecare Principat, care să exprime părerea
populaţiei în problemele unirii şi a organizării viitoare a statului.

3
 După dubla alegere ca domnitor, în cele două Principate, a lui Alexandru Ioan Cuza (1859),
între anii 1859 şi 1861, oameni politici precum Ion Ghica şi Vasile Alecsandri s-au implicat în
acţiuni vizând obţinerea din partea marilor puteri garante a recunoaşterii dublei alegeri a lui
Alexandru Ioan Cuza şi, apoi, a unirii depline.

Spațiul românesc în 1859

În urma realizării unirii Principatelor, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)
şi după instalarea pe tronul României a principelui Carol I (1866-1914), activitatea diplomatică a
României s-a intensificat:
 Ministerul Afacerilor Străine al Principatelor Unite a început să funcţioneze în anul 1862;
 a fost încheiată cu Serbia o convenţie de extrădare în 1863, iar în 1865, cu Austria, o
convenţie privind sistemul poştal şi cel de telegraf;
 1875, a fost încheiată o convenţie comercială şi de navigaţie pe 10 ani cu Austro-Ungaria.

III. România și ”criza orientală” în anii 1875-1878
În 1875-1876, în contextul reizbucnirii „crizei orientale”, România a avut ca obiectiv principal
obţinerea independenţei de stat faţă de Imperiul Otoman.

4
 După o serie de tratative româno-ruse (purtate de noul guvern liberal condus de Ion C.
Brătianu), la 4/16 aprilie 1877 s-a semnat la Bucureşti convenţia româno-rusă privind trecerea
trupelor ruse pe teritoriul României, care stabilea că:
 România permitea trecerea trupelor ruse pe teritoriul său, către zona de conflict din
Balcani, pe cheltuiala acestora;
 Rusia urma să respecte integritatea teritorială a României.
La 12/24 aprilie 1877 Rusia a declarat război Imperiului Otoman, trupele ruse începând
traversarea teritoriului României către Peninsula Balcanică; turcii au reacţionat bombardând
oraşele româneşti de pe malul nordic al Dunării: Brăila, Calafat, Bechet, Olteniţa, Călăraşi.
La 9/21 mai 1877, în sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, ministrul de Externe,
Mihail Kogălniceanu, a prezentat declaraţia de independenţă a României.
Participarea României la războiul ruso-turc din Balcani (1877-1878):
 Iunie 1877 - armata rusă a traversat Dunărea, către teritoriul Bulgariei (paşalâc otoman).
Cea mai mare concentrare de trupe s-a produs la Plevna - punct strategic important,
apărat de puternice redute (Griviţa I, II, Rahova). Atacurile ruseşti asupra Plevnei au fost
oprite de armata otomană condusă de Osman Paşa, existând pericolul respingerii trupelor
ruse şi al prelungirii războiului pe teritoriul României. Iniţial, Rusia refuzase încheierea unei
alianţe militare cu România pentru a nu fi nevoită să-i recunoască meritele la sfârşitul
războiului.
 19/31 iulie 1877 - Marele Duce Nicolae, comandantul trupelor ruse din Balcani, a solicitat
principelui României, Carol I, intervenţia directă a trupelor române la Plevna.
 Septembrie 1877 - la propunerea lui Carol I a început asediul Plevnei, finalizat prin
capitularea trupelor otomane la 28 noiembrie/10 decembrie 1877. După capitularea
Plevnei, armata rusă a înaintat spre Constantinopol, iar armata română a cucerit cetăţile
Vidin, Smârdan, Belogradcik.
 19 ianuarie 1878 - Imperiul Otoman a capitulat.

5
 IV. Tratatele de pace din 1878 şi recunoaşterea internaţională a
independenţei României
19 februarie/3 martie 1878: Tratatul de pace de la San Stefano. A fost încheiat între Rusia şi
Turcia, România nefiind acceptată la negocieri. Principalele prevederi ale tratatului erau:
 recunoaşterea independenţei României, Serbiei şi Muntenegrului;
 formarea Marelui Principat autonom al Bulgariei;
 Rusia primea din partea Imperiului Otoman, în contul unei părţi din despăgubirea de
război, Dobrogea şi Delta Dunării, pe care le ceda României în schimbul judeţelor Cahul,
Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei (ceea ce reprezenta o încălcare a convenţiei din 4
aprilie 1877).
Marile puteri, nemulţumite de creşterea puterii Rusiei, au determinat renegocierea tratatului
în cadrul Congresului de la Berlin.
1/13 iulie 1878 - Tratatul de pace de la Berlin. Principalele prevederi ale tratatului erau:
 recunoaşterea internaţională a independenţei României, Serbiei şi Muntenegrului;
 condiţionarea recunoaşterii internaţionale a independenţei României de modificarea
articolului 7 din Constituţia din 1866, care acorda drepturi politice doar creştinilor;
 intrarea Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor în componenţa României;
 ocuparea de către Rusia a sudului Basarabiei (în ciuda opoziţiei României);
 intrarea Bosniei-Herţegovina în administrarea Austro-Ungariei;
 reorganizarea teritorială a Principatului Bulgariei.

6
România după tratatele de pace de la San Stefano și Berlin (1878)

7
 Capitolul VIII. România şi concertul european; de la “criza
orientală” la marile alianţe ale secolului XX

Lecția 2. Relaţiile internaţionale ale României la finalul secolului al

XIX-lea și la începutul secolului XX (până la 1920)
Repere cronologice Dicționar
1883 – Aderarea României la Tripla Alianță Consiliu de Coroană = structură
1913 – România se implică în al doilea Război balcanic, politică având rol consultativ,
împotriva Bulgariei. formată de rege cu foștii prim-
21 iulie/3 august 1914 – desfășurarea Consiliului de miniștri, cu șefii de partide și cu
Coroană de la Sinaia, care a hotărât neutralitatea țării membrii guvernului, cu scopul
României în contextul declanșării Primului Război de a adopta hotărâri importante
Mondial pentru țară.
4/17 august 1916 – semnarea de către România a Statu-quo = principiu de drept
convențiilor politică și militară cu Antanta internaţional ce afirmă dorinţa
14 – 15/27 – 28 august 1916 – intrarea României în părţilor de păstrare a situaţiei
război de partea Antantei existente.
1919–1920 – Desfăşurarea Conferinţei de pace de la Paris

I. Relaţiile internaţionale ale României până la Primul Război Mondial

II. România în Primul Război Mondial
III. România și Conferința de pace de la Paris (1919-1920)
............................................................................................................
I. Relaţiile internaţionale ale României până la Primul Război Mondial
Recunoaşterea internaţională a independenţei de stat în 1878 a oferit României posibilitatea
de a desfăşura o politică externă conformă cu interesele sale naţionale.
Tensiunea în relaţiile cu Rusia, determinată de ocuparea de către aceasta a sudului Basarabiei
la sfârşitul războiului din 1877-1878, a făcut ca România să încheie, în anul 1883, un tratat secret,
cu caracter defensiv, cu Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria şi Italia), primind garanţii de
securitate în cazul unui atac din partea Rusiei. La rândul lor, aceste mari puteri considerau
România un avanpost în politica lor de consolidare a poziţiilor în sud-estul Europei.
Situaţia internaţională s-a schimbat la începutul secolului al XX-lea, iar România a acţionat ca
un factor de stabilitate în această parte a Europei, pentru menţinerea statu-quo-ului în Peninsula
Balcanică.

1
 Perioada anilor 1912-1913 a fost dominată de Războaiele balcanice:
 1912 - Primul război balcanic
Serbia, Bulgaria şi Grecia au luptat împotriva Imperiului Otoman, cu scopul eliberării unor
provincii balcanice aflate încă sub stăpânire otomană. România şi-a păstrat neutralitatea,
recunoscând justeţea revendicărilor statelor balcanice.
 1913 – Al doilea război balcanic
Bulgaria, care ducea o politică expansionistă, sprijinită şi de Austro-Ungaria, a declanşat
ostilităţile împotriva fostelor aliate. Acest fapt a dus la implicarea României în război, de
partea Serbiei şi a Greciei. În urma înfrângerii Bulgariei, prin Tratatul de pace de la
Bucureşti (1913), România a obţinut Cadrilaterul (sudul Dobrogei, compus din judeţele
Durostor şi Caliacra).
Atitudinea României în cel de-al doilea Război balcanic a arătat distanţarea politicii externe
româneşti de interesele Triplei Alianţe, fapt ce va deveni evident odată cu izbucnirea Primului
Război Mondial.

II. România în Primul Război Mondial

În timpul Primului Război Mondial (1914-1918) s-au confruntat două alianţe politico-militare:
 Puterile Centrale, coaliție ce a avut la bază Tripla Alianță (Austro-Ungaria, Germania,
Turcia, Bulgaria);
 Antanta (Franţa, Anglia, Rusia, Japonia, Italia ş.a.).
România a adoptat, în Consiliul de Coroană de la Sinaia din 21 iulie / 3august 1914, atitudinea
de neutralitate, în aşteptarea momentului potrivit pentru implicarea militară. În perioada
neutralităţii (1914-1916):
 guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu a fost supus presiunilor atât din partea
Puterilor Centrale cât şi din partea Antantei, pentru ca România să intre în război de partea
uneia sau alteia dintre cele două alianţe;
 a fost semnată o convenţie cu Rusia (1914) care recunoştea României drepturile asupra
teritoriilor stăpânite de Austro-Ungaria (Transilvania, Banat, Bucovina) iar România
promitea o „neutralitate binevoitoare” faţă de Imperiul Ţarist;
 armata română a fost pregătită pentru momentul intrării în război.
Cauza participării României la Primul Război Mondial a fost reprezentată de dorința de eliberare
a teritoriilor aflate încă sub dominație străină și de desăvârșire a unității naționale.
În anul 1916, s-a luat decizia intrării în război împotriva împotriva Austro-Ungariei, pentru
eliberarea provinciilor româneşti deţinute de aceasta. Astfel, la 4 august 1916, România a semnat
cu Antanta două convenţii (una politică şi una militară) care prevedeau, în principal:
 recunoaşterea de către Antanta a dreptului României de a se uni, la sfârşitul războiului, cu
provinciile româneşti stăpânite de Austro-Ungaria;
 intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei la 14/27 august 1916;

2
  sprijinul Antantei pentru România, atât prin livrări de armament şi muniţie cât şi prin
acţiuni pe front, în sud, la Salonic (Grecia) şi în nord, în Galiţia.
- După o scurtă înaintare victorioasă în Transilvania, în august 1916, armata română a fost nevoită
să se oprească din cauza:
 concentrării trupelor germano-austro-ungare pe frontul transilvan;
 înfrângerii trupelor române din Dobrogea (la Turtucaia) de către o puternică armată
germano-bulgaro-turcă.

Plecarea la război, 1916 Regele Ferdinand și regina Maria pe front, 1917

1. Direcția de înaintare a trupelor româna la 3. Teritoriul liber (statul român cu capitala la

intrarea în război Iași în timpul războiului)
2. Teritoriul ocupat de Puterile Centrale 4. Zona marilor bătălii de la Mărăști,
(1916-1918) Mărășești și Oituz

3
- În cursul toamnei anului 1916, sudul țării (Oltenia, Muntenia și Dobrogea) a intrat sub ocupația
Puterilor Centrale.
- În zona controlată, Puterile Centrale au instituit un aspru regim de ocupație și exploatare.
Moldova nu a putut fi cucerită, capitala României s-a mutat la Iași.
- Armata română, retrasă în Moldova, s-a refăcut în prima parte a anului 1917, cu ajutorul misiunii
militare franceze, iar în vara aceluiași an, încercarea Puterilor Centrale de a ocupa această
provincie a fost oprită de trupele române în urma eroicelor bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz
(iulie - august 1917).
- În 1918, România, rămasă singură pe frontul de est, a acceptat Tratatul de pace cu Puterile
Centrale (de la Buftea-București, mai 1918), care prevedea cedări teritoriale în favoarea Austro-
Ungariei și Bulgariei și instituirea controlului german asupra economiei românești.
- La 28 octombrie/10 noiembrie 1918, România a reintrat în război de partea Antantei, cerând
trupelor germane evacuarea teritoriului ocupat.
- Ultimul an al războiului (1918) a adus îndeplinirea principalului obiectiv naţional – Marea
Unire, realizată prin hotărârile locuitorilor din Basarabia, Bucovina şi Transilvania de a se uni cu
România.

III. România și Conferința de pace de la Paris (1919-1920)

- La Conferința de pace de la Paris au participat 32 de state: 5 state învinse (Puterile Centrale:
Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria, Turcia) și 27 de state învingătoare între care și România.
- Negocierile de pace postbelice au avut ca bază documentul „Cele 14 puncte”, elaborat în 1918 de
președintele american W. Wilson, care avea în vedere:
 renunțarea la diplomația secretă;
 recunoașterea dreptului popoarelor la autodeterminare (dreptul de a-și hotărî singure
soarta);
 constituirea unei Ligi (Societăți) a Națiunilor care să asigure pacea mondială.
În cadrul conferinţei de pace:
 s-au semnat tratatele de pace cu statele învinse, prin care s-au fixat noile frontiere, ţinând cont
de dreptul popoarelor la autodeterminare;
 au fost încheiate cinci tratate de pace (care alcătuiesc sistemul de la Versailles) cu:
 Germania (la Versailles, 1919);  Bulgaria (la Neuilly, 1919);
 Austria (la Saint-Germain, 1919);  Ungaria (la Trianon, 1920);
 Turcia (la Sèvres, 1920).
 România a participat în calitate de stat învingător, membră a Antantei. Scopul principal al
participării României a fost obținerea recunoașterii internaționale a Marii Uniri și, implicit, a
noilor frontiere ale statului român. Acest obiectiv a fost atins prin semnarea tratatelor de pace
cu statele învinse.

4
 Tratatul ... Prevederi referitoare la România
de pace cu Germania (Versailles – 1919) - acorda României un procent (1%) din totalul
despăgubirilor de război datorate de Germania
Antantei, ceea ce era foarte puțin față de
pierderile suferite de țara noastră în 1916 – 1918
de pace cu Austria (Saint-Germain – 1919) - recunoștea unirea Bucovinei cu România
de pace cu Bulgaria (Neuilly – 1919) - stabilea revenirea la frontiera româno-bulgară
din 1913, Cadrilaterul aparținând României
de pace cu Ungaria (Trianon – 1920) - recunoștea unirea Transilvaniei cu România
de la Paris, semnat în 1920 - unirea Basarabiei cu România a fost
recunoscută de Anglia, Franța, Italia și Japonia
Concluzii:
La sfârşitul războiului (1918), România şi-a îndeplinit obiectivul naţional, iar pentru aceasta
diplomaţia română a acţionat atât în timpul conflictului, cât şi la Conferinţa de pace de la Paris
(1919 – 1920), în privinţa negocierii conţinutului articolelor din documentele referitoare la statul
român unitar. De exemplu, Ion I. C. Brătianu s-a opus includerii în tratatul de pace cu Austria a
unor prevederi referitoare la minorităţi, care atentau la suveranitatea statului român, arătând că
acesta respectă toate drepturile cetăţenilor săi, indiferent de origine etnică. În urma semnării
tratatelor de la Conferinţa de pace de la Paris (cu Germania, Austria, Bulgaria, Ungaria şi Turcia),
graniţele României au fost recunoscute pe plan internaţional.

..............................................................................................................................................