Zoltán Rostás

Atelierul gustian
O abordare organizaţională
 CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………

1. ŞCOALA GUSTIANĂ ÎN INSTITUŢII…………………..

Pregătire
Institutul Social Român – instituţie umbrelă
Seminarul prelungit în campanii de vară
Cercetare şi/sau acţiune
De la voluntariat la obligativitate

2. VECINĂTĂŢILE ŞCOLII ………………………………..

Sub semnul Coroanei
„Coborârea” în sat
Reţeaua din jurul Şcolii
Un competitor nedeclarat
Şcoala ca amfitrion

3. STRUCTURA INTERNĂ A ŞCOLII………………………

Părinte sau lider
Recrutare şi motivare
Legături şi grupuri
Gestionarea conflictelor
Cultura grupului
Strategii de comunicare

ÎN LOC DE CONCLUZII……………………………………..

NOTE……………………………

BIBLIOGRAFIE……………….
6
 Introducere

Constatând creşterea interesului faţă de istoria şcolii

gustiene nu este inutil să ne amintim că la mijlocul anilor optzeci
se puteau auzi opinii în sensul că dacă ar fi ceva de cercetat în
trecutul sociologiei româneşti, în nici un caz nu Şcoala sociologică
de la Bucureşti, despre care s-a spus tot ce se putea spune. De-a
lungul a două decenii atât colaboratorii lui Dimitrie Gusti, cât şi
istoricii sociologiei au scris în spiritul epocii despre Şcoala de
sociologie, despre Institutul Social Român, despre Seminarul de
sociologie de la Universitate, despre Fundaţia Culturală Regală
"Principele Carol", despre Serviciul Social. Au fost analizate multe
realizări şi planuri, dar autorii n-au abordat şcoala gustiană în şi
prin aceste organizaţii.
Cum se explică această lipsă de interes atât din partea
colaboratorilor profesorului Gusti, cât şi din aceea a istoricilor
sociologiei, cu toate că era arhicunoscută tendinţa permanentă,
chiar obsesivă a lui Gusti de a instituţionaliza, a reglementa, a
legifera orice activitate care intra în vizorul său? S-a crezut oare că
rezultatul muncii de cercetare sau de acţiune culturală era
independent de forma şi structura organizaţiei care le executa?
După părerea mea, patru sunt cauzele acestei omisiuni.
În primul rând, cercetările şi reflecţiile asupra fenomenului
organizaţional de la începutul secolului trecut până în anii '60 erau
îndreptate îndeobşte spre fenomenul industrial. Nici curentul
managementului clasic al lui Fr. W. Taylor, nici şcoala relaţiilor
umane a lui Elton Mayo nu se preocupau de alte organizaţii decât
cele uzinale. Max Weber a abordat conceptul de organizaţie
principial, exemplificând însă prin birocraţia statală şi economică.
Cel de-al doilea motiv de eludare a perspectivei
organizaţionale constă în chiar comportamentul de lider al lui
Gusti – despre care vom avea prilejul să vorbim mai nuanţat – care
7
planifica birocratic, dar în acelaşi timp se comporta ca un tribun;
era într-o anumită situaţie fie profesorul olimpian, fie capul de
familie tradiţional, sever, drept, dar capricios. Toate aceste
contradicţii mai erau amplificate şi de colaboratori, cu discursuri şi
acţiuni foarte diferite de linia trasată de Gusti.
Motivul al treilea ţine de modul în care a fost reabilitată, în
anul 1965, Şcoala sociologică de la Bucureşti. Ea nu a fost luată în
discuţie pentru sine, cu scopul de a clarifica ceea ce fusese, ci
pentru a servi drept argument în favoarea tezei conform căreia noul
curs politic al partidului comunist (cel al anilor '60) revalorifică
moştenirea culturală şi ştiinţifică. Şi, fiindcă reabilitarea nu a fost
făcută de sociologi cu sensibilitate pentru perspectiva
organizaţională, această latură a fost scăpată din vedere.
Al patrulea motiv a fost de natură istoriografică. Atâta timp
cât istoricii sociologiei se ocupau de analiza conceptuală a operelor
sociologilor, şi nu recunoşteau că şcoala gustiană nu fusese doar o
comunitate de idei, dar şi un atelier viu1, nici nu se putea concepe
analiza organizaţională a acestei formaţiuni ştiinţifice-culturale cu
numeroase apariţii, înfăţişări concrete.
Iată de ce am considerat necesară, într-o nouă analiză,
cercetarea raţiunii apariţiei fiecărui tip de organizaţie, evoluţiei lui
de-a lungul anilor. Pe lângă definirea identităţii diferitelor tipuri de
organizaţie era nevoie şi de găsirea elementelor de asamblare
dintre ele, şi de detectarea în acest conglomerat a ceea ce fusese
Şcoala de sociologie. În cadrul acestei lucrări voi încerca definirea
Şcolii sociologice de la Bucureşti prin ceea ce i-a fost specific în
sistemul instituţional românesc.
O altă dimensiune a perspectivei organizaţionale este luarea
în considerare a interacţiunilor dintre organizaţiile gustiene şi
instituţiile supraordonate, subordonate şi colaterale. Mediul social-
politic a fost luat în considerare şi până acum, dar în general într-o
manieră formală, fără a se face identificarea instituţiilor şi a
organizaţiilor cu efect direct asupra Şcolii, şi nici aproximarea
conexiunii inverse. Nu s-a studiat interacţiunea între echipele de

8
monografişti sau echipele regale şi comunitatea rurală, şi, cu atât
mai puţin, aceea cu elita politică, cu curtea regală. Imaginea
raporturilor cu studenţii şi specialiştii străini era pur protocolară,
iar cea cu mişcarea legionară – falsă. Se poate dovedi că dacă în
celelalte şcoli de sociologie influenţa mediului social-politic nu a
fost directă, în cazul Şcolii gustiene aceasta a fost nemediată, chiar
provocată de şeful Şcolii. Fără studiul aprofundat al acestor
legături nimic nu se poate înţelege din comportamentele membrilor
Şcolii.
În sfârşit, documentele scrise şi orale dau posibilitatea să
purcedem la analiza unor structuri şi procese interne fără de care o
analiză organizaţională nu şi-ar avea rostul. Astfel, vom analiza
momentul conducerii, strategiile de obţinere de fonduri, metodele
de recrutare de cadre, relaţiile, grupările şi conflictele din Şcoală,
cultura organizaţională şi, în fine, strategiile de comunicare ale
organizaţiei. O astfel de analiză organizaţională a atelierului
gustian este rezultatul unor etape premergătoare indispensabile,
constituind de fapt o tranziţie spre alte obiective ştiinţifice. Nu aş fi
ajuns la analiza actuală, dacă nu aş fi trăit situaţia de student
cercetător la ţară, la sfârşitul anilor ’602, şi dacă în anii ’803 nu aş fi
purces la realizarea unui proiect de istorie orală vizând şcoala
monografică.
Analiza organizaţională a atelierului gustian va exemplifica
modul în care experienţa organizaţională poate constitui fundalul
instituţionalizării. Fiindcă dincolo de merite incontestabile,
măsurabile şi în tipărituri, instituţionalizarea unei profesii
ştiinţifice a fost realizarea cea mai mare a profesorului Dimitrie
Gusti. Investigarea organizaţională a formaţiunilor conduse de
Gusti şi colaboratorii săi printr-un efort conjugat al antropologiei
culturale şi a noii istorii sociale poate să ducă la realizarea de studii
de microistorie din perioada interbelică.
În încheierea acestei introduceri mărturisesc că intenţia mea
nu se limitează la experimentarea unei abordări organizaţionale, ci
doresc totodată să contribui la clarificarea unor confuzii care, cu

9
trecerea timpului, departe de a se atenua, continuă să se perpetueze
şi pe alocuri chiar să se complice. Acest text, care ajunge la
publicul larg datorită editurii Tritonic – căci o variantă ceva mai
restrânsă şi mai puţin documentată a ajuns cu 5 ani în urmă la
câţiva colegi de breaslă4 – constituie un experiment şi dintr-un alt
punct de vedere: încearcă să utilizeze colajul de surse scrise (cu
accent pe memorii şi corespondenţe5) şi orale pentru a argumenta
un demers de istorie socială a sociologiei.

10
 1. ŞCOALA GUSTIANĂ ÎN INSTITUŢII

Raţiunea de a organiza la Dimitrie Gusti nu diferă de

raţiunile general umane: în organizaţii, în colectivităţi organizate
se obţin bunuri materiale sau simbolice într-un mod mai sigur şi
mai eficient în raport cu timpul. O particularitate a acestei şcoli
ştiinţifice a fost tocmai existenţa sa în şi prin alte organizaţii, cu
vocaţii aparent deosebite. Aceste organizaţii aveau grade de
structurare diferite, adică proporţia între relaţiile informale şi
formale a fost diferită de la o perioadă la alta. Experienţa gustiană
organizaţională poate fi considerată în această privinţă o ilustrare a
constatării Mihaelei Vlăsceanu, conform căreia "aceste două mari
tipuri de organizaţie trebuie înţelese ca fiind extremele unui
continuum de tipuri organizaţionale, întrucât este foarte greu de
imaginat că vom găsi în realitate forme de organizare care să fie
pur informale sau pur formale" (Vlăsceanu 1993: 21).
Este semnificativ că organizaţiile conduse de Gusti au
evoluat de la asociaţii cu caracter voluntar la cele obligatorii,
ultraformale şi paramilitare, dar, tocmai datorită legăturilor pe plan
informal, organizaţiile şi-au atins măcar parţial scopul. Se poate
presupune că întâlnirea dintre modelele organizaţionale importate
şi mentalităţile tradiţionale autohtone, datorită abilităţii lui Gusti şi
a colaboratorilor săi, nu au dus la conflicte şi la anulare.
În consens cu această ipoteză se poate presupune că
grupurile primare aveau prioritate faţă de cele secundare şi, prin
urmare, gradul de participare emoţională a fost relativ mare chiar şi
în organizaţia cea mai formală, cum era Fundaţia cu echipele
studenţeşti regale.
Deşi Gusti a avut experienţă de conducere în organizaţii cu
obiective foarte diverse, noi le vom aborda doar pe cele în care s-a
11
întruchipat concepţia sa sociologică, respectiv cea de "inginerie
socială". Astfel, vom lua pe rând organizaţiile sociale ca Institutul
Social Român, Seminarul de sociologie, Fundaţia Culturală
"Principele Carol" şi Serviciul Social, care aveau şi obiective
specifice.

12
 Pregătiri

Ştim din literatura de specialitate că, deoarece structura şi

funcţia organizaţiei se modifică în timp, trebuie să cunoaştem
"preistoria" ei. Nu pot fi cunoscute nici crizele, nici atribuţiunile
unei organizaţii, dacă nu i se cunosc originile, de vreme ce, la fel
ca în cazul oamenilor, şi în cel al organizaţiilor prezentul îşi are
rădăcinile în trecut. Restricţiile structurale provenite din trecut
limitează libertatea, în urma "istoriilor naturale" stau forţe naturale:
organizaţiile, ca entităţi vii evoluează natural. Eminentul sociolog
al organizaţiilor Charles Perrow consideră că descoperirea acestor
forţe - la fel ca în biologie sau în psihanaliză - ajută la înţelegerea
organizaţiilor (Perrow 1994:173). M-am referit la această
constatare pentru a preciza că trebuie căutate antecedentele unei
organizaţii, dar, mai ales, se impune identificarea acelor factori
care au exercitat cu adevărat o înrâurire asupra unei organizaţii
date.
În cazul nostru, când studiem organizaţiile având legătură
cu Şcoala sociologică, se cer analizate nu antecedentele generale
ale sociologiei, ci cele ale organizaţiilor. Este nevoie de această
distincţie pentru că determinaţiile acestor doi factori nu se
suprapun. Bunăoară, dacă sociologia ca ştiinţă nu depindea de
Gusti şi putea exista şi fără el, organizaţiile prin care îşi desfăşura
activitatea şcoala lui sociologică nu pot fi imaginate fără Profesor.
Prin urmare, una din constrângerile cele mai importante în evoluţia
acestor organizaţii este chiar personalitatea lui Dimitrie Gusti.
Deşi era cunoscut în cadrul Ligii studenţilor români din
Berlin, nu avem informaţii despre vocaţia şi activitatea sa de
organizator în timpul studiilor, dar după întoarcerea sa în ţară, în
1910, a dat dovadă cu prisosinţă de această calitate. Toate
manifestările tânărului profesor de la Iaşi, de la lecţia de
inaugurare, prin înfiinţarea unui seminar de sociologie şi planul de
reorganizare a Bibliotecii Universitare, până la scrisoarea către
13
colaboratorii „Arhivei” denotau că începea o carieră neobişnuită de
profesor universitar. Era la fel de clar că, după întoarcerea sa de la
studii din străinătate, Gusti a fost cuprins de voinţa nu de a elabora
tratate erudite6, ci de a instala şi în România unele structuri de
documentare, cercetare, dezbatere care în Occident existau tocmai
ca urmare a modernizării societăţii.
Din acest punct de vedere, este caracteristic faptul că în
culegerea de studii Sociologia Militans din 1934, a inclus lecţia de
inaugurare de la Universitatea din Iaşi, în care îşi mărturisea,
pentru prima oară, intenţia de a reforma esenţa şi menirea ştiinţelor
sociale universitare: "Dacă avem vreo ambiţie este să putem
întemeia un seminar de sociologie şi etică aşa cum le-am cunoscut
în studiile noastre îndelungate în Germania! În Germania
profesorul şi studenţii discută şi cercetează nu numai toate
problemele ştiinţelor speciale sub specie aeternitatis, dar mai ales
şi problemele de însemnătate socială imediată. Îmi amintesc de
activitatea membrilor din seminariile de ştiinţe de stat din Berlin şi
Lipsca, precum şi de activitatea seminarului criminalistic din
Berlin... În aceste seminarii se făcea, fireşte, înainte de toate ştiinţă,
dar în afară de ştiinţă 'pură' se mai cerceta, ca într-un fel de
parlamente consultative ad-hoc, în mod monografic minuţios şi
strict ştiinţific, materialul legislativ, de care apoi, în bună parte, se
servea parlamentul în acţiunea lui de legiferare" (Gusti 1934: 39).
Şi, fiindcă rezultatele cercetării trebuia să fie publicate, pune la
cale pornirea unei reviste ştiinţifice de felul celei cu care era
obişnuit în Germania şi cu care colaborase până la începerea
ostilităţilor în 1916.
Deşi vocaţia de organizator a fost evidentă de la începutul
carierei sale universitare, profesorul Gusti a dat primul semn de
construcţie ştiinţifică extrauniversitară în anul 1913. Atunci, în
martie 1913 a publicat o scrisoare adresată către colaboratorii
viitoarei reviste purtând, pe atunci, denumirea de "Arhiva pentru
Ştiinţele Sociale, Sociologie, Politică şi Etică", şi care urma să
apară la 1 ianuarie 1914. Scrisoarea respectivă a constituit primul

14
gest de a aduna în jurul unui program ştiinţific, dar şi etico-politic,
nişte oameni care lucrau izolaţi. Această revistă îşi propunea să
îmbrăţişeze toate domeniile sociale şi toate ramurile ştiinţelor
sociale. "De bună seamă că lipsa unei cunoaşteri adâncite şi
aprecieri juste ale realităţii sociale româneşti, a contribuit în mare
parte la nemaiauzitele patru zguduiri din temelie ale edificiului
Statului Român, numai în decurs de douăzeci şi cinci de ani:
revoluţia socială din 1888, criza financiară din 1900, revoluţia
socială din 1907 şi dureroasa experienţă în politica externă în
1913! Este deci timpul suprem de a renunţa la comodul laissez
faire - laissez aller şi de a analiza cauzele care au provocat aceste
evenimente naţionale şi a reflecta conştiincios asupra mijloacelor
de îndreptare şi împiedicare a unor eventuale zguduiri viitoare, cu
toată seriozitatea pe care o cere gravitatea problemelor, prin toate
mijloacele pe care ni le oferă gândirea şi metoda ştiinţifică" -
preciza Gusti în amintita scrisoare, adresată colaboratorilor
„Arhivei” (Gusti 1934: 426-427).
Angajarea Românei, la 4 august 1916, în primul război
mondial de partea Antantei, catastrofa armatei de la Turtucaia, din
septembrie, retragerea la Iaşi a autorităţilor statului din luna
noiembrie a aceluiaşi an, criza partidelor politice şi, prin urmare, a
organizării statale de până atunci, nu-l descurajează pe profesorul
ieşean. Ba, dimpotrivă. La fel ca şi alţii, realizează că ţara intră
într-o perioadă de tranziţie în care reformele trebuie să se ţină lanţ.
Dincolo de revelaţia aceasta - după cum menţionează G. Vlădescu-
Răcoasa7 -, şi împrejurările Iaşiului aglomerat cu refugiaţi au
facilitat realizarea primilor paşi, poate esenţiali, pe calea înfăptuirii
planurilor sale: "Iaşii devenind însă centrul celor mai înfrigurate
frământări, prof. Gusti, care era în legătură intimă cu o mare parte
din fruntaşii intelectualităţii şi ai vieţii politice româneşti refugiaţi
la Iaşi, la dispoziţia cărora pusese biblioteca şi chiar locuinţa sa,
reuşi să realizeze ideea lăsată în 1913 pentru crearea unei publicaţii
consacrată ştiinţelor sociale şi, în colaborare cu un grup de tineri
intelectuali, puse totodată bazele 'Asociaţiei pentru studiul şi

15
reforma socială' (1918)8" (G. Vlădescu-Răcoasa 1936: 1075). Deci,
planul unei reviste ştiinţifice în condiţiile răsturnării vieţii sociale
şi statale, şi datorită acestora, devine motiv pentru asumarea unor
măsuri mai îndrăzneţe: formarea unui grup de presiune care,
reunind intelectuali pe baza competenţei profesionale, să
dobândească legitimitatea intervenţiei sociale în afara şi deasupra
structurii partidelor.
Percepţia tranziţiei a fost întărită nu numai de trauma
refugiului de la Iaşi, dar şi de pacea umilitoare de la Bucureşti, din
24 aprilie 1918. Intelectualitatea neangajată partinic a conştientizat
necesitatea construirii unor structuri de cunoaştere şi de acţiune
care să prevină în viitor asemenea catastrofe. Este semnificativ
faptul că victoria Antantei şi întregirea României cu Transilvania,
Bucovina de Nord şi Basarabia au constituit pentru Gusti şi cercul
lui de intelectuali - desigur - un motiv de bucurie, dar, cum scria H.
H. Stahl9 "plină totuşi de spaimă": "România latifundiară murise.
Nu se ştia ce anume îi va lua locul. Alipirea provinciilor româneşti
urma şi ea să schimbe, într-un fel ce nu se putea bănui, înfăţişarea
ţării noi" (Stahl 1936: 1135).
Într-o asemenea perioadă de destructurare, de dezmembrare
a vechiului regim, când resursele financiare, de prestigiu nu sunt
încă nici identificate şi nici alocate, elita caută să-şi creeze instituţii
noi. Cum Gusti era conştient şi de importanţa proiectului său
definit în statutul Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială,
precum şi de valoarea propriei sale personalităţi, a configurat ab
ovo o organizaţie de tip umbrelă. Pe baza unei concepţii
argumentată epistemologic, dar şi politic, Gusti susţinea că
asociaţia lui trebuie să acopere toate segmentele societăţii, studiul
acestora, şi - pe această bază - reforma lor. Fiindcă în România
veche nu exista o reţea de ştiinţe sociale legată de reformă, de
procesul legislativ, Gusti putea să-şi revendice funcţia de
conducere a unei Asociaţii care să acopere totul, şi care să aibă
misiunea de a instituţionaliza aportul ştiinţei în guvernarea ţării. Se
poate pune întrebarea: de ce a întins Gusti umbrela peste toate

16
disciplinele sociale? De ce nu s-a ocupat temeinic de un singur
domeniu? Se pare că e vorba de un reflex al elitelor care în
tranziţie vor să ocupe teren mai mare, şi să excludă concurenţa.
Pe de altă parte, nu trebuie să ne mire că instituţionalizarea
ştiinţelor sociale, a sociologiei, a fost rezultatul unui proces care, la
început, a avut caracter de mişcare intelectuală şi în Europa de
Vest, dar cu precădere în SUA (Oberschall 1972: 186-248).
Dincolo de aceste caracteristici, organizaţia lui Dimitrie
Gusti în privinţa relaţiei sale cu mediul era prin definiţie ambiguă:
trebuia să obţină resurse nu din segmentul social căruia vroia să-i
dedice activitatea sa, ci din exteriorul acestuia. Bunăoară Gusti în
cercetările rurale planificate (şi apoi efectuate) nu miza pe resurse
financiare ale celor cercetaţi, ci pe fonduri statale, regale.
Analizând activitatea profesorului Gusti în deceniul ieşean
ne dăm seama de o particularitate a sa. În acel deceniu a devenit
profesor titular, decan, membru corespondent al Academiei
Române, apoi membru titular al înaltului for, preşedintele
Asociaţiei pe care el o fondase, şi, în sfârşit, profesorul de
sociologie, etică şi politică al Universităţii Bucureşti - am putea
spune că a obţinut tot ce putea să-şi dorească un profesor
universitar. Dar, intelectualul, mai ales cel est-european, nu rezistă
provocării mediului social şi este permanent ademenit de acţiune.
"Să îndrăznim oare a spera că prin activitatea unor viitoare
seminarii şi asociaţii, să se schimbe fundamental în ţara noastră
modul îngrozitor de superficial cum se tratează astăzi ştiinţele
sociale şi sociologice în general, precum şi problemele sociale
româneşti în special? Este timpul, cred, ca studiul ştiinţelor sociale,
studiul problemelor sociale româneşti să se strămute şi la noi în
ţară, ca în Germania, din comisiunile parlamentare şi din
Ministere, la Universităţi" (Gusti 1934: 39-40). Nu este vorba de o
declaraţie pro domo, ci de semnalarea importanţei conferite
universităţilor în perioada respectivă.
În acest text din 1910 este cuprinsă nu numai problema
învăţământului superior, ci şi ideea Institutului Social Român, şi

17
chiar şi celelalte planuri realizate sau eşuate în cadrul Şcolii
sociologice de la Bucureşti, dar toate servind unui singur scop:
construirea statului naţional întregit prin ceea ce Profesorul numea
Ştiinţa Naţiunii. Astfel apare justificată observaţia lui Tiryakian:
"În principiu este posibil să tratăm gândirea sociologică drept
indicator al sentimentelor şi aspiraţiilor colective la nivel naţional,
sau măcar ca indicator al reprezentărilor unei pături sociale, în
general a intelectualilor liberali" (Tiryakian 1979: 214).

18
 2 Institutul Social Român – instituţia umbrelă

Tranziţia de la un regim la altul - de la unul vechi la altul

nou - trezeşte în grupurile de intelectuali dorinţa de a-şi pune în
valoare cunoştinţele, subînţelegându-se că vechiul regim trebuia să
dispară, fiindcă nu era în stare să se modernizeze, să rezolve
problemele societăţii pe baza cunoştinţelor noi, prin valorificarea
forţei intelectualităţii. Atunci când se iveşte ocazia de a "turna"
planurile într-un program şi o instituţie, gestul reclamă de obicei şi
construirea unui trecut. Institutul Social Român a fost prezentat ca
avându-şi originea în "Scrisoarea către colaboratorii Arhivei", din
anul 1913.
A trebuit să treacă şase ani ca ideea unei reviste de ştiinţe
sociale să se consolideze prin proiectarea unei organizaţii. "A
trebuit să vină războiul cel mare – comenta Vulcănescu10 -, cu
vremea tulbure de îngrijorare şi de restrişte, dar şi de apropiere
sufletească, întărită în comunitatea de durere, de la Iaşi, pentru ca
să dospească în suflete sentimentul necesităţii imediate a unei
asociaţii pentru ştiinţa şi reforma socială, aşa cum o concepuse
Profesorul. A trebuit să vină, mai ales, ceva mai pe urmă, acea
mare răsturnare a norocului, acea reizbucnire neaşteptată a nădejdii
care a premers ceasurile unirii, a trebuit să se deschidă aripile
retezate ale năzuinţelor obşteşti, pentru ca, prin acestea, înfiinţarea
asociaţiei proiectate să dobândească un nepreţuit sens etic"
(Vulcănescu 1936: 1262).
În acest context s-a constituit, la 18 martie 1918, Asociaţia
pentru Studiul şi Reforma Socială în România. Atmosfera fusese
favorabilă, fără îndoială, elita intelectuală aflată încă în refugiu la
Iaşi simţea nevoia de a se organiza, de a se remarca printr-o
strategie originală. Este aproape sigur că înfiinţarea Asociaţiei
pentru Studiul şi Reforma Socială în România a fost inspirată şi de
19
atmosfera vremii, când în ţările străine savanţii din domeniul
ştiinţelor sociale au înfiinţat instituţii similare. După Emanoil
Bucuţa11, ajutorul lui Gusti în organizarea Asociaţiei, aceasta "s-a
înfiinţat la Iaşi în zilele de cele mai mari griji prin care a trecut
vreodată statul şi neamul românesc, atunci când războiul părea
pierdut şi zările pretutindeni zăvorâte. Asociaţia însemna, în întâiul
rând, o reacţie împotriva desnădejdei. Când ţara îşi părăsea fără
voie armele, oamenii de ştiinţă îmbrăcau armura lor şi chemau la o
altă luptă, sortită să aducă ea ceea ce pierduse cealaltă. Ei
cunoşteau lecţia pe care o dăduse lumii Franţa după înfrângerea de
la Sedan, înfiinţând prin Boutmy 'L'École libre des sciences
politiques'. Ca o dovadă că se aflau pe drumul cel adevărat a fost
că, peste puţin, când Germania s-a văzut pe neaşteptate
îngenunchiată, ea s-a gândit să alcătuiască, la rândul ei, la Berlin,
în 1920, 'Die Deutsche Hochschule für Politik'. Statul şi naţiunea,
rănite de moarte în război, cerea Ştiinţelor Sociale principii noi de
organizare, un nou program de lucru şi un alt spirit public" (Bucuţă
1936: 578-579). Într-un asemenea moment, când este nevoie de un
lider, o personalitate puternică poate înfăptui iniţierea, construirea
unei structuri fără precedent, dar legitimat de atmosfera social-
politică, care cerea răspunsuri la starea de fapt şi prognoze pentru
viitor. Dimitrie Gusti s-a angajat să pornească instituţia de care era
nevoie în România momentului. Dar, după părerea mea, Gusti nu a
ieşit brusc din "turnul său de fildeş", cum s-a mai interpretat
(bunăoară de către Mircea Vulcănescu), ci s-a pregătit intens şi
conştient să conducă această operaţiune.
Deşi în 1918 şi 1920 este ales şi reales decan la Iaşi, Gusti
mută sediul Asociaţiei la Bucureşti, şi cere să fie transferat la
Universitatea bucureşteană. Dorea ca noua organizaţie să devină de
importanţă naţională. În cele "câteva lămuriri" ale Apelului de
fondare a Asociaţiei sunt reluate idei privitoare la cunoaşterea
socială din "Scrisoare adresată colaboratorilor Arhivei", din martie
1913, dar mesajul este deplasat spre reformă şi conştientizarea
necesităţii acesteia. După mutarea la Bucureşti, Gusti are o idee a

20
cărei semnificaţie poate nu a fost încă îndeajuns înţeleasă:
transformarea Asociaţiei în Institutul Social Român nu este o
acţiune formală, ci de ridicare a prestigiului. Din structura
Institutului (care a fost aproape identică cu aceea a Asociaţiei) se
poate observa foarte clar că nu fusese plănuită pentru a funcţiona
ca o simplă asociaţie profesională. În "Câteva lămuriri" din apelul
lansat la Iaşi, în 1918, pentru constituirea Asociaţiei devenită apoi
Institut, Gusti preciza "secţiunile" care vor permite organizarea
cercetării cât mai complete şi cât mai metodice "a vieţii sociale
româneşti, sub toate feţele": "1. secţiunea agrară; 2. comercială şi
industrială; 3. financiară; 4. juridică; 5. politică şi administrativă;
6. politică şi igienă socială şi 7. culturală" (Gusti 1946:29). Această
organizaţie atotcuprinzătoare, pe lângă apariţia sa rapidă şi
spectaculoasă, mai are şi alte caracteristici relevate de antropologul
Zoltán A. Biró: "Instituţia păşeşte de la bun început în faţa sferei
publice sociale ca o structură rotundă, completă, închisă, destinată
'eternităţii'. Se prezintă stabilă şi definitivă" (Biró 1996: 116).
În ciuda structurii sale foarte articulate, Institutul a avut un
început modest. A fost găzduit mai întâi în două camere din
Pasagiul Român, apoi în trei camere la Academia de Înalte Studii
Comerciale şi Industriale, la etajul 3 (şi a rămas acolo până la
desfiinţare). Prin donaţii s-au amenajat o bibliotecă şi o sală de
lectură. În acest cadru însă Gusti a reuşit să insufle o anumită
activitate. Bineînţeles, nu de cercetare, ci de discuţii. Fiecare secţie
îşi avea propria activitate, mai mult sau mai puţin vizibilă. Această
structurare nu a fost rigidă. O secţie putea să apară în cazul în care
exista un animator-specialist, având legături cu Gusti şi cu
comitetul de conducere. În acelaşi timp, se putea întâmpla ca o
secţie să existe doar pe hârtie, sau să dispară fără nici un fel de
explicaţii. Până la urmă la ISR important a fost comitetul de
conducere, şi mai puţin secţiile. Cele mai prestigioase acţiuni ale
ISR au fost conferinţele publice duminicale de la Fundaţia
Universitară, la care Gusti îi invita pe cei mai prestigioşi oameni
politici, de cultură şi savanţi ai vremii. Indiscutabil, acceptarea

21
acestor invitaţii se datora şi personalităţii lui Gusti. „Ca orice
instituţie de seamă – nota în 1944 Mihail Manoilescu12 – şi
Institutul nostru a avut la originea lui un om. Gusti era un
animator, un dinamic şi simpatic animator. De aceea el n-a lansat
un curent, ci a aranjat o frumoasă vitrină intelectuală în care cu
delicateţa lui captivantă a reuşit să strângă pe cele mai de seamă
personalităţi intelectuale în devenire pe care le avea ţara la sfârşitul
războiului. (…) Nu se poate închipui un cenaclu mai eclectic ca
Institutul Social. Toate ideile şi toate temperamentele erau aici
reprezentate: de la năbădăiosul, irascibilul şi dictatorialul
Madgearu13, până la eleganţa, olimpian de calmă, a lui Mircea
Djuvara14; de la revoluţionalismul socialist al valorosului tânăr
Şerban Voinea15, până la conservatorismul desuet, dar plin de
demnitate, al preşedintelui Casaţiei, Miclescu16; de la intransigentul
şi reliefatul Zeletin17 până la anodinul inginer Buşilă18. Pe deasupra
toate formaţiile intelectuale erau prezente: de la filosofia lui
Rădulescu-Motru19 la agronomia lui Ionescu-Siseşti20; de la
jurismul lui Alexandru Costin21 la economia politică, grefată pe
tehnică a lui Manoilescu” (Manoilescu I. 1993: 49-50).
După cum nota Emanoil Bucuţa, fervent admirator al lui
Gusti şi al Institutului Social Român, prin conferinţe era în sfârşit
realizat acel "contact de-a dreptul cu publicul, mai viu şi mai uşor
de controlat în urmări decât revista şi cartea pe care Asociaţia şi
Institutul îl visaseră şi îl puseseră la locul de cinste în statute,
adevărata şcoală liberă de ştiinţe sociale, atât de îmbrăţişată şi de
rodnică timp de zece ani, până când mijlocul, folosit şi popularizat
prin imitaţie de alţii, şi-a dat pentru Institut totul şi a putut fi
înlocuit treptat" (Bucuţa 1936:584). Printre cei care au urcat pe
tribuna Institutului Bucuţa îi aminteşte pe Nicolae Iorga22, Al.
Vaida Voevod23, Iuliu Maniu24, Vintilă Brătianu25, Al.
Marghiloman26, Gr. Iunian27, Virgil Madgearu, I. G. Duca28, V.
Goldiş29, Octavian Goga30, C. Argetoianu31, Mihail Manoilescu, I.
Grigorovici32, Mircea Djuvara, C. Rădulescu-Motru, I. Răducanu33,
Simion Mehedinţi34, Al. Tzigara Samurcaş35, Emil Racoviţă36, I.

22
Simionescu37, G. Ionescu-Siseşti, Andrei Rădulescu38, G. Ţiţeica39,
Gr. Antipa40, G. Taşcă41, C. Garoflid42, Anibal Teodorescu43, I.
Nistor44, M. Sanielevici45, D. Negulescu, I. Micescu46.
Astfel Gusti şi-a lărgit treptat reţeaua socială (Baechler
1997), şi s-a impus ca o personalitate tot atât de importantă ca cele
pe care le invitase. La fel, s-a acreditat ideea că discuţiile din
cadrul şedinţelor generaseră în anul 1930 noi instituţii: cele de la
secţia de demografie Recensământul, cele de la asistenţă socială
Şcoala de asistenţă socială, cele de la secţia de statistică Şcoala de
statistică, iar sub influenţa celor de la secţia economică a luat fiinţă
Institutul de Conjunctură. Deja în anii '30 se răspândise credinţa
că, prin influenţa membrilor Institutului Social Român, a avut loc o
adevărată "contaminare" a aparatului de stat, care în perioada
interbelică a început să înfiinţeze în diversele sale departamente
secţii de cercetare-documentare, încercând o instituţionalizare
treptată a consultanţei, expertizei ştiinţifice premergătoare deciziei
administrative. "Se poate spune deci - conchidea Mircea
Vulcănescu - că începând din anul 1930 Institutul Social intră într-
o nouă fază, aceea de proliferare. Prin aceasta însă, şi misiunea lui
se schimbă. Căci în loc de a mai fi un stimulent generator al unor
ramuri de activitate ştiinţifică socială, care de acum se dezvoltă
autonom, Institutul Social este chemat să devină un centru de
coordonare al tuturor acestor instituţii de cercetare socială"
(Vulcănescu 1936: 1266).
Acest rol de "coordonare" a însemnat practic şi o scădere a
interesului pentru Institutul Social Român. După un deceniu de
construcţie instituţională naţională, în anii '30 începe încleştarea
stânga-dreapta, legionarism-carlism, în general, criza democraţiei
liberale şi ascensiunea evidentă a fascismului.
În acest context Institutul Social Român nu a dispărut, dar a
pierdut din importanţă, printre altele şi datorită preluării conducerii
Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol” de către Dimitrie
Gusti, în primăvara anului 1934. În timpul Legii Serviciului Social
ISR îşi schimbă denumirea în Institutul de Cercetări Sociale al

23
României. Sub egida acestuia, au fost organizate cercetările
monografice din perioada anilor 1938-1939. După suspendarea
Serviciului Social, autorităţile au impus (Apolzan47 1945)
schimbarea termenului de "cercetare" cu cel de "ştiinţă", ca după
anul 1945 să se revină la denumirea de Institutul Social Român.
Chiar dacă prin Institutul Social Român în anii '20 Gusti nu a reuşit
decât parţial să strângă legăturile cu intelectualitatea din zona
ştiinţelor sociale, cu perseverenţă profesionistă a plasat Institutul
într-o reţea internaţională de organizaţii ştiinţifice, acţiune cu
rezultate benefice pentru informarea ştiinţifică românească.
După 1939 nu s-au mai organizat cercetări monografice sub
egida ISR, în schimb publicaţiile sociologice au luat avânt. Este
interesant că din multitudinea de secţii numai cea a monografiei
sociologice a produs lucrări. Aşa se explică faptul că instituţia
atotcuprinzătoare a produs cu precădere publicaţii cu caracter
sociologic monografic. Astfel: Teoria monografiei sociologice,
Traian Herseni48, 1934; Tehnica monografiei sociologice, H. H.
Stahl, 1934; Sociologia militans, Introducere la Sociologia
Politică, D. Gusti, 1934; Realitatea socială. Încercare de ontologie
regională, Traian Herseni, 1935; Sociologia românească. Încercare
istorică, Traian Herseni, 1940; Probleme de sociologie pastorală,
Traian Herseni, 1941; Cercetarea monografică a familiei, Xenia
Costa-Foru-Andreescu49, 1945; Nerej, un village d'une région
archaïque. Monographie sociologique dirigée par H. H. Stahl,
1939; Drăguş, un sat din Ţara Oltului (Făgăraş). Monografie
sociologică, 1944-45; Clopotiva, un sat din Haţeg. Monografie
sociologică sub conducerea lui Ion Conea50, 1940; 60 sate
româneşti, cercetare de Echipele studenţeşti în vara 1938, 1941-
1942; Portul şi industria casnică textilă în Munţii Apuseni, Lucia
Apolzan, 1944; Cercetări asupra magiei la românii din Munţii
Apuseni, Gh. Pavelescu51, 1945; Sociologia rurală, Traian Herseni,
1941; D. Gusti şi Şcoala Sociologică de la Bucureşti, XXV ani de
învăţământ universitar (1910-1935), 1937; Sociologia satului
devălmaş românesc, H. H. Stahl, 1946.

24
 După august 1944, Gusti fiind ales Preşedintele Academiei
Române ar fi dorit să dea o amploare mai mare cercetării sociale
prin înfiinţarea Consiliului Naţional de Cercetări Ştiinţifice. Între
timp ISR funcţionase ca un loc de discuţii şi ca o instituţie care
gira apariţia câtorva cărţi importante ale monografiştilor. Dar, cu
cât partidul comunist câştiga mai mult teren, cu atât ISR pierdea
din greutate. Nici eforturile de genul unei prefeţe conformiste la
ediţia nouă a Sociologiei Militans, în anul 1946 – în care Gusti
scrie cu entuziasm: "mi s-a procurat un material extrem de preţios
prin doctrina Naţiunii, formulată în mod magistral de Stalin, tot
atât de mare ca doctrinar, cât şi ca om de stat, şi apoi cristalizată în
'Sovietul Naţionalităţilor', al doilea organ conducător al Statului
sovietic" (Gusti 1946: V) – nu au reuşit să menţină sociologia pe
linia de plutire. Şi evident, cu atât mai puţin călătoria de un an în
Statele Unite în condiţiile începutul războiului rece. În anul 1948
sociologia a fost epurată şi din Universitate, şi din viaţa publică.
Ca o concluzie la acest capitol trebuie să remarcăm o
discrepanţă între discursul despre Institutul Social Român şi
realitatea organizaţiei. Institutul a fost proiectat într-un stil
birocratic, cu secţii, cu funcţii de bătaie lungă. Programul său –
chiar dacă a fost elaborat de Gusti – a fost mediatizat ca fiind al
Institutului. Nu putem contesta că Profesorul nu ar fi sperat, nu ar
fi muncit pentru ca această organizaţie să aibă un staff şi un corp
de colaboratori plătiţi. Dar, acest plan (cu excepţia câtorva luni de
funcţionare ale Institutului de Cercetări Ştiinţifice al României, în
anul 1939) nu s-a realizat. Cu toate acestea, Gusti şi colaboratorii
săi vorbeau de activitatea Institutului, de rezultatele, de
neîmplinirile Institutului, ca şi cum ar fi fost vorba de o instituţie
birocratică foarte bine pusă la punct din toate punctele de vedere.
Pentru cercetătorul de azi este cel puţin straniu să citească
cuvântarea rostită de Gusti la şedinţa festivă de zece ani de
activitate a Institutului Social Român, din 24 februarie 1929, în
care organizaţia este considerată "expresia actuală, clară, bine
definită a acestui idealism social", care "şi-a înţeles justificarea

25
existenţei lui de a fi un auxiliar benevol în ajutorul lucrărilor de
legiferare prin organizarea competenţei ştiinţifice şi practice în
diferitele secţii ce-l alcătuiesc", "a luat hotărârea să înceapă o
campanie activă şi intensă pentru cunoaşterea satelor şi oraşelor
din România, pe cale monografică" (Gusti 1946: 52-58) - când se
ştia că nimic nu s-ar fi realizat fără acţiunea de organizare şi
animare a Preşedintelui. Astfel, Institutul Social Român nu putea
să fie altceva decât o construcţie extrauniversitară care legitima
punerea în practică a ideilor lui Dimitrie Gusti privind reforma
socială. Era nevoie de această organizaţie, pentru că nici
Universitatea, nici Academia nu-i ofereau şansa de a lega ideea
ştiinţei de practica reformei sociale.

26
 Seminarul prelungit în campanii de vară

Paralel cu îndrumarea Institutului Social Român, Gusti a

întemeiat la Bucureşti şi Seminarul de sociologie pe lângă Catedra
de Sociologie, Etică şi Politică din cadrul Facultăţii de Litere.
Deci, pe lângă cursul de sociologie, la început a condus personal
munca studenţilor la Seminar. Însemnătatea acestei metode a
demonstrat-o deja la Iaşi, unde din lucrările de seminar ale
studenţilor s-a întocmit un volum prefaţat de Gusti, în calitate de
conducător al seminarului52.
Mutarea la Bucureşti nu a produs modificări în maniera
didactică a lui Gusti. Conform prezentării făcute de Mircea
Vulcănescu, Seminarul avea o temă generală şi una de aplicaţie
concretă: "Fiecare student alegea câte o problemă, iar dintre toţi
studenţii care preparau acelaşi subiect, se desemna unul, ca
referent, ceilalţi coreferenţi trebuind să participe la colocviul care
urma totdeauna după citirea lucrării. (...) Discuţia se isca totdeauna
aprinsă. Tineretul punea patimă şi problemele erau interesante. Cu
blândeţe uneori, alteori cu ironie şi câteodată chiar tăios,
Profesorul deprindea pe studenţi să fie corecţi în ţinuta şi
conţinutul comunicărilor, înlăturând tăria invectivelor menite să
ascundă slăbiciunea argumentărilor şi parada de erudiţie când nu
era decât de suprafaţă. Orice idee era primită cu condiţia să aibă
valoare de argument, discutată şi lămurită. Profesorul nu admitea
însă improvizaţiile studenţilor, chiar deştepţi, care nu urmăreau
decât 'să facă efect' asupra colegilor. Când preopinentul era
îndrăzneţ, Profesorul nu se sfiia să ironizeze crunt pe delicvent, pe
un ton autoritar, restabilind ordinea îndată" (Vulcănescu 1936:
1248-1249).
Această formulă universitară Gusti a folosit-o pentru
ancorarea studenţilor în realitate. În timpul grevelor studenţeşti din
anul 1923, Gusti nu a fost părăsit de membrii Seminarului care l-au
27
urmat în biblioteca de la Casa Macca şi au început pregătirea
instrumentelor de cercetare a vieţii studenţeşti. Despre această
perioadă tulbure relatează – în calitate de participant direct – tot
Mircea Vulcănescu: "Unii desfrunzesc fişierele bibliotecii spre a
găsi literatura explicativă a mişcării studenţeşti. Alţii cercetează
situaţia comparativă. Aplicaţi asupra 'Naţionalităţii în artă' a dlui
A. C. Cuza53 ei se căznesc să înţeleagă adevăratul concept al
naţionalismului. Între doctrina realistă care confundă naţiunea cu
poporul, şi între doctrina pur autodeterministă care aşează naţiunea
în arbitrar, îşi face loc în mintea lor, adevărata idee a naţiunii,
întemeiată pe voinţa trăirii în comun, motivată de comunitatea de
soartă, impusă de identitatea cadrelor, şi de asemănarea
manifestărilor, precum şi pe nădejdea viitorului comun, inspirată
de comunitatea idealurilor etice. Studenţii se pun pe lucru şi după
câteva luni, sub îndrumarea de fiecare clipă a Profesorului,
'Programul studenţesc' e gata tipărit" (Vulcănescu 1936: 1249-
1250).
După 50 de ani, H. H. Stahl – care nu fusese student la
Litere şi era mai în vârstă - îşi mai aducea aminte de caracterul
animator şi creator al acestei forme de activitate universitară:
"...Seminarul lui [Gusti] era un loc de adunare a tot ce avea mai
bun în vremea aceea tineretul. Nu numai elevii lui Gusti, dar tineri
din toate facultăţile veneau, şi era un permanent loc de discuţii şi
dezbateri pe probleme " (Rostás 2000: 19).
Fără îndoială, Seminarul a fost organizaţia de la care a
pornit cristalizarea metodei monografice, atât în ceea ce priveşte
fundamentarea teoretică şi metodologică, cât şi în stabilirea unor
relaţii în cadrul organizaţiei. După modelul seminarului consacrat
programului vieţii studenţeşti, în anul universitar 1924/25 Gusti i-a
însărcinat pe membrii Seminarului de sociologie să alcătuiască
"planul de cercetări monografice". Timp de un an s-au purtat
discuţii pe marginea lucrărilor, folosindu-se metoda monografică şi
confruntarea cu textele lui Gusti. A urmat apoi, în anul 1925,
prima ieşire pe teren, la Goicea Mare, pentru zece zile. Singurul

28
martor al acestei deplasări monografiste pe care l-am putut aborda
a fost Ion Costin54. După el, alegerea primului sat s-a întâmplat
într-un mod cât se poate de simplu: "Printre elevii lui Gusti erau şi
din regiunea aceea, nu le mai ştiu numele…. Popescu-Goicea. Şi
Gusti venise de la francezi cu ideea aceasta a monografiei: că
trebuie să se ia de la unitatea cea mai simplă. Lipsea însă un sistem
– cum să lucrăm. Dar el era pasionat de cercetări. Şi atunci s-a
lucrat şi în Seminar" (Rostás 2003: 90). După lungi dezbateri, după
amânarea deplasării cu un an, prima echipă monografistă s-a
înfăţişat la Goicea Mare. Iată de ce îşi aduce aminte Ion Costin
după 60 de ani: "Toată lumea a fost foarte încântată. Era o regiune
cu vinuri bune. Am fost foarte bine primiţi, plimbaţi. Seara, nu mai
terminam. Era o metodă, seara, după masă, pe la şase, discutam
fiecare ce am adus, cu ce am venit, ce ar mai trebui, şi fiecare se
programa a doua sau a treia zi. A fost foarte bună. Unul din
lucrurile cele mai interesante pe care le-am făcut, discuţiile cu ce
am cules, fiecare cu ce a adus, ce urmăreşte, unde e dificultatea.
Sărea unul: ‚Păi nu se poate, cutare… Asta m-ar interesa pe mine.
De ce nu mai scrii?’ Era o provocare, care din momentul în care
am sosit acolo mergea foarte mult. Era o jubilaţie aşa... şi o
sărbătoare, ne simţeam foarte bine" (Rostás 2003: 92). Această
primă experienţă a demonstrat cât de multe sunt de clarificat în
munca ştiinţifică făcută în comun. Ulterior în fiecare an s-au
continuat seminariile în timpul anului universitar, la fel ca şi
cercetările de câte o lună din timpul verii.
După excursia de la Goicea Mare, la Seminar s-au analizat
în detaliu învăţămintele metodologice ale primei campanii.
"Rezultatul cel mai vădit al acestor străduinţe - consideră H. H.
Stahl - este chestionarul de monografie sociologică cuprinzând 25
de coli şapirografiate, care constituie cel dintâi document scris şi
împărţit doritorilor de a cunoaşte lucrările monografiei sociologice.
Pe baza acestui chestionar s-au făcut încă două campanii de lucru,
la Ruşeţ şi la Nerej, urmând ca abia la Fundul Moldovei, peste 3

29
ani, el să fie reluat în discuţie, şi din nou pus în curent cu
experienţa căpătată în răstimp" (Stahl 1936: 1139).
La Fundul Moldovei monografiştii au făcut paşi uriaşi în
definitivarea metodei de cercetare, dar şi în definitivarea identităţii
profesionale şi sociale. Sintetizând cele întâmplate în dezvoltarea
teoriei şi metodologiei, H. H. Stahl conchide: "Fundul Moldovei
înseamnă deci folosirea pentru prima oară a sistemului echipelor
lucrând cu fişe şi dosare comune. Echipele atunci folosite au fost
următoarele: cosmologică, biologică, istorică, psihologică,
economică, juridică, de folclor literar şi muzical, estetică, filologie,
pentru studiul stânei, familiei, gospodăriei, a problemei femeii, de
industrie casnică, de probleme culturale, politică administrativă,
criminalistică, pentru studiul războiului, al manifestărilor
religioase, şi al cârciumei. În anul următor aceste echipe vor căpăta
o clasare mai bună după cadre şi manifestări. (...) Fundul Moldovei
reprezintă deci în istoria monografiei un moment hotărâtor: acela
al creării desăvârşite a tehnicii monografiei sociologice" (Stahl
1936: 1148).
În ciuda înregistrării acestui succes în grupul cel mai
apropiat Profesorului, tinerii începători nu au fost pregătiţi, şi nu
au păstrat o imagine coerentă, de muncă planificată de la campania
din anul 1928. "Am impresia - spune Marcela Focşa55 - că la
Fundul Moldovei încă nu ajunsese să organizeze echipe pe
probleme. Spre deosebire de Drăguş, unde s-a constituit de pildă
echipa care s-a ocupat de problemele artistice, la care am
participat. Dar la Fundul Moldovei nu am avut nişte teme proprii,
pe echipe. Ne-am dus... ce să vedem? Nu ştiu dacă era un lucru
prea clar, era pentru prima oară când luam parte la aşa ceva. În
orice caz, ca să facem cercetări în colectiv asupra unui sat. Dar nu
aveam încă o viziune, adică aveam o viziune teoretic generală, care
era teoria, concepţia lui Gusti, dar nu o viziune concret generală,
dacă se poate spune aşa. Ne-a folosit să vedem diferite sate cu
băieţii ăştia mai mari, cu Stahl, care erau cu 2-3 ani mai mari decât
noi, şi mai deştepţi decât fetele, şi mai orientaţi. Se stabilea un plan

30
de lucru, şi pe urmă se împărţea la membrii colectivului, şi se
mergea în diferite sate. Aşa că am făcut şi statistică, ne-a dat
formulare cu care am mers pe nişte coclauri, am făcut şi statistica
populaţiei, şi pe urmă formulare în legătură cu familia, cu
obiceiurile legate de căsătorie, întemeierea familiei, şi aşa mai
departe. Dar nu am avut o problemă personală sau pe echipe pe
chestiile astea" (Rostás 2003: 110). La fel şi Ernest Bernea,56 la
prima sa ieşire pe teren era încă dezorientat în privinţa temei pe
care vroia s-o cerceteze: "Cam luasem ceva, adică, ceva foarte
nesigur, neprecis. Mă ocupam de obiceiuri. E un subiect foarte
larg, în chestia asta, dar, lui Gusti îi plăcea” (Rostás 2003: 19).
Această campanie bucovineană din anul 1928 a reprezentat
un moment de instituţionalizare a monografiei şi, de aceea,
devansarea de către aceasta ca importanţă a Seminarului de
sociologie a fost iminentă. S-a şi hotărât "...crearea unei asociaţii a
monografiştilor, care să permită organizarea laolaltă a studenţilor
Seminarului alături de ceilalţi profesionişti ai anchetelor sociale,
fie că erau sau nu membri ai secţiei sociologice a Institutului
Social Român. Preşedintele acestei asociaţii a fost ales dl. Prof. D.
Gusti, iar vicepreşedinţi dnii Mircea Vulcănescu, H. H. Stahl, N.
Cornăţeanu57 şi D. Prejbeanu58" (Stahl 1936: 1149).
Rezonanţa acestei campanii a fost mai mare decât în cazul
celor precedente. Din obiectele colectate monografiştii, în frunte cu
Mac Constantinescu59, au amenajat în sălile Seminarului prima
expoziţie sociologică, de succes nu doar în rândurile intelighenţiei
bucureştene, dar şi în cadrul pavilionului românesc de la expoziţia
universală de la Barcelona din 1929. În afară de această
manifestare adresată publicului larg, a avut loc şi la Institutul
Social Român o sesiune ştiinţifică importantă, în care proaspăt
înfiinţata Asociaţie a Monografiştilor se afirma cu pregnanţă.
Despre această din urmă manifestare H. H. Stahl notează: "... în
afară bineînţeles de dl. Prof. Gusti care are o conferinţă despre
'Regulile metodei monografice şi constituirea unei ştiinţe a
naţiunii', ia cuvântul cel dintâi grup compact de monografişti

31
atacând problema cercetării la teren. Vorbesc atuncea câţiva dintre
colaboratorii noştri: dl. prof. Fr. Rainer60 'Aspectul antropologic şi
serologic în cercetarea monografică', dl. prof. N. Cornăţeanu
'Realitatea economică în cercetarea monografică', dl. prof. Tudor
Vianu61 'Realitatea artistică în cercetarea monografică', dl. prof. C.
Brăiloiu62 'Folclorul muzical în cercetarea monografică'. Din tabăra
elevilor direcţi ai Profesorului Gusti vorbesc: dl. H. H. Stahl
'Aspectul istoric în cercetarea monografică', dl. M. Vulcănescu
'Realitatea spirituală în cercetarea monografică' şi 'Metoda
statistică în cercetarea monografică' şi dl. Alex. Claudian63
'Problema socialului şi a familiei în cercetarea monografică"' (Stahl
1936: 1150-1151). De fapt, această asociaţie nu era nici la data
scrierii articolului din 1936 mai mult decât un intermezzo de istorie
a cercetării. După o jumătate de veac, Stahl mărturisea despre
Asociaţia Monografiştilor: "... a ţinut să fie o asociaţie de
specialişti. Nu intra masa întreagă a studenţilor. Ci numai un
număr restrâns de oameni. A fost o încercare, dar care a eşuat.
Asociaţia Monografiştilor nu a durat decât un an, nici măcar. A
mai fost folosită Asociaţia Monografiştilor pentru seria de
conferinţe ţinute la Institutul Social Român, unde, evident, nu au
venit să vorbească decât câţiva. A vorbit Vulcănescu, am vorbit eu,
a vorbit, mi se pare, şi Cornăţeanu. Şi alţii care nu făcuseră parte
din cercetările pe echipe..." (Rostás 2000: 98).
Cu cei nouăzeci de participanţi, cu metodologia pusă la
punct, campania din Drăguş (1929) a fost cea mai renumită şi cea
mai "mediatizată" până în anii noştri. În lucrarea citată, Stahl
afirmă: "Din toate satele cercetate, Drăguşul pare a fi fost cel mai
bine ales, din toate punctele de vedere. Foarte omogen ca structură
socială totală, prezentând totuşi probleme de amănunt cât se poate
de interesante, Drăguşul are pe deasupra tot farmecul unui sat în
care viaţa de caracter ţărănesc s-a păstrat cu toată frumuseţea şi cu
tot pitorescul ei. Iată pentru ce în Drăguş ne-am simţit îndemnaţi să
încercăm a face o monografie menită să rămână excepţională,
adică o monografie absolut completă. Afirm că încercarea

32
Drăguşului va rămâne excepţională pentru că este cât se poate de
greu să se facă studii atât de amănunţite cât au fost acelea. Şi poate
că nici nu este necesar să se repete experienţa de mai multe ori.
Satele din ţară sunt multe, problemele sunt numeroase şi ar fi păcat
să concentrezi prea multe forţe într-un singur loc şi să zăboveşti
prea mult timp pe o aceeaşi faţă a vieţii. Însă o asemenea
experienţă ca a Drăguşului merita să fie făcută; trebuia să fie
făcută" (Stahl 1936: 1151).
Oricât de interesante au fost prin particularităţile lor
campaniile din Runcu (1930) şi Cornova (1931), apoi cea de la
Şanţ (1935/36), ele nu au adus noutăţi din punct de vedere teoretic
şi metodologic. Au fost mai dificil de coordonat, de vreme ce Gusti
nu conducea direct şi permanent campaniile, dar în acelaşi timp
nici nu împuternicea un locţiitor cu autoritate suficient de solidă. În
ciuda acestui amănunt, pentru tineri, pentru cei cu preocupări
individuale, şi aceste campanii au fost pline de învăţăminte şi surse
de inspiraţie pentru lucrări.
Campaniile de vară au fost, fără îndoială, nişte obiectivări
şi continuări ale seminariilor de sociologie, chiar dacă Gusti a
invitat pe lângă studenţi şi o serie întreagă de specialişti. Chiar
dacă lumea monografiştilor a fost mai pestriţă, motivaţia şi
participarea oamenilor inegală, toată lumea respecta programul şi
încadrarea în secţii stabilite de Gusti, şi, în special, participarea la
şedinţa de seară în "Sala luminoasă", unde aveau loc discuţii pe
marginea celor întâmplate în cursul zilei respective. Disciplina
acestor "seminarii" aplicative de la ţară, conduse de Gusti, a avut
un rol imens în dezvoltarea sociologiei monografice. Mai ales că,
pe măsura creşterii numărului de participanţi, fără prestigiul
Profesorului nu s-ar fi putut păstra nici disciplina, nici seriozitatea
campaniei de cercetare.
Şi în amintirile Marcelei Focşa, care a participat încă de la
momentul Fundul Moldovei, munca de teren apare ca fiind bine
structurată: "În timpul zilei fiecare om îşi făcea treaba lui, şi seara
la şcoală... Gusti în timpul zilei nu prea avea ce face... El, avea pe

33
Prejbeanu şi pe Vlădescu-Răcoasa... El se plimba prin sat, stătea de
vorbă cu autorităţile. Veneau toţi la el, că el era o mare
personalitate. La prânz mâncam toată lumea împreună, după masă
mai o ştergeam la un râu, la ceva. După masa de seară la şcoală era
şedinţă cu toată lumea. Atunci se discutau probleme foarte
interesante, problemele satului, constatările făcute în legătură cu
satul. Să ştii că erau nişte lucruri foarte inteligente, de mare
cuprindere, de o anumită cuprindere teoretică, nu erau nişte chestii
de amănunt" (Rostás 2003: 111).
În ciuda efortului teoretic de legitimare a
multidisciplinarităţii, dedusă din teoria lui Gusti despre cele patru
manifestări şi cadre, echipele monografiste erau unitare doar
formal. Inginerii agronomi, geografii, biologii, medicii se
alăturaseră grupului gustist, dar cercetările lor erau de strictă
specialitate, fără influenţă asupra celor ce studiau fenomenele
sociale.
După primele trei-patru campanii se acumulase atâta
experienţă în materie de monografie sociologică, încât Gusti a
predat sarcina seminarelor pe rând lui Mircea Vulcănescu, Henri
H. Stahl şi Traian Herseni.
Se poate observa şi o divizare între munca în seminar şi
activitatea monografistă. După retragerea lui Gusti din instituţia
seminarului datorată înmulţirii funcţiilor sale publice, acesta a
devenit mijlocul prin care H. H. Stahl şi Traian Herseni îi
introduceau pe studenţi în teoria şi tehnica monografiei, pe care au
elaborat-o în cursul campaniilor din anii '20. Totodată aici începea
şi selecţia viitorilor monografişti.
Iată cum îşi aduce aminte Nicolae Dunăre64, student în anii
’30, de începuturile contactului cu monografia: "Întâi am primit
toţi câte un exemplar, de fapt l-am cumpărat, dar ni s-a recomandat
mai demult, Teoria monografiei sociologice de Traian Herseni şi
Tehnica monografiei sociologice de H. H. Stahl. Le aveam, cred că
fiecare membru al seminarului le avea. După aceea, într-adevăr şi
Stahl în principiu, şi Herseni, care mă pregătea să merg aici, ne-a

34
dat o bibliografie despre Drăguş Făgăraş, deci despre Ţara Oltului,
ca să citim ceva înainte de a merge acolo… Cred că esenţială era
treaba aceasta: ei erau mai mult greco-catolici. Acolo, mi-aduc
aminte treaba aceasta, că mi-a atras atenţia: ‚Dumneata eşti
ortodox. Acolo să nu faci teoria că dumneata eşti ortodox, o
confesiune creştină mai bună decât alta…’ Şi Herseni era greco-
catolic şi era om liber, fost boier, din neamul lor. Deci, ne-a atras
atenţia că acolo nu faci propagandă, nici politică. Bine… nu era
cazul, dar în principiu, nici morală, nici religioasă. ‚Nu spui nimic,
ei să te înveţe de toate, şi ce fac ei, aia e bine. Dumneata notezi, şi
la urmă vedem ce e bun şi ce e rău.’ Dar, oricum, îmi atrăgea
atenţia să nu cumva să îmi impun eu punctul de vedere către
oamenii cu care voi sta de vorbă. La asta a ţinut mult.(…) Şi
învăţătura dată de Herseni, ca să nu fac pe ortodoxul atunci când
stau de vorbă cu ţăranii greco-catolici, să nu bruscăm… şi, în
general, să n-am păreri, să aibă ei păreri. Să-i lăsăm impresia
ţăranului informator că el este învăţătorul nostru în toate
problemele. Ăsta a fost un element de bază, care l-a infiltrat. (…)
În vederea plecării spunea fiecare despre câte un autor, despre ce a
citit. Aveam zece inşi zece cărţi recomandate, sau zece articole. Şi
unul răspundea din unul, altul din altul. Toţi dădeau pe rând
socoteală de ce au citit. Aveam fişe făcute din cărţile respective,
format mic, format carte poştală. Adică o foaie de scris ruptă în
patru şi pe ele cu indicaţiile de autor, titlul cărţii, tema - păstorit, să
zicem, sau emigraţie, nu ziceam exod… Aici în dreapta. Dincoace
autorul, cartea, şi pe prescurtat numai, pagina… O numerotare de
la 1 la infinit, ca să nu se repete să se încurce vreodată autorii
cercetaţi. Şi se comenta, se discuta cu oamenii. Noi cunoşteam câte
ceva despre Drăguş. Nu mai spun că erau şi alţii: Ernest Bernea,
care povestea, Traian Herseni, care povestea la faţa locului, Ion
Ionică povestea, d-ra Ştefania Cristescu, mai târziu Ştefania
Golopenţia65, şi ei povesteau din terenul lor, care şi ăla era un fel
de informaţie bibliografică pentru noi” (arhiva de istorie orală
Rostás Zoltán /în continuare AIORZ/ XIII:31).

35
 Pe de altă parte, independent de seminarul universitar,
exista o preocupare pentru monografie a acelora care terminaseră
facultatea, s-au socializat cu monografismul gustian, şi doreau să
continue munca în campaniile de vară din perioada eroică. Se
poate afirma că legătura intrinsecă între seminar şi cercetările de
teren s-a rupt. Seminarul devenise în anii ’30 o formă obişnuită de
învăţământ pentru studenţii interesaţi de sociologie,
monografismul rămânând obiectivul celor care participaseră la
campaniile de vară din anii ’20. Această despărţire a fost numită de
Stahl drept perioada „crizei dintre 1932-1934”. Aparent această
criză era una de management, pe care Anton Golopenţia a descris-
o foarte concis într-o scrisoare din iunie 1933: "Monografia
urmează, ce e drept, să înceapă acum în iulie. Campania de
redactare a Drăguşului, la Făgăraş sau la o mânăstire. Dar
Profesorul întârzie să întrunească monografiştii pentru a hotărî data
plecării şi locul. Iar ei, roşi de felurite nemulţumiri, sunt oarecum
în rebeliune, şi aşteaptă. Trebuie să tipărim neapărat" (Golopenţia,
1999, 103).
Adevărata problemă nu consta însă în fructificarea
cercetărilor de teren, redactarea şi publicarea materialelor rezultate.
S-a vorbit mai puţin despre faptul că tinerii monografişti îşi căutau
febril, pe lângă identitatea lor profesională, şi identitatea politică.
La o privire mai atentă se poate observa că în spatele
neînţelegerilor dintre monografişti se aflau nu numai orgolii, dar şi
diferenţieri de orientări politice care, în decursul anilor, au devenit
din ce în ce mai opuse.
Începând din 1930, Seminarul continua să funcţioneze ca
un mijloc al sociologiei monografice, dar nu există indicii să se fi
repetat emulaţia din anii '20, când monografia gustiană fusese în
fază incipientă. Dimpotrivă, în anii maturităţii au ieşit la iveală şi
neajunsurile. H. H. Stahl a conchis tranşant drama monografiei:
"Am spus că monografia... toată lumea ştia, era o frază repetată...
monografia este o şcoală de învăţat sociologie. E şcoală ca vasul
’Bricul Mircea’, nu transportă nici personal, nici mărfuri. (...) O

36
spuneam în mod clar. Acolo trebuie să-i învăţăm pe oameni ce-i
sociologia. Şi acuma cred că nu poate cineva să înveţe sociologia
dacă nu are practică de teren. Până n-ai făcut tu însuţi cercetări, nu
ai simţul critic faţă de valoarea informaţiei. Însă, cercetarea
colectivă poate să aibă şi alt interes, anume acela să obţii o lucrare
de interes ştiinţific. De data aceasta nu mai faci cu studenţi pe care-
i înveţi meserie, ci trebuie să o faci cu oameni de meserie. Formula
optimă este să ai o echipă de profesionişti educaţi interdisciplinar.
Să ai un geograf care ştie şi sociologie, să ai un demograf care să
ştie şi sociologie (...) Şi mai trebuie, aşa, să ai un economist care
ştie sociologie, şi aşa mai departe. Asta nu s-a reuşit..." (Rostás
2000: 93). În cei douăzeci de ani de cercetare rurală organizarea
pe echipe multidisciplinare şi-a dovedit ineficienţa, iar cu începere
din anul 1939, de la cercetarea din plasa Dâmbovnic avem de fapt
de a face cu echipe formate preponderent din sociologi.
În ciuda recunoaşterii utopismului monografiei gustiene, ea
a fost totuşi continuată, dar în forme şi chipuri diferite. În perioada
războiului Anton Golopenţia împreună cu membrii Serviciului de
Studii al Institutului Central de Statistică, a organizat o expediţie în
localităţi româneşti de dincolo de Bug. Apoi, după război, se
încearcă încă o monografie sumară, la Hodac. Tot aşa H. H. Stahl
continuă după 15 ani cercetarea de la Runcu.

37
 Cercetare şi/sau acţiune

Fără să fi renunţat la Institutul Social Român, fără să

diminueze importanţa Seminarului de sociologie de la Litere, Gusti
a preluat conducerea Fundaţiei, plasând în centrul atenţiei sale
acţiunea culturală de la sate. Oricât de ciudat ar suna, această
deviere de la cercetare spre munca culturală a fost logică şi
previzibilă.
După întoarcerea lui Carol al II-lea66 pe tron, în anul 1930,
vechile planuri ale lui Dimitrie Gusti legate de fundaţiile regale au
redevenit actuale. Reamintim că, încă din 1922, Gusti prezentase
un memoriu Principelui Moştenitor Carol în care - cum va
condensa mai târziu Mircea Vulcănescu - "precizase stringent
temeiurile şi obiectivele muncii de ridicare culturală a poporului,
precum şi condiţiile optime de organizare a ei. 1) Temeiurile erau:
a) unificarea sufletească a naţiunii româneşti robită de culturi
divergente, până la unire; b) răspuns propagandei culturale interne
a minorităţilor etnice; c) pregătirea democraţiei reale prin
dezvoltarea conştiinţei naţionale şi sociale a maselor româneşti; d)
întărirea rezistenţei împotriva propagandei demagogice. 2)
Obiectivele ei erau: a) educaţia fizică; b) cultura economică; c)
dezvoltarea sufletească. 3) Forma de organizare, având de ales
între: a) iniţiativa privată, ameninţată de neputinţă şi prea
însemnată pentru ca Statul să se poată dezinteresa de ea; b)
instituţia de stat, ameninţată de politicianism şi discontinuitate;
Profesorul recomandă: c) o fundaţie regală să preia îndrumarea ei"
(Vulcănescu 1936: 1275).
Aceste idei au fost repetate, reformulate cu insistenţă în anii
'20, dar numai după revenirea lui Carol al II-lea deveniseră pentru
Gusti din nou actuale. Căci, propunerile Profesorului şi doctrina
culturală a lui Carol au fost compatibile. Ca atare, nu este
38
întâmplător că sub ministeriatul lui Gusti s-a elaborat şi a fost
trecută prin Parlament Legea Fundaţiilor Culturale Regale, iar
după aceasta era cu totul firesc ca în anul 1934 fostul ministru să
fie numit director general al Fundaţiei Culturale Regale "Principele
Carol".
Acceptând această numire, Gusti a schimbat strategia
acţiunilor culturale şi ar fi dorit ca toţi principalii săi colaboratori
să-l urmeze, dar Xenia Costa-Foru, Mircea Vulcănescu şi Traian
Herseni au refuzat, pretinzând că nu-i interesează decât cercetarea
în sine. Stahl îşi aminteşte că "în '34, noi am intrat ca un fel de
intruşi, ca un fel de cai troiani. Întâi numai pe mine m-a băgat, pe
urmă pe Neamţu67 şi apoi pe Golopenţia, pe urmă pe Focşa68 şi încă
pe câţiva. Eram ca un corp străin, eram cu totul altceva decât
bătrânii, directorii de cămine, cum era Apostol Culea69, care era şi
el acolo, Ciurezu, care era directorul, redactorul revistei ‚Albina’,
tot grupul acela. Cu care nu ne-am avut nici bine, nici rău. Adică,
ei îşi vedeau de treaba lor, care era foarte vagă. N-aveau nici un fel
de slujbă administrativă în Fundaţie, erau misionari culturali.
Adică, din când în când se duceau, ţineau o conferinţă te miri unde,
făceau o vizită, pe vechea tradiţie a Fundaţiei ‚Principele Carol’.
(...) Erau, pur şi simplu, cam ridicoli. Singurul care făcea treabă era
Ionescu-Darzeu. El era scriptolog, omul care făcea birocraţia
problemei. Dar restul, Apostol Culea şi toţi ceilalţii, erau oratori cu
ziua, plătiţi cu ziua. Treabă bună făcea Ciurezu la revista ‚Albina’,
pe care continua s-o scoată. Şi noi nu ne-am avut nici bine, nici rău
cu ei, ei făceau ce aveau de făcut... şi noi ne făceam de cap, ca să
zicem aşa, mergeam cu ale noastre. Ei erau, cum să spun eu...
inspectori. Asta era denumirea lor, erau ‚inspectori culturali’. Şi se
duceau din când în când să mai vadă..., mă rog, mare ispravă n-au
făcut" (Rostás 2000: 197-198).
În locul activităţii descrise de Stahl, Gusti a venit cu o
concepţie elaborată mai de mult. După experienţa a trei campanii
monografice, constatând ignoranţa generală a satului, s-a gândit la
o strategie complexă, susţinută de stat şi realizată de echipe de

39
studenţi cu concursul elitei rurale. Aceste gânduri au fost
mărturisite încă din 1927, într-un interviu apărut în ziarul
„Universul”, fiind aprofundate ulterior în „Arhiva” şi în volumul
Politica culturii. Într-o formă mai elaborată se regăsesc în
propunerea de lege a Organizării Culturii, din 1933, când Gusti
fusese ministru al Instrucţiei, Cultelor şi Artelor (Gusti 1934: 516-
564, 1459-1563) Noul director general al Fundaţiei, evident, a
preluat legea organizării culturii şi a aplicat-o în condiţiile mai
restrânse ale Fundaţiei. În locul practicilor vechi ale Fundaţiei
Gusti a propus - în conformitate cu regula celor patru elemente din
cadrul sistemului său - direcţionarea muncii echipelor de studenţi
spre patru domenii: cultura muncii, cultura sănătăţii, cultura
sufletului şi cultura minţii. Aceste echipe cuprindeau: "un
medicinist, o medicinistă, un student în medicina veterinară, un
student inginer agronom, un profesor de educaţie fizică, un teolog,
un student sociolog, o maistră de gospodărie. Toţi aceştia sunt din
ultimii ani de studii, ca pregătirea lor înaintată să le îngăduie o
muncă efectivă. Activitatea lor este întărită de aceea a tehnicienilor
Echipei, un grup de specialişti cu experienţă de muncă, ataşaţi
fiecărei Echipe de studenţi" (Neamţu 1936: 1033).
Noua linie gustistă a Fundaţiei nu a fost fixată rigid în
1934. Echipei gustiene îi este caracteristică o permanentă
rediscutare, reevaluare a strategiilor, acceptarea propunerilor.
Astfel un entuziast al îmbinării cercetării cu educaţia maselor prin
aportul tinerilor intelectuali, Anton Golopenţia propunea
extinderea strategiei rurale a echipelor şi asupra altor medii: "În
privinţa posibilităţii punerii în lucru. Ar fi locul să interpretaţi larg
obiectul: educaţia poporului pe care-l urmăreşte Fundaţia: a)
ridicare a ţărănimii; b) ridicare a mahalalelor; c) formarea
tineretului universitar, a elitei care să acţioneze în orice profesiune
în vederea îndeplinirii punctelor a), b). se adaugă aşa întru început
un sector nou de activitate, acel de a ridica mahalalele (…). I-am
propus spre meditare lui Neamţu, într-o scrisoare trimisă de
curând, o experienţă cu mobilizarea a vreo 100 de studenţi an ultim

40
iarna aceasta, spre a organiza o universitate populară la Bucureşti
şi a aduce viaţa în Ateneele populare. Cred că Primăria ar contribui
eficace la subvenţionare, publicistică. La Universitate cursuri de
limbă, istorie, descrieri de ţări, elemente din toate domeniile.
Fiecare student în domeniul lui. În Atenee, conferinţe mai puţin
solemne, fără 'personalităţi' aduse cu arcanul, dar ţinute cu căldură
pe teme româneşti şi actuale. Băieţii, e drept, ar trebui bine aleşi
(cerut poate un aviz al profesorilor), ar trebui puşi în lucrare şi
numărul mare al elementelor tinere - profesori, asistenţi, şefi de
lucrări la Bucureşti; ei ar putea ţine locurile mai grele în
Universitatea populară, conferinţele dintâi în Atenee şi controla ca
primă instanţă studenţii din disciplina lor. Ar putea fi dezvoltată
apoi chiar munca de asistenţă, ca şi la sate: fetele cooperând cu
posturile de experienţă ale Şcolii de asistenţă, băieţii lucrând în
atari posturi de înfiinţat. Doctorul Manuilă70 ar putea da desigur
unele sugestii" (Golopenţia, 1999: 279).
La fel cum la început echipelor monografiste le lipsea
exerciţiul comportamentului adecvat în mediul rural, la prima lor
ieşire au provocat stupoare şi echipele regale studenţeşti. "Eu am
fost primul, şi nu ultimul - relatează fostul şef de echipă, Gheorghe
Macarie71 - care, cu două săptămâni înainte de a ne muta la
Slobozia Pruncului, am făcut raport la Fundaţie că trei dintre
echipieri nu corespund. De unde ştiam eu că nu corespund? Că nu
aveam nici un regulament, nici un îndreptar, decât bunul simţ al
nostru, şi atunci am zis: nu corespund. Pot să fie ei buni în alte
activităţi. Dar, în activitatea pe care bănuiesc eu că trebuie să o
susţinem aici, nu sunt buni. Şi cine a venit în anchetă ca să testeze
dacă e adevărat, sau nu? Domnul Stahl. Când l-am primit, i-am
spus, 'domnule Stahl, eu nu sunt un om ambiţios. Eu am făcut
raportul, dvs. aţi venit să faceţi ancheta, am avut şedinţă cu toţii în
şcoală. Şi zic, eu pot să plec, dar păcat, toată echipa…' 'Stai, stai
liniştit să vedem ce spune fiecare.” După ce a spus fiecare, domnul
Stahl a zis: “toţi aceşti trei trebuie să vă faceţi bagajele şi să plecaţi
acasă'. - Care a fost motivul? - Motivul, după mine… ei se ţineau

41
seara de petreceri. Erau trei băieţi şi o fată. Pe fată, am intervenit,
şi pe urmă şi Stahl, s-o lăsăm. Medicinistă în anul V., care, dacă nu
era ea, poate că băieţii se linişteau. Ei stăteau şi petreceau seară de
seară, făcând zgomot în sat. Satul are legile lui care trebuie
respectate. Mai ales dacă te duci cu intenţia de a-l învăţa ceva. Că
altfel nu te ia în serios, şi te priveşte ca pe un domnişor care a venit
să se distreze la noi în sat. Ceea ce nu era adevărat. Noi ne-am dus
să-i învăţăm anumite lucruri, dar să învăţăm şi noi de la ei anumite
lucruri, fiindcă aveam ce învăţa fiecare. Şi atunci băieţii au plecat.
Doctoriţa, pe care ţin minte şi acum cum o chema – Cristina
Demian, bătrână şi ea acuma, drăguţă – a rămas în echipă, şi s-a
comportat bine până la sfârşit, când ne-am mutat în Sadova"
(AIORZ doc. XI: 7).
Din anul 1934, când au plecat primele 12 echipe
experimentale, numărul acestor grupuri de studenţi a crescut mereu
şi nu mai puţin aria preocupărilor colaboratorilor lui Gusti72.
După trei ani de organizare, de îmbunătăţirea tehnicilor de
lucru ale echipelor de studenţi şi de tehnicieni, Octavian Neamţu,
principalul ajutor organizator al lui Gusti se declara mulţumit:
"Întâlnirea dintre studenţime şi ţărănime a fost rodnică. Ceea ce nu
izbutise să facă administraţia cu teroare şi cu amenzi, ceea ce nu
izbutiseră nici partidele politice cu toate sutele lor de făgăduieli, au
izbutit studenţii. Echipa cu cei 10-15 de tineri ai ei: au câştigat
încrederea sătenilor şi i-au convins să lucreze potrivit cu
îndemnurile lor. De asemenea, ceea ce nu dăduseră nici cărţile, nici
revistele şi nici dezbaterile în congrese ori conferinţe, a izbutit să
facă satul: a arătat tineretului un ideal social, un plan de muncă
pentru o viaţă întreagă, munca pentru ridicarea satelor.
Naţionalismul, înţeles ani de zile numai ca dragoste de neamul tău
şi luptă împotriva străinilor, ia înţelesul pozitiv al muncii
constructive, pentru organizarea vieţii ţărăneşti în vederea
valorificării tuturor posibilităţilor lui spirituale şi economice. În
slujba acestui ideal social pune Fundaţia organizaţia Echipelor
Studenţeşti" (Neamţu 1936: 1033).

42
 Acest citat dintr-o lucrare a celui mai devotat colaborator al
lui Gusti în materie de organizare a muncii culturale a Fundaţiei
concentrează esenţa acţiunilor colaboratorilor Profesorului. Nu
succesul deseori relevat al echipelor regale este de reţinut, ci
sublinierea distincţiei între naţionalismul conceput ca "luptă
împotriva străinilor" şi cel "pozitiv al muncii constructive".
Această distincţie era accentuată în toată propaganda regală. Ceea
ce este interesant: publicaţiile coordonate de Gusti nu arătau
niciodată în mod deschis că patriotismul lor ar fi opus legionarilor.
Se poate demonstra că voluntariatul la ţară - pe lângă moda epocii -
era destinat să contracareze efectul propagandistic al acţiunilor
legionare. Faptul că rezultatele echipelor au fost propagate fără
ostentaţie şi fără adresă antilegionară a reuşit să atragă simpatia
multor cercuri de intelectuali, chiar şi de stânga73.
Noua strategie a Fundaţiei nu a însemnat abandonarea
totală a monografiei, nu a însemnat nici transformarea Institutului
Social Român într-o citadelă efectivă a ştiinţei care să asiste
reforma. Ceea ce putea fi prezentat ca o contribuţie la realizarea
misiunii Fundaţiei şi la promovarea ideologiei regimului carlist,
era susţinut automat de bugetul instituţiei. A apărut astfel, în 1934,
nu doar „Căminul Cultural” ca revistă de îndrumare a Fundaţiei,
dar şi "Curierul Echipelor Studenţeşti" care era instrumentul de
comunicare cu echipele aflate în campanie de vară. În anul 1936 a
fost scoasă şi "Sociologia Românească", o revistă accesibilă, scrisă
de tineri, pentru tineri. În acelaşi an a fost construit - tot din
bugetul Fundaţiei - Muzeul Satului Românesc, ca o "anexă" a unui
viitor "centru de cercetări sociale". După opinia lui H. H. Stahl
această instituţie "trebuia să aibă biblioteca respectivă, trebuia să
aibă seria de înzestrări pentru a uşura munca creatoare a oamenilor.
Adică trebuia să ai acolo fotografii necesari, dactilografele
necesare, statisticienii necesari, desenatorii, ca omul să poată veni
la acest centru şi să aibă toate instrumentele, ale secretariatului şi
ale tehnicităţii. Asta era una. Trebuia acolo să strângi tot materialul
existent pe problemele satului. Tot ce s-a publicat, să strângi din

43
ziare, să faci dosare. Trebuia să fie o muzeografie, fără îndoială,
fiindcă muzeul este şi el o lecţie, o prelegere, făcute nu cu vorbe, ci
cu exponate" (Rostás 2000: 159).
Dar, instituţia de cercetare de pe lângă Muzeul Satului
Românesc nu a mai luat fiinţă. După opinia lui Stahl însă Gusti nu
a abandonat ideea aceasta, dar "nu era posibil s-o faci. Era perioadă
de criză socială, nu putea să facă asemenea fundaţii de înaltă
cultură, centre de cercetări. Era la Institutul Social mai mult cu
numele şi cu dorinţa, dar ca să construieşti într-adevăr această
cetate de ştiinţă, trebuia şi oameni, şi bani, şi linişte" (Rostás 2000:
160).
În ciuda acestor nereuşite, mai mult ale lui Gusti decât ale
Fundaţiei, această instituţie îşi mărea numărul echipelor şi devenea
dintr-o organizaţie cvasiştiinţifică o mişcare de politică culturală
aplicată – cel puţin în retorica celor din anturajul lui Gusti. O
mişcare finanţată de rege, deci carlistă, dar cu sarcini concrete
formulate de Gusti şi colaboratorii săi. Odată cu instaurarea
dictaturii regale, în primăvara anului 1938, se iveşte ocazia de a
elabora Legea Serviciului Social, care pe lângă altele va transforma
munca prestată voluntar de echipele studenţeşti în muncă culturală
efectuată la ţară pentru toţi absolvenţii de universităţi şi şcoli
superioare.

44
 De la voluntariat la obligativitate

Dacă reîmprospătarea muncii culturale efectuate în şi prin

Fundaţia Regală a fost o idee veche a lui Gusti, nici organizarea
obligatorie a studenţimii pentru ridicarea satului – după cum am
mai menţionat – nu era o idee de dată recentă. Într-o anchetă din
anul 1927 Dimitrie Gusti făcea următoarea declaraţie: "Studenţii
concepuţi ca 'funcţionari sociali', cărora Naţiunea le-a încredinţat
cele mai importante interese ale ei, vor trebui să dea concursul lor
cald şi luminat prin organizaţiile lor judeţene, de pe lângă fiecare
universitate... Aceste cercuri vor trebui să fie obligate, prin Legea
învăţământului superior, a depune Senatelor universitare rapoarte
amănunţite despre activitatea lor. Profesorii universitari vor trebui
să dea studenţilor toate îndrumările în vederea desfăşurării
activităţii culturale la sate" (Gusti 1943: 522).
Există aparent o contradicţie între voluntariatul membrilor
Institutului Social Român, înscris în statutul Asociaţiei pentru
Studiul şi Reforma Socială, şi propunerea de a-i obliga pe studenţi
să presteze o muncă culturală la ţară, ca "funcţionari sociali". De
fapt, în concepţia etică şi politică a lui Gusti acestea erau concepte
complementare. Când era vorba de a-şi aduce contribuţia la opera
de unificare spirituală a naţiunii, Gusti nu ezita să ceară şi
sacrificii. Iată de ce Octavian Neamţu aprecia că "interesul trezit în
toate păturile sociale şi în toate regiunile ţării de către munca
Echipelor, aşa de nouă şi aşa de îndrăzneaţă în realizarea ei,
roadele pozitive câştigate în abia doi ani de muncă, încrederea
satelor şi dorinţa vie a lor înţeleasă din scrisori şi convorbiri, din
apeluri şi cereri, de a li se trimite Echipe, îndeamnă pe Profesorul
Gusti ca în iarna anului 1936, vorbind despre învăţămintele şi
perspectivele muncii Echipelor Studenţeşti, să propună
introducerea serviciului social obligator" (Neamţu 1936: 1035).
45
 Legea Serviciului Social în varianta sa încă neoficială a fost
redactată de H. H. Stahl şi Octavian Neamţu. Ambii au avut
experienţa şi a campaniilor monografice din perioada 1925-1931,
şi a organizării şi instruirii echipelor studenţeşti de muncă culturală
dintre anii 1934-1938. Ca atare, legea nu a fost adaptată din alte
părţi (chiar dacă asemenea legi şi organizaţii au existat şi în alte
ţări), ci a fost o decantare a experienţei proprii. A fost de fapt o
dezvoltare a Legii din 1933 a organizării culturii, îmbogăţită însă
cu experienţa acumulată de monografişti şi echipieri. Aplicarea
legii s-a bazat pe construirea unui sistem instituţional cu o ierarhie
cvasi militară, dar cu conţinut pedagogic multidirecţionat. Centrul
local al activităţii culturale a fost vechea instituţie74 reformulată,
Căminul Cultural, care reunea într-un consiliu toată elita satului.
Cea de-a doua instituţie importantă în cadrul acestui sistem a fost
Şcoala ţărănească, o invenţie daneză popularizată intens chiar de
către Gusti în anii ’20. Munca acestor instituţii locale cu direcţii
foarte precis stabilite urma să ajute echipele de tineri începând din
vara anului 1939.
Conform acestei concepţii, un tânăr care terminase o şcoală
superioară sau o facultate urma să fie obligat prin lege să presteze
o muncă de educaţie la ţară de 3-6 luni, o muncă culturală fără de
care nu i se va elibera diploma de licenţă. Într-un articol din
"Sociologie Românească" Dimitrie Gusti afirmă că această muncă
nu este necesară numai pentru săteni, ci în primul rând chiar
tineretului: "Organizarea nouă a Echipelor dă prilej tinerimii
cărturare, care va avea mai târziu, la maturitate, răspunderea
bunului mers al ţării noastre, să treacă prin focul regenerator al
muncii pentru sate. În sat, aceşti tineri cărturari, din toate
specialităţile, sociologi, medici umani şi veterinari, teologi,
agronomi, ingineri silvici, maestre de gospodărie, au câmp larg şi
măreţ deschis ca să-şi arate patriotismul lor activ şi constructiv de
acţiune concretă, practică şi binefăcătoare, ei au prilejul rar să-şi
poată arăta puterea de muncă şi energia creatoare de suflet nou şi
de stări româneşti. Organizarea Echipelor de muncă culturală la

46
sate, alcătuite din studenţi şi tehnicieni, devine astfel o nouă
metodă, metoda practică şi adevărată, pentru noua organizare a
vieţii româneşti" (Gusti 1946: 250).
După promulgarea de către Carol al II-lea a Legii
Serviciului Social, la 13 octombrie 1938, a început organizarea
aparatului care să conducă munca de coordonare a zeci de mii de
absolvenţi de şcoli normale, de asistenţă socială, de teologie, de
universitate, de agronomie şi medicină veterinară. Fiindcă sediul
Fundaţiei din strada Latină era prea mic pentru o întreprindere aşa
de mare, Serviciul Social s-a instalat în strada Cobălcescu, într-o
clădire imensă de 3 etaje. Pentru a-i îndruma pe viitorii licenţiaţi
care trebuia să-şi facă stagiul de muncă culturală, s-au organizat
încă din primăvară şcoli de comandanţi de echipe. În aceste şcoli
tinerii, viitori comandanţi de echipe – selectaţi cu oarecare
circumspecţie – erau pregătiţi nu numai pentru a conduce studenţii
în cele patru direcţii ale muncii lor, dar şi pentru a face faţă unei
vieţi paramilitare.
Unul dintre comandanţii de Serviciu Social, cu experienţa
echipelor Fundaţiei, Constantin Marinescu75 explică felul în care a
început munca la această instituţie: "Cum a început Serviciul
Social? Serviciul Social a început prin instruirea noastră, a
comandanţilor de şcoli. Eram în total vreo 30. Printre care numai 8
eram comandanţi de rangul l. Noi urma să devenim comandanţi de
şcoli. Eu am devenit comandantul şcolii de la Satu Mare. Aici am
instruit pe şefii de echipe care urmau să fie trimişi pe teren. Ce am
făcut? Ce au făcut cu noi la Stăneşti, la Feteşti, la Braşov şi în alte
tabere din acestea: instructaje de teorie sociologică, organizarea
satului, structura echipei, metoda monografică tot, tot, tot. Pentru
ca, după aceea, să-i luăm pe aceşti studenţi, să-i numim şefi de
echipe, şi lor să-i încredinţăm pe studenţii care terminau facultăţile
şi mergeau acum la sate" (AIORZ doc. VI: 53).
În timpul verii studenţii au fost repartizaţi în tabere pentru a
fi pregătiţi să iasă imediat pe teren, la ţară. În şcolile de
comandanţi prevala pregătirea teoretică, punându-se accent şi pe

47
educarea patriotică şi pentru condiţii de tabără. Atitudinea
studenţilor era diferită faţă de această instrucţie obligatorie.
Grosso modo absolvenţii provenind din clasa de mijloc şi din
vechea aristocraţie se supuneau de nevoie, dar cu mari rezerve, în
privinţa stilului şi utilităţii Serviciului Social. Astfel, de exemplu,
tânărul absolvent al Facultăţii de Drept din Cluj, Ernő Gáll, cu
toată simpatia pentru munca echipelor din anii 1934-1938, nu s-a
deplasat cu bucurie în tabăra de la Ceacova bănăţeană: "Am avut
sentimente contradictorii, pentru că pe de o parte ştiam că ajung
într-o tabără de pregătire care funcţionează cu disciplină
paramilitară. Deci, nu mi-a făcut plăcere, dar nu aveam ce face.
Totodată îmi era groază şi de serviciul de trei luni care-i urma,
fiindcă bănuiam că nu va fi vorba acolo de o adevărată muncă
ştiinţifică, ci de propagandă pusă în slujba dictaturii regale. Se
înţelege deci, că m-am dus cu mari reţineri, codindu-mă. Nu
vedeam aici un prilej de a face cercetare sociologică concretă. (...)
În general, am constatat că studenţii nu se duceau cu plăcere, o
considerau o obligaţie. Având în vedere că avea loc sub egida
dictaturii regale, nu am recunoscut, sau nu ni s-a permis să
recunoaştem trăsăturile relativ pozitive. Tinerii absolvenţi aveau
înainte de orice grija găsirii unui servici, nemaivorbind de
primejdia războiului ce sta să izbucnească" (Rostás 1988: 183).
Irina Sturza (căsătorită Pop)76, provenind dintr-o veche
familie aristocrată, dar absolventă – din noncomformism – a
facultăţii de agronomie, relatează despre programul de la şcoala de
comandante: "Era foarte strict. Adică sculatul de dimineaţă şi
prezentarea la ridicarea drapelului era foarte strictă. După, se făcea
gimnastică. Întâi era intrarea în careu, ridicarea drapelului şi după
aia aveam ora de gimnastică. După aceea aveam orele de curs, era
o plimbare în oraş, încolonate şi cu cântece patriotice. Ai să vezi
acolo77 câteva cântece... tâmpenii din astea. Pe urmă, după-masa,
aveam o oră de odihnă şi, după aia, program liber. Mai era câte un
curs şi după-masa câteodată... Când am terminat cursurile am dat
un examen şi cele care au avut notele cele mai bune, au fost

48
repartizate ca şefe de echipă. N-am fost dinainte pregătită şefă de
echipă. A fost pe baza rezultatului examenului de absolvire.
Examenul a fost destul de greu. Pentru că au încercat să bage în
capul nostru – ai să vezi acolo. Că ei veneau totuşi... erau sociologi
toţi, ori pentru noi sociologia nu exista. Nu mai ţiu minte ce
făceam duminica. Mai făceam câte o excursie. Am făcut una chiar
împreună cu echipa de băieţi, acolo unde este acum barajul de la
Vidraru, o zi întreagă. Băieţii erau în altă clădire. Una din colegele
mele era logodită, tot cu un coleg. Dar n-aveau voie să se vadă.
Erau oameni majori amândoi, dar nu avea voie să vină el, sau să-i
facă vizită. Ăştia au venit cu toată rigiditatea asta nazistă,
legionară. Pentru toţi a fost şocant" (AIORZ doc. XII: 4).
Chiar dacă scopul declarat al acestei şcoli a fost similar cu
pregătirea echipierilor din anii premergători, atmosfera internă şi
internaţională încărcată a mutat accentul de la munca cu sătenii la
munca cu studenţii. Absolvenţii din familii modeste, de la ţară
îmbrăţişau cu entuziasm Serviciul Social. Pompilia Mihăilă,
absolventă de la facultatea de drept din Iaşi a făcut şcoala de
comandante în primăvara anului 1939 şi a condus şcoala de
echipiere de la Turda. Cea mai plăcută amintire pe care o păstrează
din luna respectivă se referă la o deplasare făcută la Cluj: "Nu v-
am povestit că fiind la Turda, într-o duminică am luat legătura cu
şcoala de băieţi de la Cluj şi am stabilit o vizită la Cluj... Atunci
am fost prima dată acolo... Împreună cu comandantul şcolii de la
Cluj, inginerul Drăguşanu, am stabilit programul vizitei şi la data
stabilită, împreună cu toată şcoala, ne-am dus la Cluj, de data asta
cu autobuzele... Ne-au aşteptat la intrarea în oraş, am mers
împreună, şcoala de fete înainte, în formaţie militară. Şi am mers
până la parcul... se numea atunci Regele Carol, din Cluj, parcul
naţional al Clujului, unde şcoala de băieţi aranjase să vină
rezidentul, profesorul Coriolan Tătaru, care era rezidentul
Ardealului, împreună cu doctorul Haţieganu, care era preşedinte la
Fundaţie. Ne-am dus în parcul acesta, s-a făcut un mic program
comun, fete cu băieţi, a venit rezidentul, ne-am fotografiat cu el, a

49
venit şi doctorul Haţieganu, au venit împreună, am făcut un mic
program cu cântece, cu dansuri, ei au fost foarte încântaţi de
această reuniune, ne-au oferit bere şi covrigi, au adus butoiaşe de
bere, câte un pahar şi un covrig de fiecare, covrigi cu susan, ei au
plecat şi au spus că atunci când ne întoarcem – noi trebuia să ne
întoarcem seara – să trecem pe la rezidenţiat. Se făcuse seară, era
un crepuscul foarte frumos, o zi cu soare blând spre apus, şi oraşul
era cu toate luminile aprinse, era încă lumină şi luminile erau
aprinse, şi mi-aduc aminte că şcoala noastră şi şcoala băieţilor, în
formaţia aceea militară, am trecut în marş şi cântând în faţa
palatului rezidenţial care era foarte frumos..." (AIORZ doc. IX: 13-
14) .
Când, în 1981, H. H. Stahl şi-a publicat memoriile, a făcut
o critică severă stilului paramilitar al Serviciului Social, la
elaborarea căruia a lucrat din plin. Sociologul de bună credinţă –
după mărturia multora – se temea efectiv de golirea de ştiinţă
aplicată a Serviciului Social, în favoarea unui antrenament de
tabără care nu avea nimic în comun cu munca culturală la sate ce
trebuia să constituie adevărata sa finalitate (Stahl 1981: 391-400).
Această luare de atitudine după 40 de ani a iritat pe acei echipieri
pentru care această organizaţie a fost şansa ridicării din anonimat.
Pentru Constantin Marinescu, nepot de preot de la ţară, el însuşi
licenţiat în teologie şi litere, fervent participant la echipele regale
deja înainte de Serviciul Social, acest stil de tabără părea util:
"Cunosc problema. Când am făcut şcoala de comandanţi de la
Valea Vinului din Năsăud, Mihăilă78 a făcut un experiment cu noi.
El făcuse şcoală în Germania, şi a făcut medicină sportivă, nu doar
organizare de tabere. Era un tip extraordinar, Iacob Mihăilă. Şi a
făcut o experienţă cu noi: cine este în stare să suporte regimul pe
care-l vom impune aici – rămâne, cine nu, se duce acasă la culcuş.
Care era regimul? La şase fără un sfert era scularea în plină iarnă,
ieşeam cu o cămaşă pe noi la înviorare – cum se numea –, după
această înviorare mergeam la pârâu, ne frecam cu apă rece,
inclusiv zăpadă pe piept, pe spate, pe ceafă. (...) Ca la armată, dar

50
mai dur decât la armată. Care a fost experienţa? Într-una din după-
amiezi în marş am pornit către Şanţ, unde a rulat filmul acela pe
care Gusti l-a dus la expoziţie, Nunta din Şanţ. Am fost acolo la o
şezătoare. Ei bine, dom'le, tot satul îşi scuipa plămânii tuşind,
oameni obişnuiţi cu frigul, iar noi, grupul de 60 de inşi, n-aveam
nici pe dracul. Ei bine, regimul ăsta pentru Stahl a fost infernal. Nu
dom'le, nu a avut dreptate. L-am experimentat noi la şcolile pe care
le-am condus noi, dar şi în viaţa noastră personală. Eu am 72 de
ani şi fac gimnastica lui Iacob Mihăilă în fiecare dimineaţă
minimum 40 de minute şi mă simt ca atunci. Ştiu, am avut multe
discuţii cu profesorul Stahl, şi personal şi în grup, i se părea
infernal, de nesuportat" (AIORZ doc. VI: 51).
În 1936, când activitatea echipelor studenţeşti regale era în
toi, Golopenţia propune extinderea lor şi din motive politice,
prezentându-i lui Gusti unele sugestii "în perspectiva funcţiunii de
educare a tineretului din Universităţi pe care o au Echipele regale":
"Cred că această funcţiune e tot atât de importantă ca şi aceea de
educaţie a poporului. Două lucruri ar trebui făcute în această
privinţă: extinderea treptată a activităţii echipelor regale,
generalizarea treptată a participării într-însele şi obţinerea
obligativităţii participării într-o vară măcar la ele pentru obţinerea
unui titlu academic, odată ce vor exista posibilităţi de punere în
lucru suficiente. Un atare plan ar fi desigur pe linia intenţiilor
regale, el e şi în nota dorinţelor confuze ale tineretului. Aderenţii
Gărzii de Fier se recrutează în bună parte din băieţi de inimă de la
ţară care vor să se devoteze unei cauze 'naţionale'; fără a face caz
de lucru şi fără a intra în luptă cu Garda, care-şi are şi ea raţiunile
de a fi, cred că ştiu părerea Dv. şi a băieţilor dacă socotesc că ar fi
mai bine pentru clădirea României viitoare dacă tineretul ar trece
pe mâna noastră până la terminarea studiilor. Tehnica de
conspiraţii şi agitaţia politică poate fi învăţată destul de devreme în
'cuiburile' Gărzii sau în nucleele comuniste, înainte de asta ar fi
necesar să simtă toţi răspunderea pe care o au pentru destinele
neamului, să vadă cum se poate lucra efectiv. Orientarea dată astfel

51
tineretului ar însemna un aport nepreţuit: faptul că ar fi realizat
direct sub conducerea Regelui ar fi deosebit de însemnat.
Universităţile ar fi desigur bucuroase să neutralizeze prin
recunoaşterea unei atari instituţii acţiunea exclusiv politică a
centrelor studenţeşti şi a formaţiunilor politice. După ce educaţia
fizică a pătruns în Universităţi, drumul unei atari educaţii a
spiritului de răspundere faţă de neam e deschis. Rămâne să fie
dezvoltat începutul de acum şi creată capacitatea de a pune în lucru
5 000 - 6 000 studenţi într-o vară, senatele universitare vor declara-
o cu uşurinţă obligatorie" (Golopenţia 1999: 278-279).
La fel, în competiţia pentru popularitatea lui Carol,
Serviciul Social s-a angajat şi în realizarea unui obiectiv mai
durabil – satul model –, al cărui actor principal a fost Gheorghe
Focşa: "... în ultimii doi ani, în '38-'39, Fundaţia mi-a pus în spate o
lucrare mai grea, mai deosebită, construirea unui sat model în
Oltenia, Dioşti-Romanaţi. Acolo s-a întâmplat un incendiu, pe
furtună. Focul a izbucnit de la o joacă de copii cu chibriturile la
şura de paie şi de coceni. Pe furtună. Şi s-au distrus multe,
gospodării întregi, vreo 60, dintr-un capăt la altul, în partea
centrală a satului, de la Răsărit la Apus. Şi s-a făcut alarmă, a fost
Vodă acolo, a dat un prim ajutor sinistraţilor. A doua zi, a treia zi
s-a dus cu maşina acolo. Şi a dat un sfert de milion drept ajutoare
ţăranilor, ca să compenseze pagubele, dar şi pentru reclamă. Când
a venit la Bucureşti, l-a chemat pe profesorul Gusti, care era
directorul general al Fundaţiei atunci, şi i-a zis: 'Voi la Dioşti să-mi
faceţi un sat model'. Era ideea elaborată în cadrul Şcolii mai
dinainte, dar era o vorbă nedefinită, sau definită teoretic, fără
corespondent practic. Profesorul Gusti, din armata aceea de
inspectori, mai în vârstă decât mine, celebrităţi unii dintre ei, m-a
chemat la el... Nici azi nu ştiu de ce s-a orientat către mine, şi mi-a
zis: 'Mergi la Dioşti, stai două-trei zile sau cât vrei, cât ai nevoie,
studiezi posibilitatea de-a face acolo un sat model, şi te-ntorci şi-
mi faci un raport'. Am stat, am adunat obştea lângă mine, am
vorbit, am primit un răspuns entuziast, mi-am făcut o serie de

52
însemnări, am venit şi am făcut un raport, bătut la maşină, pe 20 de
pagini, şi l-am predat. Profesorul l-a citit şi pe urmă mă cheamă,
zice: 'Acuma te duci şi îl faci.' N-am avut încotro, a trebuit să
accept. Eram deja angajat şi în Fundaţie..." (AIORZ doc. VII: 65).
Este semnificativ că în ciuda creşterii tensiunii interne şi
internaţionale, în ciuda aservirii Serviciului Social unor scopuri
propagandistice (sau tocmai de aceea?), Gusti şi colaboratorii
sociologi lucrau intens la pregătirea Congresului Internaţional de
Sociologie, convocat pentru data de 29 august 193979. Şi
Gheorghe Focşa, şeful de şantier a fost mobilizat pentru a scrie o
comunicare, dar fiindcă Gusti voia să le arate participanţilor străini
şi alte realizări decât comunicările, l-a trimis înapoi la Dioşti pe
tânărul său colaborator cu sarcina expresă: "Te întorci la Dioşti,
şantierul nu merge cum trebuie, trebuie să fie gata lucrările satului
model pentru congres" (AIORZ doc. VII: 66).
După cum se ştie, nici congresul nu a avut loc, nici
aplicarea cunoştinţelor dobândite de echipieri nu a fost pusă în
practică. Echipele nu s-au mai deplasat în sate din cauza războiului
care izbucnise tocmai atunci, la 1 septembrie 1939. Paralel, sub
presiunea unor personalităţi din jurul său, Carol al II-lea a fost
convins de necesitatea suspendării Serviciului Social, ceea ce s-a şi
întâmplat la 13 octombrie 1939.
Cum poate fi definit acest an al Serviciului Social, an al
uniformei şi al disciplinei paramilitare? După părerea mea,
definiţia lui H. H. Stahl este unilaterală. Serviciul Social – spune el
– „a fost o încercare de a pune la punct tehnici de intervenţie, de
acţiune culturală, şi un mijloc de a educa o nouă generaţie de
profesionişti" (Rostás 2000: 160). Această definiţie reflectă scopul
pentru care a depus efort la rândul său şi Stahl. În realitate însă
aceasta a fost o experienţă organizaţională mult mai complexă care
întrunea şi inginerie socială, şi elemente de contramişcare regală
îndreptată împotriva mişcării legionare.

53
 După descrierea formelor de organizare prin care s-a
manifestat Şcoala, ca o concluzie la prezentul capitol consider
necesară abordarea unui fenomen relativ ascuns privirii
superficiale. Acesta se regăseşte în unele mişcări, curente
intelectuale care, aidoma mişcărilor religioase sau politice,
hiperbolizează acţiunea şi neglijează obiectivul pentru care au fost
iniţiate. Organizaţiile ştiinţifice şi culturale conduse de Dimitrie
Gusti prezintă şi din acest punct de vedere un paradox. Deşi au fost
planificate raţional, acţiunile de cercetare de început nu au dat
rezultate importante. Ceea ce este interesant: Gusti nu se considera
frustrat din această cauză. Pe el nu rezultatele imediat publicabile îl
interesau, ci socializarea a cât mai mulţi intelectuali şi studenţi cu
munca pentru sat.
Primele două ieşiri pe teren, la Goicea Mare (1925) şi la
Ruşeţu (1926), nu puteau să fie altceva, decât luarea de contact cu
satul, fără pretenţia unor rezultate publicabile. (Cu toate că un prim
articol de sociologie juridică - al lui Stahl - de acolo s-a inspirat şi
atunci a fost scris.) Campania de la Nerej (din 1927) a fost deja
mai bine pregătită metodologic, dar dublarea-triplarea numărului
participanţilor nu a adus decât un plus de experienţă în domeniul
organizării. (Monumentalul Nerej, un village d'une région
archaïque a fost realizat cu aportul unui mic număr de specialişti,
conduşi de H. H. Stahl, în 1938.) În vara următoare, în 1928, Gusti
s-a deplasat la Câmpulung Moldovenesc cu un efectiv mai mare.
Nici din această campanie nu au rezultat decât 2-3 articole. Dar,
după această campanie, colaboratorii cei mai apropiaţi ai
Profesorului au sugerat că ar fi timpul ca monografia, executată la
nivel profesionist, să se deosebească de campaniile de introducere
a studenţilor în cercetarea socială. Se punea, de fapt, problema
profesionalizării meseriei de sociolog şi a impunerii acesteia prin
publicaţii. Este interesant de văzut că Gusti nu-i îndemna la
finalizare şi publicare pe tinerii săi colaboratori. În 1929, la Drăguş
a invitat aproape o sută de participanţi, şi – deoarece se strânsese

54
un material imens şi valoros – colaboratorii au cerut insistent să
facă o pauză în privinţa campaniilor, iar vara următoare să fie
dedicată unei campanii de completare. După cum se ştie, în 1930 a
urmat Runcu (Gorj), şi în 1931 Cornova (Orhei). Abia în '31 şi '32
s-a ajuns la realizarea unor campanii de completare pentru Drăguş.
Conducătorul Şcolii a fost cel mai bine caracterizat de
Mircea Vulcănescu, unul dintre discipolii săi cei mai talentaţi şi
mai devotaţi, care nota următoarele: "Un duh neastâmpărat,
iscoditor, veşnic mobil, îl îndeamnă să născocească veşnic lucruri
noi, mereu altele, programe noi, instituţii noi, activităţi noi. Alături
de el oamenii cei mai tenace se uzează repede, şi ideile cele mai
fecunde, la fel. Căci oamenii, ca şi ideile, nu se maturizează la el,
deosebit de activitatea lor făptuitoare, ci chiar în cursul făptuirii
lor. Îndată ce s-au maturizat, fiecare devine autonom, integrându-
se, de bunăvoie, mai departe, în lucrarea comună. Chiar instituţiile
pe care Dimitrie Gusti le întemeiază, de îndată ce devin viabile, îşi
dobândesc autonomia. Câte creaţii de-ale lui, n-au ajuns astfel să
facă faima altora? Dar ce importă? Vin îndată altele la rând"
(Vulcănescu 1936: 1246).
Ar fi greşit să explicăm această atitudine exclusiv prin
componente ale personalităţii Profesorului. Este adevărat că Gusti
era foarte exigent în munca ştiinţifică, şi poate şi din această cauză
nu şi-a terminat niciodată tratatul de sociologie. A fost, de fapt,
mult mai interesat de atragerea în cunoaşterea satului a unui număr
cât mai mare de intelectuali, studenţi în primul rând, decât de
scrierea unor opere docte. Nu trebuie să uităm, că el a pus un
accent la fel de mare pe acţiune culturală, ca şi pe cunoaştere.
Adică, am putea considera că acţiunea pentru el nu trebuia să fie
condiţionată de cunoaştere academică. Gusti nu împiedica pe
nimeni să ajungă sociolog profesionist, ba dimpotrivă, îl ajuta din
răsputeri, dar când era vorba de alocarea unor resurse, înclina mai
mult spre o nouă campanie, decât spre finalizarea în publicaţii a
lucrărilor.

55
 Când a devenit director general al Fundaţiei Culturale
Regale "Principele Carol", Gusti a pornit campaniile de muncă
culturală la sate, în care cercetarea avea o anvergură mai mică, şi
se preconizau rezultate imediate şi cuantificabile. Dar, la fel ca în
anii '20, în care numărul participanţilor a sporit aproape de opt ori,
acum, între 1934 şi 1939, numărul – de data aceasta al echipelor –
a crescut de peste zece ori. Dacă parcurgem rapoartele sintetice,
volumul de muncă este impresionant în sine, dar nu în raport cu
numărul satelor (15 mii). Este cert, că nu rezultatele punctuale, ci
semnificaţia lor intens mediatizată a fost mai importantă. Nu numai
fiindcă acţiunile vizau, în primul rând, educaţia patriotică a
ţăranilor, ci deoarece au făcut-o în cultul lui Carol al II-lea.
Cei care i-au reproşat sau îi mai reproşează lui Gusti
această predilecţie pentru lărgirea acţiunilor, fără finalizarea lor,
pentru inventarea a noi şi noi acţiuni, neurmată de definitivarea lor,
uită că Profesorul, ca orice intelectual al tranziţiei - după cum l-a
surprins în acelaşi studiu Mircea Vulcănescu - era nerăbdător:
"Pentru el, timpul nu iartă. Creaţia este pentru timp. Nu pentru
eternitate. Ce poţi să faci, fă îndată! Dar neastâmpărul său creator
nu se mărgineşte numai să scrie cărţi şi să antreneze oamenii după
sine. Firea lui e setoasă de ordine şi realitate. Ce s-a închipuit,
trebuie imediat concretizat în faptă" (Vulcănescu 1936: 1246). Iar
cei care zâmbesc zeflemitor de utopismul lui idealist, uită că
vocaţia de sociolog, de cercetător al realităţii s-a născut şi s-a
instituţionalizat în cadrele create de Gusti.

56
 II. VECINĂTĂŢILE ŞCOLII GUSTIENE

Chiar dacă numeroase şi importante şcoli de sociologie

organizaţională şi de sociologia ştiinţei au neglijat rolul mediului,
preocupările pentru această dimensiune au fost prezente în
sociologia de la începutul secolului. Se ştia, bunăoară, că
organizaţiile nu sunt nişte grupuri izolate, că mediul influenţează
obiectivele, structura şi, până la urmă, chiar soarta organizaţiilor.
Dar, numai în ultimii 30-40 de ani asistăm la ridicarea mediului la
rangul de variabilă fundamentală. Dacă organizaţiile sunt definite
ca sisteme deschise, relaţiile cu mediul sunt definitorii pentru
însăşi existenţa organizaţiilor.
Mediul organizaţional al Şcolii gustiene merită să fie
abordat în lucrarea de faţă într-un capitol de sine stătător, mai
articulat, decât abordările în maniera "influenţei social-politice şi
economice" din anii '60. Segmentele nu le voi prezenta după
criterii apriorice, ci le voi trata în funcţie de importanţa lor. Iar
importanţa, ponderea reiese din cercetarea efectuată. Urmând
sfatul lui Perrow, voi aborda mediul Şcolii analizând mai întâi
nivelul superior, iar pe urmă pe cel inferior organizaţiei (Ch.
Perrow 1994). Ca atare, voi aborda mai întâi influenţa puterii, şi pe
urmă pe aceea a comunităţilor rurale. În continuare, dar nu în
ordinea importanţei, voi prezenta rezultate cu privire la investigaţia
legăturii Şcolii cu mişcarea legionară, cu sociologi, oameni de
cultură străini şi cu persoane şi organizaţii colaterale.

57
 Sub semnul Coroanei

Încep analiza mediului organizaţional al Şcolii gustiene cu

puterea din mai multe raţiuni. În primul rând, Gusti de la bun
început a implicat statul, elita politică a vremii în Asociaţia pentru
Studiul şi Reforma Socială. Nu împotriva, nu paralel cu aceste
entităţi vroia să studieze şi să reformeze organizarea satului, a
culturii şi a învăţământului românesc. Tocmai din această cauză
aştepta, cerea sprijin pentru organizaţiile şi acţiunile sale din sfere
sus-puse, adică de la nivele mai înalte decât organizaţiile lui.
La începutul anilor ’20, sponsorizarea organizaţiilor lui
Gusti a fost slabă şi difuză. Prin Institutul Social Român însă Gusti
stabilise relaţii amicale cu personalităţi din toate partidele ţării.
După cum mărturisea Stahl, Profesorul izbutea să adune banii
necesari campaniilor "te miri de unde". Pentru perpetuarea
ajutorului a fost nevoie de publicitatea de care vom vorbi mai
încolo. Practicile de legitimare şi scopul ştiinţific al campaniilor nu
se suprapuneau decât în mică măsură. Primele se rezumau doar la
descoperiri de artă populară şi gesturi de asistenţă medicală,
juridică şi economică, dar aceasta era suficient pentru acoperirea
cheltuielilor de campanie. Dar, nu mai mult.
Abia în 1930 se deschide o perspectivă de finanţare pentru
planurile lui Gusti. În primul rând Profesorul fusese investit cu
funcţii în conducerea unor mari organizaţii de stat, iar prin acestea
putea obţine sprijin pentru activitatea de cercetare. Mai însemnată
a fost însă asistenţa acordată de Monarhie. Iată cum descrie
Emanoil Bucuţa, în stilul apologet al perioadei, natura
"colaborării" dintre Carol al II-lea şi Dimitrie Gusti: "În nimic nu
se vede însă mai limpede caracterul şi puterea acestei epoci de
înrâurire, decât din legătura care s-a făcut între pilda Institutului
Social Român şi acţiunea la sate a Fundaţiei Culturale "Principele
Carol". Încă din 1930 M. S. Regele binevoia să primească
preşedinţia de onoare a Institutului, iar în 1934 a numit pe dl. D.
58
Gusti, preşedintele activ, director general al Fundaţiei Culturale
Regale, întâia născută şi poate cea mai dragă. De când se schiţează
în 1921 întâiul plan al unei case a Culturii Poporului, gândită până
în amănunt de Principele Moştenitor Carol, ca o unealtă de ridicare
a ţării după război, dar realizată numai treptat şi fragmentar,
preşedintele Institutului Social Român fusese chemat s-o
organizeze şi s-o conducă. Drumul era de-atunci deschis. Acum
venise prilejul recâştigării unui timp pierdut şi al îndreptăţirii marii
încrederi regeşti pusă în omul de ştiinţă. De aceea, când M. S.
Regele Carol al II-lea a luat hotărârea să se lucreze de-a dreptul
între ţărani prin echipe studenţeşti cu un program menit să
pătrundă şi să dezlege problemele de căpetenie ale obştei
româneşti, experienţa de ani de zile a Institutului Social Român s-a
arătat ca un adevărat rezervor de adevăruri, de constatări şi de
metode, din care se putea lua cu mâini pline" (Bucuţa 1936: 592).
Chiar şi din acest fragment ne putem da seama că sprijinul lui
Carol ar fi apărut mai devreme, când Gusti a fost instalat ca
director al unei mari instituţii de îndrumare a culturalizării satului,
Casa Culturii Poporului. Plecarea în "bejănie" a principelui a
amânat planul sine die. Însă revenirea lui Carol al II-lea la tron nu
l-a găsit pe Gusti nepregătit. Având experienţa a şapte campanii
monografice, ca ministru a putut să dezvolte o lege a Fundaţiilor
Regale care să fie în consens atât cu doctrina culturală regală, cât şi
cu propriile sale planuri.
Pentru a explica mediului politic şi intelectual importanţa
monografiei, Gusti a construit o adevărată teorie a etapelor de
aplicare a sistemului său, în care se constată că perioada de
cercetare monografică a adus suficientă experienţă, încât a venit
timpul acţiunii culturale. "Astăzi - scria Octavian Neamţu - prin
Fundaţia Culturală 'Principele Carol', gândirea sociologică, etică şi
politică a Profesorului Gusti, adaptată idealurilor sociale şi
spirituale formulate de Rege, precum şi dorinţei regale de a ajuta
satele potrivit cu nevoile actuale ale ţărănimii stă la temelia unei
mişcări sociale care lucrează asupra ţării întregi. Principiile

59
călăuzitoare ale noii munci culturale la sate au fost formulate de
Maestatea Sa Regele Carol a II-a la redeschiderea Fundaţiei într-o
cuvântare puternică în care hotărăşte scopul, caracterul, mijloacele
şi rolul Său în munca instituţiei Sale astfel: 1) Reforma agrară, prin
împroprietărirea ţăranilor şi acordarea votului obştesc, nu sunt
suficiente pentru aşezarea pe temelii trainice ale Statului românesc;
2) Reformele politice şi economice trebuie întregite printr-o muncă
de îndrumare spirituală; 3) Munca de îndrumare spirituală trebuie
făcută coborând la sate şi amestecându-ne în viaţa de fiecare zi a
ţăranului; 4) Reforma spirituală a satelor este o lucrare de lungă
durată; 5) Munca culturală la sate cere suflet şi jertfă; ea va fi
făcută de tineret; 6) Instituţia locală pentru ridicarea satului este
Căminul Cultural, organ de 'tutelă morală' asupra satului; 7) Munca
culturală urmăreşte ridicarea individului şi a comunităţii, dar a
individului pentru comunitate; 8) Conducătorul şi îndrumătorul
suprem al Fundaţiei rămâne Maestatea Sa Regele" (Neamţu 1936:
1029).
Relaţia lui Gusti cu Carol al II-lea nu a avut caracterul unui
contract impersonal, în sensul unor relaţii codificate birocratice
apusene, în care cineva deschide nişte linii de finanţare pentru
anumite servicii. Aş spune – exagerând în mod voit – că era vorba
de relaţia de vasalitate dintre un monarh luminat şi un mandarin
învăţat. Această relaţie se baza pe încredere personală, nu pe
reguli, reglementări. În acest sens este semnificativă mărturia lui
Stahl: "Fundaţia Regală 'Principele Carol' era veche, făcută anume
pentru acţiune culturală la sate. Cu o linie clar haretistă 80. Cu
Mugur şi cu doctorul Voiculescu încercaseră să facă ceva. Gusti a
venit cu o nouă concepţie, dar linia era de mult trasată de Vodă
Carol. Avea această ambiţie, să fie un fel de Brâncoveanu al
culturii româneşti. Păcat că omul avea mari defecte, că altfel era
plin de calităţi. Ciudată făptură. Foarte ciudată. (...) El avea, în
Fundaţie, în afară de relaţiile cu Gusti, doi oameni cu care avea
legături, cu Victor Ion Popa81 şi cu mine. Victor Ion Popa era un
fanatic al lui Carol. Eu, nu. Dar el, da. Vodă Carol considera că

60
această echipă, Popa – Stahl, este cea mai eficientă din toate. Eu
am fost profesor în şcoala lui Mihai82. Să-l învăţ pe Mihai cam
despre ce era vorba în probleme de acţiune culturală. Şi relaţiile cu
el erau foarte interesante, în sensul că-ţi dădeai seama că are o
mulţime de calităţi. De pildă, a trebuit să mă duc în Valea
Doamnei. ‚Unde te duci, Stahl?’ În Valea Doamnei. ‚În Valea
Doamnei? Să nu iei contact cu popa cutare! Futu-i mama lui de
popă, e un măgar! Să iei contact cu Vică Pogoreanu!’ Până la
asemenea detalii mergea, cunoştea lumea de pe valea aceea, cu
cine pot să am relaţii, înjura de mamă, normal, însă spunea aceste
lucruri precis. Sau, îmi aduc aminte, când lucram la Muzeul
Satului, venea să vadă cum merg lucrurile. Şi îi spuneam atuncea:
am vrea să ne întindem şi în locul cutare şi cutare şi cutare, însă
este aici un gard şi Dombrovschi – primarul, nu ne dă voie să-l
dărâmăm. Vodă Carol a ridicat un picior, l-a pus pe gard şi l-a
trântit la pământ. ‚Să-i spui că eu l-am dărâmat!’ (...) Astea erau
relaţiile pe care le aveai cu el. Foarte umane. Directe. Fără nici un
fel de încercare de a face uz de prestigiul lui, era – cum să spun eu
– erai colaborator cu el, aşa simţeai" (Rostás 2000: 110-111).
Acest portret, această relaţie între un suveran şi Şcoala gustiană are
multiple semnificaţii. În primul rând trădează un paternalism regal,
acceptat firesc, ba chiar cu admiraţie de intelectuali. Imixtiunea în
cercetarea de teren, sprijinirea construcţiei Muzeului Satului şi prin
gesturi pe cât de teatrale, pe atât de discutabile din punct de vedere
juridic, denotă o atitudine de tutore faţă de gustişti. În al doilea
rând – prin supravieţuirea acestei imagini – putem înţelege
dăinuirea peste decenii a mentalităţii de “funcţionar de stat” a
intelectualilor (nu numai români).
Pe baza acestei relaţii Gusti putea să întreprindă aproape
orice. Se putea mări an de an numărul echipelor studenţeşti. Se
ivise posibilitatea reluării monografiilor vechi şi extinderea lor la
regiunile înconjurătoare, de la Nerej la Vrancea, de la Drăguş la
Făgăraş. Au fost demarate şi alte monografii noi, ca cele de la
Şanţ, Clopotiva şi plasa Dâmbovnic. Acum, în sfârşit, s-a realizat

61
planul mai vechi al tinerilor monografişti de a avea o revistă a lor,
„Sociologie Românească”. La îmbogăţirea infrastructurii
comunicaţionale a Fundaţiei a contribuit şi apariţia publicaţiilor
periodice „Curierul echipelor” şi „Curierul Căminului Cultural”, şi
practic a tuturor volumelor de sociologie şi de muncă culturală
începând din 1934 până în anul 1948. Tot atunci putea fi demarată
– ţinându-se cont de sistemul gustian – redactarea monumentalei
Enciclopedii a României, concepută în şapte volume (şi din care au
apărut, în 1938-1939, patru). Şi nu s-ar fi putut ridica doar în
câteva luni Muzeul Satului din Bucureşti, dacă fondurile nu ar fi
fost nelimitate.
Dacă la început, pornind din 1920, propunerile lui Gusti
vizau în primul rând ridicarea satului, odată cu numirea sa în
fruntea Fundaţiei a avut loc o mutaţie sensibilă. Octavian Neamţu
citează cuvintele regelui denotând intenţia "realizării unei duble
transformări: a ţăranilor şi a intelectualilor": "Prin chemarea făcută
tineretului studenţesc să vină alături de Mine ca să încercăm o
întreprindere sănătoasă a satelor noastre, am urmărit două scopuri:
Am urmărit mai întâi scopul cel mare de a face ceva pentru satele
noastre şi pentru ţăranii noştri. Dar am mai urmărit un alt scop,
acela de a arăta tineretului nostru care este calea sănătoasă a
muncii şi a surplusului de energie." În aceeaşi scriere Neamţu
citează din îndemnul regelui, rostit la plecarea pe teren a echipelor
regale, în 1934: "Sper că sunteţi toţi convinşi de munca ce vi se
cere. E adevărat că este o muncă de sacrificiu, dar trebuie să fiţi
convinşi că este o muncă adânc rodnică şi folositoare ţării. Nu
plecaţi acolo ca să faceţi o muncă de paradă, ci vă duceţi în acele
colţuri pierdute de ţară ca să întreprindeţi o lucrare de fiecare clipă,
o lucrare migăloasă dar o lucrare care trebuie să lase urme trainice
în fiecare sat... Va trebui să treceţi din casă în casă, să vorbiţi cu
fiecare, să-i îndrumaţi şi sfătuiţi. Voi nu veniţi cu puterea
pumnului; voi trebuie să veniţi cu puterea inimii şi puterea
convingerii. Numai vorbind, arătând fiecăruia ce trebuie să facă, îi
veţi putea îndruma" (Neamţu 1936: 1033-1034). Aceste intervenţii

62
regale denotă că strategia de educare a satului este importantă prin
munca tinerilor grupaţi în echipele regale ale Fundaţiei, ca atare,
conduşi şi inspectaţi de colaboratorii lui Gusti. Şi, cine cunoaşte
activitatea „voluntară” a legionarilor, va înţelege de ce a ferit Carol
al II-lea echipele regale de "munca de paradă".
Din anul 1934 a început o competiţie surdă, dar reală între
legionarii care foloseau "puterea pumnului" şi echipierii regali,
înarmaţi cu "puterea convingerii". Era evident pentru oricine –
chiar dacă presa Fundaţiei n-o mărturisea – că sporirea numărului
de echipe trimise vară de vară constituia o metodă pentru a
canaliza energia tinerească spre a activa sub protecţia regelui şi sub
îndrumarea colaboratorilor lui Gusti. Şi fiindcă lupta dintre forţele
aliate cu Carol şi legionari s-a înteţit de-a lungul anilor, în 1938
regele – după preluarea puterii – a promulgat Legea Serviciului
Social, pe care Gusti şi colaboratorii săi o promovaseră anterior.
Prin această lege Carol a subvenţionat şi mai mult organizaţia
condusă de Gusti. Miza era, pe de o parte, înrolarea tuturor
absolvenţilor de facultate în altceva, decât în cuiburile legionare,
şi, pe de altă parte, demonstrarea grijii paterne purtate de Carol
viitorului tineretului ţării. Serviciul Social nu era însă o organizaţie
de binefacere pentru sufletul studenţilor şi al ţăranilor. Chiar dacă
formal nu a fost inclus ca o organizaţie subordonată Frontului
Renaşterii Naţionale, din jurnalul lui Carol reiese pregnant
misiunea acestei creaţii gustiene: "Pe urmă, îl chem pe Giurescu83
şi, împreună cu Argetoianu, discutăm asupra F.R.N. Are idei clare
şi văd că vede foarte bine problema. Vede că, fără a cădea în
păcatele partidelor tradiţionale, trebuie să alcătuiască un organism
care să facă legătura între popor şi guvernanţi, un organism prin
care orice acţiune de guvernământ trebuie să fie difuzată şi
explicată până la ultimul colţ al ţării. Argetoianu propune ca să se
puie în aceasta la contribuţie şi Serviciul Social. Giurescu fiind un
colaborator al acestuia, va pricepe uşor acest punct de vedere"
(Carol al II-lea 1997: 235).

63
 Fără a minimaliza importanţa modernizării vieţii ţăranilor,
dar după instalarea dictaturii regale pentru Carol a devenit mult
mai importantă organizarea tineretului. Iar organizarea tineretului
în echipe de Serviciu Social era primordială în raport cu conţinutul
în sine al serviciului. Era evident pentru oricine că organizarea
paramilitară, împrumutarea unor gesturi legionare, însă fără
mistica şi limbajul legionarilor, nu viza altceva decât contracararea
acestei mişcări concurente. Se credea că atracţia Gărzii de Fier va
fi diminuată dacă tineretul universitar va găsi în Serviciul Social
aceleaşi forme de organizare, crezându-se, totodată, că tinerii
gardişti sau simpatizanţii legionari, odată înrolaţi în acest serviciu
obligatoriu, vor fi neutralizaţi de ceilalţi.
Prin introducerea Legii Serviciului Social Gusti şi
colaboratorii (dar, de fapt Carol) au repurtat o victorie tacită asupra
legionarilor. Au reuşit să ofere tinerilor un ritual, o gestică la modă
în cadrul echipelor Fundaţiei. Acest succes a fost însă doar aparent.
Se pare că licenţiaţii legionari încadraţi în echipe au fost cei care i-
au contaminat pe ceilalţi echipieri. Acest fapt l-a determinat pe
Carol al II-lea să suspende, cu părere de rău, Legea Serviciului
Social: "Miercuri, 11 octombrie 1939. (...) astăzi mi-am călcat
oribil pe inimă înaintând lui Argetoianu cererea de suspendare a
Serviciului Social. Legea o fi fost defectuoasă, dar opera în sine a
fost cât se poate de frumoasă şi am crezut cu toată puterea într-
însa. Cu toată această suspendare, opera, în mai redus, va trebui să
continue şi va continua prin Fundaţia 'P/rincipele/ Carol'. Clipele
astea au fost triste şi dureroase". "Vineri, 13 octombrie. E o zi
tristă pentru mine. Se pune în aplicare suspendarea Serviciului
Social. Ceea ce visasem, ceea ce fusese un ideal pe care-l
întrezăream din vremuri de bejănie a fost îndepărtat din cauza unor
nemulţumiri pe cari eu continui a le considera ca fictive şi cari,
desigur, au fost pricinuite de o prea mare dorinţă a lui Gusti de a
face bine. L-am frânat cât am putut, dar tot mi-a scăpat printre
degete..." (Carol al II-lea 1997: 244-246).

64
 Din cele de mai sus rezultă că "mişcarea", iniţiată de
Dimitrie Gusti şi pentru Carol al II-lea, a fost serios pusă în pericol
de către legionari chiar din interiorul ei. Acest eşec nu a fost însă
recunoscut de Gusti, care a republicat Legea Serviciului Social şi
după război. (Se pare că în opinia lui Gusti Serviciul Social nu a
fost infirmat de practică, ci interzis sub presiunea dreptei extreme,
mai ales că a fost apreciat şi de preşedintele Roosevelt cu ocazia
întrevederii particulare din 1939.) Dar, se pune întrebarea, de ce n-
a reuşit mişcarea să evite acest deznodământ? Este oare suficientă
interpretarea regelui despre infiltrare? După părerea mea, dacă
şcoala sociologică prin adunarea voluntară a tinerilor în jurul lui
Gusti a fost autentică, atunci mişcarea echipelor regale nu a fost,
iar „armata” de funcţionari ai Serviciului Social cu atât mai puţin..
A fost un produs al epocii, al unei strategii disperate de a
moderniza, de a omogeniza populaţia, combinată cu o campanie
surdă de a învinge un duşman politic aparţinând extremei drepte.
Un duşman care avea de peste un deceniu experienţa luptei
clandestine nu putea însă fi învins de o contramişcare asistată de
sociologi de bunăcredinţă – chiar finanţată de la buget.
Penetrarea echipelor de către Legiune, declanşarea
războiului au fost constrângerile pentru care Carol al II-lea a
suspendat activitatea Serviciului Social. După demisia lui Gusti din
fruntea Fundaţiei, aceasta a revenit la structura sa iniţială, sub
conducerea lui Octavian Neamţu. Chiar dacă prin aceasta Şcoala
sociologică s-a despărţit de munca culturală de la sate, Fundaţia a
avut un rol fundamental în finanţarea operelor gustiştilor 84. Şcoala
sociologică prin ISR şi Seminarul de sociologie îşi continua
activitatea de "birou". Guvernarea Antonescu nici nu a sprijinit-o,
nici nu a persecutat-o. Colaboratorii lui Gusti au fost angajaţi în
număr mare la Institutul Central de Statistică, unde munca de
cercetare de teren – în condiţiile războiului – a fost axată pe
identificarea românilor de dincolo de râul Bug85. Ori aceasta nu
poate fi considerată ca sprijin din partea puterii, ci ca mobilizarea
experţilor în scopuri politice actuale.

65
 După 23 August 1944 puterea nu a dat atenţie propunerilor
lui Gusti, ba mai mult, în 1948 a fost desfiinţată nu doar Şcoala,
dar însăşi sociologia. Este cunoscută soarta ulterioară a
monografiştilor, iar în privinţa destinului personal al şefului şcolii
este suficient să cităm aici – fără comentarii – însemnarea din 31
decembrie 1953 din jurnalul lui G.T. Kirileanu86: „Mare surpriză.
Primesc scrisoare (carte poştală) de la D. Gusti, care în pragul
Noului An, gândul lui se îndreaptă spre mine, prieten din anii de
studenţie. Este bolnav. Pentru a-şi duce existenţa, lucrează la o
cooperativă meşteşugărească din apropierea Capitalei [comuna
Căţelu] care confecţionează jucării de cauciuc pentru copii. Orarul
de lucru pe timp de iarnă este de la orele 5 la 23. Iată ce face
regimul comunist cu oamenii mari de cultură ai neamului
românesc!” (Kirileanu 2004:248).

66
 „Coborârea” în sat

De vreme ce toate programele gustiene vizau satul, ţăranul

român, se ridică problema: de ce şi în ce fel să abordăm satul ca
mediu al Şcolii, şi de ce îl considerăm subordonat? Nu este o
blasfemie chiar şi o asemenea formulare a întrebării? Satul însă a
fost şi în concepţia gustiştilor o unitate socială, şi poate fi
considerat organizaţie. Între această organizaţie şi Şcoala Gusti
raportul a fost, de la bun început, asimetric. Cercetătorii "coboară"
în adâncul ţării - în sat - de pe piscurile înalte ale ştiinţei din
Bucureşti. Ceea ce fac, este considerat drept un ajutor dat obştii
ţărăneşti, care trebuie să le fie recunoscătoare. (Vezi diplomele de
cetăţean de onoare acordate lui Gusti de conducătorii satelor
cercetate şi nenumăratele mulţumiri publicate în presă.) Deci, chiar
dacă, formal, satul nu este organizaţie subordonată Şcolii, simbolic
este chiar foarte mult. Nu se pune problema ca monografiştii şi
ulterior echipele regale să nu fi avut simpatii ab ovo pentru soarta
satului, a ţăranului. Dar, preconcepţia ideologică – satul este
rezervorul „culturii naţionale autentice”, dar totodată şi un spaţiu
social de ridicat din subdezvoltare – i-a împiedicat pe gustişti şi în
cercetare, şi în asistenţă culturală să se debaraseze de atitudinea de
misionar. Intelectualul est-european, promotor al construirii
culturii şi statului naţional nici nu putea să se apropie altfel de
ţăran, decât de “sus”.
Se poate spune, pe de altă parte, că organizaţiile lui Gusti
au procedat în maniera misionarilor: la început cu mai puţină, pe
urmă cu mai multă stăruinţă. La începuturile monografiei
"invadarea" unui sat de către profesori şi studenţi provoca panică.
Este de ajuns să cităm dintr-un studiu al lui H. H. Stahl fragmente
semnificative din jurnalul echipei de la Nerej (1927) cu privire la
imaginea celor care credeau că se deplasaseră la ţară pentru a-i
sprijini pe ţărani: "Dra. Stamate comunică că suntem socotiţi
adventişti, dl. Cioranu fiindu-ne preot. Dl. Profesor confirmă cele
spuse de dra. Stamate, întrucât şi dsa, având o convorbire cu o fată
67
din Nereju pe care o poftise, după înfiinţarea bibliotecii, să citească
ceva cărţi, fata drept răspuns i-a spus că nu poate citi cărţi de-ale
noastre, fiindcă suntem adventişti, ea fiind convinsă că numai
adventiştii dau cărţi fără bani." "Săteanul Beza a spus că mulţi
împărtăşesc părerea că suntem chemaţi de dl. Costică Macovei,
primarul comunei, pentru a interveni sau a face pe orice cale ca să
li se ia pământurile." "Suntem veniţi aici în sat cu fonduri date de
Stat pentru a verifica dacă se pot pune noi impozite..." "Dl. Prof.
Gusti comunică că o fată din Nereju i-a spus că studenţii ar fi
amendat fetele care s-au gătit sărbătoarea, iar pe dumnealui,
socotindu-l ca învăţătorul studenţilor, l-au întrebat dacă le dă voie
să se gătească ori nu la biserică." "Mai multe fete cărora li s-a cerut
să formeze un grup care să fie fotografiat, au răspuns că ele nu vor
să fie fotografiate, întrucât fotografiile vor fi împuşcate, astfel că
ele în acest chip vor fi omorâte" (Stahl 1936: 1144). Uneori sătenii
au fost şocaţi de glumele monografiştilor care îşi permiteau metode
coercitive pentru succesul cercetării. La Cornova - după cum
relatează Mihai Pop87 - " din punctul de vedere al folclorului cred
că n-a fost aşa de grozav ca în alte părţi. Mai întâi şi întâi că n-
aveau muzică, ei cântau după fanfară, şi în sat nu era fanfară, şi
atunci noi am tot aflat că e o fanfară într-un sat vecin, şi am vrut să
aducem fanfara de acolo, şi fanfara a tot refuzat să vină. Şi atunci,
într-o bună zi, şeful de post a hotărât să ne aducă fanfara. Şi s-a dus
şi i-a arestat. Şi i-a adus cu căruţa, şi ăia când au aflat de ce i-a
adus, au fost pân' la urmă foarte fericiţi.(…) Şi la un moment dat
eu le-am spus ălora de la fanfară: 'Da' voi imnul ăla Boze ţare îl
ştiţi?' şi ei au zis 'Cum să nu!' şi au început să cânte. Şi atunci toate
babele s-au pus pe genunchi, şi au început să-şi facă cruce. Adică
aşa erau ei de pătrunşi de chestia asta, nu era o glumă" (Rostás
2003: 304)
Metodologul echipelor monografiste considera conflictele
iniţiale cu satul ca având obârşia în nepriceperea monografiştilor
de a se prezenta, de "a se vinde" satului. Cu timpul aceste tehnici
au fost inventate şi perfecţionate. După nici zece ani H. H. Stahl

68
putea scrie: "Astăzi ne mândrim cu abilitatea noastră profesională:
ştim să facem pe om să se simtă bine lângă noi. Să-şi aducă aminte
de ce n-ai gândi. Să plângă şi să bocească la comandă aproape, sau
să râdă şi să joace când vrem noi. Astăzi putem face aceste lucruri,
fiindcă ştim că dragostea noastră de omul simplu este contagioasă88
şi avem îndemânarea de a o face contagioasă" (Stahl 1936: 1143-
1144).
Dacă la unele campanii şi la unii cercetători această tehnică
a dat roade, nu se poate, totuşi, afirma că satul românesc ar fi prins
gustul echipelor şi s-ar fi apucat numaidecât să se ridice, la
îndemnul studenţilor. După zece ani de cercetări monografiste,
Octavian Neamţu - în spiritul orientării de la Fundaţie - afirma
deschis: "Ţăranul care fugea de monografişti (subl. ns.) şi le
arăta neîncredere, dovedea că pe-acolo orăşeanul nu trecuse
niciodată cu gânduri bune şi nu coborâse în sat niciodată ca să
ajute pe săteni. Aci nu putea ajuta simpla cercetare ştiinţifică, ci
trebuiau luate măsuri de îndreptare, deprinzând pe ţăran să
râvnească la o viaţă sănătoasă, să-şi crească copiii în condiţiuni
mai igienice şi arătându-i puterile de a spori rodul pământului, ca
să-şi recâştige încrederea în puterea muncii lui, precum şi dorul de
viaţă frânt de greutăţile vremii" (Neamţu 1936: 1023).
Între idealul formulat şi realitatea cotidiană a muncii
culturale se căsca, însă, o mare prăpastie. Când un responsabil al
Şcolilor Ţărăneşti este în stare să scrie la modul general că
"ţăranul ca şi copilul (subl. ns.) percepe viaţa global..." (Culea
1936: 749), atunci strategia modernizării este îndoielnică. La
aceasta se poate adăuga că dacă echipele regale între anii 1934-
1938 au avut rezultate punctuale cuantificabile, în ce priveşte
echipele Serviciului Social, pregătite în mod sumar, ele nu puteau
avea acel rol educativ – după cum rezultă din multe din mărturiile
echipierilor – pe care îl dorea instituţia.
Din analiza comportamentului sătenilor faţă de
monografişti se poate constata o ameliorare în decursul anilor.
Experienţa vechilor monografişti evita sau dezamorsa conflicte.

69
 Altfel se pune problema după 1934, când nu toate echipele
aveau în frunte monografişti experimentaţi, şi atunci rezistenţa
satului devenea efectivă. Experienţa lui Gheorghe Focşa dovedeşte
importanţa experienţei de monografist în fruntea echipelor
studenţeşti: "Mie mi-a venit în sarcină, fără preferinţă personală,
Ţara Oaşului. Şi aşa am ajuns, în primăvara anului '34 în Moişeni,
Ţara Oaşului.(…) Pentru prima dată în zonă, şi pentru prima dată
cu asemenea sarcină. Acolo era o încercare de îndrumare mai
temeinică, cu accente pe cercetare, în prima campanie, şi activităţi
practice, implicate. Dar, prima campanie trebuia să fie mai
temeinică, cu cercetări şi statistice, în legătură cu populaţia, cu
starea economică şi aşa mai departe. Mişcarea populaţiei pe o sută
de ani, de exemplu, am urmărit-o, naşteri, decese, căsătorii. (…)
Apoi, ocupaţiile de tot felul, care-i starea lor, viaţa socială,
folclorul, muzica, basme, dansul şi aşa mai departe. Adică, tot
ansamblul manifestărilor vieţii. Perspectiva era largă şi
consemnarea lipsurilor, elaborarea planului şi mobilizarea
obştească la acţiune. Cu participarea grupei, care venise, întărită şi
cu premilitari, atunci când era nevoie, câte o sută în grup. Am
lucrat după nevoile satului. Mai întâi impresiile au fost ciudate.
Ţara Oaşului de atunci nu-i Ţara Oaşului de azi. Veştile se dădeau
după slujba de la biserică, când era mulţimea adunată în faţa
bisericii. Am făcut o listă mică – am ajuns duminică de dimineaţa
acolo – o listă cu cine suntem noi şi ce vrem. Şi am trimis-o
preotului către sfârşitul slujbei. (…) Şi preotul a ieşit în faţa
mulţimii şi a zis: ‚Veniră 14 domni de la Bucureşti, trimişi la noi.
Vor să facă drumuri, vor să facă poduri, vor să planteze pomi
fructiferi, vor să facă şezători culturale şi aşa mai departe. Să le
dăm concursul.’ Vorbea, el era oşan, din Certeze, sat vecin, şi
vorbea în graiul neaoş oşenesc. Am făcut eforturi ca să înţeleg ce
spune, că sunt particularităţi de limbă foarte evidente. Ne-am făcut
planul, ne-am aşezat la lucru, aveam şi medic uman, medic
veterinar, inginer agronom şi aşa mai departe. Adică, erau şi
absolvenţi de facultăţi, şi studenţi. La medicină era, de exemplu, un

70
student de anul ultim, militar, căpitan, doctorul Rotaru. La
chirurgie se specializase, nu terminase încă şi căsătorit, era şi cu
doamna. Şi s-a improvizat într-o casă bătrânească de lemn, cum
erau toate la vremea aceea... una singură era acoperită cu ţiglă, mai
nouă, şi cu trei încăperi. (…) Şi, am observat că drumul vechi,
principal era aşa de strâmt, încât, când venea un car din sens
invers, primul trebuia să strige şi ăla intra într-o curte vecină, ca să
poată trece. Şi atunci, prima sarcină a fost referitor la drum.
Rugămintea ca de-a dreapta şi de-a stânga să tragă fiecare patru
metri gardul în dreapta şi în stânga. Şi mobilizând satul – şi acuma
mă mir, cum au acceptat în toiul verii, în luna iulie, să taie arborii
plini cu fructe şi să tragă gardurile înapoi, să muncească din greu,
la muncă foarte grea, împreună cu echipa, şi cu mine, şi cu
premilitarii, la lucru. (…) Dar, la discursul popii, din prima clipă,
din mulţimea aceea, un bărbat a strigat... erau toţi în costume de
tradiţie, vara, cald: ‚Stăm aici de patru sute de ani, n-a mai făcut la
noi nimeni nici drumuri, nici poduri. Om mai sta încă patru sute de
ani!’ Dar eu prinsesem, mergând, informaţii, de colo-colo, trecând
peste râul Rău, vijelios, cel mai vijelios din Ţara Oaşului şi cu un
debit mai mare, mai ales în unele momente din sezon, la topirea
zăpezilor sau la ploi torenţiale, el a cărat pietroaie imense, până pe
albia lui jos, până... traversând satul Moişeni şi Cuhea. Mi se
spusese că un cetăţean, voind să treacă prin vad, prin apă cu carul
cu boi sau cu căruţa cu cai s-a înecat cu totul. Cu două luni mai
înainte de a ajunge noi. Şi n-am răspuns la... dar am înţeles cum
pot să judece unii.(…) Când a venit profesorul Gusti, era
întovărăşit de directorului bibliotecilor de sat, Emanoil Bucuţa.(…)
Şi asta era în '35, tot vara, că noi vara făceam campanie. A intrat cu
maşina, moişenanii cu primarul în frunte, că era primărie atunci la
Moişeni, s-au dus călări cu cai albi să-l primească.(…) Şi Gusti era
întovărăşit şi de un tânăr sociolog din SUA, Philip Mosely89, care –
atras de ecoul Şcolii Gusti – venise în ţară să vadă ce se întâmplă,
şi a prins ocazia şi a venit la Moişeni cu maşina direct. Au intrat pe
un drum de 4 km pavat cu bolovani de piatră, acolo unde cu un an

71
în urmă carul intra până în osie şi nu-l puteau scoate cu patru boi
din noroi. O porţiune relativ mică. La contactul cu şoseaua chiar
era. Şi, când au ajuns la pod, a stopat maşina şi au coborât jos.
Profesorul mă întreabă: ‚Cine a făcut drumul, pe care am mers?’
Zic: ‚Noi, cu echipa şi cu satul’. ‚Dar cine a făcut podul?’ ‚Tot noi,
cu echipa şi cu satul.’ ‚Oh, zice, dar aţi lucrat aici!’ ‚Păi, zic, n-am
venit să lenevim, am lucrat. Mai sunt şi alte lucruri de văzut.’ Pe
urmă ne-am dus la dispensar, s-au făcut fotografii, era şi cu
fotograful Fundaţiei după el atunci..." (AIORZ doc.VII: 25).
Atunci când echipele Serviciului Social "invadau" satele cu
tineri fără pregătire aveau loc conflicte dintre cele mai neplăcute.
Maria H. Oprescu îşi aminteşte: "Pentru că ştiam că ţăranii sunt
reticenţi, noi – eu şi cei doi colegi, un băiat şi o fată – munceam în
echipă, adică mergeam toţi în aceeaşi vizită. Alţii, deşi formau o
echipă, mergeau singuri, iar ţăranii aveau mai mult curaj să fie
respingători. Erau cazuri în care spuneau: ‚ce, până acum mi-aţi
crescut voi copiii?’ ‚n-am nevoie de voi!’ Unele femei începeau să
ţipe, nu ne deschideau porţile. O ţărancă a aruncat cu apă fiartă pe
nişte colegi de-ai noştri. Ştiu că atunci responsabilul, comandantul
– care nu era dintre noi, ci probabil unul dintre oamenii lui Gusti,
le-a spus acestor colegi că n-au ştiut să se împrietenească, să fie
amabili, şi au fost aroganţi. Nimeni dintre noi nu avea voie să
abandoneze, sau o făcea cu riscul neprimirii diplomei de studii."90
Dacă multe din obiectivele monografiste sau de muncă
culturală au fost ratate din start, au existat şi "întâlniri" ale voinţei
ţăranilor cu competenţa gustiştilor. Una dintre acestea – cooperaţia
– mi-a fost semnalată într-una din convorbiri de H. H. Stahl:
"Grupe de ţărani care se adunau ca să arendeze moşia pusă în
arendare de către proprietar. Şi a fost o serie întreagă de asemenea
obşti de arendare, forme de cooperativizare foarte interesante. Cu
defecte, că şi acolo au început să se amestece speculanţi locali
printre ei. Nu au fost toate reuşite, dar unele au fost. Eu am fost, în
orice caz, foarte impresionat de ce a reuşit să facă echipa din
Dodeşti, unde a lucrat Victor Ion Popa, unde a fost o asemenea

72
obşte de arendare. Au arendat moşia boierească şi au lucrat-o în
stilul acesta, cu tehnicieni, cu maşini unelte, şi în condiţii perfecte.
Aşa vedeam eu rezolvată problema pe ţara întreagă. (...) Îmi aduc
aminte, ne plimbam... Ceea ce caracteriza peisagiul unui sat
oareşicare, era peticit, tot soiul de loturi mici cu semănături
diverse, care făceau un covor foarte ciudat. Îmi aduc aminte, eram
la Dodeşti, mă plimbam cu un ţăran, şi la un moment dat mi-a
arătat: 'Ia uită domnule, lanul nostru, parcă-i un lan boieresc', adică
de o singură culoare totul, ca un lan boieresc" (Rostás 2000: 294).

73
 Reţeaua din jurul Şcolii

Titlul de mai sus sugerează legăturile "orizontale" ale

Şcolii, în context românesc. În principiu, aici nu se pune problema
subordonării sau supraordonării în relaţii reciproce. Au existat
acţiuni care în multe cazuri au ajuns până la suprapuneri de
activitate. Totuşi, organizaţiile tratate în acest capitol nu sunt mai
puţin importante decât cele precedente. Dimpotrivă, în munca de
fiecare zi au avut un rol covârşitor. Astfel ministerele – cel al
agriculturii, sănătăţii, muncii, învăţământului, ca şi acela de
externe şi de interne – au concurat la solicitarea profesorului Gusti
la diferite acţiuni de o mai mare sau mai mică anvergură.
Universitatea din Bucureşti putea să fie o organizaţie
protectoare, dar ea nu s-a manifestat în nici un fel. Seminarul,
campaniile au fost la latitudinea lui Gusti. Se poate spune că
Profesorul s-a implicat în viaţa Universităţii prin înfiinţarea
Oficiului Universitar91, care la început a funcţionat la decanatul
Facultăţii de Litere şi Filosofie, iar pe urmă la rectoratul instituţiei.
Tot în ideea de asigurare a asistenţei sociale a studenţilor
Universităţii din Bucureşti Gusti, ca specialist în probleme de
cooperaţie, a sprijinit înfiinţarea întâi a Cooperativei
Monografiştilor din Drăguş, în vara lui 1929, apoi, la sfârşitul
aceluiaşi an, a Cooperativei Studenţilor Facultăţii de Filosofie şi
Litere92. (Celelalte tentative ale lui Gusti de a reforma
universitatea, de a realiza o facultate modernă de ştiinţe sociale au
eşuat.) Cu celelalte facultăţi, catedre nu erau interacţiuni, decât la
nivel individual. Aceste relaţii erau de intensitate diversă: unii
frecventau numai şedinţele Institutului Social Român, alţii
participau şi la campanii. Facultatea de Medicină constituia o
excepţie în Universitatea din Bucureşti. Profesorul de anatomie
Francisc Rainer împreună cu asistenţi şi studenţi participase
începând din 1927 la campaniile monografice, dedicându-se
propriilor cercetări de antropologie fizică pe de o parte, şi totodată
74
şi acţiunilor de medicină socială. În anii ’30 s-a dezvoltat încă o
legătură pe terenul preocupărilor Fundaţiei privind cultura sănătăţii
– cu profesorul George Banu93, conducătorul Institutului de
Medicină Socială. Dată fiind importanţa educaţiei sanitare,
doctorul Banu a fost invitat de Gusti subdirector la Serviciul
Social. Dincolo de misiuni pur administrative, doctorul Banu avea
însă – după cum îşi aminteşte H. H. Stahl – „meritul unei idei
valoroase”, îmbrăţişată de îndată de el şi de Golopenţia. „Ideea era
următoarea. Ministerul Sănătăţii încercase organizarea unor ‚plăşi
sanitare model’, centre ‚pilot’ de cercetare şi acţiune. Aceste plăşi
din ‚sanitare model’ puteau fi însă uşor transformate în ‚plăşi
sociale model’, lărgind preocupările sanitare cu cele din programul
Fundaţiei, economice şi de învăţământ” (Stahl 1981:397).
O instituţie socială al cărei rol nu a fost remarcat de istoricii
Şcolii a fost Biserica Ortodoxă Română. Este adevărat că nici
gustiştii înşişi nu au explicitat această legătură, tocmai fiindcă era
firească. Se puteau oare instala într-o localitate pentru cercetări
făcând abstracţie de preotul satului? Evident că nu. Astfel tocmai
în vederea reuşitei campaniilor biserica a fost implicată în
desfăşurarea cercetării propriu-zise. Nu odată tocmai preotul din
sat era sursa cea mai autorizată în materie de istorie socială a
satului.
Odată cu formarea, începând din 1934, a echipelor regale
studenţeşti, rostul cărora consta în dezvoltarea culturii muncii, a
sănătăţii, a minţii şi a sufletului într-o comunitate rurală împreună
cu sătenii, în cadrul căminului cultural, reprezentantul bisericii a
fost instituţionalizat fie prin persoana studentului de la Teologie,
fie prin aceea a preotului din sat. Experienţa echipelor fiind
codificată în anul 1938 în Legea Serviciului Social, biserica a
devenit, alături de învăţământ, sănătate şi economie, parte a
preocupărilor educative ale fiecărui cămin cultural. Pentru a
sublinia importanţa pentru Serviciul Social al Bisericii Ortodoxe
Române, a fost invitat la Fundaţie însuşi Patriarhul Nicodim 94. În
cuvântarea rostită cu acest prilej, şi publicată sub titlul În frunte cu

75
Biserica în „Curierul Serviciului Social” (15 octombrie 1939) D.
Gusti sublinia: „Vizita Înalt Prea Sfinţiei Voastre, ia pentru noi,
tineretul şi lucrătorii mai vârstnici din domeniul cultural,
proporţiile unui mare simbol. Un simbol, pentru că de la început,
de când Fundaţia noastră a fost creată de M. S. Regele, până acum,
când îi este încredinţată spinoasa sarcină de a aplica Legea
Serviciului Social, întotdeauna am avut ca lozincă, să lucrăm, aşa
cum lucrau strămoşii noştri, întotdeauna în frunte cu biserica şi
după binecuvântarea bisericii”.
Institutul Central de Statistică a jucat un rol deosebit în
istoria sociologiei monografiste. Acesta se baza pe o colaborare
foarte strânsă dintre Dimitrie Gusti şi Sabin Manuilă, directorul
institutului. Manuilă la început se baza pe sprijinul Profesorului.
Gusti a fost preşedintele recensământului. H. H. Stahl îşi amintea:
"... atunci a fost amestecat Mitu Georgescu, care a fost secretarul
recensământului din 1930. Am lucrat şi eu pe vremea aceea, am
fost controlor de recensământ. Am făcut recensământ
experimental, cu studenţii din Seminarul de sociologie, în cartierul
Tei. Dar altceva n-a mai fost la vremea aceea, decât vreo câţiva
care erau – cum să spun – nu chiar sociologi, în orice caz nu făceau
parte din grupul sociologilor" (Rostás 2000: 141). În deceniul
patru, mulţi dintre colaboratorii şi studenţii Profesorului s-au
încadrat la Statistică. De asemenea, Manuilă însuşi a participat la
campanii monografice pe vremea Fundaţiei, conducând chiar o
echipă regală în Banat. Se poate afirma că organizaţiile lui Gusti au
trăit în simbioză cu cea a lui Manuilă. Iar când Serviciul Social a
fost suspendat, toţi colaboratorii lui Gusti, cu aplicare spre
cercetarea sociologică, au fost preluaţi de Institutul Central de
Statistică.
Şcoala de Asistenţă Socială, înfiinţată în 1930 de Veturia
Manuilă, soţia lui Sabin Manuilă, se poate spune că s-a format ca
urmare a discuţiilor ce avuseseră loc la Institutul Social Român. La
această şcoală superioară, funcţionând pe baza concepţiei de social
work a lucrat, în afară de Veturia Manuilă95, Xenia Costa-Foru şi

76
Zizi Constante96 făcând parte din echipele monografice, iar Mircea
Vulcănescu şi H. H. Stahl au predat câte o disciplină de studiu.
Colaborarea între Şcoala de Asistenţă Socială şi organizaţiile lui
Gusti avea şi o altă latură. După mărturia lui Stahl, şcoala de
asistenţă socială devenise cea mai eficientă furnizoare de
anchetatori sociali pentru sociologii lui Gusti: "... la un moment
dat, în monografii, am întrebuinţat studente de la şcoala de
asistenţă socială, pe care le conducea Xenia Costa-Foru. (...) Şi
care erau – cum să spun eu – aveau toată experienţa de la oraş.
Anchete sociale. (...) Se lucra în concepţia lui Gusti, fără nici un fel
de îndoială, fiind una dintre ramurile sociologiei practice, concrete.
Şi acest grup de fete avea o experienţă deosebită în a face anchete
sociologice. Le-am folosit şi noi, le-am folosit în campania de la
Cornova, le-a folosit Sabin Manuilă în campaniile lui la Fibiş.
Multe din ele le-am încadrat la Institutul de Statistică, Mary
Domilescu, Botez şi celelalte, erau foarte bune. Erau bune
anchetatoare de teren" (Rostás 2000: 87).
Este mai puţin cunoscută şi cercetată activitatea publicistică
a Şcolii, deşi aceasta a fost deosebit de importantă, mai ales după
anii ’30. Studenţii primelor campanii monografice se maturizează
şi încep să-şi caute locul pe paleta culturală-ideologică a
Bucureştilor. Aceste căutări sunt surprinse în 1932 de Anton
Golopenţia într-o scrisoare adresată Ştefaniei Cristescu: "Aici s-a
încins de când ai plecat, un fel de mare fierbere a celor tineri.
Revistele şi ziarele noi ies cu duiumul şi războirile curg lanţ, ca-n
epopei. - 'Dreapta' lui Neamţu, care a înmănunchiat pentru câteva
numere aproape tot ce are monografia viu şi bun: Vulcănescu,
Stahl, Coste97, un viitor monografist Noica98, Buznea99, Bernea, s-a
pomenit cu o 'Stângă' în faţa ei. Acolo: P. Marcu Balş100, Herseni,
Comarnescu101. O 'Axă' mijloceşte, lovind şi încoace şi încolo;
între ai ei şi Vulcănescu şi acelaşi Noica. La 'Dreapta' am dat şi eu
două articole, pe alocuri curăţele. Războiul acesta se continuă la
'Azi', 'România literară', 'Vremea' şi o mulţime de altele"
(Golopenţia 1999: 82).

77
 Deşi exista voinţa abstractă de a realiza o revistă a tinerilor
monografişti, mai accesibilă, mai dinamică decât „Arhiva”
Profesorului, tentaţia unor atitudini politice adverse i-a dominat pe
elevii lui Gusti. În ciuda angajamentelor ideologice diverse ale
publicaţiilor amintite, majoritatea monografiştilor au evitat să se
întoarcă împotriva organizaţiei-mamă – Şcoala monografică a lui
Gusti. A existat o singură excepţie, cea a grupului de la
„Rânduiala”, format din D. C. Amzăr102, Ernest Bernea, Ion
Ionică103, Ion Samarinean104, deveniţi legionar. O revistă a
monografiştilor a apărut, după cum am mai menţionat, în 1936 cu
titlul de „Sociologie Românească”.
Una dintre cele mai interesante formaţiuni din jurul Şcolii a
fost asociaţia culturală Criterion, în care, dintre gustişti, a activat
Mircea Vulcănescu, H.H. Stahl, dar a colaborat şi Anton
Golopenţia. Cercul Criterion, cu toate că nu a fost un grup formal,
prin organizarea dezbaterilor publice cu o rezonanţă deosebită, şi
prin scoaterea unei reviste, nu poate fi trecut cu vederea. Îl cităm
din nou pe Stahl: "Eu am încercat să scriu toată povestea aceasta a
Criterionului. E foarte interesantă, este o mişcare culturală pe care
a creat-o Petru Comarnescu. Care, venind din America, a găsit că
la noi în ţară problemele care se prezentau erau extrem de grave şi
meritau să fie elucidate. Elucidate, însă, într-un stil socratic. Adică,
dând posibilitatea acelor care aveau diverse păreri să şi le expuie,
într-un simpozion. Cu deplină libertate de a spune şi pentru, şi
contra. Orice vrei. Dar cu tendinţa, totuşi, de a lămuri anumite
lucruri. Şi luând în discuţie în special ceea ce a numit Petru
Comarnescu ’idolii vremii’. Adică, oamenii în jurul cărora se
începuseră a se purta anumite discuţii intelectuale, ideologice, sau
politice chiar. S-au ţinut astfel o serie întreagă de prelegeri, discuţii
publice în aula Fundaţiei. Pe această temă a idolilor. La Fundaţia
Regală, cea din Piaţa Palatului, unde e biblioteca. Idoli. Fiecare
dintre aceste şedinţe fiind pusă sub prezidenţia cuiva de rang
universitar, ca să aibă oareşicare prestigiu. Şi am început să facem
o serie întreagă de asemenea cicluri de dezbateri ştiinţifice, între

78
cei care luau parte acolo, având atitudini deosebite, fără îndoială,
dar totuşi, stimă şi respect unii faţă de alţii. De fapt, pe mine m-a
atras la această operaţie Mircea Vulcănescu. A spus că n-are cine
să susţie anumite puncte de vedere. (...) Am încercat noi să
scoatem revista 'Criterion'. La care n-au apărut decât vreo cinci-
şase numere, în care au fost Mircea Eliade105, eram eu, era
Alexandru Christian Tell106, Constantin Noica, Petru Comarnescu
şi Dan Botta107 şi alţii care mai lucrau pe-acolo. S-a oprit deci din
pricina că a intervenit poliţia cu socoteala asta" (Rostás 2000: 218,
221).
Deşi cercul Criterion a căzut pradă contagiunii legionare,
prin participarea a doi gustişti, şi prin afirmarea publică a
reprezentanţilor unei generaţii de creatori de valori, constituie un
element al mediului. Eşuarea unora dintre participanţi în legiune,
pe de altă parte fidelitatea altora faţă de Gusti, indică faptul că în
cadrul unei generaţii comunicarea nu implică şi o apropiere
ideologică şi organizaţională.
Nu putem încheia acest capitol fără să amintim două
institute care de obicei sunt înglobate în Şcoala sociologică de la
Bucureşti, deşi mai mult sau mai puţin formal, erau de sine
stătătoare: Institutul Social Banat-Crişana şi Institutul Social
Român din Basarabia. Primul, cu sediul la Timişoara, deşi
influenţat de Institutul Social Român al lui Gusti, avea şi o
legitimitate regională pronunţată, prin ideologia anti-centralistă a
conducătorilor săi. Cu toate că şi acest institut a realizat monografii
rurale, metodologia folosită era mai veche şi nu de sorginte
gustiană. Revista Institutului Social Banat-Crişana a fost fondată în
1933, şi avut o existenţă mai îndelungată decât „Arhiva” şi
„Sociologie Românească”. În schimb, Institutul Social Român din
Basarabia a luat fiinţă datorită demersurilor lui Gusti, când acesta
se afla la conducerea Fundaţiei. Institutul din Chişinău nu putea
lucra fără asistenţă bucureşteană, şi nici n-ar fi putut scoate cele
două tomuri ale „Buletinului Institutului Social Român din

79
Basarabia”, consacrate satelor Nişcani (1937), respectiv Copanca
(1938).

80
 Un competitor nedeclarat

A include Mişcarea Legionară în mediul organizaţional al

Şcolii poate surprinde, de vreme ce celelalte partide nu au fost
discutate sub acest raport. Adevărul este că în nici un interviu nu a
fost pomenit vreun partid politic, cel mult – rar – anumiţi
reprezentanţi ai partidelor. În schimb, Mişcarea Legionară a fost
pomenită, direct şi indirect, destul de des şi de către monografişti
sau echipieri ai Fundaţiei.
În anii '20 cele două curente ale extremei drepte
(Codreanu108 şi Cuza) n-au manifestat vreun interes pentru
Institutul Social Român, sau pentru campaniile monografice ale lui
Gusti. În schimb, elevii şi colaboratorii lui Gusti, la îndemnul
maestrului, luaseră în studiu greva studenţească din 1923, inspirată
de extrema dreaptă. În loc să participe la grevă, ei l-au urmat pe
Gusti. "Universitatea fiind mai tot timpul închisă - îşi amintea
asistentul G. Vlădescu-Răcoasa - lucram mai mult în Casa Maca cu
un grup de studenţi la discutarea problemelor vieţii academice şi la
elaborarea unui chestionar cu ajutorul căruia trebuia să
întreprindem o anchetă serioasă pentru cunoaşterea situaţiei reale a
studenţimii noastre. Într-o serie de şedinţe ţinute chiar acasă la dl.
Gusti şi sub conducerea dsale, s-a dat apoi forma definitivă
Programului de viaţă studenţească publicat mai târziu în revista
'Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială' (1924)" (Vlădescu-
Răcoasa 1936: 1076). "La care Gusti - povestea H. H. Stahl - după
aceea a adăugat şi o soluţie, că la el totdeauna cercetarea mergea
cu acţiunea. A făcut Oficiul universitar pentru rezolvarea acestor
probleme. (...) Era vorba de lămurirea studenţilor asupra
drepturilor lor, o încercare de rezolvare a problemelor lor sanitare,
a problemelor culturale, a căminelor, cantinelor" (Rostás 2000:
42).

81
 Această raportare la fenomenul legionar l-a caracterizat pe
Gusti în toată perioada interbelică. În această atitudine reformistă
se poate desluşi viitoarea tactică, utilizată de echipele regale ale
Fundaţiei şi mai ales la Serviciul Social, de a evita confruntarea cu
Legiunea şi chiar de a-i atrage pe tineri. Tactica gustistă în anii '30
a fost interpretată şi ca lipsă de precauţie. Gheorghe Focşa afirma
că în echipele monografiste au intrat diferite "categorii de oameni":
"Erau categorii de oameni, şi de orientări politice foarte diferite.
Profesorul i-a primit şi pe unii, şi pe alţii, fără prea multă rigoare în
alegere. Aş zice, cu o oarecare generozitate, ca să nu zic altfel"
(AIORZ doc.VII:21).
Înainte de a analiza perioada de cea mai intensă interacţiune
dintre cele două organizaţii, aş vrea să mă opresc asupra a două
detalii. Lămurirea lor sumară este necesară pentru înţelegerea
competiţiei care a durat până la suspendarea Serviciului Social.
Dacă nu vrem să cădem în interpretări pripite, unilaterale,
trebuie să admitem ipoteza că mişcarea legionară nu a fost numai o
"a cincia coloană" a nazismului. Înainte de a deveni o agentură cu
toate consecinţele cunoscute, ea a fost un produs specific al
războiului şi al întregirii în România Mare (Buzatu et al. 1996).
Cum România nu fusese pregătită să intre în război în 1916, nu era
pregătită nici să treacă la îndeplinirea promisiunilor făcute în
timpul războiului. Tinerii socializaţi în perioada războiului,
îmbrăcaţi în uniformă sau nu, nu-şi găseau locul într-o ţară mult
mai mare, şi într-un sistem al democraţiei liberale, dar cu
mentalităţi antebelice. Faptul că elita politică a României nu a
analizat problema tinerei generaţii de după război, nu înseamnă că
nu ar fi sesizat-o. După H. H. Stahl "... în '920-21-22-23 s-a pus
problema în mod violent, prin faptul că după terminarea războiului
a sosit o generaţie întreagă de tineri care nu terminaseră facultatea
şi făcuseră războiul. (...) În clasa a şaptea am avut colegi care se
întorseseră, fiind încă îmbrăcaţi în haine militare, sublocotenenţi,
în hainele de pe front. Fără îndoială că aceştia aveau cu totul altă
mentalitate decât a noastră. Şi ei ne-au dominat. Şi au fost cei care

82
au imprimat generaţiei aceleia un caracter aparte. Veneau cu idei
de reformă socială, nemulţumire personală, nădejde într-o
schimbare totală. Este ceea ce a explicat şi mişcarea, care până la
urmă a devenit legionară..." (Rostás 2000: 40).
În anii '20, cu toată influenţa crescândă a legionarilor,
cercul de studenţi şi colaboratori ai lui Gusti nu fusese atins. Cei
care frecventau Institutul Social Român şi Seminarul de sociologie,
cei care îl însoţeau pe Profesor în campaniile monografice, erau
tineri proveniţi din clasa de mijloc, din intelectualitate şi din
moşierime. Deci, nu din păturile din care Legiunea îşi recruta
adepţii. Pe scurt, Gusti a fost urmat, înconjurat de tineri care vroiau
să se integreze în societatea românească modernă – eventual şi prin
structurile create de Gusti – şi nu s-o conteste sau s-o zdrobească,
după cum îşi propusese Legiunea.
În anii '30, însă, mişcările unite sub conducerea lui C.
Zelea-Codreanu se întăresc pe zi ce trece, atrăgându-şi adepţi şi din
rândurile intelectualilor tineri şi ale studenţilor.
Această creştere se datorează şi crizei economice, şi crizei
democraţiei liberale, şi conflictului cu Carol al II-lea, revenit pe
tron în 1930. Pe de altă parte, sub influenţa fascismului italian, a
nazismului german şi a altor mişcări de extremă dreaptă, mişcarea
legionară s-a profesionalizat în a-şi etala identitatea politică.
Discursul, terorismul, acţiunile de paradă, gesticulaţia, costumaţia,
organizarea conspirativă, cultul liderului şi al morţii au captat
tineretul. Şi dacă şi un Mircea Eliade "a fost cutremurat... de
prezenţa Căpitanului", înseamnă că C. Zelea-Codreanu avea o
putere carismatică (Alexandrescu 1998). H. H. Stahl, care nici
măcar nu a simpatizat cu Mişcarea Legionară, la întrebarea mea
dacă, într-adevăr, Căpitanul avea această carismă, a răspuns:
"Efectivă, da. Avea. L-am cunoscut şi eu pe Căpitan foarte bine, în
casă la Polihroniade109. Cum să nu. Era de o prostie catastrofală.
Era incapabil să vorbească. Nu vorbea decât în fraze scurte, scurte
lozinci. Dar avea o prezenţă fizică impresionantă. Mai întâi că era
un bărbat puternic, un munte de bărbat, mare, impresionant. Şi

83
avea această calitate, un tip excepţional... Este unul dintre puţinii
români care a reuşit să provoace un curent de mistică socială. Nu
ştiu cum or fi fost pe vremuri paşoptiştii, că ei au mai avut..."
(Rostás 2000: 162).
Este greu de explicat, cu scheme teoretice raţionale, acest
fenomen social, căci la urma urmei nu talentul de a se impune al
lui C. Zelea-Codreanu este de desluşit, ci aderenţa de masă la
ideologia lui. S-ar putea ca această aderenţă să fi avut aceeaşi
obârşie ca fenomenul de la Maglavit al lui Petrache Lupu, ca
inochentismul, ca tudorismul. Masele de ţărani, muncitori, mici
intelectuali de la ţară, studenţi de origine ţărănească au fost
receptive la o mistică ortodoxă răstălmăcită de legionari. Dar, cum
vom explica comportamentul vârfurilor generaţiei tinere având şi
experienţa universităţilor apusene? Vorbind despre autodistrugerea
grupului Criterion, în anul 1935, H. H. Stahl constată: "S-a început
să se facă din ce în ce mai simţită boala legionară. Încetul cu
încetul discuţiile au început să se poarte pe Legiune, încetul cu
încetul oamenii s-au transformat în legionari. Până şi Comarnescu,
care fusese iniţiatorul discuţiilor libere, s-a transformat în legionar.
Mircea Eliade, legionar. Noica, legionar. Mişu Polihroniade, de el
nu mai vorbesc, legionar. Dan Botta, legionar. Încetul cu încetul,
văzând cu ochii, s-au transformat în legionari. Până când toată
afacerea s-a împuţit, ca să spui aşa, nu mai aveai cu cine discuta.
Am impresia că ideea lui Eugen Ionescu110, Rinocerii, a oamenilor
care sunt necoloraţi şi încep să se coloreze, încetul cu încetul, este
o imagine care a fost, cred eu, imprimată de ce a văzut cu ochii
întâmplându-se în acest grup de Criterion. Care a plecat de la
discuţia liberă la fanatism"111 (Rostás 2000: 222).
Şi nu numai tinerii intelectuali de marcă, dar şi profesorii
au fost atinşi de această contaminare. De exemplu, despre C.
Rădulescu-Motru şi Simion Mehedinţi Stahl spune: "(Rădulescu-
Motru) a fost totdeauna de bună credinţă, fără nici un fel de
îndoială. Aşa era el făcut. Şi cu anumite idei, totuşi, de bază, ştia că
totul trebuie să fie explicat psihologic. Orice fel de lămurire a

84
fenomenelor sociale, fără să ţii seama de aspectele psihologice, nu
există. Deci, trebuie să spui... da, dar asta nu l-a împiedicat ca la un
moment dat să devină simpatizant legionar. (...) Nu numai el, dar
foarte mulţi dintre cei care au fost pe vremuri propagandişti ai ideii
naţionale, ai ţărănismului, mai ştiu eu ce, au avut simpatii cu
Legiunea. Şi Simion Mehedinţi, care era un om foarte serios, nu?
(...) Nu se poate spune că s-a lăsat convins prin avantaje materiale.
Nu. Nici unul, nici altul. Sincer au fost ademeniţi de această idee"
(Rostás 2000: 151).
Ceea ce pentru generaţiile postbelice rămâne inexplicabil:
comunicarea între persoane din tabere total opuse. Cronica unei
petreceri cu ocazia zilei de naştere a unui fruntaş legionar povestită
de H. H. Stahl este în acest sens relevantă: "Mişu Polihroniade era
un om foarte drăguţ, foarte agreabil. L-am cunoscut într-un chip
foarte ciudat. Nici eu nu eram tocmai întreg la minte, după părerea
mea... Odată, într-o seară, m-am plictisit stând acasă. Şi am coborât
ca să văd dacă nu-l găsesc pe Mircea Vulcănescu. Doamna
Vulcănescu mi-a spus: nu, Mircea e plecat. Unde s-a dus? S-a dus
la un prieten de-al lui, care-şi sărbătoreşte o zi de naştere. Se
numeşte Mişu Polihroniade. Pe unde stă? Păi, pe strada cutare. Şi,
pur şi simplu, eu ştiam că Mişu Polihroniade scrisese vreo câteva
rânduri destul de dure şi ironice împotriva mişcării Gusti. Ceea ce
nu m-a împiedecat să mă duc să sun la Mişu Polihroniade, şi nici
bună ziua, nici bună seara, m-am instalat acolo în chip de invitat.
Era casa plină de oameni, care erau aproape toţi legionari. Pentru
că se afla prezent şi Căpitanul, şi tatăl Căpitanului. Şi m-am înfipt
acolo, între ei. Mi-a povestit după aceea Mişu Polihroniade că,
atunci când m-a văzut că intru, a intrat în panică, nu ştia ce aveam
de gând. Şi eu am venit, că mă plictiseam acasă! Am avut totuşi
prilejul să-i cunosc pe aceşti doi căpitani. Fi-su şi tatăl. Bătrânul
Zelea-Codreanu, care fusese vechi cuzist, şi care îl ştia pe tatăl
meu foarte bine, a fost încântat: ăsta e Stahl, ştii cine-i Stahl? Păi, e
băiatul profesorului Stahl, care a fost al nostru, cu Iorga etc., etc.
La care Zelea-Codreanu, care era enigmatic, nici n-a clintit. Nici

85
un gest, faţa lui era de piatră. Era de piatră. Dar, am petrecut foarte
bine, că am cunoscut tot felul de oameni, printre care şi o fată care
m-a invitat la ea acasă şi mi-a devenit foarte bună prietenă după
aceea" (Rostás 2000: 216-217).
În ciuda acestor relaţii informale dintre legionari şi
monografişti, relaţiile instituţionale au fost aparent neutre, dar în
spatele unei cortine de competiţie. Este greu de demonstrat că
pentru a salva sociologia monografistă ar fi acceptat Gusti
conducerea Fundaţiei care-i asigura baza financiară şi pentru
monografii şi publicaţii. El preconizase de fapt încă din 1922,
înainte de campaniile monografice, instituţionalizarea muncii
culturale. Indiferent, însă, de motivele Profesorului de a organiza
echipele regale studenţeşti, cert este că pentru Carol al II-lea ele au
servit drept o modalitate de a atrage tineretul spre politica sa
culturală, şi totodată ca propagandă în mediul rural.
Dar de ce tocmai ideea echipelor studenţeşti de muncă
culturală a fost îmbrăţişată de Carol al II-lea? Fiindcă după
transformarea sa în partid politic înregistrat ca atare (Partidul
„Totul pentru Ţară”) Legiunea trebuia să găsească alte metode de
influenţare a opiniei publice, decât cele utilizate pe vremea când
fusese o formaţiune extraparlamentară. A optat pentru
împrumutarea formulei taberei de muncă de la mişcarea de
extremă dreaptă din Germania şi Italia. Legionarii şi-au propus
realizarea unor obiective pe care şi liberalii şi ţărăniştii le
înscriseseră în programele lor electorale, dar pe care le-au
abandonat pe parcurs: construirea de biserici, de case de cultură,
drumuri, poduri, diguri, fântâni. Văzând ecoul favorabil în opinia
publică al realizării câtorva dintre obiective în 1933, legionarii au
pus un accent sporit pe organizarea taberelor mari, ajungând de la
4 în 1934 la 50 în 1936 (când pe lângă taberele mari au mai
funcţionat încă 500 de tabere mai mici). Publicitatea făcută
acestora de zecile de publicaţii legionare a determinat guvernul să
interzică proliferarea formei de propagandă reprezentată de munca
voluntară a legionarilor112. Caracteristic pentru inventivitatea în

86
domeniul propagandei a lui Corneliu Zelea-Codreanu, că după
această interdicţie a trecut la organizarea unor ateliere, prăvălii,
cantine legionare, ecoul cărora a fost înzecit de ziarele şi revistele
mişcării (Heinen 1999:267-270).
În asemenea condiţii a îmbrăţişat Carol al II-lea mai vechiul
proiect al lui D. Gusti legat de munca culturală a echipelor
studenţeşti. Faptul că atacurile presei legionare au venit tocmai
pentru intervenţia culturală a echipelor gustiene denotă că
Legiunea a recepţionat exact mesajul înglobat în trimiterea
echipelor la sate. Dar, această competiţie nu a fost, totuşi, publică,
transparentă. În ultimii doi ani ai activităţii lui Gusti şi a
discipolilor săi, şi pregătirea echipelor a primit un alt caracter,
preluând o mulţime de recuzite ale Legiunii. Unii văd în adoptarea
acestor noi obiceiuri o deplasare spre Legiune. Constantin
Marinescu, care a fost comandant de echipă şi pe urmă inspector al
Fundaţiei explică comportamentul derutant al echipelor: "...
Dumneavoastră să remarcaţi, şi mai târziu, ăsta a fost marele merit
al lui Neamţu şi al lui Mihăilă. Ei ce au zis: noi pe legionari nu-i
contracarăm, decât prin mijloacele lor. Adică prin procedeele lor.
Tabără fac ei - tabără facem şi noi, muncă fac ei - muncă facem şi
noi, folosesc o anumită terminologie - folosim şi noi o anumită
terminologie. Înţelegeţi dumneavoastră? Toată această atmosferă
de solidaritate, de camaraderie - dar nu ziceau ostaşii noştri:
camarade? -, legionarii au batjocorit termenul. Şi noi ziceam,
camarade comandant. Erau unii care înţelegeau să-i combată pe
legionari prin ocolirea diferitelor formulări. Nu, Neamţu şi Mihăilă
au spus, nu dom'le, prin mijloacele lor, că nu sunt ale lor. Sunt
mijloace profanate de ei. (...) Acestea sunt nişte lucruri la care
meditez de o viaţă întreagă. Şi am discutat cu Neamţu de atâtea ori,
şi la mine acasă, şi la dânsul. Şi l-am provocat chiar, erau unele
nedumeriri ale mele. De ce să zicem noi 'camarade' - spuneam -
când o zic ticăloşii. Nu – el mi-a spus de atâtea ori – prin termenul
folosit de noi, îi contracarăm prin mijloacele lor. Ei făceau o
fântână, şi scoteau că a făcut-o Căpitanul. A făcut pe dracu'

87
Căpitanul, au făcut-o ei prin muncă forţată de fapt, şi cu ostentaţie
politică. (...) Noi n-am făcut-o pentru politică – revin la ideea lui
Neamţu –, ci ca să-i educăm pe ţărani" (AIORZ doc. VI: 51).
Faptul că Serviciul Social a fost, până la urmă, suspendat,
că Gusti a demisionat de la conducerea Fundaţiei, denotă că
Legiunea a învins echipele regale. Sprijinite de Carol pentru a-i
neutraliza pe legionari, acum tocmai el a trebuit să recunoască în
Jurnalul său zilnic: "Marţi, 3 octombrie 1939: ... Din nou au
început atacurile împotriva Serviciului Social, de astă dată
serioase, bazate pe infiltraţiuni gardiste. Atacurile sunt solide,
exponentul lor... tare mi-e teamă că voi fi învins" (Carol al II-lea
1997: 241).
În afară de infiltrarea organizaţională, foarte importantă a
fost şi influenţa ideologică. Teme vehiculate de legionari se
regăseau încetul cu încetul şi în publicistica monografiştilor şi a
celor de la Fundaţie. Este foarte greu să distingem ce anume a fost
crez sincer şi ce anume diversiune antilegionară. În ciuda acestei
ambiguităţi putem constata că evoluţia mişcării legionare după
1939 a limpezit caracterul acestei organizaţii. "Dar unii - îşi
aminteşte Marcela Focşa – erau de bună credinţă. Ionică, de
exemplu, era de bună credinţă. El nu susţinea ca Bernea că la ei
normele morale s-au schimbat şi binele lor e altfel decât binele
vechi. Şi în timpul cât am fost eu la minister, a fost cutremurul
acela teribil, şi s-a dărâmat Carltonul, şi atunci au rămas nişte
oameni prinşi în subsol, care ar fi putut fi scăpaţi. Dar legionarii n-
au vrut să-i lase pe nemţi să cureţe terenul cu tehnică avansată.
Muncă voluntară! Şi cu munca asta voluntară au şi cules tot felul
de bijuterii şi de lucruri de preţ, că acolo erau numai oameni
bogaţi. Şi le-au strâns, le-au pus în lăzi, mă rog, dar după aia n-au
mai vrut să le dea statului, le-au păstrat pentru ei. Şi Ionică era aşa
de nenorocit. Şi doctorul Făcăoaru113, director la învăţământul
superior, care era un om de treabă. Erau aşa de nenorociţi. Că ăsta
era un act de anarhie teribilă". (Rostás 2003: 122)

88
 În tot cazul, se pare că Legiunea nu a luat poziţie oficială
împotriva Şcolii, dar au fost persoane care, în timpul guvernării
legionare, i-au provocat lui Gusti neplăceri. O. Neamţu mi-a
declarat că la întrebarea sa o căpetenie legionară din oraşul său
natal, Caransebeş, i-a răspuns "nu noi avem ceva cu Profesorul, ci
Herseni". Păreri asemănătoare au exprimat în interviurile realizate
de mine şi Marcela Focşa şi Gheorghe Retegan114. Totuşi, relaţia
dintre Gusti şi Traian Herseni după guvernarea legionară nu pare a
confirma aceste informaţii: ea a fost la fel de bună ca şi înainte de
înrolarea lui Herseni în Garda de Fier.

89
 Şcoala ca amfitrion

În mediul organizaţional trebuie să includem şi sociologii

străini care au avut contact cu Şcoala. S-ar putea elabora o
monografie despre aceste legături, dar trebuie să se facă distincţie
între mai multe tipuri de legături: cele conjuncturale, individuale şi
temporare, mai multe legături constante, de grup, sau chiar
instituţionalizate.
Raporturile cu sociologia apuseană au fost promovate
prioritar de Gusti. Din experienţa sa din perioada germană – când
deseori recenza cărţi de sociologie franceză – ştia că sociologiile se
legitimează şi prin recunoaştere internaţională. Primul său demers
a constat în organizarea, imediat după pornirea ISR, a informării de
ştiinţe sociale, prin comandarea de reviste şi cărţi. După război a
reînnodat legăturile cu foştii profesori şi colegi din străinătate, pe
unii invitându-i la ISR. Au răspuns invitaţiei Werner Sombart, J.
Shotwell, H. Truchy, Albert Thomas, Hjalmar Schacht, W.
Rappard, C. Bouglé, Ch. Rist, H. B. Butler. Aceştia au fost
vizitatorii care au ţinut conferinţe şi s-au informat asupra mersului
sociologiei din Bucureşti.
La sfârşitul anilor ’20, după ce se conturase specificul
sociologiei monografice, membrii şcolii au început să frecventeze
conferinţe internaţionale. În primul rând Gusti însuşi, care a luat
parte la întruniri ştiinţifice apusene, dar foarte des şi asistentul său,
Gh. Vlădescu-Răcoasa, care a reprezentat ţara în Organizaţia
Internaţională a Muncii, şi mai rar H. H. Stahl şi Anton
Golopenţia.
Dar adevărata influenţă asupra mediului internaţional s-a
exercitat prin tinerii studenţi sau chiar cercetători ataşaţi echipelor
monografice. Prima vizită importantă a fost aceea a unui grup de
26 de studenţi germani de la Universitatea din Leipzig şi Academia
pedagogică de la Halle, conduşi de Helmuth Klocke, asistent al
90
profesorului Günter Ipsen, sosiţi, în august 1930, la Runcu pentru a
urmări pe viu pe monografiştii români. Din acest grup Helmuth
Haufe a devenit ulterior specialist în probleme româneşti. A revenit
în România, cercetând la Ruşeţu şi la Şanţ. S-a ataşat de şcoală şi
un sociolog belgian, Guillaume Jacquemyns115, specialist în
sondarea opiniei publice, profesor la Universitatea Liberă din
Bruxelles şi la Institutul Solvay, interesat în primul rând de
metodele de cercetare aplicate la Nerej în 1938. Philip Mosely a
devenit cel mai bun cunoscător american al monografiei
sociologice. Tânărul specialist în studii est-europene – cunoscător
al limbii ruse, bulgare, pe lângă franceza şi germana – a luat parte
la mai multe deplasări ale monografiştilor, şi a învăţat şi
româneşte. În 1935 Mosely s-a integrat în echipa monografică din
Şanţ, şi a cercetat psihologia ţăranilor recent întorşi din Statele
Unite, unde emigraseră pentru muncă. A avut bune relaţii cu
profesorul Gusti, cu Anton Golopenţia, dar se pare că cea mai
importată din punct de vedere profesional a fost colaborarea cu H.
H. Stahl116.
În anii ’30 mulţi vizitatori străini luau contact cu şcoala
monografică, şi la invitaţia lui Gusti luau parte la campanii –
cum s-a întâmplat de exemplu în cazul francezului Jacques
Lassaigne117 sau al austriecei Erna Piffl. Fireşte, nu toţi
vizitatorii erau interesaţi cu adevărat de monografia
gustiană…118
În contextul legăturilor cu Occidentul s-a scris mai puţin
despre bursierii români care şi-au făcut studiile la universităţi
apusene. Prin diverse burse în anii ’30 au studiat câţiva
monografişti în Franţa119 (Ernest Bernea, Harry Brauner120, Ştefania
Cristescu, Ion Ionică), în Statele Unite (Roman Cresin121) şi în
Germania (Anton Golopenţia). Pe lângă studiul propriu zis, fiecare
a încercat să strângă legăturile dintre sociologii din Occident şi
şcoala monografică românească. Cel mai activ şi eficient a fost
Anton Golopenţia, care a organizat şi a relatat prin corespondenţă a
serie întreagă de contacte. În acest sens merită să cităm din

91
scrisorile sale către H. H. Stahl: "Am cunoscut aci o mulţime de
lume. Îi ştiu bine şi pe silezienii care au vizitat monografia Runcu
şi se zbuciumă de atunci să facă monografii în Germania. Dar am
ochii ascuţiţi de acasă: ştiu să disting visul celor care conduc
grupuri de tineri de realitatea pe care o mânuiesc şi răzbat până la
adevăr prin discursurile sigure şi apodictice despre rolul
monografiilor în Germania actuală. Şi tinerii de aci înfăptuiesc mai
puţin decât vor: monografiile lor au cangrene nu mai puţin adânci
decât ale noastre. Nu pot fi luaţi drept pildă lăudată: dar în faţa lor
întrebarea de ce nu izbutim să facem ceva cum se cade se ridică
mai chinuitoare. (...) I-am comunicat Profesorului o promisiune pe
care am făcut-o unor silezieni, că vom da veşti despre munca
noastră într-un buletin trimestrial pe care-l scot ei. E gândit ca un
fel de organ de comunicaţie a grupurilor ataşate de popor şi
preocupate de Monografie din Sud-Est..." (Leipzig, 13 oct. 1934).
Legăturile create cu sociologi din Apus au început să se
permanentizeze de la începutul anilor ’30. Datorită participării
sociologilor români la congrese internaţionale şi datorită
străduinţelor lui Gusti la forurile de specialitate, a început
integrarea Şcolii în comunitatea ştiinţifică internaţională, când
Bucureştiul a fost desemnat ca loc de desfăşurare al celui de-al
XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie, iar Dimitrie Gusti,
preşedintele acestui for. În pofida amânării survenite în august
1939, prin însuşi procesul de organizare a reuniunii Şcoala a făcut
primii paşi hotărâţi spre integrarea în reţeaua internaţională de
sociologie (Costea 1987).
În ciuda demersului conştient şi justificat de construire a
raporturilor profesionale cu forurile apusene de sociologie, totuşi,
cele mai frecvente şi mai profunde legături au fost stabilite cu
sociologi şi tineri intelectuali maghiari preocupaţi de soarta satului.
Startul acestei legături ar putea fi fixat în momentul întâlnirii lui
Dimitrie Gusti – care transferându-se de la Iaşi tocmai pusese
bazele ISR – cu Oszkár Jászi122, fondatorul primei şcoli ungare de

92
sociologie. Întâlnirea dintre cei doi a avut loc la Bucureşti în 1923,
înainte de plecarea lui Jászi în emigraţia sa americană.
În Ungaria existau încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea
preocupări monografice, şi sub influenţe străine, dar şi din
necesităţi autohtone – fapt bine cunoscut de Gusti şi colaboratori.
În perioada interbelică, pe lângă preocupări sociologice teoretice şi
de politologie, s-a dezvoltat şi o mişcare sociografică îmbrăţişată
de tineri scriitori mai mult din motive politice, decât ştiinţifice.
Influenţa lui Dimitrie Gusti asupra acestui curent nu venea prin
transmisie ardeleană, după cum se acredita până recent, şi după
cum dealtfel ar fi fost firesc, ci nemijlocit de la Bucureşti, prin
Gábor Lükő123. Acest tânăr student budapestan sub influenţa
poeziei lui Endre Ady124, a compozitorului Béla Bartók125, şi mai
direct a celebrului pedagog Sándor Karácsony126, s-a decis în vara
anului 1931 să-şi continue studiile la Universitatea din Bucureşti,
şi să cerceteze cultura populară română. După ce a învăţat
româneşte în diferite localităţi din Muntenia de la oameni simpli,
începe să frecventeze cursurile universităţii: “Ce frecventam eu?
Un singur seminar, cel al lui Tache Papahagi127. Erau acolo câţiva
băieţi români, un slovac, că se studia un sat slovac din Bihor, dar
aceştia păreau atât de indiferenţi. Numai eu eram interesat, şi
Tache Papahagi imediat m-a luat sub protecţia sa, îmi arăta tot, îmi
explica. Am învăţat enorm de la el" (AIORZ doc.XV:16).
Contrar informaţiilor noastre anterioare, Lükő a venit în
România fără să fi ştiut de existenţa Şcolii gustiene. H. H. Stahl l-a
remarcat pe singurul student din Ungaria, sosit nu ca turist, ci cu
gândul de a învăţa: “Ei m-au prins prima oară – spune Lükő -
înainte de Crăciunul lui ’31, că se duc în Basarabia, şi dacă am
chef, mă iau şi pe mine, pe cheltuiala lor. Păi, zic, mulţumesc,
atunci pot şi eu să cunosc… Groaznic de departe, o noapte întreagă
a gonit rapidul cu noi. Şi era trenul extrem de aglomerat, am stat pe
culoar, şi Stahl toată noaptea îmi explica sociologia. Din care eu n-
am prea înţeles mare lucru, nici româneşte nu ştiam ca lumea în
’31… Dar, acolo ne-am cunoscut mai bine, şi acolo m-a luat sub

93
protecţia sa. Şi, când în vara următoare, la începutul lui mai ’32, s-
au deplasat la Drăguş, m-au luat din nou cu ei, şi atunci îmi arătau
deja de toate. Dar, la sociologie nu m-am priceput prea mult nici
atunci" (AIORZ doc.XV:18).
După această deplasare Lükő îşi continuă studiile la
Facultatea de Litere, dar pentru viitorul său ştiinţific decisivă a fost
o deplasare făcută împreună cu monografiştii. S-a împrietenit cu H.
H. Stahl şi cu Anton Golopenţia, dar tema de cercetare i-a fost
recomandată de Constantin Brăiloiu: cultura ţărănească a
ceangăilor din Moldova. Pe lângă satisfacţii această temă intens
cercetată pe teren i-a adus şi neplăceri. În contextul înrăutăţirii
relaţiilor interstatale Lükő a fost arestat, anchetat şi chiar expulzat
din România.
În ciuda acestui fapt Lükő nu a avut resentimente nici faţă
de România, şi cu atât mai puţin faţă de Gusti şi colaboratorii
acestuia. Vom cita un fragment mai lung din mărturia lui, fiindcă îl
considerăm semnificativ pentru acele vremuri: “Când poliţia m-a
expulzat, am fugit la Brăiloiu, i-am înapoiat fonograful, în afară de
cilindrii, pe care nu i-am putut lua, fiindcă aveam un bagaj prea
voluminos. Atunci Brăiloiu mi-a spus să mă duc neapărat la
ministru, la Gusti. Eu nici măcar nu ştiam că era atunci ministru.
Mergeam doar după nebuniile mele. Deci, mă duc la minister, în
biroul secretarului mă primeşte Golopenţia. Îmi reproşează de
îndată: ‚n-ai făcut bine că nu ai ţinut legătura cu noi.’ Eu nici nu
ştiam, eram aşa un măgar, încât îmi vedeam doar de proiectele
mele. Se aflau atunci acolo două persoane, a intrat la Gusti, şi i-a
raportat prezenţa mea. Iese Gusti, dar mai întâi îşi ceartă secretarii.
Cică ‚am doi secretari tineri, şi lucrurile totuşi nu merg bine’. Asta
mi se adresa mie. Un fel de ‚îi spun fiicei, să priceapă nora’! Nu
cunoşti proverbul ăsta? E de origine turcească, există la turci şi la
popoarele balcanice. Că nora e străină, se supără, nu-i pot zice
direct. Deci, aşa vorbea cu secretarii. După aceea imediat se
întoarce către mine şi mă întreabă: ‚n-ai păţit nimica?’ Evident, el
ţinea legătura cu poliţia, dar voia să afle din gura mea dacă într-

94
adevăr poliţia s-a purtat cu indulgenţă faţă de mine. Am discutat
foarte prietenos, am fost extrem de surprins. (…) I-am mulţumit,
dar numai după ani şi ani mi-am dat seama, că despre ce era de
fapt vorba, ce nu mi se spusese. Fireşte, că poliţia l-a întrebat
prima dată pe Gusti, că de ce mi se dăduse recomandare. .. iar
Gusti le spusese, să fie lăsat în pace omul ăsta" (AIORZ
doc.XV:9).
Cel de-al doilea tip de legătură s-a stabilit cu
intelectualitatea maghiară, atât din Ungaria, cât şi din România.
Faţă de cele precedente, aceste raporturi au fost atât individuale,
cât şi instituţionalizate. Deoarece relaţiile cu intelectualii maghiari
din Ungaria şi din România au fost diferite şi din motive de drept
public, dar şi din motive de acces la resurse, le tratăm pentru
început separat (Gáll 1973: 1980).
Din scrisorile trimise lui Stahl – într-o românească foarte
bună în raport cu scurtimea şederii sale în România – rezultă că
Lükő dorea să-şi menţină legăturile cu sociologii bucureşteni şi să
popularizeze publicaţiile, şi în primul rând metoda monografică a
lui Gusti. La început a făcut agitaţie pentru răspândirea "Arhivei"
în instituţiile budapestane. În 1933 scrie: "Biblioteca cea mai bună
pentru sociologie este Biblioteca Capitalei (Fővárosi Könyvtár)
unde se găsesc cărţile apărute până la sfârşitul războiului mondial,
când o schimbare în direcţia Bibliotecii, atribuite regimului politic
reacţionar, a pus capăt desvoltării frumoase a bibliotecii în
domeniul acest. Totuşi până astăzi n'avem alta mai bună, şi eu cred
că 'Arhiva' aiciea îşi are locul cel mai competent. De altfel am
căutat-o peste tot prin bibliotecile şi n'am găsit-o nici la Muzeul
Naţional, nici la Seminarul de Pedagogie, nici la Asociaţiunea
Literară Populară, care are o bibliotecă specială pentru cărţi
româneşti. În biblioteca Universităţii ori în cea a Academiei nu mai
am speranţa de a o găsi. În starea aceasta mi ai face o mare bine de
a trimite 'Arhiva' într'una din bibliotecile din Budapesta, mai ales
în cea a capitalei (Fővárosi Könyvtár, Budapest. VIII. Baross utca.
Wenkheim palota). Dl. pr. Györffy128 când auzi de posibilitate a

95
căpăta 'Arhiva' spunea: o fi bun şi aici la noi (în bibl. Secţ. Etnogr.
al Muzeului Naţional: Néprajzi Múzeum. Bp. X. Elnök utca 13.)
mie însă este egal unde o găsesc, şi D.voastră s'o trimiteţi unde o
vreţi - eu sunt mulţumit şi îndatorat D.voastră" (12 iunie 1933,
Arhiva H.H. Stahl).
Lükő îi informa pe sociologii din Bucureşti despre
activitatea ştiinţifică în domeniu, atrăgând atenţia asupra
pedagogului Sándor Karácsony, asupra studiului de folclor al
psihanalistului Géza Róheim129, asupra proiectelor de dialog
central-european ale scriitorului László Németh130, ca şi asupra
altor cărţi şi personalităţi. Din scrisorile sale rezultă că cea mai
mare bucurie a lui era achiziţionarea unor studii, cărţi de profil din
Bucureşti: "Am avut noroc de am primit vara aceasta studiul d.lui
Brăiloiu despre bocetul din Drăguş. Nu ştiu cum e mai frumoasă,
dacă o privesc ca o carte de ştiinţă, ori ca literatura frumoasă.
Metoda acesta de folklor în ori ce caz trebuie să fie cunoscută şi la
noi, şi mai ales de tineri, nu numai de dl. Bartók. De aceia am
tradus-o în limba maghiară şi probabil o voiu recenza în seminarul
de folklor muzical al lui Kodály131 la Universitate" (Budapesta, 13.
oct. 1933, Arhiva H.H. Stahl).
Peste un an, după apariţia cărţii lui H. H. Stahl Tehnica
monografiei sociologice, Lükő îi scrie: "... după ce am luat vestea
despre ieşirea cărţii D.tale din tipar, am comandat-o imediat şi
după un timp relativ scurt - căci unele cărţi nici peste patru luni nu
am putut procura din România - am primit-o. De atunci pe baza
cărţii D.tale am scris două recenzii despre Monografia Sociologică,
una în foaia de două săptămâni Magyar Út, răspândit numai între
studenţi, din care însă au luat ştire şi cercurile oficiale, care tot cu
tinerimea vreu să înceapă cercetările monografice la sate, şi mi au
cerut recenzia de la Magyar Út s'o tipărească într'un volum cu
articole despre 'Cunoaşterea Patriei'. Cât este de poetic titlul
volumului, atât îi lipseşte seriozitatea ştiinţifică conţinutului lui.
Volumul îl trimet la adresa Institutului Soc. Rom. Recenzia de aici
este identică cu cea din Magyar Út, puţin transformată, în care mi

96
era grija a nu spune nimic după capul meu, dar să dau cât se poate
de clar şi de scurt metoda monografică după cartea D.tale. Mi se
pare că cetitorul volumului dacă nu are prejudecăţi naţionale,
dar intenţionează a lucra serios, se va folosi mai mult de
metoda românească. (subl. ns.) De aceea o fi bine să apare cele
două volume de teoria şi tehnica monografică, de sine înţeles cu
introducerea d.lui prof. Gusti. Eu fiind ocupat foarte mult cu teza
de doctorat (istoria cea mai veche a ciangăilor pe baza toponimiei
etc.) nu pot să mă apuc de traducerea, însă am un prieten bun
ardelean, care cu mare plăcere ar face treaba. Dânsul cu 10-15
studenţi vrea să facă vara o campanie monografică într-un sat mic
din comitatul Zala. Încercarea aceasta la teren i va uşura traducerea
exemplele din viaţa poporului" (Budapesta, 25 mai 1935, Arhiva
H.H. Stahl).
Pe lângă vâlva provocată de Lükő în favoarea Şcolii
gustiene au fost decisive şi contactele lui Golopenţia. În toamna
anului 1934 Golopenţia a participat la conferinţa de tineret
Boberhaus din Löwenberg, unde a avut posibilitatea de a lua pulsul
preocupărilor tineretului din ţările central-europene. Iată ce îi scria
atunci Ştefaniei Cristescu: "Îndeosebi ungurii au fost o surpriză
pentru mine. Acum, când noi apucaţi de panică suntem pe calea de
a deveni şovini, ei şi revistele lor critică aproape făţiş insanitatea
politicii lor de până acum; se străduiesc să-şi cunoască satele, au
drept deviză consolidarea Ungariei pe temelii trainice şi, de
necrezut aproape: 'întâi un regim al minorităţilor în Ungaria
actuală, apoi pretenţii de revizuire'" (Golopenţia 1999: 148).
În acest spirit i-a scris şi lui Stahl: "N-am putut să nu încerc
din nou a zgândărire – scrie Golopenţia –, după ce am cunoscut,
acum în urmă, la o întrunire în Silezia şi câţiva unguri tineri care
fac monografie şi ei, şi acceptă eroic un luptat împotriva cursului,
de azi pe mâine şi în ţara lor". Şi, în aceeaşi scrisoare, Golopenţia
adaugă: "Ungurii pe care i-am întâlnit ne ştiau. 'Gavrilă' Lükő ne
vorbise de bine în cercurile lor. Nu s-a plâns de expulzare.
Lucrarea lui va fi tipărită, pare-se, de Academia maghiară. Voi

97
scrie mai mult despre aceşti unguri surprinzători altă dată"
(Leipzig, 13 oct. 1934, Arhiva H.H. Stahl).
După această întâlnire de la reuniunea internaţională
Boberhaus, Golopenţia devine un factor de influenţă. Scrie un
articol într-o revistă budapestană despre monografia gustistă, dar
mai cu seamă sprijină şi practic organizează călătoria tinerilor
scriitori budapestani în România. Alături de informarea lui Gusti,
Golopenţia îi pune în gardă pe principalii colaboratori ai
Profesorului, în primul rând pe H. H. Stahl: "Iată rugăminţile. Între
9-13 august se vor găsi la Bucureşti şase unguri tineri, dintre care
trei cunoscuţi ai mei. Vor să vadă Ardealul si să-i cunoască pe
români. Vremea Sămănătorismului începe abia la ei. Umblă satele
şi fac 'sociografii'. Despre Profesor şi cercetările noastre ştiu şi de
la 'Gavrilă' Lükő. M-au rugat să-i pun în legătură cu români tineri
cu care ar putea sta de vorbă. Vor apoi să vorbească cu Profesorul
şi să cunoască cercetările. Profesorului i-am scris. Dar şi pentru ca
să cunoască România şi pentru ca să afle ceva despre monografie
trebuie să te întâlnească. Dacă Neamţu, Coste sau Pick132, pe care i-
am rugat să-i călăuzească, se găsesc la Bucureşti, ţi-i vor aduce ei.
Dacă nu, te vor căuta ei la Fundaţie. Dacă nu te afli la Bucureşti
toate zilele astea, lasă până la 9 un bilet la Poşta Centrală, Poste
restante, Iván Boldizsár133, spunându-le, când te pot găsi"
(Golopenţia, 1999, 322).
Dar fiindcă interesul budapestanilor depăşea sfera
sociologiei monografiste, Golopenţia a trimis scrisori de
recomandare şi altor tineri scriitori, precum Petre Comarnescu. Iată
textul unei cărţi poştale din 5 august 1935: "Îţi trimit cu avionul
aceste rânduri grăbite pentru ca să te rog să primeşti şi să stai de
vorbă cu şase unguri, care sosesc la Bucureşti /pe/ 9 august. Pick
Pogoneanu te va pune în legătură cu ei. Sunt băieţi de seamă. Stând
de vorbă cu ei poţi să-ţi formezi o imagine despre tineretul din
Ungaria. Îi cunosc pe trei dintre ei. Sunt atât de bună credinţă cât
pot fi nişte unguri. Ţin la ţara lor şi o vor mare; dar împlinirea
acestei dorinţe o vor zbuciumându-se pentru a face Ungaria

98
exemplară, aşa încât ţările dimprejur să ţie să se întoarcă la ea. Nu
numai fostele ţinuturi ungureşti. E o naivitate enormă; da băieţii
muncesc. Caută să-şi cunoască satele şi să ducă spre o soluţie
problema lor ţărănească, minoritarii. Au, şi aci mai ales ne pot fi
pildă, o mare credinţă în neamul unguresc, şi fac tot ce pot ca să
dea patriotismului obişnuit conţinut. Îşi ştiu istoria şi clasicii,
ţinuturile. Băieţii ăştia vor să calce în pelerinaj pământul
Ardealului. Vreau să cunoască şi românescul. Cu gând la visul de
sus. Eu ţin să-i ajut să vadă România. Socotesc că, oricât de
încercaţi, avem totuşi destulă greutate substanţială, ca să lăsăm pe
orice ungur mai puţin încrezut decât a fost înainte de a ne cunoaşte.
Nouă ne pot fi pildă. Nu e zău vorba în deceniile astea de a mai
purta grija culmilor omenirii. Anii devin tot mai primejdioşi pentru
statele mici. Trebuie să ne concentrăm asupra noastră. Mai mult
chiar decât aceşti unguri. Şi pe cât posibil să ne acoperim măcar
dinspre vecini: dinspre bulgari, unguri, intimidându-i pe de o parte,
apropiindu-ne de ceilalţi vecini ai noştri şi de ei. Trebuie să ne
interesăm mai mult de vecinii noştri" (Golopenţia 1999: 55).
Vizita lui László Németh, Dezső Keresztury134 şi Iván
Boldizsár (István Gál de la Bucureşti a plecat la Istambul) în
capitala română, pe litoralul Mării Negre şi în Ardeal a avut un
răsunet deosebit datorită eseului lui L. Németh, publicat în revista
sa critică "Tanú" ("Martorul"). Presa budapestană l-a atacat cu o
neobişnuită vehemenţă, nu din cauză că Németh găsise cuvinte de
laudă la adresa lui Gusti şi a colaboratorilor săi tineri, ci fiindcă a
criticat extrem de aspru elita şi intelectualitatea maghiară din
Transilvania. Acest aspect – dealtfel deosebit de interesant – nu
intră în tematica lucrării de faţă, dar următoarea apreciere a lui
Németh la adresa lui Gusti este semnificativă: "Consider drept un
mare noroc al călătoriei mele în România că am putut face
cunoştinţă cu profesorul Gusti şi echipele sale, şi un şi mai mare
noroc că Garda de Fier – care a fost desfiinţată la Carmen Sylva
chiar în ziua în care noi, având recomandarea prietenilor noştri,
făceam baie în apropiere – nu am vizitat-o. Cred că activitatea

99
sociologică a profesorului Gusti este cel mai mare efort al tinerei
Românii. El este cel care, cel dintâi, a unit pentru cercetarea
poporului reprezentanţii celor mai diverse specialităţi: folclorişti,
medici, arhitecţi, filologi, economişti, muzicieni etc. Echipele sale
demografice [de fapt "monografice", n.n.] (20-30 de oameni)
invadau câte un sat; într-o lună fiecare specialist şi-a făcut treaba;
au cercetat modul de a construi, de a se îmbrăca, de a se gospodări,
pronunţia, comoara de basme şi cântece populare, formele de viaţă
socială, credinţele, iar rezultatele parţiale le-au sintetizat într-un
mare studiu concluziv. (...) Fundaţia regală, la sediul căreia ne-a
primit Gusti, sprijină deplasările echipelor cu un milion de lei din
fondurile personale ale regelui. Este o sumă mică în raport cu
dimensiunile întreprinderii. Dar, membrii echipelor sunt voluntari
care trăiesc pe banii lor în satele părăsite, şi câştigul lor este ceea
ce învaţă acolo. Acest fapt, ca şi acela, că în asemenea condiţii
există amatori cu sutele, sunt din punct de vedere românesc chiar
mai îmbucurătoare decât voluminoasele publicaţii şi succesul
extern al lui Gusti. Aparent nici frământărilor noastre 'sociografice'
nu le lipseşte decât un Gusti, care să organizeze multiplele aspiraţii
bune, dar nesigure. În realitate însă există o prăpastie prea adâncă
între putere şi bunele aspiraţii, bunele aspiraţii şi spiritul public, ca
un Gusti să-şi facă auzită vocea aici. Acest om amabil, mic de
statură, fost ministru, care poate o oră şi jumătate ne-a dat
explicaţii fără nici un pic de înfumurare, cu o bucurie tinerească
identică cu aceea a sociologilor de vară din echipele sale din
provincie, prezintă regelui săptămânal, în dosare imense, raportul
echipelor. La români apropierea este mai mare decât la noi, nu
doar între om şi om, dar şi între interesul general şi putere"
(Németh 1935: 137- 138).
După apariţia acestui eseu al lui László Németh, spre
surprinderea noastră ecoul lui în presa română a fost destul de
redus. Afară de o recenzie a lui Octavian Neamţu în „Sociologie
Românească”, nu am găsit nimic de consemnat. Nu am înţeles
rezerva presei române decât după apariţia volumului de

100
corespondenţă al lui Anton Golopenţia, care cuprinde o scrisoare
adresată lui Comarnescu de natură să lămurească motivele acestei
tăceri: “Doi dintre ei au scris impresiile lor: cât de pierdut e
Ardealul, cât de adormită lumea din Ungaria şi ungurii din Ardeal,
cât de fără vlagă, fără ideal. Au fost declaraţi spioni ai noştri,
vânduţi… dar e de a rămâne pe aceeaşi linie pentru a zgâlţâi
tineretul lor şi a-l scula împotriva păturilor care conduc,
grandilocvente dar îngrijite doar de buna lor stare. E mai bine să nu
scriem despre ei, mai mult le îngreuiem situaţia. Deşi multe lucruri
ar face să fie traduse. Am avea şi noi nevoie de oameni care să
vorbească în accente atât de sumbre de adormirea noastră"
(Golopenţia 1999: 62).
Datorită încordării situaţiei internaţionale, a amânării
congresului de sociologie de la Bucureşti, relaţiile n-au continuat
să se dezvolte, reducându-se la schimburi de scrisori dintre
colaboratorii lui Gusti şi tinerii budapestani.
Receptarea maghiară din România a învăţăturilor gustiene
este de altă factură. "Generaţia din '29", cunoscătoare a limbii
române, având deja şi cultură română, l-a descoperit foarte uşor pe
Gusti, cu atât mai mult că avea aceleaşi aspiraţii şi tendinţe.
Grupată în jurul revistei "Erdélyi Fiatalok" (Tineri ardeleni),
mişcarea studenţilor maghiari putea să-l recepteze pe Gusti, fiindcă
era orientată ab ovo cu faţa spre sate, şi de la bun început a optat
pentru o poziţie nepartinică.
Concentrându-ne asupra relaţiei dintre cele două organizaţii
– Şcoala lui Gusti şi grupul de la revista EF – vom prezenta nu
similitudini şi diferenţe, ci raporturi efective, reieşite din
corespondenţa tinerilor135, necunoscută cititorului român, precum şi
interpretări ulterioare ale acesteia, datorate unora dintre actori.
Prima oară tânărul jurist Imre Mikó136 l-a contactat, în anul
1930, la Bucureşti, pe profesorul Gusti, de la care a obţinut
material despre esenţa monografiei. După primul articol publicat în
1931, în revista "Erdélyi Fiatalok" (EF) au devenit foarte frecvente
materialele despre sociologie monografică, munca culturală a

101
echipelor, ca şi, fireşte, articolele proprii, de inspiraţie gustistă. În
entuziasmul lor, cei de la EF l-au invitat pe Dimitrie Gusti să
conferenţieze la Cluj, invitaţie acceptată, dar neonorată din cauza
numirii sale ca ministru. Insistenţele de la EF au continuat, iar
întâlnirea a avut loc până la urmă la Bucureşti, în cercul Ferenc
Koós137 al studenţilor maghiari din capitala română.
O etapă nouă, de integrare funcţională (şi temporară) a
început atunci când Gusti a fost numit de Carol al II-lea la
conducerea Fundaţiei. Formula echipelor cu destinaţie de
cercetare, dar şi – în primul rând – de ridicare a ţăranilor, a fost
îmbrăţişată şi de mişcarea de la EF. Trebuie să spunem că această
întâlnire în munca pentru sate s-a produs pe fondul unui curent
care a cuprins mai multe ţări din Europa, şi nu numai. Acest efort
de apropiere merită să fie prezentat mai pe larg.
După mai multe tatonări, în 1937 au loc contacte mai
importante. La şcoala de comandanţi de echipe au fost invitaţi trei
tineri maghiari. Iată ce scrie despre această experienţă, într-o
scrisoare din 26 aprilie 1937, György Váró138: "Fundaţia trimite
anul acesta echipe în toate judeţele. Pericolul este că (...) poate face
mult rău ca sătenii să vadă că tinerimea română se ocupă de ei, iar
noi nu. De aceea, ar trebui să se facă o echipă de lucru, măcar la
Odorhei. Ciucul trebuie lăsat în seama lui Venczel139 şi ai săi, să nu
ne amestecăm în treburile judeţului catolic. Din cele spuse de
Neamţu am înţeles că cel mai corespunzător cadru l-ar constitui
revista EF, deoarece principiile acesteia sunt expuse în celelalte
serii, şi astfel reprezintă o garanţie morală. În schimb mi se pare
absurd ceea ce a scris Dezső în scrisoarea de împuternicire, ca
Fundaţia să se adreseze la EF, dacă vrea să participăm la activitatea
sa. Nu ne putem aştepta la aşa ceva din partea lor, fiindcă ei nu au
nevoie de noi, îşi fac treaba şi fără noi, în schimb noi trebuie să
mergem împreună cu ei. Ne-am împrietenit bine şi cu Neamţu, şi
cu ceilalţi conducători, ba mai mult chiar, N. la despărţire ne-a
întrebat dacă facem echipă maghiară şi ne-a promis că în caz că o
vom avea, va veni să ne viziteze" (Erdélyi Fiatalok 1986: 309).

102
 În ciuda unor contradicţii interne şi divizări politico-
confesionale, pregătirea continuă, motorul constituindu-l Péter
Bakk140, student la sociologie la Bucureşti, şi membru al mişcării
EF. După multe deliberări şi prospecţiuni, ca teren al echipelor
maghiare a fost ales Şiclod, din judeţul Odorhei. De asemenea, a
fost întocmită lista participanţilor, din tineri care cunoşteau
principiile muncii culturale preconizate de Profesor. Când echipa
pentru Şiclod a fost gata de plecare, ministrul învăţământului a
cerut revocarea aprobărilor Fundaţiei. Ceea ce relatează Péter Bakk
într-o scrisoare, din iulie 1937, de la Bucureşti, către unul dintre
conducătorii EF, Béla Jancsó141, este caracteristic nu doar pentru
relaţiile dintre cele două organizaţii, nu numai pentru atmosfera
interetnică a vremii, dar şi pentru raporturile din cadrul Fundaţiei:
"Răspunsul prof. Gusti a fost că, fiind în concediu, nu se amestecă,
să se ocupe locţiitorii săi – pe răspunderea lor – după cum cred ei
de cuviinţă. Mesajul a fost adus de Stahl, iar directorii şi
inspectorii Fundaţiei s-au sfătuit aici îndelung. Tinerii ne-au
susţinut fără rezerve, Golopenţia, redactorul de la Sociologie
Românească s-a oferit să vină el ca inspector, în lipsa altcuiva. Însă
bătrânii, în frunte cu E. Bucuţa i-au sfătuit să fie foarte precauţi, să
aibă grijă, că e treabă complicată care poate crea mari neplăceri nu
doar persoanelor care dau aprobarea, ci însăşi Fundaţiei. Presa
liberalilor şi a extremei drepte se va lansa de îndată în atacuri, că
atunci când există peste 10 000 de sate româneşti, de ce se duce
echipa Fundaţiei printre maghiari. Pe de altă parte e Astra, care a
protestat la rege că Fundaţia intenţionează să trimită echipe în
Secuime. Când am răspuns că aceste obiecţiuni nu se referă la
echipele noastre, de vreme ce Fundaţia nu cheltuieşte nimic, deci
nu păgubeşte cu nimic satele româneşti, şi nici obiecţia Astrei nu
se referă la noi, căci pe noi nu Fundaţia ne trimite, ci noi înşine,
localnicii, am organizat o echipă de voluntari, iar unele de acest
gen au funcţionat şi până acum pe teritoriul Astrei - Bucuţa a evitat
răspunsul şi, accentuând caracterul nou şi important al problemei, a
afirmat că el nu-şi ia răspunderea, având în vedere că a fost

103
informat că şi unii dintre miniştri se opun emiterii autorizaţiei.
Atunci am cerut să facă abstracţie de cererea noastră şi să ne
autorizeze, nu ca pe o echipă maghiară, ci să trimeată 3-4 băieţi
români, iar cu autorităţile să ţină legătura numai aceştia, ca şi cum
ar fi o echipă română. Ideea a fost găsită bună de Stahl şi Neamţu,
şi au încercat să-l convingă pe Bucuţa ca sub forma aceasta să fie
dată aprobarea, de vreme ce opinia prefectului liberal este deja
cunoscută, şi autorităţile locale nu vor face greutăţi Fundaţiei. La
care Bucuţa a afirmat patetic că în calitate de fost secretar de stat şi
cel mai vârstnic director al Fundaţiei subliniază necesitatea
colaborării cu minorităţile, şi primeşte cu bucurie iniţiativa noastră,
dar ca într-un sat maghiar să meargă, sub orice formă, o echipă a
Fundaţiei este o problemă atât de gravă, în care nu poate decide
nici măcar directorul general, orice promisiune ar fi făcut în
prealabil – iată, la primul obstacol a şi evitat să-şi asume
răspunderea – această decizie poate fi luată doar de guvern,
respectiv de rege. De aceea, ne-a rugat ca şi anul acesta să ne
ducem, chiar şi în grup, în echipele F., ca atunci când problema se
va fi rezolvat să dispunem de destui oameni pregătiţi. Cei care
vrem să ne ducem la Şiclod să mergem la oricare echipă
transilvăneană – 'pot merge şi 2-3 în acelaşi loc, să nu se
plictisească'. A mai ascultat scurta mea observaţie, că noi vom
merge cu plăcere să lucrăm în sate româneşti, dar în speranţa că se
va ivi ocazia de a depune aceeaşi activitate utilă şi în satele
maghiare, dar, în ciuda celor mai bune intenţii, zelul nostru piere,
văzând an de an că rămânem doar cu promisiunile. Nu prea vedem
realizarea colaborării. (...) Ne-a dat mâna şi mi-a spus să citesc
prima frază din statutul Fundaţiei, unde scrie că scopul Fundaţiei
este 'ridicarea satelor româneşti' [în rom. în original]. Şi cu asta a
plecat. Cu cei care-i urmează în rang am mai discutat îndelung, dar
degeaba, căci nici unul nu a avut curajul de a-şi asuma
răspunderea" (Erdélyi Fiatalok 1986: 332-334).
Este important de notat că, după un asemenea refuz, poziţia
oficială a EF nu s-a modificat faţă de Gusti. Într-un raport către

104
şedinţa ordinară a fondatorilor (organul decizional al asociaţiei) se
precizează: "IV. Am reuşit să facem un pas important înainte pe
calea adâncirii vechii relaţii ştiinţifice existente între revista
noastră şi activitatea la sate a profesorului Gusti. Obiectivitatea sa
ştiinţifică a permis ca la cursul de conducători de echipe din aprilie
1937 de la Stăneşti să poată participa, din însărcinarea publicaţiei
noastre, dr. György Váró, Ferenc Haáz142 şi István Hegyi143, iar din
partea cercului Ferenc Koós din Bucureşti, Péter Bakk. La curs au
fost încurajaţi în sensul autorizării unei echipe de lucru maghiare
care să fie în compoziţia sa pe deplin independentă, funcţionând
sub controlul şi conform sistemului Fundaţiei. În acest sens, revista
noastră şi cercul F. Koós au făcut toate pregătirile, dar autorizaţia
deja acordată, în lipsa profesorului Gusti a fost retrasă, în urma
unor intervenţii necunoscute. Sperăm însă că atenuarea atmosferei
de suspiciuni va permite, totuşi, în viitor participarea noastră cu
păstrarea deplinei noastre independenţe la această activitate de
mare anvergură" (Erdélyi Fiatalok 1986: 350).
Faptul că atmosfera nu a devenit mai destinsă, ci
dimpotrivă, nu a dus la anihilarea relaţiilor de simpatie, chiar dacă
nu s-a mai pomenit de acţiuni comune.
Integrarea teoriei gustiste a monografiei în ideologia şi
practica tinerei generaţii de intelectuali maghiari din România s-a
realizat, sub influenţa covârşitoare a lui Gusti. Despre această
influenţă a Profesorului au scris pagini remarcabile profesorul
Ernő Gáll144, şi mai târziu profesorul Sándor Balázs145. Între adepţii
maghiari ai lui Gusti un loc cu totul special este ocupat de József
Venczel, care a receptat doctrina gustiană ca membru al grupului
EF. Datorită, însă, neutralităţii EF, tânărul student la drept a format
un nou grup, în jurul revistei "Hitel" (Credit), optând pentru o mai
hotărâtă angajare a tineretului maghiar din România, atât în
privinţa autocunoaşterii minoritare, cât şi în aceea a reformei
conducerii şi organizării acestei minorităţi. Într-un studiu mai
amplu, publicat în anul 1935, scria: "Cercetarea socială, din care
face parte şi cercetarea rurală, nu şi-a fixat nici până astăzi

105
concepţia privind menirea şi metodologia sa de lucru. Printre
orientările contradictorii, însă, se impune din ce în ce mai mult
(subl. ns.) sistemul care îşi propune să sprijine cercetarea socială în
intenţia ei de a deveni din ce în ce mai mult o ştiinţă a realităţii.
Acest sistem este sintetizat de Dimitrie Gusti, profesor de
sociologie la Universitatea din Bucureşti, în cadrul aşa-numitei
sociologii monografice. Conform explicaţiilor sale, ştiinţa
societăţii nu-şi poate îndeplini nici sarcina sa ştiinţifică, nici pe
aceea de sprijinire a societăţii, dacă nu devine monografică"
(Venczel 1980: 54).
Această apreciere nu este protocolară, de vreme ce Venczel
recomandă cu insistenţă şi minuţiozitate utilizarea metodei
monografice în autocunoaşterea minoritară, iar cele patru domenii
ale acţiunii la sat sunt, de asemenea, înglobate în studiul său.
Dincolo de lucrarea citată, în toate studiile ulterioare de politică
culturală ale lui József Venczel este detectabilă influenţa lui Gusti.
Iar cea mai elocventă dovadă a acestui ataşament o constituie
faptul că, după dictatul de la Viena, Venczel a organizat
monografia unui sat după model gustian. Spre sfârşitul vieţii,
profesorul Venczel îşi amintea cu nostalgie de ecoul primului său
studiu şi de tot ce-l lega de Şcoala Gusti: "Prima şi decisiva reacţie
la studiul meu a venit de la Bucureşti. În ianuarie 1936 lucrarea
mea era prezentată, împreună cu un studiu asemănător, apărut la
Budapesta, tot în 1935, al lui Lükő Gábor, de către Traian Herseni
în 'Sociologie Românească', cu accentuarea importanţei integrării
în activitatea şcolii bucureştene a unui număr cât mai mare de
studenţi de naţionalitate maghiară. În următorul număr al revistei,
într-o cronică mai cuprinzătoare, O. Neamţu subliniază că
popularitatea sistemului sociologic al profesorului Gusti în
rândurile reprezentanţilor vieţii ştiinţifice maghiare din Ardeal
poate duce la rezultate îmbucurătoare atât în privinţa relaţiilor
ştiinţifice, cât şi în aceea a influenţelor reciproce, importante şi din
punct de vedere politic. Concomitent cu acestea mi-a parvenit şi
scrisoarea lui Traian Herseni, în care – făcând trimitere şi la opinia

106
Profesorului – propune că ar fi oportun să continui studierea
sociologiei monografice la Bucureşti, prin cunoaşterea nemijlocită
a 'Arhivei' conţinând toate detaliile cercetărilor rurale de până
atunci. Astfel am ajuns să petrec – desprinzându-mă pentru o bună
bucată de vreme din redacţia revistei 'Hitel' - cel de-al doilea
semestru al anului universitar 1935-1936 la Institutul Social de la
Bucureşti, beneficiind de binevoitorul sprijin al profesorului D.
Gusti, de îndrumarea de iniţiere a lui Henri H. Stahl, Traian
Herseni, O. Neamţu, şi, înainte de orice, de plăcerea dialogului
mut, de fişare, cu arhiva" (Venczel 1980: 138-139).
Ce a favorizat receptarea lui Gusti? La mijlocul perioadei
interbelice, în cultura maghiară - la fel ca în întregul spaţiu est-
european - orientarea spre sat a luat amploare, chiar şi cu tentă
antiurbană. Pe fondul general al crizei democraţiei liberale şi a
valorilor ei, căutarea de alternative între ideologii extremiste s-a
îndreptat spre ţărănime. În Ungaria curentul scriitorilor poporani
(„népi írók”) a îmbrăţişat metoda monografiei. În România tinerii
intelectuali maghiari, grupaţi în amintita mişcare a revistei "Erdélyi
Fiatalok" (Tinerii Ardeleni) au îmbrăţişat metoda monografiei ca
parte a unei ideologii ce propunea intelectualilor tineri îndreptarea
atenţiei spre sat. O particularitate a acestei mişcări a fost şi
contestarea ideologiei revizioniste a politicii oficiale ungare, şi
căutarea posibilităţilor de integrare a culturii şi societăţii maghiare,
între cea română şi germană, în cadrul graniţelor României Mari.
Pe acest fond nu a fost dificilă descoperirea lui Gusti. O
generaţie care a învăţat deja româneşte, care se interesa de cultura
română, nu putea să nu îmbrăţişeze doctrina gustistă146.

107
 3. STRUCTURA INTERNA A ŞCOLII GUSTIENE

Părinte sau lider

Este foarte greu să surprinzi procesul de conducere ca

structură aparte a complexului organizaţional Gusti. Când o
personalitate conduce ceea ce a inventat, şi se sprijină pe oameni
pe care i-a selectat, educat, promovat, atunci este dificil să aplicăm
aprioric un model "clasic" de analiză din teoria organizaţiilor.
Acest aspect esenţial în cariera lui Gusti – conducerea –
merită un studiu aparte, dată fiind diversitatea organizaţiilor
conduse de el. Dincolo de cele trei organizaţii de care ne ocupăm
îndeaproape, Gusti a condus de două ori decanate (la Iaşi şi la
Bucureşti), Oficiul Naţional al Cooperaţiei, Societatea de
Radiodifuziune, Casa Autonomă a Monopolurilor Statului,
Ministerul Instrucţiei, Cultelor şi Artelor, Academia Română. La
această listă ameţitoare se mai poate adăuga preşedinţia
recensământului din 1930, preşedinţia celui de-al XIV-lea Congres
Internaţional de Sociologie, comisariatul pavilioanelor Românei la
expoziţiile mondiale şi, mai ales, conducerea impresionantei
echipe a Enciclopediei Române în anii 1938-1939. După o
asemenea carieră se poate spune că profesorul Dimitrie Gusti a fost
un adevărat profesionist al conducerii. Şi nu numai profesionist, ci
un împătimit al conducerii, care punea acest proces mai presus
decât actul de creaţie ştiinţifică. Se înşeală cei care cred că
activitatea organizaţională a lui Gusti a fost un sacrificiu, o ieşire
din "turnul de fildeş" (Vulcănescu 1936). Din toată cercetarea
asupra acestui fenomen nu se poate degaja altceva decât faptul că
Gusti conducând, organizând, se găsea în elementul său.
Dacă includem în conceptul de conducere planificarea,
organizarea şi conducerea personală (abordând în acest context şi
108
comunicarea şi stilul de conducere), atunci putem afirma că Gusti a
făcut un aliaj cu totul personal din aceste elemente.
Prima funcţie a conducerii a fost de fapt cea mai importantă
pentru Profesor. Din primii ani de activitate, cele mai importante
producţii ştiinţifice au fost tocmai "planurile". De la reorganizarea
Bibliotecii Universitare din Iaşi şi statutul Asociaţiei pentru
Studiul şi Reforma Socială, elaborat tot la Iaşi, toată activitatea
Profesorului este impregnată de planuri, de proiecte, referitoare la
domeniile cele mai diferite, de la cultura populară la cea
academică, de la cooperaţie la radiofonie, de la munca culturală a
tinerilor la cea de elaborare a Enciclopediei Române.
Această muncă de planificare, însă, nu a mers niciodată
până la detalii tehnice. După observaţiile lui H. H. Stahl,
Profesorul ştia să ia o decizie cu valoare teoretică şi de program,
cel puţin în logica momentului istoric: "Atunci când era o
problemă importantă, o cotitură, cum îi spuneam, atunci prezenţa
lui era de cu totul altă natură, şi era decisivă. De pildă, în
momentul când de la echipele de cercetare am trecut la echipele de
acţiune, trebuia un plan, trebuia o concepţie teoretică, Gusti a
făcut-o. Concepţia aceasta teoretică, trecând de la o cercetare de
bază la o împătrită acţiune de ‚cultura muncii, cultura sănătăţii,
cultura minţii şi cultura sufletului’. A fost o teorie, nu? El a
construit-o, numai din capul lui, nu s-a amestecat nimeni. De altfel,
asta era capacitatea lui, ca, într-o împrejurare în care se mişcau
multe idei neclare, el să le formuleze desăvârşit de clar. Asta era
calitatea lui" (Rostás 2000: 127).
Dar, Gusti avea talent nu numai în situaţii implicând efort
teoretic, ci şi în administraţia publică. Nu era ezitant în luarea
deciziilor. Această calitate a fost observată şi de profesorul
Gheorghe Zane147. Stahl relatează: "Casa Monopolurilor avea un
fel de consiliu, ca orice casă din aceasta, autonomă, consiliu din
care făcea parte şi Zane. Şi spune Zane că şedinţele acestui consiliu
erau periodice, dar ţineau o jumătate de ceas, în care se hotărau
lucruri precise. Fără vorbărie. Cu strictul necesar de cuvinte şi de

109
adunare de păreri, o hotărâre a lui Gusti. Avea aceste calităţi pe
care le au puţini. Eu am lucrat cu foarte mulţi şefi, şi nu am găsit
nici unul de talia lui" (Rostás 2000: 128).
Organizarea, cel de-al doilea element al conducerii, este
menită să realizeze construirea sau reconstruirea structurilor
organizaţionale. Acest proces de dezvoltare trebuie să accentueze
coordonarea resurselor umane şi materiale în vederea realizării
obiectivelor. Trebuie să spunem că Gusti a fost, şi în această
privinţă, la nivelul principiilor sale. Nu se lăsa convins să se abată
de la ele, nici chiar de colaboratorii cei mai apropiaţi. În anul 1934
revista de îndrumare a echipelor regale studenţeşti, "Curierul
echipelor studenţeşti", a fost scoasă de H. H. Stahl şi O. Neamţu în
lipsa lui Gusti, ceea ce constituia un act de curaj. Surpriză: Gusti i-
a felicitat şi a asigurat apariţia în continuare a revistei. Nu acelaşi
lucru s-a întâmplat în cazul apariţiei unei reviste de sociologie de
nivel mediu. Discipolii lui Gusti reclamau de multă vreme o
publicaţie proprie148. Amânarea era, după Stahl, defectul lui Gusti.
"El voia să facă o monografie perfectă. Şi o tot amâna, o tot
amâna. Am spus că nu se mai poate, noi avem de spus o serie
întreagă de lucruri - să le spunem! Am scos revista 'Sociologie
Românească' aproape fără voia lui. (...) În '26 am scris un eseu
despre Ruşeţu. S-a publicat după douăzeci de ani. Păi, de ce? Nu
putea să-l publice atuncea? Ce, a devenit mai bun peste douăzeci
de ani? Dacă l-ar fi publicat, poate atrăgea atenţia anumitor
cercetători să controleze, să verifice, să adauge, să scrie... mă rog,
dădea un impuls. Nu? Unul care are pretenţia să nu admită decât
lucruri desăvârşite este sterp în majoritatea cazurilor. Nu există
desăvârşire în materie de ştiinţă, nu există" (Rostás 2000: 191).
La fel, fiindcă nu avea percepţia adecvată despre delegarea
unor responsabilităţi către colaboratori, unele campanii s-au
desfăşurat defectuos. Anton Golopenţia, şeful de cabinet al lui
Gusti în timpul ministeriatului acestuia, îi relatează lui Stahl, aflat
în campanie monografică: "Şi cum nu mai e nici la C. A. M. [Casa
Autonomă a Monopolurilor n.n.], nici la Radio, a hotărât să se

110
dedice cu totul sociologiei şi în consecinţă monografiei. Azi o bună
parte din zi a fost îngrijorat de bunul mers al expediţiei Drăguş. Se
întreba dacă nu sunt iarăşi la ordinea de zi plimbările la lună şi
somnurile până-n prânz, frecăturile lăuntrice, paradele sterpe"
(Anton Golopenţia către H. H. Stahl, Bucureşti, 27. iulie 1932.
Arhiva H.H. Stahl). Această îngrijorare întemeiată are însă, după
Stahl, o explicaţie: "Gusti n-a avut fermitatea să spuie;
‚Conducerea o are Stahl sau o are Herseni’. A lăsat-o încurcată -
deci nu s-a amestecat nimeni la conducere şi s-a mers mecanic; au
reuşit câţiva să mai facă câte ceva. Dar prin faptul că au avut ei o
anumită idee proprie. Dar n-a mai fost o conducere. O acţiune
colectivă. (...) Normal ar fi fost să facă două echipe şi să-l puie pe
Herseni la una, şi pe mine la alta. Ar fi fost normal. Şi poate ar fi
ieşit ceva mai interesant. Dar aşa... Au fost şi momente neplăcute,
mici certuri, scandaluri, mici chestii..." (Rostás 2000: 152).
Din cele de mai sus rezultă că Gusti ştia să fixeze scopuri,
să facă planuri, dar nu avea grijă de structura ierarhică a
organizaţiei. Şi aceasta nu din incompetenţă, ci din motive care ţin
de latura personală a conducerii, respectiv de comunicare şi de
stilul de conducere. În această privinţă Gusti a fost un ghem de
contradicţii. Pe de o parte, avea o forţă de convingere fără pereche,
atunci când vroia să cucerească un tânăr şi îl copleşea cu sarcini
măgulitoare prin amploare, dând frâu liber iniţiativei personale, pe
de altă parte, se pierdea adesea în detalii care nu erau de nivelul
lui. Deci, ceea ce este demn de studiat este contradicţia între
proiectarea raţională a organizaţiilor şi comportamentul lui cu totul
neadecvat acestor structuri moderne. Pentru a ne face o idee despre
practica uzuală cotidiană a conducerii de către Gusti, cităm din
două scrisori, adresate de el către H. H. Stahl şi Octavian Neamţu,
respectiv către H. H. Stahl:
"Scumpii mei prieteni, (...) 3/ Foarte bine că a rămas echipa
la Cuhea. Nu încape descurajare! Am încredere în Ionescu, bine, că
s-a nimerit el acolo!
De ce nu-mi scriţi ce mai ştiţi de la celelalte echipe?

111
4/ Spuneţi-i lui Acterian să aibă răbdare, când voi veni la Bucureşti
vom aranja şi chestia filmărilor!
5/ Nu-mi scrieţi nimic cum stăm cu comunicările pentru Bruxelles.
Ce este cu Vulcănescu? A trimes lui Bouglé articolul. V-am
telegrafiat şi i-am telegrafiat lui Vulcănescu - până acum n-aţi
răspuns nimeni!
Îngrijiţi-vă, vă rog, căci nu este lucru "de şagă", cum se
spune în Moldova.
Comunicările noastre sunt aşteptate (au fost doar şi
anunţate). După 1 August trebuiesc traduse. Ceea /ce/ va dura.
Apar chear unele modificate. Căci trebuie să avem în vedere
subiectul central 'formele elementare ale vieţii sociale'. Aşadar:
Stahl, Vulcănescu, Neamţu, Dra Cristescu, Cornăţeanu etc. (ţineţi-
vă de toţi, zilnic, amintiţi, cereţi, referiţi-vă la mine!). Dl Rainer,
cu multă întârziere îmi scrie că va da ceva, dacă vom mai insista.
Căutaţi de-l vedeţi (la Institutul lui ori acasă), spuneţi-i că eu sunt
în continuare aici şi că-l rog (dealtfel îi voi scrie şi eu de asta) (dar
altfel este vorba) - să ne dea ce ne-a promis pentru congres, cât mai
curând posibil (arătaţi-i urgenţa!).
Vă rog încă odată stăruitor nu neglijaţi comunicările!
6/ Clopotiva de ce n-are aparat? Întrebaţi şi cercetaţi la Dl
Scărlătescu, nu li s-a dat aparat şi nici filme? Cine este Milicescu
care iscăleşte în numele echipei din Clopotiva (din Bucureşti!). Să
li se trimeată, las la aprecierea Dlui Scărlătescu, ori un aparat mic,
ori clişee 10/15 pentru aparatul lor! (...)" (Scrisoare din Jachymov,
22. 7. 1935, Arhiva H.H Stahl).
"Dragă Dle Stahl. Alăturez două notiţe: 1/Monografia de la
Breaza? (sunt dezolat de întârzierea volumului - insistă şi Dta în
numele meu, ba pune-l şi pe Dl Bucuţă să vorbească la Luceafărul
- zilele acestea voi scri şi eu mica introducere) şi 2/ echipa regală
din Trăstieni. Ce e cu ea? Trimite pe Dr. Popu acolo în inspecţie,
să ne facă un referat. În general trebuie dat un ultimatum echipelor
voluntare, - şi dacă nu răspunde, să le ştergem.
Trimet cele câteva rânduri pentru 'Curier'.

112
Bine ai făcut cu Cuhea. Ce facem însă fără doctor? Mai ales că
acolo lucrează şi echipa voluntară a Astrei maramureşene. Ia vreun
doctor din altă parte. Ce greu însă, de unde?
În privinţa lui Dode. Spune lui Scărlătescu şi lui Diaconescu că
numaidecât să intervină pentru permis. Spune-le că le-o cer eu şi
imediat.
Tot astfel în privinţa dactilografei. Ce decepţie! Dna Bădulescu mi-
a spus că nu pleacă. Şi totuşi. Dacă ştiam, luam măsuri. Du-te însă
imediat la Dl Scărlătescu şi spune-i, că ţi-am scris special, să-i
spui că imediat (pe lângă permisul lui Dode) să angajeze o
dactilografă. Dl Manoliu spune că peste 50 de hărtii urgente
aşteaptă. Încă odată te rog, Dl Scărlătescu să fie înştiinţat din
partea mea că nu pot tolera ca Fundaţia să fie oprită în loc. Până ce
va angaja dactilografa nouă comunică din partea dlui Scărlătescu,
ca Dra de jos (nu ştiu cum o cheamă), care lucrează şi la
contabilitate, să vină îndată sus pentru a sta la dispoziţia Secţiei
Culturale şi să scrie tot ce este de scris!
Asemenea comunică Dlui Scărlătescu imediat să trimeată la echipe
(poate afară de cele mai puţin întregi, voluntare, etc.) - câte un
registru de consultaţie şi altul de cronică. Cum s-a putut scăpa din
vedere aceste două lucruri? Sunt doar două registre esenţiale şi
indispensabile!
Unde este anefist, cu tot regretul nu putem plăti şi comandant
străjeri. Mă mir însă că Neamţu a pus anefist în echipe, când eu îi
am spus să-i înlocuiască cu comandanţi străjeri. La Sâmbăteni şi
Pecineaga, dacă se preferă anefistul, să rămână numai el. Altfel
încărcăm prea mult budgetul! (...)" (Scrisoare nedatată din vara
anului 1936, Arhiva H.H Stahl).
Ceea ce sare în ochi este că structurile de relaţii de
autoritate nu sunt respectate de Gusti însuşi. Prin amestecul său în
orice chestiune a aparatului său anihilează autoritatea eşalonului
doi asupra celui de-al treilea. Faptul că majoritatea dispoziţiilor
formulate în scrisorile citate urma să fie transmise de Stahl în
numele directorului general înseamnă că numai dispoziţiile venite

113
din partea lui Gusti sunt îndeplinite la orice eşalon, la orice
structură ierarhică. Această manieră de organizare şi control
al oricărei responsabilităţi, al oricărei activităţi cere un timp enorm,
care duce la inconsecvenţe surprinzătoare. Prin această manieră era
să nedreptăţească chiar o descoperire a sa, pe Octavian Neamţu
care – disperat – a cerut ajutorul lui Stahl: "Dacă situaţia mea la
Fundaţie este lămurită, şi continuarea prezenţei mele la Bucureşti e
simplă. Dacă – însă – ea continuă să fie în curs de soluţionare,
continuarea şederei mele la Bucureşti este din cele mai grele şi se
agravează cu fiecare zi ce trece. (...) Dar toată chestia asta mai are
o latură: faptul că nu am cu toate acestea, aici o calitate oficială,
faptul că mă străduiesc doar să găsesc ceva de făcut, faptul că sunt
numai într-un provizorat, mă pune într-o situaţie grea, a omului
care vrea să-ţi fie mereu în drum şi încurcă lumea care are treabă,
cu o prezenţă care devine agasantă. Am avut azi impresia că şi
Profesorul vede puţin aşa lucrurile, dată fiind firea lui capricioasă
şi felul schimbăcios cum vede lucrurile. (...) Ai fost – după cum
mi-a spus Profesorul – acela care i-ai atras atenţiunea că ar fi bine
să mă ia la Fundaţie. Îţi sunt pentru asta foarte recunoscător. Dar
Profesorul e lăsător. Eu te rog acum să-i mai aminteşti de chestia
asta. Când am vorbit cu el mi-a spus: 'Joi şi vineri sunt la Braşov şi
nu pot să-ţi aranjez definitiv situaţia, dar vino sâmbătă ca s-o fac.'
A trecut şi sâmbătă... " (Octavian Neamţu către H. H. Stahl, 14 oct.
1934, Arhiva H.H. Stahl).
Această manieră de conducere naşte inevitabil o reacţie.
Colaboratorii dezvoltă strategii de autoapărare. Stahl a povestit cea
mai spirituală metodă, cea inventată de Mac Constantinescu,
designerul expoziţiilor gustiste: "Era foarte interesant să vezi cum
aranja el, de pildă, un panou, că te şi învăţa. Am lucrat cu el, mână
în mână, tot timpul, la toate muzeele lui. Şi mi-arăta: uite, aşa
trebuie să fie, să nu fie îmbâcsit, să nu fie prea multe, să laşi locuri
goale, să pui ceva care totdeauna să atragă atenţia, şi în jurul ei laşi
etc., şi după ce... mă rog, cum aranjezi un panou pe un perete, ca
într-un tablou. Şi mai avea încă socoteala: ei, şi acu, dacă iese bine,

114
cum trebuie, hai s-o pregătim, s-o arătăm profesorului Gusti. Care,
fără-ndoială, va avea ceva de obiectat... Şi ne strică panoul. Şi
atuncea găsea, lua un scaun, şi-l punea în faţa panoului şi îl
îmbrăca cu un costum ţărănesc. Şi Gusti: da ce-i asta?, dar cum se
poate? dar scoateţi-l afară! Şi-l scoteam afară: ei gata, acuma am
scăpat... Era paratrăsnetul. Nu se putea să nu zică ceva şeful! Şi
atunci trebuia să-i dai ce să zică... şi scăpai restul... Partea
focului..." (Rostás 2000: 277).
Acest stil de conducere nu se poate caracteriza prin analiza
luării deciziilor – fiindcă Gusti, deşi avea curajul şi competenţa,
renunţa când nu te aşteptai –, astfel nu ne rămâne altceva decât să
îmbrăţişăm analiza centrată pe personalitate. În acest caz este clar
că Gusti ştia să nimerească echilibrul între realizarea obiectivelor
organizaţiei şi păstrarea bunelor relaţii cu colaboratorii săi. Acesta
este şi secretul succesului său: harul cu care îşi recruta
colaboratorii (problemă la care mă voi referi în următorul capitol).
Mi se pare pertinentă caracterizarea Marcelei Focşa, chiar
dacă restrânge prea mult numărul colaboratorilor de succes ai
profesorului: "Gusti era un tip de animator. Un om care trebuia să
aibă în jurul lui lume. Nu pot să spun ce atracţie exercita această
treabă, monografia asta sociologică asupra a foarte multe categorii
de intelectuali, care veneau vara... şi regizori, şi pictori, şi medici,
şi veneau vara acolo, să vadă, cam ce se întâmplă. Şi studenţi,
bineînţeles. Cei care efectiv lucrau au fost foarte puţini în raport cu
mulţimea de oameni. Nu vorbesc de cei care erau deja într-o
meserie oarecare şi veneau dintr-o curiozitate înţeleasă. Dar în
raport cu mulţimea de studenţi care s-au perindat prin aceste
monografii şi care erau băieţi deştepţi, foarte puţini au rămas în
acest cadru. Şi din ei, tot Stahl şi cu Herseni au fost... Neamţu cu
partea organizatorică, dar din punct de vedere ştiinţific..." (Rostás
2003:119-120)
La finele acestui capitol se impune creionarea tipului de
conducător în care se încadrează Dimitrie Gusti. Fără îndoială că,
la fel ca orice profesor de educaţie germană, distant dar ocrotitor

115
cu discipolii, avea ceva din stilul de conducător patriarhal,
paternalist. Dar, ca sociolog reformist, ca modernizator care
urmărea dezvoltarea în România a unor instituţii de tipul celor din
Vest, se orienta fără îndoială spre modelul raţional-birocratic. Şi, la
fel ca orice intelectual est-european iluminist, sub încurajarea unui
monarh de asemenea luminat, s-a deplasat spre conducerea
carismatică. Căci, în perioada de organizare a Institutului Social
Român, Gusti s-a dovedit a fi un animator, iar la şedinţele şi
prelegerile Institutului a fost – cu un termen actual – un moderator
extrem de talentat. Întreaga manieră a lui Gusti radia în aceste
cercuri studiate de noi un democratism responsabil. După ce, la
începutul anilor '30, prestigiul ştiinţific internaţional începe să
apară şi, totodată, Profesorul este aglomerat cu funcţii importante,
până la fotoliul ministerial, încep să se remarce semnele
leadershipului carismatic, moderat însă permanent de un pedagog
de tip pater familias.

116
 Recrutare şi motivare

Dacă stilul de conducere varia – cum e şi firesc – de la o

organizaţie la alta, nici politica de "resurse umane" (după cum o
putem numi folosind terminologia organizaţională actuală) nu a
fost mai uniformă. Am putea afirma că în acest resort diferenţele
au fost mai mari tocmai datorită naturii diferite a resurselor umane.
Dacă conducerea se afla într-o măsură considerabilă sub imperiul
temperamentului şi mentalităţii lui Gusti, politica de resurse umane
a fost dirijată destul de timpuriu de colaboratori. Este adevărat că
aceste persoane de încredere au fost selectate de Gusti, dar oricum,
sporirea treptată şi schimbarea sensibilă a preocupărilor majore a
impus birocratizarea lor.
Dacă nu socotim munca cu studenţii la seminarul de
sociologie de la Iaşi, atunci prima organizaţie pentru care se
impunea recrutarea de membri a fost Institutul Social Român. În
această organizaţie Gusti a strâns intelectuali şi experţi interesaţi în
dezvoltarea instituţională a României moderne de după 1918.
Practic, a fost un club de discuţii cu un program pragmatic. Oricine
putea să devină membru al Institutului Social Român, dacă fusese
invitat de Gusti, iar Profesorul nu avea alt criteriu decât acceptarea
programului – extrem de larg – al instituţiei. La o analiză foarte
amănunţită am putea conchide că însăşi calitatea de membru ISR a
însemnat mai mult o legătură informală cu Gusti şi cu membrii
secţiei din care respectiva persoană făcea parte. Prin aceasta Gusti
şi-a asigurat un for şi un statut extrauniversitar, care să constituie
un nod pentru reţeaua lui.
Invitarea personalităţilor la conferinţele publice ale
Institutului Social Român avea drept scop în intenţia lui Gusti ca
aceştia să abordeze ştiinţific problemele ţării, fără să renunţe la
ideologia partidului lor. Rezultatul acestor invitaţii nu a fost numai
117
evenimentul în sine al conferinţei, al volumului cu textele
comunicărilor ţinute sub auspiciile ISR, ci mai ales sporirea
capitalului de încredere pe care Gusti l-a obţinut din partea elitei
politice şi intelectuale a vremii. Prin urmare, politica sa de resurse
umane nu se limita la cei pe care îi putea "înrola" într-una din
organizaţii, ea viza şi mediul social înconjurător. Din acest motiv,
graniţele organizaţiilor gustiene nu au fost niciodată foarte fixe,
clare. Exista o transparenţă incluzând posibilitatea de trecere dintr-
o organizaţie în alta.
Această neclaritate în delimitarea organizaţiilor s-a
manifestat şi mai târziu, atunci când Gusti a invitat experţi cu
prestigiu în campanii monografice. Acestora nu le pretindea să
accepte sistemul sociologiei monografice. Se mulţumea ca, de
pildă, un Cornăţeanu sau un Rainer să-şi facă cercetarea proprie
sub patronajul său.
Însă în cazul studenţilor talentaţi sau al tinerilor
colaboratori Gusti avea o cu totul altă strategie. El concepea
vocaţia de profesor – după mărturia lui Stahl – ca fiind de
"crescător de colegi". "Tocmai aceasta era marea lui calitate ca
profesor, că a ştiut să-i convingă pe studenţii lui că sunt
colaboratorii lui, şi să-i convingă pe fiecare din ei în parte că are o
sarcină, o misiune personală, de care răspunde. Mare pedagog a
fost Gusti! E singurul profesor – în cariera mea am văzut foarte
mulţi profesori – e singurul care a avut această calitate. Că n-a
reuşit cu toţi, se poate. E normal. Dar ceea ce urmărea el era să te
convingă că eşti răspunzător de o anumită sarcină ştiinţifică"
(Rostás 2000: 53).
Dulcea povară a unei misiuni ştiinţifice acordată tinerilor a
fost asociată şi cu o mărinimie foarte firească. "La Gusti se puteau
face foarte multe lucruri bune - mărturisea Mihai Pop - dacă vroiai
să faci, fiindcă el nu te împiedica să faci niciodată nimic. Toate
fanteziile, dacă puteai cât de cât să le formulezi, se puteau face la
el. Era, din punctul ăsta de vedere, era un om foarte deschis, foarte
liber. El îşi făcuse o casă, (...) şi primea foarte multe cărţi, şi noi ne

118
duceam la el, şi jos în sufragerie era o masă mare pe care erau
cărţile lui, şi te duceai şi te uitai în cărţi, şi dacă găseai o carte care
te interesa, o luai acasă. Adică, el avusese deja o serie de poziţii
importante, nu era strâns pe chestiile astea, era foarte larg" (Rostás
2003: 299).
Pentru tânărul sociolog din anii '30, Gheorghe Serafim149,
angajat la Statistică după desfiinţarea Serviciului Social, Gusti a
devenit un etalon: "Fundaţia a fost redusă la stadiul iniţial, deci n-a
mai avut bugetul Serviciului Social şi schema s-a redus. Atunci şi
Stahl a venit la Statistică. Statistica avea capacitate mare, condusă
de Sabin Manuilă, un om de mare rafinament. Eu nu ştiu Gusti
cum avea intuiţia de ghicea oamenii deştepţi, şi îi apropia, că alţi
profesori intrau în conflict cu studenţii deştepţi. Gusti nu numai că
accepta opiniile studenţilor, ba îi cocoloşea, şi din acest motiv a
fost înconjurat de ei. Ei, Manuilă a fost şi mai diplomat. El alegea
colaboratorii pe un spectru mai larg, unii erau teoreticieni,
cercetători, alţii la muncă mecanică. Ultimii au fost supravegheaţi
de unul Boeriu, dar doctorul Georgescu150, sau Stahl, sau
Golopenţia nu aveau treabă cu disciplina din alte sectoare"
(AIORZ doc.V:8)
Practica recrutării pentru campaniile monografice a fost
însă mult mai cuprinzătoare. Dincolo de studenţii seminarului de
sociologie, se accepta şi venirea unor studenţi invitaţi de studenţii
deja monografişti. După un an, doi, pe măsura profesionalizării,
campania a putut deveni un test de aptitudini. Stahl relatează:
"Recrutarea o făceam eu... Să-ţi spun ceva. Pe teren imediat îţi dai
seama dacă cineva este sau nu este... dacă merită să te ocupi de el,
ori ba. (...) La seminar nu, pentru că însuşirile care se cer pe teren
sunt cu totul altele decât la seminar. La seminar, o lucrare de
bibliotecă..., pe când dincoace este altceva, luarea contactului cu
terenul este cu totul altceva, cere cu totul alte calităţi decât cele ale
unui bun elev de seminar. Şi, în plus, care s-au grupat... Mitu
Georgescu, de pildă, a reuşit să strângă în jurul lui tot ce era
demografie şi tot ce era medicină. Şi au fost destule mediciniste şi

119
medici care au lucrat. Aia era o grupă specială. Pe urmă, era grupa
naturaliştilor, cu Şerbu şi cu celelalte. Cu care nu m-am ocupat,
erau completamente străini de oamenii cu care puteam eu să
lucrez. Cu fiecare am încercat să lucrez cu el, să văd dacă muşcă la
o problemă" (Rostás 2000: 249).
Tot în ideea profesionalizării monografiei, Gusti a recurs la
o tactică birocratică, uzând de relaţiile sale foarte largi şi variate
din mediul politic. "Am lucrat la statistica agricolă, în Ministerul
Agriculturii - relatează Roman Cresin. Şi când profesorul Gusti în
1929 (...) a lansat apel la toate ministerele ca să trimită doi
specialişti, să lucreze la monografie. Şi directorul meu mi-a spus,
măi, uite aşa şi aşa. El ştia că eu sunt cu dorinţa de a face şi
altceva, decât simplu lucru de birou. În locul celor doi agronomi la
Gusti s-a prezentat un statistician. Mi-aduc aminte, când m-am dus
la el, m-am prezentat, doresc să lucrez cu dumneavoastră, el zice:
dar ce specialitate ai? Sunt statistician. A, tocmai asta îmi trebuie
mie, poftim bani, du-te la Drăguş şi să faci acolo cercetare
statistică" (Rostás 2003: 96).
Dincolo de forţa de convingere a lui Gusti sau a
colaboratorilor săi apropiaţi, dincolo de retorica de misionar a
vremii, am încercat în cadrul cercetării să găsesc şi motive mai
palpabile, motive neglijate până acum şi de gustişti, şi de istoricii
sociologiei. M-au interesat, bunăoară, nu doar motivele şi
argumentele lui Gusti, dar şi cele ale studenţilor, ale altor
colaboratori ai săi. Plecând de la experienţa mea de teren,
amintindu-mi de variatele motivaţii de participare ale profesorilor
şi colegilor mei, am presupus că nu putea fi altfel nici în cazul
campaniilor monografice.
O monografistă - Marcela Focşa - fiica unui amiral, îşi
motiva participarea prin mutaţii între generaţia ei şi aceea a
părinţilor: "Noi care eram burghezi şi care aveam vilegiaturi tip: te
duceai la Techerghiol sau mai ştiu pe unde, era aşa ceva plicticos şi
monoton. Iar aici era aşa o eliberare de toate prejudecăţile şi
convenţiile astea socio-mondene, înţelegi? Deja generaţia mea faţă

120
de generaţia mamei făcuse un salt nemaipomenit. (...) Vasăzică,
cercetările astea au fost aşa o experienţă nouă şi pasionantă pentru
toţi" (Rostás 2003: 123-124).
Mihai Pop care învăţa la Praga, s-a simţit atras de lumea
intelectuală a campaniilor: "... în orice caz, lucrurile se adunau. Şi
pe urmă să ai şi posibilitatea în loc să te duci, la vară, să vii acasă,
nu, şi să stai acasă şi să nu faci nimic, sau să te duci cu sociologii,
care era, totuşi, un mediu foarte interesant şi în care... se
selectaseră deja cele mai bune elemente din Universitate, nu?
Adică era oarecum nu numai interesant, ci şi o chestie de prestigiu
să te duci cu sociologii, să lucrezi cu sociologii, nu?" (Rostás 2003:
293).
Basarabeanul Roman Cresin a descoperit filiera de
integrare în lumea bună a Bucureştilor: "Era cel mai plăcut
concediu pe care l-am avut eu în viaţă. Fiindcă era o societate
foarte plăcută. Toţi intelectuali. Eu dacă am putut să intru în
societatea intelectuală din Bucureşti, numai datorită monografiilor.
Eu am venit aici din Basarabia singur, n-aveam ocazia să intru. Şi,
pe urmă, dintr-odată mi s-au deschis perspective. Aşa că ce a făcut
Gusti pentru mine e de nedescris" (Rostás 2003: 97-98).
Am citat aceste scurte fragmente tocmai pentru a descuraja
tentativele de eroizare a expediţiilor gustiste. Nu întâmplător i-am
citat pe aceşti trei monografişti, ci fiindcă ei fac parte dintre cei a
căror seriozitate nu a fost pusă la îndoială nici ulterior în mediile
profesionale.
Dar, nu numai evadarea, nu doar pătrunderea în elita
intelectuală au fost atractive pentru tineri. Unii au vrut cu adevărat
să cerceteze satul, aveau în acest sens proiecte personale. Gusti
"era mulţumit - spunea Stahl - dacă în cadrul concepţiei lui îţi
făceai toate socotelile personale. El ştia, de pildă, că, atunci când
lucrez în echipă, aplic în mod riguros concepţia lui. Asta era
sarcina mea în cadrul colectivului. Dar, Gusti ştia prea bine că eu
urmăresc probleme personale. Şi nu s-a supărat, dimpotrivă, m-a
ajutat cât a putut. Dovada este, dacă citeşti, de pildă, prefaţa pe

121
care el a scris-o la cele trei volume ale mele despre Nerej, el spune
acolo precis că am avut o problemă personală, aceea a arheologiei
sociale. El se arată mulţumit că restul volumului era totuşi..."
(Rostás 2000: 91-92).
Dincolo de trezirea apetitului pentru cercetare şi chiar
pentru reforma satului, Profesorul ajuta pe toate căile colaboratorii
tineri pentru a primi burse în străinătate, pentru a-şi găsi o slujbă
potrivită.
După 1934, odată cu preluarea de către Gusti a conducerii
Fundaţiei, modul de recrutare s-a modificat. Altele au fost criteriile
la echipele regale studenţeşti de care se ocupa Octavian Neamţu, şi
altele la cele de cercetare monografică, recrutate de H. H. Stahl,
Traian Herseni şi de Anton Golopenţia.
În echipele regale studenţeşti accentul a fost pus nu pe
cercetare, ci pe acoperirea celor patru domenii ale muncii culturale.
Era nevoie de studenţi şi tehnicieni din domeniul agronomiei,
medicinei umane şi veterinare, de economişti, preoţi etc. Un
comandant de echipă regală (şi ulterior de Serviciu Social),
Constantin Marinescu îşi aminteşte că Neamţu "se interesa prin
echipierii mai vechi: măi, dacă aveţi băieţi buni care vor să
activeze pe vară.... şi în felul ăsta am fost racolat şi eu. (...) În anul
doi de facultate am fost poftit de nişte colegi la şcoala de echipieri
de la Stăneşti. Am făcut această şcoală, a venit şi Gusti – deci l-am
cunoscut a doua oară –, dar acolo şcoala a fost condusă de Neamţu,
de Stahl şi de Golopenţia. Am făcut această şcoală. Pe urmă am
fost numit şef de echipă la Beregsăul Mare, Timiş-Torontal. Între
Jimbolia şi Timişoara era satul (...) şi am avut unele realizări
despre care vorbea în volumul Sate şi echipe un gazetar al epocii,
Horia Ghiţulescu. (...) Mi-a plăcut această chemare, ca oricărui
tânăr dornic să se afirme. De la început am avut o înclinare pentru
oratorie. Îmi plăcea să vorbesc mulţimii, la şezători... Acestea m-au
atras foarte mult" (AIORZ doc. VI: 50).
Acelaşi motiv iluminist (pe lângă nesiguranţa carierei de
avocat) a stat la baza recrutării şi în cazul lui Gheorghe Macarie:

122
"În 1934 îmi dădeam examenul de licenţă la Facultatea de Drept.
Stăteam la căminul Cantacuzino, mai mulţi studenţi într-o cameră,
printre care şi un strănepot al poetului Coşbuc, pe care-l chema tot
Coşbuc, şi care era cu câţiva ani mai mare decât mine. El făcuse
Propaganda Fide, la Roma, un an-doi (...) Eu sunt originar din
Basarabia, şi ne-am împrietenit pe probleme pe care, când stăteam
să le discutăm, simţeam că era ceva apropiat între Ardealul lui,
nordul Ardealului şi Basarabia mea… (…) şi atunci pe chestia asta
ne-am împrietenit. Azi dăm examen, diseară mergem la o bere, şi
aşa mai departe, cum era pe vremuri. La un moment dat, îmi spune,
'dragă, ar fi păcat să nu mergi şi tu, eu am descoperit la Fundaţia
Regele Carol, pe strada Latină, unde o să-ţi placă. Se fac nişte
echipe studenţeşti, în care fac şi cercetări sociologice, dar şi
activitate. O să-ţi placă, şi o să faci treabă bună'. (…) Şi m-am dus
cu el, cum se obişnuia, toţi studenţii ăştia care veneau să se înscrie
trebuiau să treacă – aşa am trecut eu, şi alţii, poate că nu toţi – pe la
Profesor prin cabinet. Eu m-am dus. M-a întrebat de unde sunt. Eu
un an de zile, până am făcut armata, după ce am terminat liceul, am
fost învăţător suplinitor. Aveam 21 de ani. Dirigintele meu mi-a
spus, ‚Macarie, întâi să faci armata, şi pe urmă să te duci la
facultate, că-i mai bine să te duci la facultate cu armata făcută’. Şi
eu l-am ascultat. Am fost un an învăţător suplinitor, apoi m-am dus
şi am făcut armata, după care am venit la facultate. Profesorul m-a
întrebat, ‚ce-ai făcut?’, şi eu am spus şi lucrul ăsta, că am fost un
an de zile învăţător suplinitor. Era un certificat, un plus, când
spuneai că ai lucrat undeva, într-un sat, indiferent ca ce, ca notar,
ca secretar, ca învăţător, ca orice. Adică, ai avut contact cu satul. Şi
mi-a spus, ‚o să fi şef de echipă’. După aia s-a ivit şi un alt
cetăţean, un student la litere, care a venit şi l-a rugat să-l numească
şef de echipă. Profesorul ne-a chemat pe amândoi, şi a spus:
‚Dragă Şerban şi dragă Macarie, să fiţi înţelegători. Macarie o să
fie primus inter pares’. Sunteţi amândoi acolo, dar Macarie să fie
primus inter pares. Şi cu asta a soluţionat. M-am împăcat foarte
bine cu Şerban, a fost în echipă la mine. Am fost între cei 12 şefi

123
de echipă, poate, cu rezultatele cele mai bune. (…) …am fost
repartizat într-o comună pe malul Sucevei, Slobozia Pruncului.
Acolo se bănuia că sunt probleme…” (AIORZ doc.XI:9).
Odată cu introducerea legii Serviciului Social, când în vara
anului 1939 toţi studenţii care au terminat o universitate, o şcoală
superioară sau o şcoală normală erau obligaţi să presteze o muncă
culturală la ţară, modul de recrutare s-a modificat din nou. Era
nevoie de tineri pentru şcolile de comandanţi. Fiindcă Serviciul
Social a fost inventat şi pentru contracararea mişcării legionare,
selecţia comandanţilor urmărea pregătirea unor tineri loiali
Fundaţiei şi regelui. Pentru aceşti tineri licenţiaţi un salariu de
comandant – mai mare decât acela al unui profesor de liceu –
constituia o motivaţie serioasă.
Pentru echipele monografice modul de recrutare nu s-a
schimbat radical. Tineri interesaţi de cunoaştere se grupau în jurul
lui H. H. Stahl, A. Golopenţia şi T. Herseni, dar în echipe mult
reduse faţă de cele organizate de Gusti. Când Institutul Social
Român s-a schimbat în Institutul de Cercetări Sociale al României,
s-au creat condiţiile recrutării pe posturi de cercetare a mai multor
oameni. Au fost angajaţi "bătrânii monografişti" şi studenţi
talentaţi, proaspăt licenţiaţi. Dar, după cum s-a exprimat Marcela
Focşa, "fericirea n-a durat decât şase luni", deoarece cu
suspendarea Serviciului Social a dispărut şi Institutul de Cercetări
Sociale al României.

124
 Legături şi grupuri

În devenirea şi funcţionarea unei şcoli ştiinţifice ca

organizaţie, studiul legăturilor interpersonale, formării grupurilor
ca entităţi superioare este de maximă importanţă. Mai ales în
societatea modernă românească, era semnificativă – în ciuda
tendinţelor individualiste urbane – şi nevoia de afiliere la grupuri.
Studiul legăturilor din cadrul Şcolii Gusti – dintre indivizi în
procesul de formare a grupurilor, ca şi dintre grupuri – este
interesant, chiar dacă subiecţii intenţionau să producă lucrări
colective.
Pentru Gusti nu Şcoala monografică a fost prima
organizaţie înfiinţată. Asociaţia pentru Ştiinţa şi Reforma Socială
se baza pe legături interpersonale, dar orientarea politică a
membrilor săi şi dezideratele organizaţiei au fost de o atât de largă
cuprindere şi atât de ideologice, încât nu putea constitui baza unei
şcoli ştiinţifice, cel mult un model de acţiune pentru intelectuali în
momentele de tranziţie (ca acela de după primul război mondial).
Din cele arătate despre Institutul Social Român rezultă că
interacţiunile nu puteau fi strânse şi durabile decât cel mult în
cadrul secţiilor. Această organizaţie, prin natura sa, prin frecvenţa
scăzută a întrunirilor, nu-i apropia pe oameni. Împărţirea în secţii
profesionale şi lipsa unor cercetări comune i-a alăturat, însă nu
i-a legat pe participanţi. Din informaţiile adunate nu se poate
constata existenţa unei organizaţii cu dimensiuni formale şi
informale, cu legături reciproce între membrii, ci o activitate a lui
Gusti de a organiza serii de conferinţe în numele unui consiliu de
conducere.
Cu totul altfel au stat lucrurile în cazul Seminarului şi, mai
ales, al campaniilor monografice. La primele trei campanii
monografice nu putem vorbi decât de un grup formal, în care
legăturile erau preponderent relaţii profesor – student, sau profesor
– colaborator. Din investigaţiile mele numai la cea de-a patra
125
campanie monografică, de la Fundul Moldovei, din 1929, a apărut
pregnant conştiinţa de “noi”, conştiinţa de monografist.
Repetarea acestor campanii, ritualizarea unor acţiuni,
apariţia unei culturi organizaţionale au dus, în mod evident, la
cristalizarea unor legături de grup între monografişti. "Că în grupul
acela mare al monografiştilor care a fost la un moment dat, noi am
format un fel de nucleu... clandestin, ca să zic aşa. Pentru că la
Fundul Moldovei ne-am trezit că eram câţiva care aveam mai
multă experienţă decât toţi ceilalţi. Era Vulcănescu, eram eu, era
Mitu Georgescu, era Xenia Costa-Foru. Şi cărora ceilalţi ne-au
spus că suntem 'bătrânii'. Bătrânii Monografiei. Aveam mai multe
campanii monografice. Şi, în joacă, eu am organizat pe patru
bătrâni. Monografia bazată pe patru bătrâni, care eram noi patru. Şi
care, de fapt, ei au făcut toată treaba. În special Vulcănescu, care s-
a ocupat de istoria problemei, eu, care m-am ocupat de tehnicile de
cercetare, şi Mitu Georgescu, care era un bun cap organizator (...)
şi Xenia Costa-Foru, care avea priză, asupra fetelor în special.
Ăştia patru la rândul lor au avut oameni pe care i-au format. Şi
erau 'descendenţii' lor, pe care i-am organizat pe ’spiţe de neam’.
În jucărie" - îşi aminteşte Stahl (Rostás 2000: 85).
Această "jucărie" însă acoperea o realitate socială: procesul
de transformare a unei mulţimi în colectivitate structurată. Această
structură ierarhică se forma în jurul multor criterii: vechime în
cercetări monografice, activitate în cercetare şi mai ales la
discuţiile de seară, gradul legăturii cu Gusti sau cu adjutanţii lui.
Dincolo de aceste relaţii apare şi percepţia unor diferenţieri
de interacţiune pe bază de origine socială. Marcela Focşa a şi
lansat ipoteza că între cele două părţi ale echipei din Fundul
Moldovei exista o diferenţă de origine socială: "Noi acolo ne-am
despărţit în două tabere: ‚Fundul de sus’ şi ‚Fundul de jos’. (...)
Scoteau o revistă, şi ăia de la ‚Fundul de jos’ au scos şi ei o revistă.
‚Fundul de sus’ erau toţi ăştia care îl înconjurau pe Gusti, şi cu care
Gusti avea relaţiile cele mai amicale şi mai profesionale: Stahl, Nel
Costin, Mitu Georgescu, Vulcănescu. ‚Fundul de jos’ erau ăştia

126
mai tineri, mai neomogeni, mai sărăcuţi cu duhul, mai oropsiţi de
soartă, fără farmec personal... Păi, crezi că nu contează afinităţi din
astea? Contează foarte mult" (Rostás 2003: 129-130).
Chiar dacă Stahl nu a confirmat caracterul social al
deosebirilor dintre cele două straturi din campania din Fundul
Moldovei, este un fapt evident că după patru ani de cercetare s-au
format mai multe cercuri concentrice în jurul lui Gusti.
Cu timpul, mai ales după campania din Drăguş (1929),
datorită şi numărului mare de participanţi, numărul grupurilor a
crescut. "Grupul Gusti era alcătuit din grupuleţe - spunea Ernest
Bernea -, cum e şi normal. Întotdeauna în societate, în orice
societate, un grup dacă a depăşit numărul de 3-4 membri, gata, se
formează alt grup. Oamenii nu rezistă să stea laolaltă mulţi
deodată. Şi, au fost aşa, dintre gustişti mai vârstnici, şi care erau
mai influenţi la Gusti, era Mircea Vulcănescu, era H. H. Stahl, era
Traian Herseni şi... Mitu Georgescu. (...) Şi ăştia au lucrat oarecum
independent, lucrau direct cu profesorul. Pe urmă un nucleu despre
care am o foarte bună părere, din care făceam parte, era grupul
profesor Ionică, D. C. Amzăr, Ernest Bernea şi Ion Samarineanu.
Patru. Acesta era un grup de oameni care lucrau compact şi foarte
legaţi între ei. Aş mai putea spune dintre cei care lucrau direct cu
Profesorul şi aveau oarecari legături cu Stahl, cu Xenia Costa-
Foru, pe ea n-am spus-o, care este o femeie foarte interesantă. Şi
după grupul ăsta care... vezi, fiecare, domnule, s-a orientat într-un
anumit fel. (...) După aia a venit grupul Pogoneanu. (...) Pichi
Pogoneanu, Octavian Neamţu, Brutus Coste, Anton Golopenţia.
Tot patru, ca şi noi. Ăştia erau altfel orientaţi. Ăştia erau
filoenglezi toţi. Toţi oameni dotaţi, foarte informaţi, capabili să
facă cercetare ştiinţifică. Disparaţi, eu aş fi putut să-l pun tot la cei
care au lucrat direct cu Gusti, este profesorul Conea, un om foarte
capabil. Un om de ţinută, un om interesant. (...) Pe lângă Xenia
Costa-Foru au mai fost 3-4 fete, dar ele nu au format un grup, ci s-
au risipit pe la diverse grupuri din grupurile ăstelalte. (...) Păi a fost
Miţi Dărmănescu, care avea legături mai apropiate cu Xenia Costa-

127
Foru. A fost Marcela Focşa, care a lucrat în domeniul artei mai
mult, şi era legată şi de noi, de ăştia de la ordinea spirituală, a fost
Dochia Ioanovici, care se ocupa de magie" (Rostás 2003: 57-58).
Şi după aşa-zisa împrăştiere a monografiştilor, după 1931,
gruparea compusă din tineri aparţinând boemei intelectuale
bucureştene s-a întrunit deseori în casa lui Mac Constantinescu şi a
Floriei Capsali151. “Era Stahl, care era stenograf la facultate, el
stenografia cursurile... S-a constituit aşa un grup, în care era şi
Paula152, Zizi Constante şi Lena153 cu Bele-artele... Era Nel Costin,
Ion Costin, Mitu Georgescu, era Prejbeanu, asistentul lui Gusti, o
serie de alţi băieţi..." - îşi aminteşte Marcela Focşa (Rostás 2003:
110).
Nevoia de întâlnire, de contacte, de oralitate caracteriza
această generaţie – evident, mai largă decât grupul monografiştilor.
Discuţiile informale ale acestei perioade dădeau naştere unor
mişcări culturale nebănuite154.
Dincolo de dinamica grupurilor din Şcoala monografistă,
trebuie să menţionăm o dimensiune afectivă a unor legături care
până la urmă au condus la mai multe căsătorii încheiate între
participanţii la campaniile monografiste. Sunt binecunoscute
cuplurile Paula Gusty şi Traian Herseni, Ştefania Cristescu şi
Anton Golopenţia, Lena Constante şi Harry Brauner. În perioada
desfăşurării investigaţiei mele numai ultimul cuplu mai era în
viaţă. Public aici un fragment mai lung din interviul în care – la
cererea lui Harry Brauner – Lena Constante povesteşte începutul
legăturii lor “Ne cunoscusem în 1929, când el era la Drăguş. Eu
eram elevă la Bele-Arte, şi graţie unei oarecari protecţii, am stat
vara la căminul de la Sâmbăta, căminul Casei Şcoalelor. Şi din
când în când ne duceam în excursie, făceam trei kilometri la
Drăguş, mai cu seamă dumineca, când ei făceau şezători. Şi ne
invitau şi la masă. Şi eu îi cunoşteam pe toţi monografiştii, că sora
mea Zizi Constante, Elisabeta, fusese eleva lui Gusti. Şi într-o zi la
prânz, întâmplarea a făcut că m-am aşezat lângă Harry, era cel mai
tânăr în monografie. Şi eu am fost pe urmă cea mai tânără, mai

128
mică decât el, în anul al doilea. Şi s-a ţinut de tot felul de... eu eram
foarte băţoasă, şi el căuta să facă să se râdă de mine, lucruri destul
de stupide /râde/. Lua câte o bucăţică de pâine, şi m-atingea de
braţ, şi pe urmă o mânca cu deliciu. Pe mine mă enerva! Nu ştiam
cum să lupt, să i-o tai... Tot felul de prostii din astea. Şi în al doilea
an ocupându-se Mac Constantinescu de secţia plastică, şi noi ne
cunoşteam foarte bine, eram la Bele-Arte, ne cunoşteam... cu
Criterionul, cu duminicile petrecute la ei, că avea cu Floria Capsali
o casă, şi ştiţi că acolo se întâlneau criterioniştii şi alţii. Veneau
fetele Bertola şi Gabriel Negri, un grup mare. Şi atunci el m-a
cooptat în secţia lui, să fac cópii, fişe. Şi, deci, plecând seara din
Gara de Nord într-un vagon de clasa III-a pus la dispoziţia noastră,
că nu eram prea eleganţi, şi încetul cu încetul toată lumea doarme,
în afară de Harry şi de mine. Noi eram copii de macedoneni,
crescuţi foarte strâns, n-am avut voie, n-am avut prieteni, pentru
mine era mare aventură monografia, atâţia băieţi, atâtea fete,
libertate. Şi ne-am apucat să ne jucăm leapşa. Mă pocnea... cu toată
puterea /râde/. Ţi-aduci aminte, Harry? Parcă era şi Brăiloiu, dar el
adormise într-un colţ. Şi ajungem la monografie, şi văd eu în
prima zi, a doua, a treia, că Harry are un succes la fete, fantastic.
După masa de seară toată lumea stătea jos, cerc în jurul lui, începea
să cânte cântece din toate regiunile, avea o memorie extraordinară,
glume. Mie nu mi-a plăcut. Şi după câteva zile... dar noi totuşi
eram cei mai tineri, şi eram din două echipe artistice. Eu eram cu
arta plastică şi ne mai potriveam, seara ne întâlneam cu Mac, cu
Brăiloiu, eram mai apropiaţi. Şi eu locuiam la o femeie foarte
cumsecade. Şi într-o zi aflu eu că mama ei e vrăjitoarea satului. Şi
i-am spus, când vine mama ta, să mă chemi. Şi a venit o bătrânică,
şi i-am spus, uite, mie-mi place foarte mult un băiat din ăştia,
colegii mei studenţi. Cum să fac eu ca să se lege şi el de mine? Că
el e înconjurat de toate fetele astea. Erau frumuşele, drăguţe, în
fine... Şi ea zice, fură-i ceva, adu ceva de la el, şi-ţi fac eu farmece,
de gata, se lipeşte pe viaţă. Şi îi cer o cravată. Aveam o bluză bleu
şi zic, dacă vrei să-mi împrumuţi o cravată... se purta atuncea,

129
făceam pe băieţoaiele. Şi-mi dă cravata, şi vine femeia, se aşează
acolo, în odaie, pe jos, aduce o carafă de sticlă, cu apă, sfinţită sau
nu, asta nu ştiu, punea nişte foi de busuioc, fire de busuioc, leagă
cravata împrejur, şi timp de un ceas mă ţine acolo în faţa ei şi
boscorodeşte. Eu nu înţelegeam ce spune, mormăia şi mormăia,
iarăşi Harry, iarăşi Lena... Pentru mine era o glumă. Dar uite că n-a
fost glumă. Aşa că cred în descântec. Sunt atâţia ani de atunci, nu?
Cinzeci şi cinci! /râde/ Numai la asta nu m-aş fi gândit. Aşa a fost.
Dar, ştiţi, el a avut foarte multe flirturi de toate felurile, dar eu
eram prietena lui de suflet. Îi făceam toate comisioanele...” (Rostás
2003: 80-82).
Discutând problemele legăturilor, a formării grupurilor nu
putem încheia acest capitol fără să menţionăm un fenomen discret,
de importanţa căruia abia în anii noştri începem să ne convingem.
În ciuda carismei Profesorului şi a voinţei sale de a menţine grupul
monografiştilor în cadrul şcolii, a apărut, şi a funcţionat pentru
tinerii monografişti ca un adevărat magnet Anton Golopenţia, sosit
în monografii la ultimele două campanii: Runcu (1930) şi Cornova
(1931). Cultura, modestia, inteligenţa sclipitoare şi puterea de
muncă neobişnuită l-au impus în foarte scurt timp în viaţa şcolii de
la începutul anilor ’30. Dincolo de felul său de a fi, antrenant,
convingător, a contribuit invizibil la menţinerea şcolii prin
animarea unei adevărate instituţii a corespondenţei cu membrii
şcolii şi cu alţi intelectuali din tânăra generaţie a vremii. Din recent
publicatul prim volum al Rapsodiei epistolare (editată de Sanda
Golopenţia cu un profesionalism rar întâlnit în viaţa editorială de
astăzi) ne dăm seama că persoana lui Anton Golopenţia a constituit
un focar al comunicării organizaţionale, un centru informal al unei
reţele cu structură de stea. Importanţa comunicării epistolare în
şcoala gustiană o putem doar bănui în prezent. După apariţia celor
patru volume proiectate vom fi probabil nevoiţi să rejudecăm
multe din credinţele noastre relative la şcoala lui Gusti.

130
 Gestionarea conflictelor

Mărirea an de an a numărului de participanţi la campaniile

monografice de vară nu a produs numai grupuri formale (după
cadre şi manifestări) şi informale pe bază socio-emoţională (arătată
mai sus), dar şi felurile conflicte. Majoritatea teoriilor
organizaţionale contemporane privesc conflictul ca inerent oricărei
organizaţii, indiferent cum este catalogat acesta de subiecţii
conflictului. Putem pune întrebarea, dacă Gusti şi colaboratorii,
care aveau o conştiinţă clară a şcolii ca organizaţie, şi-au analizat
propriile conflicte cu profesionalismul pe care l-au pretins în
domeniile lor de cercetare?
Se pare că mentalitatea de pionier, de misionar, i-a
împiedicat să vadă conflicte în propria organizaţie, fenomene pe
care în realitatea socială deseori le-au observat şi le-au analizat.
Aşa cum nici impactul echipelor asupra satelor nu a fost cercetat,
nici aceste fenomene de coliziune internă nu i-au pus pe gânduri pe
gustişti. Curios, nici după 1965 nu au fost dezbătute, nici de foştii
monografişti, nici de istoricii sociologiei.
În ciuda faptului că cercetarea monografică a fost
concepută în aşa fel, încât fiecare membru de echipă să fie legat de
toţi ceilalţi, adică soluţiile cooperative să prevaleze asupra celor de
competiţie, totuşi, în evoluţia şcolii au fost conflicte care au
afectat-o. Indiferent cum apar conflictele, ele au rădăcini în
organizaţie. Evident, una din sursele de conflict era chiar
personalitatea lui Gusti. În ciuda magnetismului său, prin care s-a
format şcoala, Gusti – după mărturia Marcelei Focşa: "avea şi părţi
dezagreabile şi era foarte boieros, avea atitudini şi un fel de a privi
lucrurile foarte de sus, aşa, ca un boier, însă avea o capacitate de a
se interesa totuşi de oameni, de studenţi, a ajutat, a trimes prin..., a
plasat, a dat burse. Când a fost el ministrul Învăţământului, era plin
de studenţi acolo şi de colaboratori, şi făcea tot ce putea. Făcea.
Dar asta nu-l împiedica să zică 'idiotule', să-l dea pe uşă afară.
131
Foarte impulsiv, un temperament cu foarte mare capacitate de
acţiune. Şi cred că firea asta a lui, aşa impulsivă şi colerică, l-a
ajutat să ducă la bun sfârşit acţiuni aşa de mari şi complexe, ca
Serviciul Social şi Institutul de Ştiinţe Sociale, şi cercetările astea.
El vedea în mare" (Rostás 2003: 113).
Cea de-a doua sursă a conflictelor a fost ambiguitatea
misiunii Şcolii în privinţa cercetării şi a acţiunii. În anii ’30, când
studenţii monografişti au ajuns la maturitate şi s-au integrat în
tumultuoasa viaţă culturală a capitalei, nu puteau rămâne izolaţi de
încleştările politice ale vremii. Iată cum relatează conflictul
ideologic din monografie Anton Golopenţia într-o scrisoare
adresată Ştefaniei Cristescu: “S-a ivit un fel de încordare între cei
tineri, care îi face pe toţi să izbucnească pătimaş şi fără cruţare,
chiar pentru prieteni vechi, la orice prilej. Asociaţiile lor
('Criterionul' lui Comarnescu, de pildă) par a se răzni.
Monografiştii suferă şi ei de această tulburare. Nu că ar avea
îndoieli asupra rostului muncii lor: boala ascunsă, de care cred că
suferă ceilalţi. Ci pentru că suntem în criză de autoritate.
Profesorul, amestecat în multe, şi-a pierdut oarecum prestigiul.
'Monografia' se simte oarecum trădată: unii deplâng că nu i s-a
robit în mod exclusiv, aşa cum au făcut ei, alţii se vaită de prea
puţină solicitudine pentru soarta lor personală. Toate aceste
nemulţumiri au mai fost întărite printr-o acţiune intensă, de
'parvenire' se zice, a lui Herseni. Datorită lui şi lui Vlădescu-
Răcoasa, opoziţia teoretic-politică 'Dreapta' - 'Stânga' s-a schimbat
aproape într-un război fratricid” (Golopenţia 1999: 89).
Cu toată frământarea ideologică, cu toate orientările
divergente Şcoala şi-a păstrat identitatea. Nici chiar numirea lui
Gusti în 1934 în fruntea Fundaţiei Culturale Regale „Principele
Carol” şi invitaţia de a-şi asuma misiunea acţiunii culturale de la
sate, nu a rupt organizaţia în două. Este adevărat că Stahl, Neamţu
şi Golopenţia au îmbrăţişat dubla misiune de cercetare şi de
ridicare a satului, dar refuzul lui Vulcănescu şi al lui Herseni nu
însemna câtuşi de puţin şi negarea doctrinei gustiste. Unii însă au

132
mers mai departe, fondând o grupare în jurul revistei „Rânduiala”.
Acesta, după primul număr, a îmbrăţişat ideologia legionară. După
opinia mea, însă, nu legionarismul grupului Amzăr-Bernea-Ionică-
Samarineanu a fost motivul excluderii acestuia din cercul Gusti, ci
atacurile lui Bernea şi Amzăr împotriva monografismului
sociologic. (Este la fel de adevărat că nici organizaţia legionară nu
ar fi acceptat dubla subordonare a grupului celor patru.) Dintr-o
scrisoare către Stahl rezultă însă că, dincolo de resentimente, Gusti
refuza şi ordinea legionară. Referindu-se la un articol polemic
publicat de Stahl, el îi scria: "Îţi mulţumesc pentru exemplara lecţie
ce ai dat-o acelui individ care ne-a speculat din toate punctele de
vedere, pentru a înjura apoi - şi acest D. Amzăr vrea să aducă o
nouă 'rânduială'?" (Gusti către Stahl, scrisoare nedatată, Arhiva H.
H. Stahl).
Dealtfel, şi în interviurile realizate cu H. H. Stahl apare
motivul recunoştinţei în calificarea atitudinii lui Bernea.
"Etnografie, culegere de etnografie, mă rog, asta se poate face.
Faci etnografie, nu faci sociologie, mă rog, nimic de spus. Dar nu-i
îngăduit... Şi, adaug, etnografie poţi face în diferite chipuri. Dacă o
faci ca Ionică, care a fost elevul lui Mauss155, o faci serios. Că
lucrarea lui de etnografie despre Dealul Mohului este o lucrare
bună, dar poţi să faci etnografie proastă, cum au făcut alţii. Asta nu
te îndritueşte totuşi să înjuri sociologia. Fă-ţi treaba ta, etnografie,
dar de ce trebuie neapărat să te socoteşti dator să înjuri oamenii cu
care ai lucrat atâta vreme. Asta era supărător la ei. Şi de-aia am
spus: atâta vreme cât Gusti v-a plătit, aţi fost pentru. Cum n-a mai
plătit, cum înjuraţi! Asta a fost critica pe care am adus-o. Şi cred că
aveam dreptate. (...) Trebuia, pur şi simplu, să tacă din gură, să-şi
vadă de treburile lor, nu era neapărat nevoie să ne înjure. Eşti
legionar, foarte bine, te-ai despărţit de grupul nostru. Noi nu
făceam politică, noi facem altă politică, decât a voastră, să zicem
aşa, fiecare pe seama lui. Dar când te desparţi de o nevastă, nu e
nevoie neapărat s-o înjuri" (Rostás 2000: 280, 281).

133
 Această mărturie denotă că pe Stahl l-a iritat în primul rând
maniera de despărţire de Şcoală a grupului de la „Rânduiala”, căci
după terminarea studiilor mulţi tineri monografişti s-au orientat
spre alte domenii. Alţi monografişti însă respingeau mişcarea
legionară, chiar dacă făceau distincţie între reprezentanţii ei.
Privitor la etica lui Bernea, Marcela Focşa relatează: "Erau
mai multe categorii de legionari. Nenorocirea a fost că ei au avut
aşa o ideologie care putea să atragă într-un fel. Că 'binele ţării',
'naţionalism', 'religie', 'misticism', nu ştiu mai ce, lupta împotriva
politicienilor corupţi şi aşa mai departe. Care puteau să atragă. Dar
totuşi, antisemitismul acela feroce... Şi mai ales, ştii ce?
Convingerea că scopul scuză mijloacele. Asta cu Bernea ştiu că mă
mai certam. Că ei au dreptul să omoare fără judecată, dacă asta e în
favoarea mişcării şi a ţării... Că noţiunea de bine şi de rău la noi s-a
schimbat. Deci, asta ducea la o anarhie totală. Şi a şi ajuns. Dar
fiind aşa o mişcare cu tra-la-la, cu cai, cu costume, cu nunţi făcute
ca pe vremuri, şi chestii din astea, cu cămaşă verde şi pistoale şi nu
ştiu mai ce, astea atrăgeau tot felul de golani " (Rostás 2003: 122).
Şi un ultim argument că nu legionarismul putea să ducă la
eliminare din cercul lui Gusti este chiar cazul lui Traian Herseni. În
decurs de câţiva ani, Herseni a virat şi la stânga, şi la dreapta,
devenind până la urmă demnitar în guvernarea legionară, dar – în
ciuda unor manifestări de felul celor relatate de unii gustişti – nu
şi-a renegat făţiş maestrul. Astfel se explică sprijinul acordat de
Gusti lui Herseni în timpul războiului pentru ocuparea catedrei de
sociologie de la Universitatea din Sibiu-Cluj.
Dacă analizăm conflictele şcolii gustiene din punctul de
vedere al naturii lor, putem constata că acest caz al grupului de la
„Rânduiala” a fost un conflict destructiv. Şcoala monografică a
trăit şi conflicte constructive, prin care înţelegem acţiuni care nu
demolează o organizaţie, ci o îmbogăţesc chiar, în opoziţie cu
paradigma acceptată. Un asemenea caz l-a constituit o cercetare
condusă de Anton Golopenţia în 1938, în care echipele studenţeşti
au aplicat metoda monografiei sumare – nevalidată de Gusti. Stahl

134
relatează: "(Gusti) s-a supărat mai mult pe Golopenţia care a vrut
să folosească echipele pe un plan personal, al lui. (…) La cele 60
de sate, de pildă. Aia a fost ideea lui. El a profitat de prezenţa
acestora pe teren, ca să-i puie să facă o serie de cercetări de
economie, de sănătate, de cultură etc., pe un plan al lui. Gusti, la
un moment dat, a fost supărat de treaba asta. Ei, l-am împăcat şi
atunci… lasă-l pe om să-şi facă damblaua, pentru că în acelaşi timp
face şi ce trebuie să facă în cadrul echipei" (Rostás 2000: 92). Cred
că această "dizidenţă" a fost mult mai importantă decât aceea de la
"Rânduiala", fiindcă aceasta contesta doctrina Gusti nu din afară,
ci din interior. Faptul că până la urmă conflictul a putut să fie
aplanat, denotă că monografismul gustian a fost mult mai lax decât
rigiditatea emoţională a şefului organizaţiei.
Dacă în cadrul Seminarului şi al campaniilor monografice
predominau legăturile informale, cu avantajele şi dezavantajele lor,
la Fundaţie – datorită şi numărului mare de angajaţi şi sarcinilor
din teritoriu – nu se puteau evita relaţiile formalizate. În ciuda
acestei evidenţe, după cum reiese şi din cele două scrisori ale lui
Gusti citate mai sus, legăturile au rămas totuşi informale, în pofida
comunicării defectuoase. Vechea gardă a Fundaţiei nu s-a aliniat
niciodată la linia reprezentată de Gusti şi colaboratorii
monografişti, conflictul dintre ei rămânând în latenţă. Reamintesc
în acest sens atitudinea diferenţiată faţă de problema unei echipe
maghiare, ca fiind elocventă.
Legăturile formale au devenit precumpănitoare în Serviciul
Social. Caracterul paramilitar al acestei formaţiuni, ca şi numărul
mare de instituţii de pregătire au creat un aparat birocratic imens,
pe care nici Gusti, nici vreunul dintre colaboratorii săi nu îl
stăpânea în întregime. În asemenea condiţii nu era de mirare că
infiltrarea legionară s-a produs fără conflicte majore. În ciuda
divizării monografiştilor în “activişti culturali” şi cercetători puri,
comunicarea informală între monografişti a fost activă şi a dublat-o
pe cea formală, datorită unor deziderate şi sarcini comune:
organizarea Congresului internaţional de sociologie şi a Institutului

135
de Cercetări Sociale al României. Din păcate şansa unei lansări
internaţionale a Şcolii sociologice de la Bucureşti şi relansării
cercetărilor pe baze mai largi a fost curmată de izbucnirea
războiului şi de suspendarea Legii Serviciului Social în toamna lui
1939.
Pentru Gusti conflictul constituia neîndoielnic un fenomen
negativ, nu ceva firesc în organizaţii. Faptul că nu polemiza în
public nici cu colegi universitari ca Ovid. Densuşianu 156, Ctin.
Rădulescu-Motru157, Nicolae Petrescu158, şi nici cu discipolii
reticenţi, ţine de conştiinţa valorii sale şi de stilul universitar
german, care nu concepea polemica publică, cu atac la persoană.
Nici el, nici colaboratorii săi apropiaţi n-au gestionat conflictul
pentru clarificare şi dezvoltare organizaţională.
Aceasta însă nu însemna nicidecum că şcoala nu îşi apăra
frontierele, identitatea. Au fost luări de atitudine principiale când o
valoare trebuia să fie introdusă sau când prin lărgirea ariei de
preocupări apărea riscul unor devieri de la valorile şi normele
demersului monografic. Într-o lucrare de sinteză prezentată la
Academie în 1940 Gusti, printre altele, a relatat despre cercetările
de antropologie fizică ale lui I. Făcăoaru şi despre problemele
„igienei rasei”. Apoi a precizat: „Problemele acestea, pe care noi
nu le credem deloc dezlegate, cum le cred anumiţi oameni de
ştiinţă stăpâniţi de un spirit dogmatic, sau cum le cred alţii,
interesaţi prin doctrine tendenţioase, trebuie cercetate în chip
riguros, pentru a putea ajunge la constatări cu adevărat ştiinţifice.
Dar problemele cadrului biologic nu se opresc numai aici, ele se
extind la cercetarea stării sanitare a populaţiei, a boalelor de care
suferă şi a asistenţei medicale care i se dă, a stării de igienă, de la
igiena corporală şi a îmbrăcămintei până la igiena locuinţei şi
igiena publică, şi, în sfârşit, a problemei alimentaţiei, atât de
arzătoare pentru noi, ţară cu o populaţie rurală socotită de toţi
cercetătorii ca subalimentată sau iraţional alimentată. Cu toată
importanţa lui, pe care noi suntem cei dintâi să o subliniem, cadrul
biologic nu rezolvă nici pe departe determinismul social, căci

136
factorii biologici nu pot lămuri singuri procesul complex al vieţii
sociale şi manifestările de civilizaţie şi cultură ale acesteia. Mai
ales biologii desfăşoară o seamă de acţiuni care ţin de domeniul
spiritului şi se supun în locul legilor naturale unor valori şi norme
consimţite în mod liber sau impuse prin autoritatea lor socială.
Teza organicistă, după care societatea ar fi un organism biologic
este azi definitiv părăsită” (Gusti 1946: 157). Am ţinut să reproduc
acest pasaj în întregime, fiindcă rareori s-a manifestat atât de
tranşant D. Gusti, cel cunoscut îndeobşte ca având tendinţa de a
îngloba toate direcţiile de cercetare în sociologia monografică. A
sesizat, probabil, că şi cercetările ştiinţifice greşit extrapolate pot
sprijini scopuri extraştiinţifice, politici antiumane.
Maniera de tratare a conflictelor semnalează încă odată
caracterul cvasitradiţional al organizaţiei şcolii gustiene.

137
 Cultura grupului

Deşi în capitolele precedente am atins elemente ale culturii

organizaţionale, tema aceasta merită să fie tratată şi într-o unitate
separată. Mai ales că această dimensiune nu a fost conştientizată
nici de participanţi, nici de istoricii fenomenului. Pe de altă parte,
prezentarea şi analiza ei ar putea să aducă noi concluzii asupra
şcolii pe care o discutăm.
Cu toate că analiza culturii organizaţionale se practică de
aproximativ treizeci de ani, şi şi-a dovedit utilitatea în analiza
organizaţiilor contemporane, n-am întâlnit o aplicare explicită a sa
şi pe investigarea unei şcoli ştiinţifice. Majoritatea cercetătorilor
organizaţiilor sunt de acord că cultura organizaţională este sistemul
presupoziţiilor, credinţelor, ipotezelor, normelor, valorilor
împărtăşite de membrii organizaţiilor Se ştie, de asemenea, că prin
aceste calităţi membrii organizaţiilor îşi definesc şi identitatea, şi
mediul organizaţional. Cultura organizaţiei se concretizează în
legende, rituri, ceremonii, simboluri şi jargon, dar aceste fenomene
constituie doar vârful icebergului, iar sub apă se află de fapt
sistemul ascuns al culturii, compus din atitudini, presupoziţii,
valori. Ca şi în alte instituţii sociale, în Şcoala monografiilor
sociologice cultura organizaţională este de la sine înţeleasă de
membrii organizaţiei. Ea face ca membrii unei organizaţii să se
înţeleagă şi prin aluzii, priviri, tăceri, gesturi - fără această
dimensiune nu se poate vorbi de cultură organizaţională (Bakacsi
1998).
Cultura unei organizaţii este rezultatul unei conlucrări, în
care sunt bătătorite prin repetare moduri de raportare, de
comunicare între membri, procedee de rezolvare a sarcinilor, a
problemelor, sunt învăţate simboluri, se formează limbajul
organizaţiei. Prin urmare, formarea culturii Şcolii gustiene nu
putea să înceapă cu înfiinţarea Institutului Social Român. Din cele
138
arătate anterior rezultă că acesta a fost un for de discuţii şi un for
de prelegeri, scopul lui – poate nemărturisit – fiind să strângă în
jurul lui Gusti cât mai mulţi experţi bucureşteni, să strângă
legăturile dintre Gusti şi elita politică a vremii. Membrii
Institutului Social Român – cu excepţia tinerilor sociologi crescuţi
de Gusti – nu aveau scopuri concrete organizaţionale de lungă
durată şi solidaritate care să-i lege pe unii de ceilalţi, şi conlucrarea
era prea puţin frecventă pentru ca să se formeze o cultură
organizaţională distinctă.
Premizele formării culturii Şcolii au putut să apară la
Universitate, printre studenţii Seminarului de sociologie. Gusti
avea ab ovo calităţile unui fondator de şcoală prin magnetismul cu
care îi atrăgea pe studenţi. "Nici un profesor de la filosofie din
vremea aceea - îşi aminteşte Marcela Focşa - nu avea farmecul şi
darul ăsta de a atrage, de a interesa studenţii în jurul lui, ca Gusti.
Nici nu erau discipline... afară de Nae Ionescu159, care avea şi el.
Era un profesor interesant pentru studenţi. Dar încolo... Cel care a
atras cel mai mult în jurul lui, a fost Gusti. Şi Vianu era foarte
admirat şi foarte apreciat, dar nu avea 'suită'. P. P. Negulescu160 nu
ştiu dacă atunci ţinea regulat cursuri. (...) Nu mai ţiu minte prea
bine, ştiu că era deştept, avea un curs de filosofie pe baze
ştiinţifice. Îşi întemeia anumite concluzii filosofice asupra lumii pe
baza cercetărilor ştiinţelor exacte. (...) Felul cum preda era cam
plicticos. Rădulescu-Motru... nu prea era apreciat de studenţi. El l-
a avut pe Nestor161 ca asistent. Poate că nici disciplina lui nu era
atât de atractivă" (Rostás 2003: 114).
Dar, pentru o cultură organizaţională specifică nu era
suficientă carisma Profesorului. Era nevoie de un proiect care să
fie atât original, cât şi de anvergură. Acesta a fost sociologia
monografică. Fiindcă acest proiect a fost lansat şi cu patos, şi ca
şansă pentru studenţi de a crea ceva nou, a asigurat un element
esenţial al culturii organizaţionale: eroul de bază, în persoana lui
Dimitrie Gusti.

139
 Discuţiile formale şi informale din Seminarul de sociologie
au concentrat efortul tinerilor (nu numai sociologi) asupra acestui
proiect. H. H. Stahl, care a obţinut licenţa în drept, dar frecventa
Seminarul de sociologie, îşi aminteşte: "Găseai acolo oameni cu
care să poţi să stai de vorbă despre te miri ce... Păi, Dumitru
Georgescu era la Medicină, Viforeanu era coleg cu mine la Drept,
Veniamin era coleg cu mine la Drept. (...) Şi găseai acolo tot ce
vrei, istorici, şi filosofi, şi economişti. Şi se discuta, şi biblioteca
era admirabilă, aprovizionată cu tot ce trebuie. Era Mircea
Vulcănescu în plină efervescenţă, Herseni, care ştia carte, şi erau
discuţii în permanenţă, pe toate problemele posibile. Avea unul de
făcut la geografie, sau un istoric. Venea la seminarul de sociologie
şi spunea: ‚Vreau să fac lucrarea cutare, ce părere aveţi?’ Şi apoi
începea: ăla cutare, ăla cutare, ăla cutare. Se discuta teza lui înainte
s-o redacteze, până la cele mai mici amănunte. Era un laborator de
creaţie ştiinţifică" (Rostás 2000:19). Acest seminar, tocmai prin
faptul că a funcţionat ca un "laborator", şi a sudat un grup de tineri
în jurul lui Gusti, a demarat cultura organizaţională a Şcolii.
Dar, indiscutabil, campaniile au structurat cultura
organizaţională a şcolii printr-o serie întreagă de elemente care nu
ar fi putut fi create în spaţiul universitar. În primul rând,
interacţiunea dintre participanţi a fost infinit mai frecventă decât la
facultate. Călătoreau împreună, mâncau împreună şi se distrau
împreună. Fiindcă aceste excursii ştiinţifice se repetau an de an, în
fiecare vară grupul activ, nelipsit, impunea ritualuri. Cel mai
constant respectat a fost ritualul şedinţei din "sala luminoasă",
ţinută după cină în sala de mese. Formal, la această întâlnire
trebuia să fie prezentate raportul şefilor de secţie şi îndrumările
pentru ziua următoare. Practic, însă, a fost un for al
"locotenenţilor" lui Gusti, la care Profesorul a fost mai mult
moderator decât arbitru. După Mihai Pop "ceea ce a fost interesant
la Fundul Moldovei, a fost că acolo s-a elaborat teoria. Că pe urmă
toată lumea a lucrat de dimineaţă şi până seară, şi seara, după ce se
servea masa de seară, toată lumea intra în sala mare de şcoală şi

140
începeau discuţiile. Cu Vulcănescu, cu Stahl, cu Mitu Georgescu,
cu toţi ăştia, şi acolo s-a elaborat, după părerea mea, teoria gustistă
cu cadrele şi manifestările şi cu toate astealalte, după lungi discuţii.
Durau uneori până la două noaptea discuţiile" (Rostás 2003: 264).
Au primit caracter de ritual şi întâlnirile în grupuri mici de
după şedinţa din "sala luminoasă", cu alţi lideri, cu o atmosferă
total diferită. "Deci - îşi aminteşte Marcela Focşa - la Drăguş era
şedinţa de seară cu Gusti, se termina la 10 şi pe urmă începeau
şedinţele noastre. Era castelul de la Sâmbăta şi acolo mai era
Eugen Ionescu, erau diverşi scriitori care făceau creaţie vara la
castel. Şi noi, după şedinţele cu Gusti, dacă nu ne duceam la
Sâmbăta, trăgeam la careva din noi şi începeam şedinţele noastre.
Cu cafea, cu reprezentaţii date de Mac Constantinescu... era şi
doamna Brăiloiu, cu chestii nostime, cu patefonul... Costin nu ştiu
dacă a fost la Drăguş... Ei, şi Gusti a aflat la un moment dat. Noi ne
distram... nu pot să spun, cât de bine ne distram. Şi Gusti a aflat de
aceste întruniri nocturne şi a vrut să participe şi el. Era foarte
intrigat. Să vezi, ce-am făcut odată. A venit doctorul Manuilă care
avea maşină şi Prejbeanu, care era asistentul lui Gusti, avea şi el
maşină. Şi Manuilă a zis: haideţi la Braşov. Şi ne-am încărcat în
două maşini, eu cred că vreo 20 de oameni, aşa ceva, la culme.
Poate 20 nu, dar în orice caz 14-15 ne-am încărcat. Am ajuns
dimineaţa la Braşov, la Coroana, acolo era un chelner afară... pe la
7 dimineaţa... care când a văzut că am început să ieşim şi nu mai se
termina... Ne-am dus, am băut o cafea cu lapte şi nu ştiu care a zis:
hai să-i trimetem lui Gusti o carte poştală. Zis şi făcut. Noi până la
prânz am fost înapoi, dar nu ştiu cum, cartea poştală a ajuns foarte
repede. Când Gusti o primeşte, eram la masă cu toţii. A rămas
încremenit. Nu putea să înţeleagă, de unde am scris-o şi când s-a
scris şi când s-a trimes. Şi cred că după aceea a zis că vrea şi el să
participe la aceste şedinţe. Ei, dacă a venit el, nu mai avea nici un
farmec, pentru că toată lumea era mai reţinută, mai rezervată în
prezenţa lui. Aşa că el a fost decepţionat de noi, şi n-a mai încercat
altă dată" (Rostás 2003: 114-115).

141
 Această întâmplare cu Gusti este, poate, cea mai sugestivă
dovadă că, de fapt, cultura organizaţională se bazează pe
presupoziţii, pe reguli "de la sine înţelese", şi, mai ales, că
statusurile din mediul social extern funcţionează şi în organizaţiile
mai mici. Nici în cultura "mare", nici în cultura "mică" un "erou
fondator" nu-şi poate schimba rolul de lider de la o întâlnire la alta.
Şi, chiar dacă reuşeşte (nu era cazul lui Gusti), grupul nu acceptă,
membrii săi rămânând stingheri, neautentici. Ca orice organizaţie,
şi Şcoala Gusti avea ceremonii cu caracter carnavalesc, în care
ierarhiile erau răsturnate pentru o perioadă determinată. De
exemplu, la Fundul Moldovei au fost scoase reviste umoristice, în
care arma cea mai folosită era ironia. Deşi nici Profesorul nu a fost
cruţat, el nu se simţea ofensat. "Numai două numere au apărut -
spune Stahl - (...) Sunt de o obrăznicie fără pereche. Fără pereche.
Nu se supăra Gusti. Îl acuzam, de pildă, că este acomodant cu toate
părerile şi spuneam: 'Gândind profund, e şi laie şi bălaie -
Profesorul Dimitrie Gusti'. Mai obraznic decât atâta era greu de
găsit. Dar, nu se supăra" (Rostás 2000: 106).
Cea mai caracteristică valenţă a unei culturi organizaţionale
este perpetuarea unor valori prin însuşirile eroului fondator. Nu
adevărul acestor însuşiri contează, ci valorile transmise prin
acestea. Un student din anii '30, Gheorghe Serafim, care a învăţat
sociologia mai mult cu Stahl şi cu Traian Herseni, decât cu Gusti,
iar pe teren nici n-a avut ocazia să-l vadă pe Profesor, declara cu
convingere că acesta "ştia să stea de vorbă şi cu Regele, dar şi cu
ţăranul din Şanţ. El avea o mare capacitate de a sta de vorbă şi cu
ţăranii, şi chiar să se împrietenească cu ei. Gusti participa la viaţa
ţăranilor, şi boteza, cununa, şi câte şi mai câte (AIORZ doc.V:3).
Nu este important că Gusti cel mult aspira la aceste calităţi,
important este pentru cultura Şcolii că aceste calităţi de sociolog au
fost cultivate, perpetuate în generaţiile mai tinere de cercetători.
Chiar dacă cultura echipei monografice şi doctrina
sociologiei gustiste nu presupuneau în mod organic acţiuni de
muncă culturală, până la urmă, prin repetare, au devenit şi acestea

142
ceremonii. Semnificaţia şi utilizarea secundară a şezătorilor,
inaugurărilor de biblioteci săteşti, a concursurilor de port naţional
şi de gospodărie model le vom discuta mai pe larg în paragraful
următor.
Cât de importantă este cultura organizaţiei şi cât de legată
este de funcţia de conducere, putem vedea şi prin evoluţia
campaniilor după Drăguş, 1929. Din anul 1930 Gusti a fost
literalmente aglomerat cu funcţii şi demnităţi publice. Din acest
motiv a trebuit să renunţe nu numai la seminariile de la facultate,
dar şi la participarea la campanii monografice. Făcea cel mult
vizite în satele cercetate. Acest lucru a avut cel puţin două
consecinţe. Prima: s-a format o ceremonie a vizitelor lui Gusti.
Fragmentul deja citat din interviul realizat cu Gheorghe Focşa este
cât se poate de concludent şi în acest sens: la vizita făcută de Gusti
în satul Moişeni în perioada campaniei de vară din 1935 Profesorul
şi-a făcut intrarea în sat cu maşina, iar sătenii cu primarul în frunte
„s-au dus călări cu cai albi să-l primească”. Cea de-a doua
consecinţă a fost mai importantă prin aceea că a pus într-o situaţie
nouă colaboratorii cei mai apropiaţi ai Profesorului. În loc să-l
numească pe Stahl sau pe Herseni la conducerea campaniei, sau să
formeze două echipe, în localităţi diferite, Gusti nu a lăsat
comanda din mâna sa. Chiar dacă Stahl se arăta nemulţumit de
această situaţie, trebuie să remarcăm un lucru important: tocmai
datorită existenţei unei culturi organizaţionale puternice,
campaniile au dat roade (atât cât puteau), în loc să se dezintegreze.
Acest proces putea să înceapă, când Gusti a acceptat conducerea
Fundaţiei, şi când i-a solicitat celor mai apropiaţi colaboratori ai
săi să se angajeze. După cum se ştie, nici Vulcănescu, nici Xenia
Costa-Foru şi nici Herseni nu au acceptat oferta, dar au rămas în
continuare membri ai şcolii monografice. Cei care l-au urmat pe
Profesor (Stahl, Neamţu, Golopenţia, Gh. Focşa) au îmbrăţişat şi
teoretizarea şi organizarea muncii culturale la sate a echipelor
regale studenţeşti. În ciuda acestor zguduiri, cultura Şcolii a
funcţionat şi în continuare. Cu oarecare întârziere Gusti a mărit

143
independenţa de acţiune a lui Stahl, Herseni. Golopenţia şi
Neamţu. Prin obţinerea unor resurse importante şi prin miza
organizării la Bucureşti a Congresului Internaţional de Sociologie
s-a mărit considerabil coeziunea Şcolii.
Din punctul de vedere al culturii organizaţionale este
interesant de remarcat că în cadrul Fundaţiei, după venirea lui
Gusti şi a colaboratorilor săi, au început să funcţioneze două
culturi. Gustiştii continuau stilul monografist îmbogăţit cu munca
culturală, articulat în patru direcţii, într-o expansiune continuă
pentru a îmbogăţi Fundaţia cu noi echipe, noi şcoli ţărăneşti, noi
publicaţii. Vechii inspectori, pe care Gusti îi moştenise, în ciuda
acceptării formale a strategiei gustiste, continuau să menţină
tabieturile haretiste. Adică, inspectau şi ţineau discursuri. Este
semnificativ că Gusti în fiecare scrisoare adresată lui Stahl îşi
exprima veşnica nemulţumire faţă de munca acestora.
Cele două culturi organizaţionale au funcţionat paralel.
Haretiştii n-au devenit monografişti. În schimb, monografiştii din
Fundaţie, ca autori ai Legii Serviciului Social, au devenit vrând-
nevrând comandanţi ai Serviciului Social, jucând şi roluri cerute de
această organizaţie paramilitară. Ritualurile acestei organizaţii nu
aveau nimic cu cele ale monografiei (care au supravieţuit, totuşi, în
echipele monografiste ale studenţilor de la Sociologie), iar
ceremoniile au devenit din ce în ce mai megalomane, pe gustul
monarhului dictator. În data de 6 iunie 1939 Carol notează în
jurnalul său: "La 4 în 'Arenele Romane' deschiderea Congresului
Căminurilor Culturale şi prima serbare a Serviciului Social.
Discursuri, conferiri de decoraţii. Foarte frumos a vorbit un ţăran
din Maramureş. Întors acasă, am aşteptat îndelung sosirea
delegaţilor pentru defilarea în faţa Palatului. A fost mai puţin reuşit
decât serbarea de la 'Arene'" (Carol al II-lea 1997: 111).
Aceste ceremonii îşi aveau rostul lor în cultura politică a
dictaturii carliste, ca de altfel în a oricărei dictaturi. Erau
demonstraţii simbolice de forţă împotriva Legiunii. Este greu să
judecăm opţiunea gustiştilor pentru Carol. Dacă trebuia să aleagă

144
între legionari şi Carol, evident că aveau mult mai multe afinităţi
cu acesta din urmă. După această concluzie mi se pare că bucuria
lui Golopenţia (manifestată într-o scrisoare din 1934 către Stahl),
că "monografia a pus mâna pe Fundaţie", pare o ipoteză cel puţin
pripită. S-ar putea afirma că, prin Fundaţie şi resursele sale
financiare, regele a pus mâna pe gustişti, folosindu-se de retorica
lor.
După suspendarea Serviciului Social, în condiţiile agoniei
dictaturii carliste, ale instaurării şi distrugerii regimului legionar, în
condiţiile războiului, Şcoala sociologică de la Bucureşti îşi pierde
caracterul de organizaţie. Am putea spune că nu structura
organizaţiei, ci cultura ei acţionează ca un liant între membrii
Şcolii. După război, în ciuda înaltelor funcţii academice, în ciuda
relansării legăturilor internaţionale, cultura organizaţională a Şcolii
nu reuşeşte să dea impuls cercetării. În ciuda tentativelor de
acomodare cu suflul din Răsărit, Şcoala dispare implacabil.

145
 Strategii de comunicare

De numele profesorului Dimitrie Gusti sunt asociate de

regulă câteva noţiuni de strictă specialitate sociologică: un sistem
sociologic, o şcoală a monografiilor sociologice şi, ca o derivaţie,
Muzeul Satului Românesc. Este mai puţin cunoscută munca sa cu
multe ramificaţii ca director general al Fundaţiei Culturale Regale
„Principele Carol” din anii 1934-1939, şi probabil doar un cerc
restrâns de cercetători ai activităţii Profesorului a sesizat că a fost
şi un specialist de primă mână în comunicare. Cred că unii ar
putea gândi că este vorba de inventarea – sub impactul
contemporaneităţii – a unui atribut implicit al carierei
Profesorului, şi nu de o direcţie de preocupare conştientă a
sociologului. Nimic mai fals. După obţinerea titlului de doctor în
filosofie la Universitatea din Leipzig, sub conducerea profesorului
Wilhelm Wundt, Dimitrie Gusti îşi continuă studiile la Berlin,
unde pregăteşte o a doua teză de doctorat. De data aceasta din
dreptul presei. Dacă cineva citeşte cu atenţie studiul intitulat
„Introducere în dreptul presei” (1909), îşi dă seama că Gusti nu a
abordat instituţia presei ca jurist, ci într-o viziune mai generală, ca
sociolog, conferindu-i o importanţă deosebită. Din acest studiu se
relevă faptul că Gusti nu se oprea la constatarea existenţei
instituţiei presei, a cauzelor şi efectelor acesteia, ci se gândea la
utilizarea ei directă şi mijlocită. Dacă împreunăm cunoştinţele sale
despre presă cu cele de pedagogie socială, ne dăm seama că
Profesorul s-a pregătit şi în materie de influenţare directă şi
indirectă. Iată de ce ne propunem să atragem atenţia asupra unui
aspect mai puţin cercetat din activitatea lui Dimitrie Gusti, o
dimensiune a activităţii sale care nu a atras atenţia istoricilor
sociologiei, axaţi pe rezultatul final (că doar studiile se elaborează
tot din studii), şi mai deloc pe drumul anevoios către acesta. Or
Dimitrie Gusti a fost original, profesionist şi eficient nu doar în
sociologie şi în conducerea singurei şcoli sociologice din Europa
146
estică interbelică, ci şi în punerea în valoare a activităţii de
cercetare şi a rezultatelor obţinute. Cercetătorii de azi ar putea
găsi în strategiile gustiene de comunicare, în producţia de
imagine, un model interbelic al comportamentului intelectual
european.
Cercetarea realităţii sociale nu cere, aparent, nici o altă
justificare decât curiozitate, voinţă de cunoaştere din partea
cercetătorului. El nu ar trebui să depună alt efort decât acela de a
câştiga încrederea comunităţii desemnate pentru studiu. Acest
efort, după părerea mea, nu trebuie să fie mai mare decât efortul
depus de orice călător străin care doreşte să zăbovească mai mult
timp într-un ţinut. În cazul Şcolii gustiene, însă, au fost foarte
frecvente gesturile nelegate în sens strict de obţinerea încrederii.
Putem afirma că a existat o întreagă producţie de "imagine", care
deja în anii '20 a reuşit să fie eficientă în obţinerea încrederii
comunităţii, ca în anii '30 să ia o amploare şi mai mare, din motive
politice.
Primele semne au apărut de la primele cercetări. Faptul că
profesorul Gusti a luat cu el la fiecare campanie un fotograf
profesionist, nu ar trebui să ne surprindă. Fotografia este un mijloc
auxiliar al oricărui cercetător social. Numai că obiectivul
aparatului nu era îndreptat către subiecţii cercetaţi, ci în foarte
dese ocazii spre cercetători. În grupuri mari sau mici, în poziţie
"ca la fotograf", la sala de mese sau în "compoziţii" regizate, în
care membrii echipei lucrează, aşezaţi în jurul unei mese,
înconjuraţi fiind de o asistenţă ţărănească stând – cum e şi normal
– în picioare. La fel, primirea de către Gusti a cetăţeniei de onoare
a unui sat cercetat şi, mai ales, publicarea fotografiei care
imortalizează evenimentul. Toate aceste gesturi demonstrează că
şeful şcolii a încurajat practica aceasta, care nu era de natură
ştiinţifică, dar pe care o considera necesară pentru a realiza o
componentă importantă a imaginii întreprinderii162.
Cea mai elocventă mărturie a unei strategii de construire
de imagine o constituie faimoasa fotografie, apărută de-a lungul

147
deceniilor în mai multe publicaţii, atestând ca un document
infailibil calitatea de anchetator a lui Gusti. În stânga pozei o
ţărancă tânără, îmbrăcată în port naţional, ştergând nasul copilului
pe care îl ţine în braţe, în dreapta imaginii însuşi profesorul Gusti,
elegant ca de obicei, notându-şi în blocnotes convorbirea tocmai
înfiripată. Care este mesajul acestei fotografii? În primul rând, că
intelectualul, savantul este legat de popor, coboară în sat, că îşi
apleacă urechea la doleanţele venite din rândurile sătenilor.
Fotografia aceasta – la fel ca altele de acest gen – avea menirea de
a comunica atitudinea ideologică a Şcolii gustiene, nu la adresa
satului, a ţăranului, ci la cea a clasei politice şi a intelectualităţii.
Aceste fotografii imortalizau o realitate. Deci, nu una rurală, ci un
rol ideologic jucat de intelectualii descinşi la sate. Imaginile în
cauză sunt adevărate (în cadrul ideologiei dominante), chiar dacă
din punctul de vedere al istoriei sociologiei au o valoare limitată
de veridicitate. Sunt documente, dar nu ale cercetării, ci ale
intenţiei de a influenţa prin presă, prin panouri, prin expoziţii etc.
un mediu politic de care depinde soarta cercetării.
De "relativitatea" documentelor fotografice m-am convins
întâmplător. Întrebându-l în anii ’80 pe H. H. Stahl despre primele
indicaţii metodologice primite în anii ’20 de la Gusti privind
ancheta, am primit un răspuns neaşteptat: "Nu putea să-mi dea
Gusti nici o indicaţie, că el n-avea nici o experienţă în materia
asta, el n-a fost anchetator social. N-a fost niciodată. În viaţa lui,
cât a stat, ani şi ani de zile, el n-a făcut o anchetă socială
personală. Te îndemna să faci tu. (...) La Ruşeţu, de pildă, făcea ce
ştia el. S-a dus la biblioteca satului. Gusti a fost cel care
organizase biblioteca Universităţii din Iaşi. Era un specialist în
materie de organizare a bibliotecilor. Şi s-a dus să vadă, şi a făcut
un studiu foarte interesant, ce înseamnă efectiv o bibliotecă dintr-
un sat care făcea parte din domeniile Coroanei, şi care era sub
conducerea lui Kalinderu163, care era un activist cultural. Şi
evident că pe el l-a interesat să vadă această totală neînţelegere a
problemei din partea... de unde concluziile cum ar trebui să fie

148
organizată o bibliotecă ţărănească, ca să fie eficientă şi, totuşi, să
nu fie ridicolă, cum era cea de la Ruşeţu. Mai mergea şi... lângă
Ruşeţu era o crescătorie de cai care l-a interesat, a vrut să vadă, să
înţeleagă ce este o asemenea crescătorie, stând de vorbă cu
directorul şi cu medicii de acolo, nu cu sătenii. Cu medicii avea
această posibilitate să vorbească, şi era un bun anchetator. La
acest nivel. Nu la cel ţărănesc. (...) Era un profesor neamţ. Foarte
rigid, foarte depărtat. El se căznea, săracul, să fie popular, dar nu,
nu, nu putea. (...) El avea această plăcere, totdeauna, şi la oraş, şi
la sate, era şi bine îmbrăcat, totdeauna a fost perfect îmbrăcat,
flori la butonieră, amabil, drăguţ, dar... nu era un anchetator.
Anchetatorul are o altă atitudine. (...) Nici nu se potrivea, pentru
vârsta lui nu se cădea să facă pe 'prostul', pentru că trebuie s-o faci
şi pe aia, să te vâri între ţărani şi să duci viaţa lor. Nu se putea. El
era profesor. Ancheta socială presupune o serie întreagă de roluri,
care nu se potrivesc cu prestanţa unui profesor" (Rostás 2000: 50,
52-53). Dacă Gusti nu a fost bun comunicator în mediul ţărănesc,
în cercuri politice, intelectuale şi studenţeşti a fost imbatabil. Nu
întâmplător îl numea Manoilescu „un dinamic şi simpatic
animator”, Rădulescu-Motru – reproşându-i că nu are un
temperament de bărbat politic realizator – îl considera un
„animator teoretic” (v. nota 157), iar Marcela Focşa, în fragmentul
de interviu mai sus citat, constata că „Gusti era un tip de
animator”, cu darul de a interesa studenţii, de a atrage o adevărată
„suită” în jurul lui.
Faptul că această inadvertenţă între vocaţia şi rostul lui
Gusti la cercetările de teren şi imaginea vehiculată prin fotografii
nu a fost nici măcar pomenită în documentele vremii şi în cele
elaborate în anii ’60 denotă că această strategie de construcţie de
imagine a fost considerată firească de către colaboratori şi elevi.
Nu este de mirare că nu numai publicul vizat a fost cucerit de
această tehnică de manipulare, dar şi studenţii anilor '30, care n-au
mai apucat campanii în prezenţa lui Gusti.

149
 Pentru a înţelege mai bine cele afirmate, propun o rapidă
trecere în revistă a producţiei de imagine:
Începând din 1925, în fiecare vacanţă de vară Gusti a
organizat o echipă formată din studenţi şi din specialişti pentru
realizarea unor monografii multidisciplinare. După câteva eşecuri
de început de campanie, profesorul şi principalii săi colaboratori
s-au convins că prima manifestare logică a „musafirilor” trebuie
să fie în mod necesar "luminarea sătenilor". Aceasta se concretiza
prin organizarea unei manifestări de început de campanie,
manifestare care s-a impus ulterior, după ce conducerea a înţeles
că nu se poate lucra fără a se lămuri motivele (inofensive, credeau
ei) venirii studenţilor în sat. Această întâlnire s-a instituţionalizat
relativ repede, sub denumirea de şezătoare, care în anii '30 a
devenit, în activitatea echipelor regale şi ale Serviciului Social, o
preocupare centrală. Nu este întâmplătoare maniera în care H. H.
Stahl apreciază în 1936 întâlnirile echipei cu satul: "(...) am simţit
nevoia de a ne uşura munca printr-o acţiune de luminare a
sătenilor asupra rosturilor pe care le urmăream. Cel mai nimerit
mijloc pentru aceasta era să aduni laolaltă pe săteni şi a le vorbi.
Pentru a face mai plăcută această comunicare de idei, alegeam
prilejul unei şezători culturale pe care o dam noi, monografiştii.
Această şezătoare însă nu putea fi o şezătoare improvizată, ci ea
trebuia să fie o şezătoare model. Ne-am căznit atunci să găsim
cele mai bune metode de organizare a şezătorilor. Ne putem lăuda
că, încă din 1926, la Goicea, am întrebuinţat modelul de şezătoare
pe care şi astăzi încă îl practică Echipele Studenţeşti Regale.
Acelaşi sistem de a amesteca partea plăcută, hazlie, cu scurtele
cuvântări de educare a sătenilor în domeniile sănătăţii, ale muncii
sau ale ridicării sufleteşti şi ale minţii. Aceeaşi încercare de a face
ca sătenii să participe activ la şezătoare, prin tot felul de mijloace,
printre care împărţirea de mici premii în cărţi celor care ghicesc
mai repede ghicitori, s-a dovedit întotdeauna cel mai bun" (Stahl
1936: 1164).

150
 Pe lângă şezătoare, campaniile au fost presărate de
evenimente mai mici: concurs de costume populare frumoase, de
gospodării bine îngrijite, de citire etc. Inaugurarea unui cămin
cultural sau şedinţa de asanare a unei cooperative au fost
evenimente de la care fotograful nu putea lipsi în nici un caz. Tot
în această categorie includem şi campaniile de medicină socială.
Aceste evenimente, dincolo de funcţia lor de câştigare a
bunăvoinţei sătenilor, au fost surse inepuizabile de imagini
difuzabile în publicaţiile Şcolii şi în ziare şi reviste răspândite în
masă.
Un alt mod de a propaga o imagine publică a organizaţiei
s-a realizat prin publicaţii. Prima revistă a fost "Arhiva pentru
Ştiinţa şi Reforma Socială", înfiinţată în anul 1919, şi care a fost
organul, mai întâi al Asociaţiei pentru Ştiinţa şi Reforma Socială,
şi după 1921 al Institutului Social Român. În anii '30, odată cu
creşterea prestigiului internaţional al lui Gusti, această revistă a
devenit şi organul Institutului Internaţional de Sociologie. Fiind o
revistă de un nivel ridicat, cu apariţii rare, „Arhiva” a fost
cunoscută numai în cercurile de specialişti. Din acest motiv, când
a devenit conducătorul Fundaţiei Culturale Regale, şi când
acţiunea culturală a devenit preponderentă în paleta de preocupări
ale Şcolii, Gusti a acceptat înfiinţarea "Sociologiei Româneşti", o
revistă de popularizare, de exerciţiu studenţesc. "Curierul
Echipelor Studenţeşti" (şi continuarea lui în 1939, "Curierul
Serviciului Social"), "Căminul Cultural" şi "Albina", multiplele
publicaţii ale Fundaţiei legitimau Şcoala mai mult pe latura
acţiunii culturale. Este mai puţin cunoscut faptul că fenomenul
monografist, atât în forma cercetărilor, cât şi în aceea a acţiunilor
culturale, a fost prezent (polemic sau aprobator) în presa vremii
prin articolele publicate în „Axa”, „Boabe de Grâu”, „Curentul”,
„Dreapta”, „Lumea Românească”, „Porunca Vremii”, „Seara”,
„Sfarmă Piatră”, „România Satelor”, „Stânga” etc.
Una din mijloacele de comunicare în masă de care Gusti
lega mari speranţe era radiodifuziunea. Este îndeobşte cunoscut

151
că emisiunea „Universitatea Radio” – care mai dăinuie şi astăzi –
a fost înfiinţată de Gusti în perioada directoratului său (1930). În
emisiunea amintită mai toţi colaboratorii importanţi al
profesorului (Golopenţia, Herseni, Neamţu, Stahl, Vulcănescu) au
propagat ideile monografismului sociologic. Când, în 1934, s-a
produs reforma activităţii Fundaţiei Culturale Regale „Principele
Carol”, popularizarea misiunilor echipelor regale s-a extins şi la
alte emisiuni, în primul rând la „Ora satului”. Pe lângă ecoul
realizării echipelor şi al campaniilor monografice repornite,
numeroase emisiuni difuzate erau dedicate expoziţiilor
internaţionale cu participare românească. Se poate pune, însă,
întrebarea dacă acest mijloc de comunicare a fost sau nu cu
adevărat eficient? De fapt, la cine a ajuns mesajul gustiştilor?
Judecând după stilul textelor citite la radio, ele puteau fi înţelese
mai degrabă de clasa de mijloc, de intelectualitatea rurală, decât
de categorii cu pregătire şcolară minimă sau nulă.
Se poate, deci, afirma că imaginea Şcolii, a preocupărilor
foarte diversificate ale lui Gusti şi ale colaboratorilor săi a fost
consolidată în opinia publică a vremii. Totodată trebuie să
menţionez că, pe lângă influenţarea ideologică a tinerilor
echipieri, revista „Curierul Echipelor Studenţeşti” fondată în 1934
la propunerea lui H. H. Stahl şi a lui Octavian Neamţu a avut şi un
rost practic. Pentru a îndruma echipele de muncă culturală
răspândite în toată ţara, a fost nevoie de un mijloc de comunicare
unitar. „Curierul” a devenit primul Newsletter cultural-ştiinţific
românesc.
Dacă evenimentele regizate la sate, difuzarea lor prin
fotografii şi publicaţii ale Şcolii au avut un caracter oarecum
efemer, trebuie să spunem că Gusti avea o vocaţie de producere de
imagine prin crearea de mediu mai durabil. Încă de la primele
cercetări, echipierii au strâns materiale pentru un muzeu al
Seminarului, aranjat mai întâi în satele cercetate, apoi la
Universitate. La inaugurarea, în data de 25 noiembrie 1929, la
Seminarul de Sociologie, a muzeului sociologic al Drăguşului –

152
satul celei mai reuşite campanii monografice –, profesorul Gusti a
precizat clar: "prin manifestarea de astăzi noi urmărim în primul
rând a face propagandă, a atrage atenţia şi a deştepta interesul
tuturor pentru lucrările monografice" (apud Neamţu 1936: 1021).
Acest gen de reclamă a luat o amploare şi mai mare când
Gusti a ajuns director general al Fundaţiei. A fixat, după cum se
ştie, pentru echipele studenţeşti regale drept obiectiv înfiinţarea
căminelor culturale în sate, care, pe lângă autoîndrumarea unor
acţiuni culturale, aveau şi sarcina găzduirii muzeului satului şi a
materialului strâns de echipa monografică. Dacă acest plan nu
putea să aibă ecou decât la scara localităţii, construirea Muzeului
Satului Românesc din Bucureşti a însemnat cea mai impresionantă
ilustrare a creării de mediu pentru sociologia monografistă. Oricât
de neverosimil pare astăzi, dar muzeul în aer liber de la Şosea s-a
construit în mai puţin de două luni, sub îndrumarea efectivă a
sociologului H. H. Stahl şi a dramaturgului şi regizorului Victor
Ion Popa, colaborator în această perioadă al lui Gusti la Fundaţie.
Este adevărat că acest muzeu al satului a rămas neterminat, căci
pentru Gusti şi Stahl această instituţie nu trebuia să rămână o
simplă expoziţie a trecutului satului, ci un mare atelier de
proiectare socială164.
După antecedentele în organizarea de expoziţii sociologice
şi muzee mai mici şi mai mari, nu a fost de mirare că în anii ’30
lui Gusti i-a fost încredinţată sarcina de a fi comisarul general al
pavilioanelor româneşti la târgurile şi expoziţiile internaţionale
importante. Astfel, o strategie de comunicare folosită pentru
şcoala monografistă s-a dovedit atât de eficientă, încât a fost
extrapolată la scara întregii ţări, devenind un mijloc de promovare
a imaginii în evenimente de maximă vizibilitate. După expoziţiile
şi târgurile internaţionale de la Belgrad, Barcelona, Londra,
Dresda, Tokio, Bruxelles, cele mai reuşite pavilioane româneşti
au fost la expoziţia de la Paris, în 1937, şi la cea din New York, în
1939, realizate sub comisariatul lui Gusti165.

153
 Nu putem trece cu vederea acel mijloc modern de suport
de imagine pe care îl reprezintă filmul, utilizat şi acesta de Gusti
în munca ştiinţifică şi de popularizare. „Filmele sociologice”
(denumite astfel de monografişti) au fost realizate în campaniile
de la Drăguş, Cornova şi Şanţ, regizori fiind Henri Stahl, Anton
Golopenţia Paul Sterian166, N. Argintescu-Amza167 iar operator
Tudor Postmantir. Evident, dimensiunea de documentar ştiinţific
era un obiectiv mai greu de atins datorită condiţiilor, uneori chiar
a opoziţiei localnicilor. Dar, totuşi, cei care au vizionat filmele în
medii culturale din ţară şi din străinătate au văzut imagini realizate
de sociologi, şi nu de propagandişti.
Cea mai impresionantă promovare a Şcolii monografice ar
fi trebuit să fie cel de-al XIV-lea Congres Internaţional de
Sociologie, care ar fi trebuit să aibă loc la Bucureşti în august
1939. După cum se ştie, datorită atmosferei încărcate din perioada
premergătoare celui de-al doilea război mondial, întrunirea a fost
amânată sine die168. Dar în cei doi ani de pregătire (căci Gusti
obţinuse dreptul de organizare în anul 1937, la Expoziţia mondială
de la Paris) s-a făcut un efort atât de semnificativ, încât putem
afirma că succesul fusese asigurat pe jumătate chiar înainte de
amânare. Faptul că înainte de data fixată pentru eveniment au fost
trimise 108 lucrări169, un număr de 6 ori mai mare decât acela al
lucrărilor prezentate la congresul din 1930 de la Berna, este
elocvent în privinţa interesului sociologilor. Desigur congresul –
cu puncte incluse în program ca vizitarea localităţilor cercetate,
alte excursii de documentare, înmânarea unor volume de
sociologie monografistă editate în limbi străine participanţilor – ar
fi lansat şi mai mult Şcoala Sociologică de la Bucureşti în lumea
ştiinţifică.
În sfârşit, tot la capitolul producţiei de imagine trebuie să
amintim şi ritualul paramilitar al Serviciului Social din 1939.
Dezvoltând latura exterioară a activităţii echipelor studenţeşti
regale, Serviciul Social a introdus uniforma, careul, ridicarea
drapelului, intonarea de cântece patriotice, marşul în pas de front,

154
integrându-se în politica culturală şi de tineret a dictaturii carliste
instaurate în 1938.
După această enumerare sumară a producţiei de imagine se
cuvine explicarea practicilor amintite mai sus. După părerea mea,
orice grup intelectual, care vrea să-şi facă un loc în reţeaua de
organizaţii şi instituţii ale epocii, trebuie să-şi dezvolte o strategie
de imagine. În cazul unui grup în formare şi cu intenţia de a
practica o nouă profesiune – sociologia –, legitimitatea nu se
putea obţine, încă mulţi ani, numai prin lucrări ştiinţifice de
răsunet. Pentru aceasta era nevoie de un lider necontestat (cel
puţin la început) şi de gesturi, care să fie remarcate în mod
pozitiv, atât de reprezentanţii oficiali ai satelor, cât şi de
"sponsorii" exteriori satului. Liderul, în persoana lui Gusti, a fost
cel mai nimerit, din motivele deja expuse în capitolele anterioare.
Iar el a avut meritul de a descoperi acele tactici, prin care a reuşit
să atragă atenţia asupra campaniilor de vară cu studenţii, fără să
aibă rezultate palpabile ani de-a rândul. Mai mult, Gusti a reuşit să
convingă opinia publică de rolul benefic al campaniilor de
cercetare, nu doar pentru studenţi, ci mai ales pentru sătenii, care
erau recunoscători monografiştilor, în frunte cu Profesorul.
După cele de mai sus, amintind de practica relaţiilor
publice de azi, ne putem întreba dacă Gusti era conştient de
această strategie urmărită cu atâta perseverenţă? Ne putem pune,
de asemenea, întrebarea dacă această strategie de legitimare fusese
planificată, sau era improvizată. Evident, a fost ceva programat şi
mult îmbunătăţit pe parcurs. În faimosul apel din anul 1918, de
înfiinţare a Asociaţiei sale, alături de centrul de cercetări şi de
centrul de documentare, cel de-al treilea centru este acela de
propagandă. Nu este întâmplător că în acest apel de câteva pagini
Gusti consacră un alineat acestei preocupări: "În afară de
activitatea ştiinţifică, Asociaţia va organiza un serviciu de
propagandă pentru înfăptuirea reformei sociale – aşa cum va fi
hotărât de Asociaţie – şi de educaţie socială a maselor prin:

155
conferinţe, cursuri, adunări şi prin publicaţii care vor forma
'Biblioteca de propagandă şi educaţie socială'" (Gusti 1934: 22).
Acest program a fost nu doar îndeplinit, ci chiar ridicat la
un nivel profesional care ar merita să fie nu numai elogiat, dar şi
cercetat mai aprofundat. Fără această artă de legitimare nici
Şcoala, nici celelalte întreprinderi nu ar fi existat.

156
 În loc de concluzii

În paginile anterioare am încercat să surprind

particularitatea Şcolii sociologice de la Bucureşti din perspectivă
organizaţională, adică abordând viaţa şi activitatea atelierului
gustian în şi prin mecanisme, structuri, cadre organizaţionale.
Această manieră de a analiza, a grupa şi a interpreta materialul
studiat oferă, cred, o convingătoare imagine a unei şcoli
sociologice moderne în contextul ştiinţei contemporane, dar şi în
acela al unei formaţiuni intelectuale legitime în spaţiul românesc
interbelic.
Dacă ordonăm concluziile noastre după câteva dintre
caracteristicile ideal-tipice ale lui Bulmer (1985:61-77) privind
conceptul de şcoală-atelier, atunci ni se relevă o formaţiune
ştiinţifică „obişnuită” în Occidentul primei jumătăţi de secol XX,
dar neobişnuită în estul Europei.
Ca orice şcoală ştiinţifică, şi cea monografică a avut un
lider carismatic şi o idee teoretică. Diferenţa, în comparaţie cu
celelalte şcoli, constă în aceea că şcoala românească nu a captat
atenţia tinerilor prin noutatea sa teoretică, ci prin personalitatea
liderului şi noutatea tipului de cercetare: deplasarea la ţară, pentru
efectuarea unor cercetări monografice colective. La fel ca în
Occident, şi aici conturarea teoriei şi metodologiei a fost opera
fondatorului şi a locotenenţilor săi.
Din cele arătate s-a putut vedea că membrii Şcolii nu se
întâlneau doar pentru a dezbate lucrări elaborate individual,
interacţiunea a fost permanentă pe verticală şi pe orizontală, iar
conlucrarea a avut un caracter procesual de la cercetarea empirică
până la redactarea studiilor.
Este la fel de evident că Şcoala gustiană nu putea să se
nască în liniştitul târg al Ieşilor dinaintea primului război mondial,
ci doar în Bucureştiul postbelic, capitala dinamică a unei ţări
aflate într-o tranziţie profundă, când în faţa elitei politice şi
157
intelectuale stătea sarcina de omogenizare politică şi culturală a
noii Românii, sarcină care constituia totodată şi cea mai sigură
resursă financiară pentru orice organizaţie care îşi propunea să
participe la această operă. Pe baza cercetărilor mele am putut
constata că Dimitrie Gusti – aidoma multor alţi intelectuali ai
vremii – ţinea cu tot dinadinsul să participe la acest efort. Acesta a
fost motivul înfiinţării Institutului Social Român, ca o organizaţie
de tip umbrelă.
În formarea acestei şcoli a jucat un rol important şi mediul
universitar. Cu toate că Gusti a accentuat mereu caracterul
extrauniversitar al Institutului Social Român, trebuie să observăm
că această organizaţie a fost condusă de universitari bucureşteni,
şi majoritatea invitaţilor români şi străini au fost tot profesori
universitari. Şcoala monografică a fost o organizaţie informală
mulată pe matriţa unor organizaţii formale. Şi, fiindcă ISR,
Seminarul de Sociologie al Facultăţii de Litere şi Fundaţia
Culturală Regală "Principele Carol" aveau activităţi depăşind mult
aria de interese ale sociologilor, putem afirma că Şcoala gustiană a
reuşit să se întreţese şi cu organizaţiile mediului social.
O şcoală aplecată asupra unor studii empirice se orientează
necesarmente nu spre mari structuri sociale, ci spre comunităţi
concrete. Pentru monografişti cercetarea satelor a devenit nu doar
un act simbolic (ca în cazul unor curente politice), ci un spaţiu al
dezvoltării tehnicilor de cunoaştere, şi mai apoi a unei tehnici de
intervenţie socială şi culturală.
Din cercetarea întreprinsă se degajă concluzia că raportul
Şcolii cu puterea şi cu obiectul său de studiu, satul românesc, nu
se caracteriza prin echidistanţă. Dimpotrivă, profesorul Dimitrie
Gusti a fost ferm convins că numai cu ajutorul statului, al curţii
regale îşi poate desăvârşi proiectul de cunoaştere şi de ridicare a
satului. Fondatorul şcolii monografice nu a dezvoltat o sociologie
independentă de putere, invocând-o şi implicând-o în proiectele
sale, tocmai fiindcă era un bun cunoscător al relaţiilor sociale
româneşti.

158
 O şcoală-atelier se orientează prin definiţie spre studenţi,
spre tineri care caută un sens nou în viaţa intelectuală. Dimitrie
Gusti, şi el un adevărat fanatic al misiunii culturale, ştia să
entuziasmeze tineretul, ştia să atragă şi să creeze o cultură a
Şcolii, care să constituie un liant în orice sferă organizaţională
formală. Şcoala nu doar ademenea spre cercetare, dar în acelaşi
timp sprijinea specializarea şi cariera ştiinţifică a membrilor săi.
Nici o şcoală nu funcţionează fără mijloace de comunicare,
adică fără măcar o publicaţie ştiinţifică regulată. După cum am
putut vedea, Gusti a pornit „Arhiva” chiar înainte de întemeierea
Şcolii, şi a avut o întreagă strategie complexă de construire a
imaginii acesteia, ca şi a sociologiei, a strategiei de ridicare a
satului. Publicarea revistelor „Căminul Cultural”, „Sociologie
Românească”, „Curierul Echipelor Studenţeşti”, şi în primul rând
a volumelor de metodologie şi de studii monografice, folosirea
emisiunilor de radio, a reportajelor ilustrate din presa vremii, a
expoziţiilor şi a filmului sociologic fac ca Şcoala gustiană să fie
cunoscută şi dincolo de hotare.
Ca orice şcoală, nici cea a sociologiei monografice nu
putea să aibă o durată mai mare de 10-15 ani. Despre aceasta se
poate afirma că şi-a atins apogeul între anii 1928-1938. După
cercetările mele, adevăratele pregătiri au început abia în 1924, la
Seminarul de la Bucureşti. Iar eroziunea a început înaintea
finalizării unor monografii conforme sistemului gustian, prin
cercetarea celor 60 de sate a lui Anton Golopenţia, care nu a ţinut
cont de dogma gustiană a monografiei.
Ceea ce lipseşte din caracteristicile ideal-tipice ale şcolilor
de ştiinţe sociale este implicarea în politică. Dacă în anii '20 cercul
profesorului Gusti evolua paralel, chiar ostil faţă de extrema
dreaptă, în anii '30, când în Europa întreagă totalitarismul primea
încurajări, şi democraţia liberală bătea în retragere, monografiştii
integraţi în Fundaţia Culturală Regală "Principele Carol" au intrat
în competiţie nedeclarată cu Mişcarea Legionară. Autodefinindu-
se ca mişcare sau curent cultural au preluat o mulţime de elemente

159
exterioare ale extremei drepte, în ideea nemărturisită de a atrage
tineretul de partea lor. Din cercetările mele reiese că această
strategie nu a dat rezultate, echipele regale au fost penetrate de
legiune, ajungându-se până la suspendarea şi ulterior chiar
abrogarea Serviciului Social. Dispariţia acestei organizaţii
conduse de D. Gusti şi colaboratorii săi sociologi a afectat Şcoala
numai din punct de vedere material. Au mai rămas resurse doar
pentru publicaţii, dar nu şi pentru cercetări de teren.
Abordarea organizaţională nu a fost un capriciu de
cercetător, ci de fapt o caracteristică proprie Şcolii, impusă chiar
de fondatorul ei, care insista ca orice iniţiativă cu bătaie lungă să
primească o formă instituţionalizată. Analiza unor structuri
organizaţionale a reuşit să releve că în Şcoala gustiană, în ciuda
unei formalizări moderne, conducerea se caracteriza prin
paternalism tradiţional; politica de resurse umane se baza
precumpănitor pe relaţii informale; strategia de construire a
identităţii de grup a evitat în mod intenţionat graniţele stricte,
pentru ca astfel să reducă posibilele conflicte şi să atragă resurse.
Prin această investigaţie concretă sper că s-a putut
pătrunde în sfere intime ale devenirii, ale instituţionalizării
sociologiei ca ştiinţă, ca profesiune şi ca statut social. Această
tentativă de istorie alternativă a Şcolii sociologice de la Bucureşti
nu ar fi fost posibilă fără o altă lectură a studiilor apărute, şi nici
fără atragerea unor surse narative. Lucrarea de faţă doreşte să se
constituie într-o pledoarie în favoarea continuării cercetării
aprofundate a Şcolii, ca un pas important spre o istorie socială
modernă a sociologiei româneşti.

160
 BIBLIOGRAFIE

Anderson, Nels (1983)

A Stranger at the Gate: Reflections on the Chicago School
of Sociology, Urban Life 11, pp. 398-399

Apolzan, Lucia (1945)

Sate, oraşe şi regiuni cercetate de Institutul Social Român,
1925-1945, Institutul Social Român, Institutul de Cercetări
Sociale al României, Bucureşti

Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială (1936)

Omagiu Profesorului D. Gusti, Editura Institutului Social
Român, Anul XIV, Bucureşti

Baechler, Jean (1997)

Grupurile şi sociabilitatea, in Raymond Boudon ed.,
Tratat de sociologie, Humanitas, Bucureşti, pp. 64-110

Bakacsi, Gyula (1998)

Szervezeti magatartás és vezetés, (Comportament organizaţional
şi conducere) Közgazdasági és Jogi Könyvkiadó, Budapest

Balázs Sándor (1979)

Szociológia és nemzetiségi önismeret (A Gusti iskola és a
romániai magyar szociográfia) /Sociologie şi autocunoaştere

161
(Şcoala Gusti şi sociografia maghiară din România)/, Editura
Politică, Bucureşti

Bădescu, Ilie (1983)

Ecouri americane ale Şcolii Sociologice de la Bucureşti, in
"Viitorul social", an LXXVI, nr. 6, pp. 641-546, Bucureşti

Bădina, Ovidiu (1965)

Dimitrie Gusti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti

Bădina, Ovidiu - Neamţu, Octavian (1967)

Dimitrie Gusti, seria "Oameni de seamă", Editura
Tineretului, Bucureşti

Bădina, Ovidiu (1996)

Dimitrie Gusti şi problema statelor europene, a relaţiilor
internaţionale, a păcii, in Larionescu Maria ed., Şcoala
Sociologică de la Bucureşti, Editura Metropol, Bucureşti, pp. 86-
106

Ben-David, Joseph (1971)

The Scientist's Role in Society: A Comparative Study,
Prentice-Hall, Englewood Cliffs, N.J.

Biró A. Zoltán (1996),

Intézményesülési folyamatok a romániai magyar
társadalomban 1989-1995 között (Procese de instituţionalizare în
societatea maghiară din România între 1989-1995). Társadalmi
Szemle, nr. 8-9, Budapesta

Biró A. Zoltán (1996a)

A történetmondás mint az antropológiai kutatás tárgya
(Istorisirea ca obiect al cercetării antropologice), in Elmentünk?

162
Székelyföldi életutak, Bodó J., Oláh S. ed., Editura Pro-Print,
Miercurea-Ciuc

Boudon, Raymond ed. (1997)

Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti

Brauner, Harry (1979)

Să auzi iarba cum creşte, Editura Eminescu, Bucureşti

Bucuţa, Emanoil (1936)

Institutul Social Român, in Arhiva pentru Ştiinţa şi
Reforma Socială, anul XIV, Editura Institutului Social Român,
Bucureşti, pp. 577-594

Bulmer, Martin (1984)

The Chicago School of Sociology, The University Chicago
Press, Chicago and London

Buzatu, Gh., et al. (1996)

Radiografia dreptei româneşti (1927-1941), Editura FF
Press, Bucureşti

Caraion, Pompiliu ed. (1971)

Sociologia Militans. Şcoala Sociologică de la Bucureşti,
vol I.-II., Editura Ştiinţifică, Bucureşti

Carandino, Nicolae (1979)

De la o zi la alta, Editura Cartea Românească, Bucureşti

Carol al II-lea regele României, (1997)

Însemnări zilnice, volumul II., Editura Scripta, Bucureşti

Călinescu, Ar. M. (1939)

Noul Regim (Cuvântări) 1938-1939, Bucureşti

163
Comarnescu, Petru (2003)
Pagini de jurnal I-II, Editura Noul Orfeu, Bucureşti

Constantinescu, Miron - Bădina, Ovidiu - Gáll, Ernő (1973)

Gândirea sociologică din România. Note de curs,
Bucureşti

Costea, Ş. Larionescu, M. Ungureanu, Ion. (1983)

Sociologia românească contemporana, Editura ştiinţifică
şi enciclopedica, Bucureşti,

Costea, Ştefan ed. (1995)

Anton Golopenţia - Restituiri, Ararat, Bucureşti

Cseke Péter ed. (1986)

Erdélyi Fiatalok. Dokumentumok, viták (1930-1940)
/Tinerii transilvani. Documente, dispute (1930-1940/, Editura
Kriterion, Bucureşti

Culea, Ap. D. (1936)

Istoria în şcolile ţărăneşti, in Arhiva pentru Ştiinţa şi
Reforma Socială, anul XIV, Editura Institutului Social Român,
Bucureşti, pp. 784-759

Drăgan, Ion (1996)

Contribuţia profesorului Dimitrie Gusti la fondarea unor
instituţii de învăţământ, cercetare şi acţiune socială, in
Larionescu Maria ed., Şcoala Sociologică de la Bucureşti, Editura
Metropol, Bucureşti, pp. 66-86.

Duby, Georges (1974)

164
 Histoire sociale et idéologies des sociétés, in Faire de
l'histoire, sub redacţia J. Le Goff şi Pierre Nora, vol. I, Gallimard,
Paris

Eliade, Mircea (2004)

Memorii 1907-1960, Editura Humanitas, Bucureşti

Gáll, Ernő (1958)

Sociologia burgeză din Romania. Studii critice, ESPLP,
Bucureşti

Gáll, Ernő (1975)

Tegnapi és mai önismeret (Autocunoaştere de ieri şi de
azi), Ed. Kriterion, Bucureşti

Gáll, Ernő (1987)

Kelet-európai írástudók és a nemzeti-nemzetiségi
törekvések (Literaţi din Europa de Est şi tendinţele naţionale), Ed.
Kossuth, Budapest

Golopenţia, Anton (1999)

Ceasul misiunilor reale, Ediţie îngrijită, introducere şi note
de Ştefania Golopenţia, Biblioteca memoriei, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti

Golopenţia, Anton (2004)

Rapsodia epistolară. Scrisori primite şi trimise de Anton
Golopenţia (1923-1950), vol. I, Editura Albatros, Bucureşti

Gusti, Dimitrie (1942)

Ştiinţa şi pedagogia naţiunii, in Sociologie Românească,
anul IV., nr. 7-12

Gusti, Dimitrie (1946)

165
 Sociologia Militans. Cunoaştere şi acţiune în serviciul
naţiunii. I. Cunoaştere, Fundaţia Regele Mihai I, Bucureşti

Gusti, Dimitrie (1968-1977)

Opere I-VI, ed. O. Bădina, O. Neamţu, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti

Gusti, Dimitrie (1993)

Opere VII, texte stabilite, note şi comentarii de prof. univ.
dr. Ovidiu Bădina şi Octavian Neamţu, Editura Academiei
Române, Bucureşti

Gusti, Dimitrie (1995)

Sociologia naţiunii şi a războiului, ed. Ilie Bădescu,
Editura Floare Albastră, Bucureşti

Gusti, Dimitrie (1996)

Opere. Despre cultură, Ed. Ovidiu Bădina, Ed. Fundaţia
"Dimitrie Gusti", Biblioteca Judeţeană "V. Voiculescu" Buzău

Heinen, Armin (1999)

Legiunea „Arhanghelul Mihail”. O contribuţie la
problema fascismului internaţional, Editura Humanitas, Bucureşti

Herseni, Traian (1940)

Sociologia Românească - Încercare istorică, Institutul de
Ştiinţe Sociale al României, Bucureşti

Institutul de Ştiinţe Sociale al României (1944)

25 ani de publicaţii 1919 - 1944, Institutul de Ştiinţe
Sociale al României, Bucureşti

Jászi, Oszkár (2001)

166
 Napló (Jurnal), 1919-1923, Ed. Institutul de Istorie al
Academiei Ungare de Ştiinţe, Budapesta

Kirileanu, G. T. (2004)
Însemnări zilnice 1906-1960, Editura Albatros, Bucureşti

Larionescu Maria (1983)

Contribuţii ale sociologiei româneşti la dezvoltarea
sociologiei ştiinţei, in "Viitorul social", an LXXVI, nr. 6, pp. 536-
540, Bucureşti

Larionescu, Maria ed. (1996)

Şcoala Sociologică de la Bucureşti, Editura Metropol,
Bucureşti

Manoilescu, Mihail (1993)

Memorii I-II, Editura Enciclopedică, Bucureşti

Neamţu, Octavian (1936)

Munca socială în România, in Arhiva pentru Ştiinţa şi
Reforma Socială, anul XIV, Editura Institutului Social Român,
Bucureşti, pp. 1013-1042

Neamţu, Octavian (1939)

Ţară nouă. Cartea echipelor X., Fundaţia Culturală Regală
"Principele Carol", Bucureşti

Neamtu, Octavian (1971)

Acţiuni comune ale sociologilor români şi ai
naţionalităţilor conlocuitoare între cele două războaie mondiale,
in Semicentenarul PCR în Bihor

Németh, László (1935)

167
 Magyarok Romániában (Útirajz) (Unguri în România.
Note de călătorie), in "Tanu", nr. III-IV

Oberschall, Anthony (1972)

The Institutionalization of American Sociology, in A.
Oberschall ed., The Establishment of Empirical Sociology,
Harper, New York

Ornea, Z. (1996)
Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura
Fundaţiei Culturale Româneşti, Bucureşti

Perrow, Charles (1994)

Szervezetszociológia (Sociologie organizaţională), Osiris-
Századvég, Panem--McGraw-Hill, Budapesta

Petrescu, Nicolae (2004)

Memorii I-II, Editura Vestala, Bucureşti

Popescu, Lorin et al. (1939)

Sate şi echipe. Cartea echipelor VI., Fundaţia Culturală
Regală "Principele Carol", Bucureşti

Rapports I (1980)
Comité International des Sciences Historiques, XV-e
Congres International des Sciences Historiques, Bucarest, 10-17
août 1980, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti

Rădulescu-Motru, C. (1996-2001)
Revizuri şi adăugiri, I-VIII, 1943-1952, Editura Floarea
Darurilor, Bucureşti

Ross, Dorothy (1979)

168
 The Development of the Social Sciences, in Alexandra
Oleson and John Voss eds., The Organization of Knowledge in
Modern America, 1860-1920, John Hopkins University Press,
Baltimore, Md., pp. 125-130

Rostás, Zoltán (1982)

Magnó és történelem (Magnetofon şi istorie), in "Korunk"
nr. 6, pp. 248-252

Rostás, Zoltán (1985)

Documentele sociale şi istoria orală, in Semnificaţia
documentelor sociale, coord. Septimiu Chelcea, Editura ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti

Rostás, Zoltán (1988)

Kétely és kísérlet (Dubiu şi experiment), Editura Kriterion,
Bucureşti

Rostás Zoltán (1998)

The Gusti Empire. Facts and Hypotheses , in MARTOR,
The Museum of the Romanian Peasant Anthropology Review,3

Rostás Zoltán (2000)

Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, Ed.
Paideia, Bucureşti

Rostás Zoltán (2003)

Sala luminoasă. Primii monografişti ai Şcolii gustiene, Ed.
Paideia, Bucureşti

Raţiu, Anton (1994)

Românii de la est de Bug, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti

169
Roth, Andrei (1975)
Spre o sociologie a sociologiei, Editura Dacia, Cluj

Stahl, H. H. (1936)
Şcoala monografiei sociologice, in Arhiva pentru Ştiinţa şi
Reforma Socială, anul XIV, Editura Institutului Social Român,
Bucureşti, pp. 1130-1165

Stahl, H. H. (1939)
Pentru sat. Cartea echipelor II., Fundaţia Culturală Regală
"Principele Carol", Bucureşti

Stahl, H. H. (1939)
Monografia unui sat, Fundaţia Culturală Regală
"Principele Carol", Serviciul Social, Bucureşti

Stahl, H. H. ed. (1980)

Dimitrie Gusti - Studii critice, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti

Stahl, H. H. (1981)
Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a "monografiilor
sociologice", Ed. Minerva, Bucureşti

Thompson, P.
The Voice of the Past, Oxford, London, New York, Oxford
University Press

Tiryakian, Edward A. (1979)

The Significance of Schools in the Development of
Sociology, in Contemporary Issues in Theory and Research, ed.
W. E. Snizek, et al., Greenwood, Westport, Conn., p. 227

Venczel, József (1980)

170
 Az önismeret útján (Pe calea autocunoaşterii), Ed.
Kriterion, Bucureşti

Venczel, József (1988)

Erdélyi föld - erdélyi társadalom (Pământ transilvănean -
societate transilvană), Közgazdasági és Jogi Könyvkiadó,
Budapesta

Vlădescu-Răcoasa, Gh. (1936)

Profesorul D. Gusti (Viaţa, opera şi personalitatea lui), in
Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială, anul XIV, Editura
Institutului Social Român, Bucureşti, pp. 1070-1092

Vlăsceanu, Mihaela (1993)

Psihologia organizaţiilor şi conducerii, Ed. Paideia,
Bucureşti

Vlăsceanu, Mihaela (1996)

Instituţii şi organizaţii, in Pshihologie Socială. Aspecte
contemporane, ed. Adrian Nicolau, Polirom, Iaşi, pp. 377-392

Vulcănescu, Mircea (1936)

Dimitrie Gusti, Profesorul, in Arhiva pentru Ştiinţa şi
Reforma Socială, anul XIV, Editura Institutului Social Român,
Bucureşti, pp. 1198-1287

Vulcănescu, Mircea (1998)

Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ediţie îngrijită de
Marin Diaconu, Editura Eminescu, Bucureşti

Vultur, Smaranda (1997)

Istorie trăită - Istorie povestită. Deportarea în Bărăgan,
1951-1956, Editura Amarcord, Timişoara

171
Wiley, Norbert (1979)
The Rise and Fall of Dominating Theories in American
Sociology, in Contemporary Issues in Theory and Research, ed.
W. E. Snizek, et al., Greenwood, Westport, Conn., p. 56

Zamfirescu, Ion (1936)

D. Gusti, om public şi ministru al învăţământului
românesc, in Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială, anul XIV,
Editura Institutului Social Român, Bucureşti, pp. 1288-1307

Zamfirescu, Ion (1989)

Oameni pe care i-am cunoscut, Editura Eminescu,
Bucureşti

172
 1
NOTE

Chiar dacă nu mi-am propus o dezbatere teoretică a metodologiei istoriei sociologiei, lucrarea de faţă se înscrie
necesarmente într-un curent anume. Este vorba de o abordare care nu cultivă nici istoria ideilor personalităţilor definitorii ale
ştiinţei, nici istoria grupată în funcţie de concepte sociologice. În schimb, are în vedere o istorie alternativă a sociologiei,
care se caracterizează prin examinarea dezvoltării istorice a componentelor interne şi de mediu ale ştiinţei, şi, în primul rând,
ale şcolilor naţionale (Tiryakian 1979: 213). Pentru a face primii paşi în această direcţie, am considerat necesară disecarea
conceptului de şcoală, nu în felul în care este definit de sociologia generală sau de istoria sociologiei, ci astfel încât
fenomenul monografic românesc să nu fie înghesuit în "patul lui Procust". În acest sens sunt de acord cu opinia lui Martin
Bulmer privind conceptul de şcoală în ştiinţele sociale: "Aceasta are un întemeietor, care la rândul său are un grup de
discipoli. Liderul respectiv are de obicei o personalitate determinantă. Grupul este legat în general de un set de idei, credinţe
şi dispoziţii normative impuse de lider. O şcoală caută, în general, să modernizeze şi disciplina respectivă" (Bulmer 1984: 2).

2
Primele întrebări au început să apară atunci când - în 1968 - anul nostru de studiu de la secţia de Filosofie a Universităţii
clujene s-a deplasat, sub conducerea profesorului Ion Aluaş şi a lui Pavel Câmpeanu, şeful Oficiului de Studii şi Sondaje al
RTV pentru prima cercetare sociologică la Gârbău (Sălaj). Comparaţia cu campaniile monografice ale lui Gusti se impunea
de la sine, mai ales datorită prezenţei, la unele deplasări la Gârbău, a lui József Venczel, adept şi peste ani şi decenii al şcolii
gustiene. Recunosc că diversitatea de motivaţii ale colegilor (mergând până la lipsă totală) m-a determinat să mitizez
entuziasmul colectiv al grupului lui Gusti. Fiindcă literatura anilor '60 nu intra în detalii organizaţionale, am avut impresia că
cei din perioada interbelică fuseseră selectaţi foarte riguros, şi s-au angajat cu elan într-o muncă de cercetare dezinteresată,
aşa cum o propovăduia Dimitrie Gusti. Cu înmulţirea lecturilor gustiste şi prin întâlnirile accidentale cu informaţii din
"viaţa" şcolii, în imaginea organizaţiei au apărut uşoare fisurări. Deşi în 1975 se publicase un volum de sociologie a
sociologiei, al profesorului Andrei Roth şi în 1983 un studiu despre contribuţia lui D. Gusti la dezvoltarea sociologiei ştiinţei
al Mariei Larionescu (în „Viitorul Social”), nu aceste invitaţii teoretice, ci o provocare empirică m-a determinat să caut o
modalitate de investigare a laboratorului gustist: în anul 1981 a apărut volumul de memorii al lui Henri H. Stahl, întitulat
Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a sociologiei monografice, volum plin de date şi sugestii irezistibile pentru o cercetare
minuţioasă a şcolii gustiene. Din acest volum se putea bănui că studiul organizaţional al acestei şcoli s-ar putea să fie cel
puţin la fel de interesant ca şi exegeza operelor lăsate în urmă.

3
În construirea planului de cercetare a Şcolii sociologice de la Bucureşti nu pot face abstracţie de context: România anilor
'80. Cercetarea socială a fost practic anulată, dacă facem abstracţie de lucrările cu caracter apologetic. Lucrări teoretice,
metodologice oneste au apărut, dar, datorită izolării şi lipsei dezbaterilor ştiinţifice libere, riscul adâncirii decalajului între
paradigmele occidentale şi ale sociologiei româneşti era din ce în ce mai mare. Deşi variatele tipuri de interviuri din
sociologie, antropologie şi psihologie ne erau cunoscute, totuşi, metodologia istoriei orale a pătruns doar datorită celui de-al
XV-lea Congres Mondial de Istorie. Proiectul de istorie orală a Şcolii sociologice de la Bucureşti s-a născut în ciuda
recomandărilor de specialitate. Literatura accesibilă nouă recomanda această metodă în primul rând pentru a documenta
istoria acelor pături, a acelor categorii, care nu lasă urme scrise nemijlocite. Or intelectualii, orice am spune, nu sunt în
această situaţie. Pe lângă cele oficiale, produc o mulţime de documente narative, suficiente pentru a creiona chiar şi istoria
lor socială, nu numai cea politică. Colecţiile de ziare, de reviste, ca şi jurnalele personale, corespondenţele, memoriile,
nemaivorbind de operele elaborate, dovedesc cu prisosinţă că nu ei sunt aceia care au nevoie de un cercetător înarmat cu un
microfon. Sunt, totuşi, împrejurări care legitimează un astfel de proiect. Şcoala lui Gusti a avut un destin mult mai vitreg
decât alte grupuri ale ştiinţei româneşti. A fost zguduită de declanşarea războiului în 1939 şi de o intervenţie regală, apoi
eliminată din sistemul academic de dictatura comunistă instalată în 1948. Epurările nu au vizat numai persoane, ca în alte
cazuri, dar a fost anatemizată însăşi disciplina sociologiei. Timp de peste un deceniu, sociologia a fost catalogată drept
retrogradă şi reacţionară. Dar, chiar dacă Şcoala nu ar fi avut nici o neplăcere, dacă după o creştere organică ar fi avut un
apus, şi nu o dispariţie, aşa cum s-a întâmplat în cazul celorlalte şcoli, un proiect de istorie orală tot ar fi fost bine venit. În
Şcoala Gusti, la fel ca în toate grupurile intelectuale est-europene, relaţiile interpersonale directe şi orale au fost mult mai
frecvente (membrii şcolii durkheimiene nu s-au întâlnit cu toţii decât o singură dată!), prin urmare, din sursele scrise nu se
puteau detecta procesele, relaţiile discrete în devenirea ştiinţelor sociale. În condiţiile anilor '80 demararea unui plan de a-i
intervieva sistematic pe cei care au fost implicaţi în organizaţiile lui Gusti apărea drept un hobby cam ciudat. Un hobby, care
nu trezea nici aprobare, nici dezaprobare. În această perioadă discursul sferei publice oficiale şi al sferei private s-au
distanţat atât de puternic, încât dacă cineva nu dorea să iasă din sfera discursurilor private, putea (având o anumită pregătire
şi experienţă) să adune material de istorie orală, fără riscul unor repercusiuni. Cu asemenea perspective mi-am început
naveta cu magnetofonul printre elevii şi colaboratorii lui Dimitrie Gusti. Am făcut interviuri cu Lucia Apolzan, Ernest
Bernea, Harry Brauner, Lena Constante, Ion Costin, Roman Cresin, Nicolae Dunăre, Gheorghe Focşa, Marcela Focşa,
Coriolan Gheţie, Paula Herseni, Gheorghe Macarie, Ştefan Milcu, Constantin Marinescu, Mihai Pop, Gheorghe Reteganu,
Gheorghe Serafim, Henri H. Stahl, G. Vlădescu-Răcoasa. Cu unii am stat de vorbă de mai multe ori, cu alţii doar o singură
dată. Deşi fiecărui subiect i-am cerut să-şi povestească viaţa, cariera, legate şi de Gusti, nu le-am ascuns că în cadrul acestui
proiect am relaţii şi cu ceilalţi gustişti. Dar, evident, nu doar în scopul cunoaşterii vechii sociologii am făcut cele aproximativ
200 de ore de înregistrări. Dincolo de dorinţa de a sonda viaţa intelectuală interbelică, de a radiografia Şcoala lui Gusti,
relaţiile sale cu alte grupuri - deci, dincolo de această operaţiune de istoric al ştiinţei - am încercat să fac un experiment
antropologic: să examinez felul în care indivizii dintr-un grup de intelectuali interpretează, într-un context comunist, viaţa
interbelică a grupului.
4
Z. Rostás, O istorie orală a Şcolii sociologice de la Bucureşti, Editura Printech, Bucureşti, 2001
5
Am consultat jurnalele lui H. Brauner, N. Carandino, Carol al II-lea, P. Comarnescu, M. Eliade, O. Jászi, G. T. Kirileanu,
M. Manoilescu, N. Petrescu, C. Rădulescu-Motru, H. H. Stahl, şi corespondenţa lui A. Golopenţia, H. H. Stahl, şi a unor
tineri intelectuali maghiari din Transilvania interbelică, grupaţi în jurul revistei "Erdélyi Fiatalok" (Tineri ardeleni).
6
De fapt Gusti pregătea un tratat de sociologie, iar H. H. Stahl şi-a oferit ajutorul ca binecunoscut stenograf, însă Profesorul
a amânat sine die acest proiect.

7
Vlădescu-Răcoasa, Gheorghe (1885-1989), sociolog, economist şi om politic. Asistent al profesorului Dimitrie Gusti
începând din 1920, participant la primele cercetări monografice. Reprezentant al României la Biroul Internaţional al Muncii
de la Geneva. După război ministru al naţionalităţilor în guvernul Groza, ambasador al României în URSS, profesor. Bogată
activitate publicistică, începută din 1922. Din însărcinarea profesorului Gusti reprezintă mişcarea sociologică românească la
manifestările ştiinţifice internaţionale (Congresul Internaţional de Sociologie de la Geneva – 1933, Bruxelles – 1935),
desemnat vicepreşedintele congresului de la Bucureşti, care urma să aibă loc în vara lui 1939.

8
„Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială” îşi fixase drept obiective: studiul societăţii naţiunii şi societăţii româneşti,
urmat de formularea unor propuneri de reformă; organizarea persoanelor competente, capabile să efectueze studiile
necesare; difuzarea în cercuri cât mai largi a rezultatelor acestor studii.

9
Stahl, Henri H. (1901-1991), sociolog, istoric, jurist, academician, cel mai important colaborator al profesorului Dimitrie
Gusti, profesor de sociologie la Universitatea din Bucureşti până la desfiinţarea disciplinei în 1948. Participant de marcă la
reînfiinţarea predării şi cercetării sociologice după 1965. A avut un rol determinant în elaborarea metodologiei cercetărilor
monografice de teren. A participat la aproape toate campaniile monografice ale Şcolii, fiind în 1939 autorul primei
monografii complete, cea a Nerejului. Este întemeietorul sociologiei istorice româneşti. De asemenea, este primul în
România care a utilizat statistica şi metoda arheologiei istorice în cercetarea istorică. A propus o nouă periodizare a istoriei
românilor.

10
Vulcănescu, Mircea (1904-1952), filosof, economist, sociolog, membru fondator al Şcolii Sociologice de la Bucureşti, a
adus contribuţii importante la definitivarea teoriei monografiilor sociologice. Asistent al profesorului Dimitrie Gusti la
Universitatea din Bucureşti, subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe în guvernul Antonescu. A fost membru al Secţiei de
monografie al Institutului Social Român (1929), participând la cercetările monografice din Goicea Mare, Fundul Moldovei,
Drăguş, Runcu, Cornova. A participat la elaborarea Enciclopediei României. A realizat importante studii sociologice şi
economice privind gospodăria ţărănească şi satul românesc. A adus contribuţii originale la istoria sociologiei, la istoria
filosofiei, filosofia religiei şi filosofia culturii româneşti. A murit în închisoarea Aiud.

11
Bucuţa, Emanoil (1887-1946), scriitor şi bibliograf, autor de studii etnografice, publicist, traducător, director în cadrul
Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, director al revistei „Boabe de grâu”, membru corespondent al Academiei
Române.

12
Manoilescu, Mihail (1891-1950), absolvent al Şcolii de Poduri şi Şosele, economist, diplomat. Deputat şi ministru
subsecretar de stat în guvernul Averescu, ministru în primele trei guverne după instalarea regelui (1930), profesor de
economie politică şi guvernator al Băncii Naţionale, ministru al afacerilor străine în Guvernul Gigurtu. Arestat în 1944,
moare în închisoare.

13
Madgearu, Virgil (1887-1940), economist, sociolog şi om politic. Doctor în ştiinţe economice, financiare, profesor de
economie naţională la Academia Comercială din Bucureşti. Deputat din 1919, secretar general al partidelor Ţărănesc şi
Naţional-Ţărănesc, ministru al Industriei şi Comerţului (1928-1929, 1930, 1932), de Finanţe (1929-1930, 1932-1933), la
Agricultură şi Domenii (1930-1931). Asasinat de legionari.

14
Djuvara, Mircea (1886-1945), jurist, profesor universitar, academician. Membru în delegaţia pentru Conferinţa de Pace de
la Paris (1918-1919). Liberal, de mai multe ori deputat, ministru al Justiţiei (1936-1937).

15
Voinea, Şerban (Gaston Boeuve, 1893-1972), frate după mamă al lui H.H. Stahl. Militant socialist, discipol al lui C.
Dobrogeanu-Gherea.

16
Miclescu, Emanoil, jurist, licenţiat în drept la Paris. Preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie; ministru de Justiţie (1919).

17
Zeletin, Ştefan (pseudonim al lui Ştefan Motăş; 1882-1934), sociolog, economist şi filosof, profesor universitar la Iaşi.
Studii asupra economiei româneşti (Burghezia română, originea şi rolul ei istoric, Neoliberalismul). În filosofie, adept al
unor principii neoromantice (Gânduri despre lume şi viaţă).
18
Buşilă, Constantin (1877-1949), inginer, profesor la Şcoala Politehnică din Bucureşti. Deputat liberal în 1931; ministru al
Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (1941-1943). Condamnat, a murit în închisoare.

19
Rădulescu-Motru, C-tin (1868-1957), profesor universitar, membru al Academiei Române. Licenţiat în drept, doctor în
filosofie, abilitat docent în psihologie, estetică şi istoria filosofiei. Deputat şi senator naţional-ţărănist. Preşedinte al
Academiei Române (1938-1940).

20
Ionescu-Siseşti, Gheorghe (1885-1967), agronom, profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti, academician. A pus bazele
cercetărilor ştiinţifice în agricultură prin întemeierea Institutului de Cercetări Agronomice. Ministru de Agricultură şi
Domenii (1931-1932 şi 1937); deputat în 1931-1932.
21
Costin, Alexandru (1884-1948), jurist, preşedinte al secţiei V. a Curţii de Apel din Bucureşti, profesor la Şcoala
Superioară de Studii de Stat şi la Şcoala Superioară de Război.

22
Iorga, Nicolae (1871-1940), istoric, scriitor, publicist şi om politic, profesor universitar la Bucureşti, academician.
Cofondator al Institutului de Studii Sud-Est-Europene (1914); director la Şcoala Română din Paris. A editat şi condus mai
multe publicaţii („Sămănătorul”, „Neamul Românesc”, „Floarea Darurilor”, „Revista istorică”). Autor a numeroase volume
de izvoare, documente, monografii, sinteze (aprox. 16 000 titluri). A organizat primul congres de bizantologie (1922).
Deputat în Parlament (1907-1940), preşedinte al primului Parlament al României reîntregite (1918); prim-ministru (1931-
1932). Asasinat de legionari.

23
Vaida Voievod, Alexandru (1872-1950), om politic, Consilier de Coroană, unul dintre conducătorii Partidului Naţional
Român din Transilvania şi ai Partidului Naţional-Ţărănesc. Deputat în Parlamentul Ungariei. Membru în Consiliul Dirigent
al Transilvaniei (1918-1920), ministru în mai multe rânduri şi prim-ministru.

24
Maniu, Iuliu (1873-1953), om politic, doctor în drept. Membru în Comitetul Naţional al Partidului Naţional Român,
deputat în Parlamentul ungar; preşedinte al Consiliului Dirigent şi şef al departamentului interne. Preşedinte al Partidului
Naţional din Transilvania (1919) şi preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc (1926). Prim-ministru (1928-1939 şi 1932-
1933). În 1947 a fost arestat, întemniţat la Sighet, unde a murit.

25
Brătianu, Vintilă I. C. (1867-1930), economist şi om politic, preşedinte al Partidului Naţional-Liberal (1927-1930). De
mai multe ori ministru şi prim-ministru (1927-1928). Membru de onoare al Academiei Române.

26
Marghiloman, Alexandru (1854-1925), om politic, avocat, doctor în drept şi ştiinţe politice la Paris. Deputat de Buzău
(1884), a făcut parte din gruparea conservatoare "junimistă". Ministru de Justiţie (1888), de Lucrări publice (1888-1890), de
Domenii (1890-1891), de Justiţie (1891-1895), de Externe (1900-1901), de Interne (1910-1912), şi de Finanţe (1912-1914).
În primul război mondial a fost partizan al Triplei Alianţe, ca prim-ministru a tratat în 1918 pacea cu Germania.

27
Iunian, Grigore N. (1882-1933), om politic şi avocat. Deputat liberal de Gorj în 1914, demisionează din partid în 1917 şi
înfiinţează Partidul Muncii. În 1920 se înscrie în Partidul Ţărănesc, din care se retrage în 1932, înfiinţând partidul Ţărănesc-
Radical. Ministru al Muncii şi Ocrotirii Sociale (1927), ministru de Justiţie (1928-1930); senator de drept.
28
Duca, I. Gh. (1879-1933), jurist, publicist, om politic. Unul dintre ideologii liberalismului în România, preşedinte al
Partidului Naţional-Liberal (1930-1933). De mai multe ori ministru, prim-ministru (nov.-dec. 1933). Asasinat de legionari.

29
Goldiş, Vasile (1862-1934), om politic şi profesor, academician. Deputat în Parlamentul ungar, după unire ministrul
Ardealului (1918-1919), ministru de stat (1920), ministru la Culte (1926-1927).

30
Goga, Octavian (1881-1938), poet, publicist şi om politic. A fost unul dintre conducătorii Partidului Naţional Creştin de
orientare naţionalistă (creat în 1935). Ministru în mai multe rânduri şi prim-ministru (1937-1938).

31
Argetoianu, Constantin (1871-1952), om politic, cu activitate politică din 1914 (deputat sau senator) până în 1940;
ministru de Justiţie (1918), de Finanţe (1920-1931), de Interne (1920), de Agricultură (1927), prim-ministru (septembrie-
noiembrie 1939). Consilier de Coroană din 1938. A murit în închisoare.

32
Grigorovici I., fruntaş socialist bucovinean, membru al Parlamentului român în perioada interbelică.

33
Răducanu, Ion (1884-1964), economist, doctor în ştiinţe economice. Ministrul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale
(1928-1930), al Finanţelor (iunie 1930), Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (1930-1931), deputat ţi senator ţărănist; rector
al Academiei Comerciale.

34
Mehedinţi, Simion (1869-1962), geograf, teoretician al culturii şi pedagog, profesor universitar la Bucureşti, academician.
Fondatorul unei şcoli de geografie în România începutului de secol XX.

35
Tzigara-Samurcaş, Alexandru (1872-1952), profesor universitar de istoria artelor, cu studii la Paris, Berlin şi München
(doctorat în filosofie). Profesor la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti (1900-1937), directorul Fundaţiei Universitare
"Regele Carol I" din 1900, al Muzeului de Artă Naţională din 1906.

36
Racoviţă, Emil (1868-1947), biolog, profesor universitar la Cluj, academician, primul explorator român în Antarctica, a
creat, împreună cu R. Jeannel biospeologia şi primul institut speologic din lume (Cluj, 1920).

37
Simionescu, Ion Th. (1872-1944), geolog şi paleontolog, profesor universitar, rector al Universităţii din Iaşi, membru al
Academiei Române, între mai 1941 - ianuarie 1944 preşedintele acesteia. Preşedinte al Societăţii de Ştiinţe din România.
Om politic liberal, apoi membru al Partidului Naţiunii, deputat, senator, subsecretar de stat la Ministerul Sănătăţii (1940).
Studii de geologie, geografie, paleontologie şi stratigrafie, lucrări de popularizare a ştiinţei.
38
Rădulescu, Andrei (1880-1959), jurist şi istoric, profesor universitar la Bucureşti. Istoric al dreptului. Academician.

39
Ţiţeica, Gheorghe (1873-1939), matematician, profesor universitar la Bucureşti, academician. Contribuţii în domeniul
geometriei, a avut un rol important în dezvoltarea învăţământului matematic din România.

40
Antipa, Grigore (1867-1944), biolog, academician, fondator al Muzeului de istorie naturală din Bucureşti, a întemeiat
şcoala românească de hidrobiologie, ihtiologie şi oceanologie, a contribuit la crearea muzeologiei moderne.
41
Taşcă, Gheorghe G. (1879-1951), economist, profesor de economie politică la facultatea de Drept de la Academia
Comercială (1924), membru corespondent al Academiei Române, ministru plenipotenţiar la Berlin (1930-1931), ministru la
Industrie şi Comerţ (1932). A murit în închisoare.

42
Garoflid, Constantin (1872-1942), agronom şi om politic. Doctor în medicină, s-a dedicat agriculturii. Fondatorul şi
preşedintele Ligii Agrare, ministru de Agricultură şi Domenii (1918, 1921, şi 1926-1927), senator şi deputat al Ligii Agrare.

43
Teodorescu, Anibal (1881-1971), jurist, profesor universitar la Bucureşti, membru corespondent al Academiei Române,
deputat, primar general al oraşului Bucureşti (1926-1927).

44
Nistor, Ion (1876-1962), istoric şi om politic, ministru în mai multe rânduri. Academician. Contribuţii referitoare la istoria
Moldovei şi a Bucovinei.
45
Sanielevici, M., directorul general al Societăţii „Generala”.

46
Micescu, Istrate (1881-1952), jurist, doctor în drept, profesor de drept civil la Universitatea din Bucureşti, decan al
Baroului de Ilfov. Deputat, ministru de Externe (1937-1938) şi de Justiţie (1939).

47
Apolzan, Lucia (1919-2001), etnograf, sociolog, elevă şi colaboratoare a profesorului Romulus Vuia din Cluj. După
1940 se alătură şcolii lui Dimitrie Gusti. Ulterior lucrează la Institutul Central de Statistică, de unde este îndepărtată în
1950, şi unde revine în 1954 mai întâi în calitate de colaborator extern, ulterior încadrată statistician la direcţia pentru
recensământul populaţiei.

48
Herseni, Traian (1907-1980), sociolog, antropolog, colaborator apropiat al lui Dimitrie Gusti, asistent, apoi conferenţiar
de sociologie rurală la Universitatea din Bucureşti şi la Universitatea din Cluj. În toamna lui 1940 este secretar general la
Ministerul Instrucţiunii Publice din guvernul legionar, întemniţat între 1951-1956, după care devine cercetător la institutele
Academiei. A fost cel mai prolific autor al Şcolii sociologice de la Bucureşti. A participat la monografii începând cu cea
din Nerej. A condus echipa monografică de la Drăguş, şi a realizat monografierea sumară a satelor din regiune. Este unul
dintre iniţiatorii monografiilor sociologice regionale în România. A elaborat o istorie a sociologiei româneşti.

49
Costa-Foru, Xenia (1902-1983), sociolog, colaborator al profesorului Dimitrie Gusti încă de la campania monografică
din 1927, specializată în social work în Germania şi SUA. A fost cofondatoare, profesoară şi directoare (din 1935) la
Şcoala Superioară de Asistenţă Socială din 1929 până la desfiinţare în 1950. În cadrul secţiei de monografie a Institutului
Social Român este conducătoarea echipei de cercetări monografice asupra familiei, participând la campaniile de la Nerej,
Fundul Moldovei, Drăguş, Runcu şi Cornova. Între 1929-1931, în cadrul Şcolii Superioare de Asistenţă Socială extinde
investigaţiile şi asupra mediului urban (cartierul Tei din Bucureşti). Lucrarea ei Cercetarea monografică a familiei este
considerată cea mai sistematică lucrare consacrată cercetărilor asupra familiei în cadrul Şcolii sociologice de la Bucureşti.

50
Conea, Ion (1902-1974), profesor de geografie la Universitatea din Bucureşti, cu preocupări de antropogeografie şi
geografie istorică, a coordonat în cadrul Şcolii sociologice de la Bucureşti monografia în 2 volume Clopotiva, un sat din
Haţeg. A participat, de asemenea, la campaniile monografice din Runcu şi Şanţ.

51
Pavelescu, Gheorghe (n. 1915) etnograf, folclorist şi sociolog adept al şcolii gustiene, doctor în filosofia culturii,
cercetător la Bucureşti, la Cluj, apoi la Sibiu. A participat la campaniile monografice, publicând studii închinate riturilor
funerare şi magiei populare la românii din Munţii Apuseni.
52
"Studii sociologice şi etice", Iaşi 1915

53
Cuza, A. C. (1857-1947), profesor universitar la Iaşi, om politic şi publicist român. A înfiinţat în 1923 Liga Apărării
Naţional Creştine, din care s-a desprins ulterior gruparea devenită Garda de Fier. Împreună cu Octavian Goga a condus
Partidul Naţional Creştin (1935-1937).

54
Costin, Ion (1903-1991), licenţiat în filosofie, participant la monografiile sociologice de la prima campanie în 1925.

55
Focşa, Marcela (1907-2002), etnograf, muzeograf, participantă la campaniile monografice cu începere din 1928, a lucrat
la Institutul Central de Statistică, iar după război la Muzeul de Artă Populară.
56
Bernea, Ernest (1905-1990), filosof, etnopsiholog, sociolog şi antropogeograf. Participă la cercetările monografice de
teren începând din 1928, şi ia parte la demersurile ştiinţifice ale Institutului Social Român, fiind secretarul secţiei de
monografii sociologice. Ulterior se desprinde de membrii şcolii, şi împreună cu Ion Ionică, D. Amzăr şi I. Samarineanu
constituie un grup disident din ce în ce mai polemic faţă de monografism, care în 1935 editează publicaţia “Rânduiala”.

57
Cornăţeanu, Nicolae D. (1889-1977), inginer agronom, sociolog, profesor de contabilitate agricolă la Academia de Înalte
Studii Agronomice din Bucureşti, membru activ al Institutului Social Român. Participă la campaniile monografice iniţiate
de Şcoală (1927-1932), în cadrul secţiunii Manifestări economice, la Nerej, Fundul Moldovei, Drăguş, Runcu, Cornova.
Ministru al Agriculturii şi Domeniilor (1939).
58
Prejbeanu, Dumitru, licenţiat în filosofie, asistent al profesorului Dimitrie Gusti în perioada interbelică, participant la
primele campanii monografice.
59
Constantinescu, Mac (Mihail Filip Constantinescu; 1900-1979), sculptor, grafician, decorator şi scenograf, profesor
universitar la Bucureşti.

60
Rainer, Francisc Iosif dr. (1874-1944). Medic, anatomist şi antropolog, profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti, cercetări
de paleoantropologie şi antropologie istorică. A identificat caracterele antropologice ale populaţiei montane din România. A
organizat Institutul de Antropologie şi Societatea de Anatomie din Bucureşti. Membru de onoare al Academiei Române.

61
Vianu, Tudor (1897-1964), estetician, critic literar, filosof şi scriitor, profesor universitar la Bucureşti, academician. A
fost preocupat de activitatea echipelor studenţeşti conduse de Gusti, în vara lui 1929 a fost alături de echipa din Drăguş. A
participat la activitatea Institutului Social Român. Director al Teatrului Naţional (1945), ambasador la Belgrad (1946),
director general al Bibliotecii Academiei Române, director general al comisiei naţionale pentru UNESCO. Studii de
stilistică literară şi generală.

62
Brăiloiu, Constantin (1893-1958), etnomuzicolog, folclorist şi compozitor, profesor la Conservatorul din Bucureşti,
întemeietor al Arhivei de Folclor a Societăţii Compozitorilor Români din Bucureşti şi al Arhivelor Internaţionale de Muzică
populară din Geneva. Consilier la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”. Membru corespondent al Academiei
Române.

63
Claudian, Alexandru (1898-1962), filosof, sociolog şi poet, profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti, studii de sociologie
a literaturii franceze, asupra sistemelor filosofice şi de istoria filosofiei.
64
Dunăre, Nicolae (1916-1987), sociolog, etnolog format în şcoala monografiei sociologice, a participat la cercetarea din
plasa Dâmbovnic, cercetător la institutele de specialitate din Cluj şi Bucureşti.

65
Cristescu-Golopenţia, Ştefania (1908-1979), sociolog, etnolog, eleva lui D. Gusti, O. Densuşianu şi Marcel Mauss. A
participat la cercetările monografice începând din 1929, cercetând în special ritualurile şi ceremoniile populare. Soţia lui
Anton Golopenţia.

66
Carol al II-lea (1893-1953), rege al României, fiul regelui Ferdinand I şi al reginei Maria, tatăl principelui Mihai. În
1926 forţat să renunţe la calitatea de prinţ moştenitor pleacă în exil la Paris. Revine în iunie 1930, când este proclamat rege
al României. În septembrie 1940 abdică în favoarea principelui Mihai, şi părăseşte ţara. A murit în Portugalia.
67
Neamţu, Octavian (1910-1976), sociolog, colaborator apropiat al profesorului Gusti, urmaş al acestuia în fruntea
Fundaţiei Culturale Regale. A participat la campaniile de cercetări monografice de la Cornova şi Drăguş, a condus echipele
studenţeşti de cercetare şi acţiune socială (1934-1939).

68
Focşa, Gheorghe (1903-1995), etnograf participant la campaniile monografice începând din 1929. Inspector la Fundaţia
Culturală Regală, director al Muzeului Satului de la Bucureşti între 1948-1978.

69
Culea, Apostol (1882-1940), pedagog şi publicist, şeful serviciului extraşcolar şi de propagandă culturală a Basarabiei
(1918-1922), inspector cultural la Casa Şcoalelor. Director la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”.

70
Manuilă, Sabin (1894-1964), medic, statistician, studii de statistică, demografie şi medicină socială în SUA. Din 1930
directorul general al Institutului Central de Statistică. Membru corespondent al Academiei Române din 1938. În 1947 a
părăsit clandestin România şi s-a refugiat în SUA, stabilindu-se la New York, unde se consacră unei importante cariere
ştiinţifice.

71
Macarie, Gheorghe (1912-1988), licenţiat în drept, inspector la Fundaţia Culturală Regală.
72
În anul 1935 au pornit 25 de echipe, în 1936 - 59, în 1937 - 77, în 1938 - 68. În anul 1939 au fost mobilizaţi, conform
Legii Serviciului Social, toţi absolvenţii universităţilor şi şcolilor superioare, deci zeci de mii de tineri. La toate acestea
trebuie să adăugăm şi alte activităţi care au absorbit timpul şi energia colaboratorilor lui Gusti: şcolile de comandanţi de
echipă, şcolile ţărăneşti, conceperea şi construirea Muzeului Satului, asistenţă la finalizarea pavilioanelor româneşti de la
expoziţii internaţionale, participare la cercetările monografice noi, şi cele de completare, pentru finalizarea lucrărilor
destinate Congresului Internaţional de Sociologie, organizarea Congresului, conceperea şi participarea la elaborarea
Enciclopediei Române, şi scoaterea revistelor „Sociologie Românească” şi „Curierul echipelor studenţeşti”, pe lângă
lucrările proprii, dintre care unele la comandă.
73
Vezi articolele lui Ştefan Voicu, Expoziţia de lucru a echipelor studenţeşti, „Era Nouă”, 1 februarie 1936, şi Ernő Gáll, A
romániai társadalmi munkaszolgálat (Serviciul Social din România), revista „Korunk”, nr. 3, 1939.
74
Conform broşurii Fundaţia culturală „Principele Carol” 1922-1925 în Vechiul Regat existau 454 cămine culturale
active.

75
Marinescu, Constantin (1914-2002), licenţiat în teologie şi litere, comandant de echipă la Fundaţia Culturală Regală,
inspector la aceeaşi Fundaţie.

76
Sturza Pop, Irina (1916-2000), absolventă a Institutului Agronomic din Bucureşti, a luat parte la cercetarea de
monografie sumară din plasa Dâmbovnic (1939), soţia profesorului Mihai Pop.
77
Irina Pop se referă la bloc-notesul cu notiţele luate în timpul săptămânilor petrecute la şcoala de comandante de echipe,
pe care mi l-a pus la dispoziţie.

78
Mihăilă, Iacob, cu studii şi doctorat în educaţie fizică şi ergonomie la Hamburg, profesor de fiziologia educaţiei fizice la
Academia Naţională de Educaţie Fizică (ANEF) din Bucureşti, în 1938-1939 comandant în cadrul Serviciului Social.
79
Conform programului Congresului între 29 august – 3 septembrie 1939 urma să aibă loc prezentarea şi dezbaterea
comunicărilor, iar între 4 – 11 septembrie excursii pentru vizitarea unor centre monografice.

80
Concepţia de popularizare a cunoştinţelor utile ţăranului, promovată de Spiru Haret (1851-1912), matematician, sociolog,
pedagog, de mai multe ori ministru liberal al instrucţiunii publice (1897-1899; 1901-1904; 1907-1910).

81
Popa, Victor Ion (1895-1946), scriitor şi om de teatru, profesor universitar la Conservatorul de Artă Dramatică din
Bucureşti, regizor, pictor scenograf, animator al teatrului popular.

82
Mihai I. (n. 1921), rege al României (1927-1930, sub regenţă, şi 1940-1947). Fiu al lui Carol II şi al principesei Elena. În
august 1944 a jucat rol important în schimbarea orientării politice şi militare a ţării. Silit de comunişti să abdice în
decembrie 1947.

83
Giurescu, Constantin C. (1901-1977), istoric, profesor universitar la Bucureşti, academician, fondator al Institutului de
Istorie Naţională (1941). Lucrări de sinteză asupra istoriei românilor.
84
Fundaţia a finanţat apariţia următoarelor cărţi: 1940 - Îndrumări pentru monografiile sociologice, sub redacţia D. Gusti şi
conducerea tehnică a lui T. Herseni; Sociologia românească. Încercare istorică, de Traian Herseni; Clopotiva, un sat din
Haţeg, vol. I.-II., de Ion Conea; 1941 - 60 de sate româneşti, vol. I.-V., de Anton Golopenţia şi D.C. Georgescu; Probleme
de sociologie pastorală, de T. Herseni; 1944 - broşuri din Drăguş, un sat din Ţara Oltului (Făgăraş); Portul şi industria
casnică textilă în Munţii Apuseni, de Lucia Apolzan; Institutul de Ştiinţe Sociale al României. 25 de ani de publicaţii; 1945
- Cercetări asupra magiei la românii din Munţii Apuseni, de Gh. Pavelescu; Sate, oraşe şi regiuni cercetate de Institutul
Social Român, de Lucia Apolzan, Cercetarea monografică a familiei. Contribuţie metodologică, de Xenia C. Costa-Foru;
1946 - Sociologia Militans. Cunoaştere şi acţiuni în serviciul naţiunii, vol. I-II., de D. Gusti; Sociologia satului devălmaş
românesc vol. I., de H.H. Stahl.

85
Problema cercetărilor sociologice din perioada războiului este insuficient cunoscută. Este însă edificator în acest sens un
"comentar" al lui Gusti însuşi, la studiul său Ştiinţa şi pedagogia naţiunii, apărut în "Sociologie românească", Anul IV
(1942), iulie-decembrie, nr. 7-12, p. 659-660: "În timpul când revista aceasta se afla sub tipar au avut loc trei serii de
cercetări ale unor sate din Transnistria. Institutul de Ştiinţe Sociale a primit în 20 Noemvrie 1941, următoarea telegramă din
Tiraspol: 'Dorim a face o lucrare cu caracter ştiinţific despre pământul, oamenii şi vieaţa din Transnistria, vă rog să
binevoiţi a-mi desemna un specialist. Guvernator civil, Gh. Alexianu'. La aceasta, s-a răspuns: 'Institutul de Ştiinţe Sociale
însărcinează pe dl. Traian Herseni cu conducerea studiului ştiinţific al vieţii sociale din Transnistria; Institutul, care de 17
de ani face cercetări aprofundate de monografie sociologică în satele şi oraşele româneşti de pretutindeni, vă felicită
călduros pentru fericita şi patriotica iniţiativă'.
În acest scop s-a constituit o comisie condusă de Tr. Herseni, conferenţiar de sociologie rurală la Facultatea de
Filosofie şi Litere din Bucureşti şi din: N. Al. Rădulescu, conferenţiar de geografie, pentru problemele de geografie umană,
economică şi de raport reciproc între natură şi cultură; Dr. I. Făcăoaru şi dna T. Făcăoaru, pentru cercetări antropologice;
D. Şandru pentru studiul limbei; Gh. Pavelescu pentru studiul concepţiilor despre lume şi vieaţă şi al obiceiurilor; Liviu
Rusu pentru muzică populară; Ion Donciu, pentru studiul literaturii populare; Donodini, fotograful Guvernământului,
pentru documentarea fotografică şi Aurelian Popescu, student în Sociologie, pentru administraţie. În vederea lucrării
proectate de Guvernământ, comisiunea a cercetat dela 13 Ianuarie până la 7 Februarie 1942, regiunile cu populaţie
moldovenească mai compactă din Transnistria, în special satele Speia, din judeţul Tiraspol; Vasilcău, din judeţul Dubăsari
şi Handrabura, din judeţul Ananiev. Rezultatele obţinute sunt în curs de publicare.
O a doua echipă de 15 cercetători, condusă de Anton Golopenţia, doctor în Sociologie şi directorul Oficiului de
Studii din Institutul Central de Statistică, a lucrat în satul Valea Hoţului (judeţul Ananiev), unde a studiat modul de
funcţionare al administraţiei sovietice (pe plan cultural, economic, sanitar, de organizare locală) şi problemele pe care le
ridică realităţile Transnistriei în faţa administraţiei româneşti (problema colhozurilor, problema religioasă, problemele
culturale, economice, sanitare, administrative propriu zise etc.), întocmind totodată şi un studiu monografic al acestei
capitale de plasă reprezentative pentru Transnistria rurală, prin populaţia ei mare şi mixtă (11.000 locuitori, dintre care
6.000 Români şi 5.000 Ucraineni), şi prin cele 18 colhozuri, 11 şcoli, 3 biserici, 2 mori cu aburi ale ei. Echipa a fost
alcătuită din următorii membri ai Oficiului de Studii al Institutului Central de Statistică: N. Economu (regiunea, satul, casa,
uneltele); Drd Traian Georgescu (sănătatea); T. Al. Stoianovici (istorie socială); N. Betea (psihologie socială şi
caracterizarea Românului din Transnistria); Gh. Popescu (convieţuirea dintre Români şi Ucraineni); C. Mănescu
(biografii); I. Apostol (cultura tradiţională şi vieaţa religioasă); N. Marin-Dunăre (şcoala şi cultura oficială); B. Şchiopu
(economia agrară); D. Corbea-Cobzaru (meseriile şi întreprinderile); Paul Mihăilescu (comerţul şi creditul); Gh.
Bucurescu (reglementările juridice tradiţionale şi pozitive); I. Oancea (administraţia); A. Golopenţia (structura socială).
O a treia echipă, compusă din Gh. Serafim şi C. Durdun, a studiat anumite probleme în satele Mălăeşti (jud.
Tiraspol) şi Ciuleni (jud. Orhei), având conducător pe H. H. Stahl, Asistent universitar, însărcinat cu conducerea
Seminarului de Sociologie Monografică din Bucureşti şi Director în Institutul Central de Statistică."
Din publicaţiile recent apărute cu privire la activitatea lui Anton Golopenţia reiese că sarcina de mai sus, trasată de
Gusti a găsit echipa lui deja pe teren, din însărcinarea Institutului Central de Statistică.

86
Kirileanu, Gheorghe T. (1872-1960), folclorist şi etnograf, istoric literar şi editor, redactor al revistei „Şezătoarea” şi
întemeietor al revistei „Ion Creangă”. A fost bibliotecar al Casei Regale şi secretar al Fundaţiei Ferdinand (1930-1935).
Membru de onoare al Academiei Române.
87

Pop, Mihai (1907-2000), folclorist şi antropolog, participant din 1928, alături de Constantin Brăiloiu, la activitatea de
cercetare monografică (Drăguş, Runcu, Cornova). În 1939 conduce, împreună cu Anton Golopenţia, grupul de cercetare
sociologică din plasa Dâmbovnic, iar în 1945 participă la cercetarea iniţiată de Golopenţia la Hodac. După război ia parte la
întemeierea Institutului de Folclor şi devine profesor la catedra de folclor de la Universitatea din Bucureşti. Premiul Herder.

88
Este interesant că H.H. Stahl, pe lângă învăţarea abilităţii de a-i convinge pe ţărani să colaboreze la cercetare, nu a
analizat un fenomen spontan de imitare a monografiştilor de către aceştia, deşi l-a observat, şi l-a semnalat într-o scrisoare
adresată lui Gusti: "Cu sătenii mă împac excepţional de bine. Cavalerii cl. I., din toată regiunea nici nu mai fac bal fără
mine. Mă chiamă şi eu sunt silit să dansez demonstrativ, “ca la Bucureşti” (indescifrabil) etc., în bocanci, cu domnişoare
mai mult desculţe. Ştiţi că acum în sat există o modă monografică: cu cămaşa răsfrântă, cu mânecile suflecate şi cu
cozorocul tăiat, adică cu şapca în formă de bască. E un costum purtat de protipendada cavalerilor de-a’ntâia." (din arhiva
H.H. Stahl)

89
Mosely, Philip (1905-1972), istoric şi sociolog american, profesor la Columbia University care în anii '30 s-a
ataşat Şcolii, a făcut cercetări în cadrul campaniilor monografice. A publicat în „Sociologie Românească” (I. 1936,
nr.7-9) Lumea psihologică a unui „american” din Şanţ.
90
Fragment de interviu, realizat de studenta Daniela Dumitru, 1998.
91
„Oficul universitar” creat de Gusti în 1929 avea cinci secţii: Secţia de informare şi orientare academică, Secţia de
orientare profesională, Secţia socială şi de autoajutorare studenţească şi de procurare de mijloace de existenţă, Secţia
sanitară şi de educaţie fizică, Secţia distracţiilor.
92
Această unică cooperativă studenţească din România a deschis un restaurant-cantină în subsolul facultăţii şi a creat un
cerc de studii cooperatiste cu peste 120 membri, care la rândul său a organizat un ciclu de conferinţe pe problemele
cooperaţiei.

93
Banu, George (1889-1957), medic pediatru, fiziolog, sociolog, lucrează în cadrul serviciului sanitar al capitalei, şeful
secţiei de igienă socială a Institutului de Igienă şi Sănătate Publică din Bucureşti. Membru în Partidul Naţional Agrar, apoi
în Partidul Naţional Creştin. Ministrul sănătăţii (1937-1938), director general al Serviciului Social din cadrul ministerului.
Profesor de medicină socială la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1942-1948). În Şcoala monografică a lui Gusti
dezvoltă monografiile unor probleme ca alimentaţia poporului român, bolile sociale, situaţia sanitară şi igienică a
populaţiei rurale.
94
Nicodim Munteanu (1864-1948), prelat şi scriitor bisericesc, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1939-1948).
Membru de onoare al Academiei Române.

95
Manuilă, Veturia, născută Leucuţia (1896-1986), soţia lui Sabin Manuilă, medic şi sociolog. În 1926-1927 s-a specializat
la Universitatea John Hopkins din Baltimore în domeniul asistenţei sociale. Începând din 1929 a organizat şi condus Şcoala
Superioară de Asistenţă Socială, iar în 1934 a inaugurat primul serviciu de asistenţă a minorilor delincvenţi din România.
În 1947 a părăsit clandestin România, împreună cu soţul ei.

96
Constante, Elisabeta (Zizi) (1906-1979), licenţiată în litere, participantă începând din 1927 la campaniile monografice,
ulterior a lucrat la Şcoala Superioară de Asistenţă Socială pe tot parcursul funcţionării acesteia.

97
Coste, Brutus (1910-1984) licenţiat în drept, diplomat de carieră, a participat la campania de la Făgăraş. După război
figură proeminentă a emigraţiei politice româneşti. Între 1967-1976 a fost profesor de ştiinţe politice şi istorie contemporană
la Universitatea Fairleigh Dickinson din New Jersey.

98
Noica, Constantin (1909-1987), filosof şi eseist, academician post mortem. Autorul unui tratat de ontologie şi a unor
lucrări de logică, s-a ocupat de teme din domeniul gnoseologiei, al teoriei culturii şi istoriei filosofiei.
99
Emil Buznea, a participat la campaniile monografice, ulterior a lucrat în diplomaţie.
100
Petre Marcu Balş, cunoscut sub pseudonimul de Petre Pandrea (1904-1968), jurist şi eseist, autor de eseuri politice,
social-culturale, filosofice, monografii de artă, aforisme. Lucrări de drept.

101
Comarnescu, Petru (1905-1970), eseist, critic literar şi de artă, cu studii în Statele Unite, unde şi-a dat doctoratul în
filosofie la University of Southern California din Los Angeles. Iniţiator al grupării „Criterion”.

102
Amzăr, Dumitru C. (1906-1999), scriitor, sociolog şi publicist, licenţiat în litere şi filosofie la Bucureşti, discipol al lui
Nae Ionescu, student şi colaborator al lui D. Gusti. Revenit în ţară după un doctorat la Berlin formulează rezerve cu privire
la metoda monografică şi sistemul gustian, ceea ce, alături de adeziunea sa la mişcarea legionară va duce la ruptura sa de
Şcoala sociologică de la Bucureşti. În 1940 a fost acreditat ca secretar de presă şi ataşat cultural la legaţia României de la
Berlin. După 23 August 1944 a refuzat să revină în ţară şi s-a stabilit mai întâi la München, apoi la Wiesbaden, unde a
lucrat ca profesor.

103
Ionică, Ion (1907-1944), etnosociolog, participant la monografiile conduse de Gusti din 1928. În 1935, împreună cu alţi
monografişti, formează gruparea şi revista de dreapta „Rânduiala. Arhiva de gând şi faptă românească”, părăsind şcoala
gustiană. Cea mai importantă contribuţie a sa o reprezintă monografia Dealul Mohului. Ceremonia agrară a cununii în
Ţara Oltului (1943 ).

104
Samarineanu, Ion, poet, ziarist, a participat la campaniile monografice începând din 1928, a făcut parte din grupul
disident de la „Rânduiala”.

105
Eliade, Mircea (1907-1986), istoric al religiilor, filosof şi scriitor român, stabilit în Franţa (1945-1956), apoi în SUA
(din 1956), profesor la Universitatea din Chicago, academician.

106
Tell, Alexandru Cristian (?-1939), avocat, publicist, membru al grupului Criterion, apoi membru marcant al Mişcării
Legionare.
107
Botta, Dan (1907-1958), scriitor. Lirică ermetică, muzicalitate a versurilor; eseuri şi teoretizări ale poeziei.

108
Zelea-Codreanu, Corneliu (1899-1938), avocat, în 1923 ia parte la fondarea Ligii Apărării Naţional Creştine, în 1927
înfiinţează Legiunea Arhanghelului Mihail la Iaşi, în 1930 Garda de fier, iar în 1934 Partidul "Totul pentru ţară". Judecat şi
condamnat în 1934, împuşcat în 1938.

109
Polihroniade, Mihai (1907-1939), avocat, publicist, membru marcant al Mişcării Legionare, conducător al grupării şi al
revistei Axa.

110
Ionescu, Eugen (1909-1993), scriitor francez de origine română, autor de versuri şi eseuri critice în limba română. În
dramaturgie considerat maestru al comicului verbal, al grotescului semnalizând absurdul, alienarea, tragicul existenţial. A
fost primit în Academia Franceză.

111
Legat de soarta cercului Criterion, merită să cităm un pasaj din memoriile lui N. Carandino (1905-1996). Acest scriitor,
gazetar şi om politic ajunge, dintr-o altă perspectivă decât Stahl, la concluzii similare: "Ce a fost “Criterionul”? Pur şi
simplu o asociaţie de tineri intelectuali care, la început de variate orientări politice între partidele existente, dar şi de
înrudite poziţii literare, încercau să bată la poarta notorietăţii. Generaţiile mai vechi şi personalităţile consacrate ale ştiinţei
şi ale literaturii utilizau sala Fundaţiei ‚Carol I’ din Piaţa Palatului pentru conferinţe în jurul doctrinelor politice şi
economice, aceasta mai ales sub impulsul personalităţii agitate şi agitante a profesorului Dim. Gusti, sociologul umanist, de
o certă deschidere spre democraţie. ‚Criterionul’ încerca să deschidă, de la aceeaşi tribună, porţile spre un Occident al
imediatei actualităţi. Trebuie să recunoaştem că un public restrâns, dar entuziast şi constant, urmărea conferinţe consacrate
lui Adolf Hitler, lui Mussolini, lui… André Gide. (Dictatorii ‚promiteau’ la acea dată, dar nu deveniseră încă vizibil
odioşi.) Conferinţele se străduiau să păstreze o atmosferă de neutralitate ideologică, adică de autenticitate. Erau, în general,
dezbateri în contradictoriu, cu scopul de a instrui – în primul rând – şi apoi de a convinge. ‚Criterionul’, prin mentorii săi
principali, ei înşişi foarte diferiţi ca orientare, se afla în bună parte sub influenţa lui Nae Ionescu. Profesorul de logică de la
Universitate, directorul ziarului ‚Cuvântul’ şi animatorul ‚Ideii europene’, exercita o adevărată dominaţie intelectuală
asupra unora din studenţii dăruiţi care trecuseră prin sălile lui de cursuri, prin redacţiile conduse de el. (…) Bineînţeles,
intra şi o doză de exagerare şi chiar de rea-credinţă în atacurile împotriva ‚Criterionului’; nu toţi membrii mişcării erau de
moravuri dubioase, după cum nu toţi atacanţii meritau premii de morală. În asemenea dispute, vehemenţa injuriei şi
imposibilitatea de a răspunde la acelaşi tiraj pentru a lămuri opinia publică jucau rol decisiv. Criterioniştii, atacaţi de la
dreapta de ‚legionarii’ în plină ascensiune şi de la stânga de polemiştii cei mai necruţători ai generaţiei, s-au prăbuşit. Nici
nu aveau, dealtfel, între ei luptători care să poată riposta, nici organe de presă la dispoziţie care să-i apere. Caracteristic şi,
în oarecare măsură, decisiv a fost episodul conferinţei despre André Gide, conferinţă anunţată la Fundaţie cu ‚surle şi
ţimbale’. În ziua şi la ora fixată, deşi sala era arhiplină, un grup destul de numeros de legionari, conduşi de Mihail Stelescu
(ulterior asasinat de proprii lui ‚camarazi’), a năvălit în incintă, a molestat pe conferenţiar şi pe participanţi, strigând: “Jos
jidanii! (În concepţia lor, Gide… venea de la ‚jidan’, confuzie care nu era deloc surprinzătoare, dat fiind nivelul de cultură
al agresorilor.) Spre surprinderea generală, însă, şi sub influenţa directă a lui Mihail Polihroniade, majoritatea
criterioniştilor a răspuns la bătaia încasată… înscriindu-se a doua zi în legiune. Îmi reamintesc explicaţiile practice ale
prietenului meu Mişu Polihroniade: ‚Sunt mai tari ca noi, sunt organizaţi, au curent în opinia publică şi, date fiind
împrejurările europene, vor progresa vertiginos. Le lipseşte un singur lucru: o elită intelectuală care să-i conducă. Le-o
oferim noi.’ Era greu de răspuns la acest argument de politică machiavelică. (…) Numai Ion Vinea avea o bizară presimţire
cu privire la soarta legionarilor. Ne spunea deseori: ‚Priviţi-i. Ei nu-şi dau seama. Sunt senini, sunt fericiţi! În realitate,
nişte morţi în concediu! Toţi vor pieri. Toţi vor fi asasinaţi. Burghezia nu le va ierta trădarea…’ (Carandino 1979: 165-
167)
112
Menirea propagandistică a voluntariatului legionar este bine ilustrat de următoarea caracterizare a taberelor de muncă:
„Ea [tabăra] ne apare ca un stat mic. Începând de la păstorit şi pescuit se fac aici şi agricultură şi comerţ, se zideşte, se
munceşte, se cresc suflete şi trupuri tari, se selecţionează şi se ierarhizează valorile şi totul într-o încadrare precisă,
ostăşească. Aici trăiesc toate clasele sociale şi toate vârstele în înţelegere. Muncitorul alături de profesorul universitar şi
bătrânul de 60 de ani alături de copilul de 10 ani. Toţi se simt tineri şi legionari, toţi lucrează şi ard în soare. Tabăra e o
cetate ideală, unde nu există antagonism între generaţii şi între clasele sociale. Tabăra e cea mai bună şcoală în care creşte şi
a crescut numai în câţiva ani de zile, cu puteri nebănuite încă, românismul. – La sfârşit, tabăra e o imensă mănăstire în aer
liber, în care se roagă legionarii pentru întregul neam.” (George Macrin, Taberele de muncă, tabăra de la Carmen Sylva, în
Însemnări sociologice, II, Nr. 7, octombrie 1936, p. 23, citat de Heinen 1999: 269).
113
Făcăoaru, Ion (1897-1984), antropolog, asistent universitar la Cluj. A participat la campania monografică din Şanţ. În
perioada guvernării legionare directorul învăţământului superior în ministerul instrucţiunii. Între 1941-1948 a fost director
la ICS. După 1948 a fost condamnat politic. În 1978 s-a stabilit în Germania.
114

Retegan, Gheorghe (1916-1998), sociolog şi statistician, format în concepţia şcolii gustiene. În perioada 1941-1950
lucrează la Institutul Central de Statistică (Direcţia Centrală de Statistică). Arestat în 1950, închis la Jilava, judecat în 1954
şi achitat. Activează în cercetarea economică şi sociologică, din 1973 devine universitar, până la pensionare (1976). În
convorbirea amintită a relatat: „Atunci am auzit, sau după aceea la scurt timp povestea cu Gusti, că îi ia biblioteca, şi îl dă
afară din facultate, fiind căsătorit cu o evreică. Şi m-am dus la Herseni. (…) Deci, i-am spus atunci că am auzit că îi ia
biblioteca, ceea ce eu nu vedeam unde va fi aşezată, fiindcă era efectiv în sala Seminarului. Erau două săli de seminar, unde
erau pereţii acoperiţi de cărţi, şi nu vedeam unde urma să le pună. Dar asta n-a interesat. A spus, „o să-i găsim loc”. (…) Şi
i-am spus că am auzit că îl şi daţi afară de la catedră. Zice, ‚da, e lege, nu? Cei căsătoriţi cu evreice nu pot fi salariaţi ai
statului, funcţionari ai statului’. ‚Bun, dar o să divorţeze’. ‚Păi, tot îl dau afară, ca lipsit de caracter!’ (…) Am spus doar,
‚dar o să divorţeze’. Sigur că n-a divorţat. ‚Tot îl dau afară, că are lipsă de caracter’. Am întrebat şi eu atunci care e
definiţia caracterului, dar n-am primit răspuns”.
115
Jacquemyns, Guillaume, istoric belgian, profesor la Universitatea Liberă din Bruxelles, director al Institutului de
informare socială şi economică. Unul dintre primii specialişti ai sondajelor în Europa. Autor al unei anchete a vieţii
şomerilor, cu bugetul unor familii de şomeri din aglomeraţia urbană Bruxelles şi Liège (5 volume, 1932-1934).

116
În memoriile sale Stahl îşi aminteşte: „L-am pus [pe Mosely] în curent cu bibliografia problemei şi cu întreg planul de
lucru al sociologiei noastre. Desigur am stat îndelung de vorbă despre problema comunităţilor săteşti şi cu cele ce
publicasem despre Vrancea, îndemnându-l ca în cercetările lui balcanice, să cerceteze ‚zadrugile’ şi formele ‚tribale’ de
organizare socială supravieţuitoare în Albania.
După un scurt popas în România a plecat în Serbia, de unde, în 4 iulie şi apoi în 28 iulie îmi scria că a început să
studieze zadruga adăugând: ‚în fond fac o încercare de a aplica metoda dv. genealogică pentru a studia dezvoltarea zadrugei,
pe timp de 3–5 generaţii, studiind două sate în Macedonia şi patru în Bosnia, trecând apoi în Serbia, Slavonia şi Croaţia’.
A revenit apoi în ţară, şi-a luat un scurt concediu la Balcic, plecând apoi din nou, prin Varna, la Sofia, studiind de
asemenea câteva sate, despre care îmi spunea că nici pe departe nu l-au mulţumit ca cele din Albania, unde afirma că găsise
multe asemănări cu formele de organizare ‚de ocol’ vrâncene. Reluând din nou munca alături de noi, a fost încadrat de
profesorul Gusti în echipa monografică din satul Şanţ, din 1935, în care a lucrat tot timpul, studiind nu numai un grup de
şănţeni ‚americani’ de curând întorşi din emigraţie, dar interesându-se de toate problemele din sat şi de munca tuturor
echipierilor.
Spunându-i că ar fi util să publicăm cercetările noastre în limba engleză, Mosely a venit cu o ‚sugestie’, propunând
să preia sarcina de a da o redactare sintetică a tuturor cercetărilor noastre despre satul Şanţ, într-o formă care să poată fi
acceptată de un editor, în Anglia sau America. În acest scop a început să strângă documentaţia necesară din dosarele
noastre.
În 2 noiembrie 1935 îmi scria că a făcut în seminarul lui Malinowcki o comunicare despre cele văzute de el la Şanţ
şi că pregăteşte câteva articole despre şcoala românească de sociologie, pe care de altfel le-a şi publicat” (Stahl 1981: 354).

117
Lassaigne, Jacques (n.1910), critic de artă francez, autorul unui volum despre Luchian. A fost prezent la cercetarea
monografică de la Şanţ. A tradus împreună cu Ilarie Voronca în franceză bocetele româneşti culese de Brăiloiu.

118
Iată o notă în acest sens din jurnalul lui Petru Comarnescu: „1 septembrie 1933 / La sfârşitul lunii august 1933, am fost
la Borsec, trimis de Dimitrie Gusti. Se aflau acolo un grup de etnografi şi geografi englezi, din gruparea le Play. Gusti ar fi
vrut să le arate că sistemul său sociologic este mai complex şi mai ştiinţific şi de aceea m-a trimis pe mine în postură de
diplomat cultural să-i conving pe membrii grupării Le Play să meargă în Făgăraş, ca invitaţi ai Institutului Social Român.
Gusti a vrut să le arate ce lucrează monografiştii I.S.R. în Făgăraş, metodele de lucru, fireşte mai complexe, dar comozii şi
încăpăţânaţii de englezi, cărora le convenea natura de la Borsec, au refuzat cu politeţe, iar tot numai de politeţe s-au făcut a
urmări sistemul, metodele şi rezultatele monografiei gustiene. Sunt de fapt nişte diletanţi, care vor să petreacă o vacanţă
liniştită la noi” (Comarnescu 2003: I. 78-79).
119
Vezi studiul recent al Sandei Golopenţia Romanian sociologists in Paris in the 1930’s, „Sociologie Românească”, vol.
III, nr.1, Primăvara 2005.

120
Brauner, Harry (1908-1988), folclorist, etnomuzicolog, compozitor, participant la campaniile monografice începând
din 1929, alături de Constantin Brăiloiu. În calitate de colaborator al Arhivei de Folclor al Societăţii Compozitorilor
Români (1928-1939) culege peste 5 000 de melodii populare. A participat ca anchetator de teren la campaniile
monografice de la Drăguş, Runcu, Şanţ, şi Nucşoara. După război a contribuit la întemeierea Institutului de Folclor.
Condamnat politic în procesul Pătrăşcanu, a fost întemniţat timp de 12 ani.

121
Cresin, Roman, statistician, participant la cercetările monografice cu începere din 1929, colaborator al Institutului de
Conjunctură Economică al lui Virgil Madgearu, şeful sectorului de statistică agrară de la Institutul Central de Statistică.
122
Oszkár Jászi (1875-1956) sociolog, jurist, om politic şi publicist ungar. A fost fondatorul Societăţii de Ştiinţe Sociale din
Budapesta, fondatorul şi conducătorul Partidului Civic Radical, ministrul Minorităţilor în guvernul Karolyi al primei
Republici Ungare din 1918. În jurnalul său notează, la 15 mai 1923: „La profesorul Gusti. Un om foarte inteligent şi
deosebit de citit. Institutul lor social seamănă în multe privinţe cu primul deceniu de activitate al societăţii noastre. Are o
viziune destul de sumbră despre situaţia din România. A cerut articole pentru revista sa, iar pentru anul următor o conferinţă
despre confederaţia dunăreană” (Jászi 2001: 369).

123
Lükő, Gábor (1909-2001), etnograf din Ungaria, se ocupă de analiza formală a poeziei şi muzicii populare maghiare, de
etnografie comparată est-europeană.

124
Ady, Endre (1877-1919), poet şi publicist maghiar, înnoitor al limbajului poetic.

125
Bartók, Béla (1881-1945), compozitor, pianist şi muzicolog maghiar, remarcabil culegător al folclorului muzical. A
contribuit la înnoirea limbajului muzical prin asimilarea creatoare a elementelor folclorice maghiare şi româneşti. Membru
al Academiei Ungare de Ştiinţe.

126
Karácsony, Sándor (1891-1952), pedagog, filosof maghiar, profesor la Universitatea din Budapesta (1919-1927) şi din
Debreţin (1942-1951). În 1929 a fost unul dintre iniţiatorii publicării culegerii 101 cântece populare maghiare.
Personalitate de frunte a mişcării ungare de cercetaşi.

127
Papahagi, Tache (1892-1977), lingvist şi folclorist român de origine aromână, profesor universitar la Bucureşti, autor de
studii şi de culegeri de folclor, lucrări lexicografice, cercetări dialectologice.

128
Györffy István (1884-1939), etnograf maghiar, profesor universitar la Budapesta. În 1917 a lucrat între ceangăii din
Moldova. Unul din autorii primei sinteze a culturii populare maghiare. Membru al Academiei ungare de ştiinţe.

129
Róheim, Géza (1859-1953), antropolog al culturii, psihiatru maghiar, reprezentant al etnologiei psihanalitice. Înainte de
cel de-al doilea război mondial a emigrat în SUA. A lucrat în Somalia, Australia, Melanezia şi printre indienii navaho.

130
Németh, László (1901-1975), scriitor din Ungaria, reprezentant marcant al prozei şi dramaturgiei maghiare. A întemeiat
revista Tanú (Martorul) (1932) în care şi-a publicat studiile privind concepţia despre reformă, rolul intelectualului, ideologia
celei de-a treia căi. Autor de romane, drame, eseuri.

131
Kodály, Zoltán (1882-1967), compozitor, folclorist, muzicolog şi pedagog maghiar, a ilustrat alături de Béla Bartók
direcţia valorificării folclorului în creaţia muzicală cultă. Culegător şi editor de folclor muzical.

132
Rădulescu-Pogoneanu, Victor (Pichi) (1910-1953), licenţiat în drept, diplomat de carieră, participant începând din 1929
la campaniile monografice. A fost întemniţat la Sighet.

133
Boldizsár, Iván (1912-1988), scriitor, publicist din Ungaria, după război secretar de stat la ministerul afacerilor externe
(1947-1951).

134
Keresztury, Dezső (1904-1996), poet din Ungaria, traducător, istoric al literaturii, membru al Academiei Ungare de
Ştiinţe, între 1945-1947 ministru al învăţământului.
135
Merită să menţionăm că acest volum, apărut sub îngrijirea lui Péter Cseke ("Erdélyi Fiatalok. Dokumentumok, viták -
1930-1940", Ed. Kriterion, Bucureşti, 1986) şi care conţine multe informaţii inedite privitoare la Şcoala sociologică de la
Bucureşti, în formă finalizată a fost oprită de cenzura vremii. Pe semne, de la verificările repetate ale manuscrisului până la
difuzarea culegerii tipărite, aceasta a devenit "indezirabilă". Printr-o adevărată minune, volumele s-au păstrat în magazia
întreprinderii tipografice clujene până în anul 1989, după care au devenit, în sfârşit, accesibile cititorilor.
136
Mikó Imre (1911-1977), jurist, scriitor, om politic maghiar din România, membru al grupării EF.

137
Cercul Ferenc Koós, asociaţie culturală şi de întrajutorare studenţească maghiară (1925-1944), iniţiat de parohia
reformată din Bucureşti.

138
Váró György (1911-?), avocat maghiar din România, membru în EF.

139
Venczel, József (1913-1972), jurist, economist, cel mai important sociolog maghiar din România, adept al şcolii
gustiene, din 1940 profesor la universitatea maghiară din Cluj.

140
Bakk, Péter (1908-1945), profesor de franceză, sociolog, membru în cercul Ferenc Koós din Bucureşti, student al lui
Dimitrie Gusti la Universitatea din Bucureşti.

141
Jancsó Béla (1903-1967), medic, publicist, fondator al mişcării şi revistei EF.

142
Haáz, Ferenc (1913-1944), profesor de geografie, sociograf, din 1941 asistent la catedra de etnografie de la universitatea
maghiară din Cluj.

143
Hegyi, István (n. 1914), preot reformat, etnograf maghiar din România.

144
Gáll, Ernő (1917-2000), profesor de etică şi de sociologie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, promotor al studiilor
de relaţii interetnice şi de istoria sociologiei minorităţii maghiare din România.

145
Balázs, Sándor (n. 1928), profesor de filosofie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj.

146
Într-un Memoriu înaintat conducerii de partid de mai multe ori între 1946 şi 1954 Gusti arăta:
„(…) Merită, cred, a menţiona şi faptul, că la această nouă educaţie realistă au participat şi reprezentanţii naţiunii
maghiare, nu numai încadraţi obligatoriu în baza legii [Legea Serviciului Social n.n.], dar şi printr-un grup voluntar
reprezentând mişcarea progresistă pentru munca la sate a tineretului maghiar care avea centrul în Secuime şi la Cluj şi care au
şi participat la lucrările noastre în satul Stăneşti-Muscel. Această muncă a fost apoi generalizată în rândurile întregului tineret
maghiar.
De asemenea, curentele de sociologie ştiinţifică din rândurile maghiare progresiste din Ungaria au fost atrase de
această muncă ştiinţifică pe care o îndrumam, încât am primit vizita a patru fruntaşi ai acestor mişcări din Ungaria, în frunte
cu actualul vice-ministru al afacerilor străine din Republica Populară Ungară, Ivan Boldizsar. Aceştia au vizitat activitatea
noastră în comuna Şanţ, şi apoi au concretizat constatările lor în publicaţiile progresiste maghiare Napkelet şi Tanu. Metoda
de lucru din Bucureşti este asemenea aplicată de profesorul Stefanek şi studenţii lui de la Universitatea din Bratislava…”
(Gusti 1993:83).

147
Zane, Gheorghe (1897-1978), economist şi istoric, profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti. Studii de economie politică şi
finanţe, istorie economică, istorie socială (Comentarii şi interpretări în istoria doctrinelor economice, Chestiuni de economie
politică). A studiat şi editat opera lui N. Bălcescu. Academician.
148
În acest sens merită să cităm integral un fragment din biografia lui Anton Golopenţia, întocmită de Sanda Golopenţia
(Anton Golopenţia. Restituiri, ed. Ştefan Costea, Ararat, Bucureşti, 1995, p.17.): "Crăciun 1932: A. G. [Anton Golopenţia,
n.n.] şi Octavian Neamţu propun crearea unei reviste a sociologilor tineri care să se numească Anteu. Revistă lunară
pentru înfăţişarea şi apărarea realităţii româneşti. În cursul discuţiilor purtate între monografişti în această perioadă, la
sugestia lui Mircea Vulcănescu, titlul, considerat prea tăios, devine Gând şi faptă. Revistă lunară pentru înfăţişarea şi
îndrumarea realităţii româneşti. A. G. apelează la Mac Costantinescu pentru proiectul grafic al revistei, şi cere colaborări
(între alţii Ştefaniei Cristescu) pentru numărul 1 care urma să fie dat la tipar la 10 februarie 1933. În pregătirea noii reviste
sunt implicaţi activ, alături de cei numiţi mai sus, H.H. Stahl şi D.C. Amzăr. Gând şi faptă nu va apărea însă, şi, pentru o
vreme, toţi cei enumeraţi (cu excepţia Ştefaniei Cristescu) vor publica la revista Dreapta (redactor: E. Horescu), pe care
Octavian Neamţu nădăjduia să o convertească treptat în revistă a monografiei. După câteva numere A. G. - care publicase
în revistă sub pseudonimul George Prigoreanu - renunţă la colaborare, exprimând serioase rezerve de principiu într-un lanţ
de scrisori critice amicale către Octavian Neamţu."
149
Serafim, Gheorghe (1912-?), sociolog şi statistician format în concepţia şcolii gustiene, participant alături de H. H. Stahl la
cercetarea regiunii Vrancei, a lucrat la Institutul Central de Statistică.

150
Georgescu, Dumitru C. (Mitu) (1904-1974), medic, sociolog, demograf şi statistician, membru fondator al Şcolii
sociologice de la Bucureşti. Director la Institutul Central de Statistică. A participat la campaniile monografice de la Goicea-
Mare, Nerej, Fundul Moldovei, Drăguş, Runcu, Cornova, Şanţ. A cercetat cadrul biologic, abordând probleme de demografie,
alimentaţie, locuinţă şi igienă socială. Contribuţii la elaborarea lucrării 60 de sate româneşti şi a Enciclopediei României.

151
Capsali-Dumitrescu, Floria (1900-1982), dansatoare şi coregrafă, a jucat un rol important în evoluţia baletului românesc
prin cultivarea dansului de caracter şi inspiraţie folclorică.

152
Herseni, Paula (născută Gusty, 1907-2005), licenţiată în litere. A participat la campaniile monografice din Drăguş,
Runcu, Cornova. Între 1936-1938 a cercetat, alături de soţul ei, Traian Herseni, cetele de feciori din Ţara Oltului.

153
Constante, Lena (n. 1908), artist plastic, participantă la monografiile sociologice cu începere din 1929. Soţia lui Harry
Brauner, a fost condamnată politic.

154
Mircea Eliade despre naşterea „Criterionului”: „Într-o duminică seara, în timp ce cinam la cârciumă, Comarnescu ne-a
propus să organizăm la ‚Fundaţia Carol I’ un ciclu de conferinţe-simpozion fie despre câteva mari personalităţi
contemporane, fie despre o serie de probleme actuale. La fiecare simpozion, ar fi participat cinci sau şase vorbitori:
majoritatea aleşi din grupul nostru. Ne-am fi adresat, ca să ne prezideze, unui cărturar mai în vârstă ca noi. Am început să
propunem nume şi subiecte. Discuţia s-a prelungit târziu, după miezul nopţii, în grădina lui Mac şi a Floriei, şi, deşi toţi ne
arătam entuziasmaţi, poate că proiectul nu s-ar fi împlinit peste câteva luni, chiar în toamna aceea, dacă Petru Comarnescu
nu şi-ar fi luat însărcinarea să închirieze sala ‚Fundaţiei Carol I’ şi să se ocupe de alcătuirea programelor, tipărirea şi
difuzarea afişelor. Ne-a cerut la fiecare câte o mie de lei, ca să poată arvuni sala. Am rămas înţeleşi să punem la punct
programul în duminica următoare. Fără să ne dăm seama, gruparea ‚Criterion’ luase fiinţă. Nimeni dintre noi n-a bănuit, în
acea noapte de vară când, în drum spre casă, continuam să căutăm nume şi subiecte, că pregăteam cea mai originală şi mai
semnificativă manifestare colectivă a ‚tinerei generaţii’. (Cred că încă ne puteam considera tineri. Media de vârstă a
nucleului responsabil al grupării era atunci de 25 de ani.) Şi, fără îndoială, nimeni nu-şi putuse închipui extraordinarul
răsunet pe care-l va avea întreprinderea noastră. Speram să adunăm destul public ca să putem acoperi cheltuielile. Nu
bănuiam, în nici un caz, că vom fi siliţi să repetăm anumite simpozioane de câte două sau trei ori. În duminica următoare
am căzut de acord asupra primelor personalităţi culturale şi politice pe care le vom prezenta şi discuta, din perspective
diferite, dar complementare, patru sau cinci dintre noi: Gandhi, Lenin, Mussolini, Charlie Chaplin, Proust, Gide, Freud,
Bergson, Picasso, Stravinski. Prevăzusem o altă serie de simpozioane, în jurul câtorva probleme: romanul românesc
contemporan, arta românească modernă, America şi cultura americană, Asia văzută din Occident şi alte câteva. Şi, tot în
acea duminică, am plănuit să urcăm Bucegii şi să petrecem o săptămână la Casa Peşterii şi Bulboci” (Eliade 2004: 231-
232).
155
Mauss, Marcel (1872-1950), sociolog şi antropolog francez. Pe baza cercetărilor efectuate în Polinezia, Melanezia şi la
triburile de indieni nord-americani a studiat conexiunile dintre schimburile considerate în sens economic şi structura
societăţii.

156
Cunoscutul filolog, lingvist, folclorist, istoric literar, poet şi profesor universitar, academicianul Ovid. Densuşianu
(1873-1938) a publicat în 1936 broşura cu titlul Sociologia Mendax (Sociologie mincinoasă), extrem de critică la adresa lui
D. Gusti. Aparent Densuşianu protestează împotriva înglobării folclorului şi etnografiei în sociologia monografică, dar de
fapt se simte ofensat de faptul că publicaţiile cu tematică rurală nu sunt recunoscute ca antemergătoare faţă de cercetările
monografice ale echipelor gustiene. Denigrarea colegului de universitate a fost motivată în fond de invidie: „Recurgând şi
la abilităţi de convingere că sociologia e chemată să intervie peste tot, fiind ‚ştiinţa’ revelatoare şi salvatoare pentru
viitoarea ‚Naţiunei’, D. Gusti a obţinut fonduri dela toate ministerele şi de câtva timp dela ‚Fundaţiile Regale’ – un record
de omnivorism bugetar” (Densuşianu 1936:6). Elanul critic al lui Densuşianu a mers până la minimalizarea Muzeului
Satului Românesc, calificat de el drept „quasi-satul de la Băneasa”.

157
Relaţia celebrul filosof şi psiholog faţă de Gusti s-a caracterizat prin inconsecvenţă în toată perioada cât au fost colegi
atât la Universitate, cât şi la Academie. O însemnare de jurnal (3 august 1943) demonstrează că Rădulescu-Motru a înţeles
bine intenţiile şi planurile lui Gusti:
 „Cred şi eu, ca şi Gusti, în neapărata obligaţie pentru conducătorul politicii unei ţări ca el să cunoască în mod cât
mai real sufletul şi dispoziţiile etnice ale poporului din ţara ce conduce; dar aceasta nu este destul.
Conducătorul trebuie să ştie utilizarea pe care are să o dea sufletului şi dispoziţiilor etnice ale poporului, aşa cum
trebuie să ştie şi un psihotehnician care vrea să orienteze un tânăr în cariera sa. Nu este destul adică să ştie conducătorul ce
este în sufletul şi viaţa etnică a unui popor, ci el trebuie să ştie menirea pe care acest popor este chemat să o realizeze.
Această menire nu depinde exclusiv de sufletul poporului, ci ea se impune de factori externi: de înmulţirea populaţiei, de
tehnica producţiei, de situaţia geografică etc.
Un popor cu suflet de păstor poate fi chemat să trăiască din industrie şi nu din creşterea oilor, dacă el se înmulţeşte
prea mult, sau dacă vecinii îl constrâng la o tehnică industrială de producţie. Astfel fiind, la ce folos să aduni material
documentar cu referire la sufletul poporului, când îţi lipseşte busola după care ai să-l orientezi? Bogăţia materialului
documentar mai mult încurcă, decât serveşte la ceva. Materialul documentar trebuie să fie dinamic, nu amorf. Ori Institutul
Social, visat de Gusti, adună un material amorf. El vrea să aibă o icoană exactă a etnicului nostru sătesc. În acest etnic stau
însă una lângă alta tot felul de tendinţe. Tendinţe păstoreşti şi tendinţe industriale; tendinţe patriarhale şi tendinţe inovatoare.
Proporţia între aceste tendinţe, adică dinamica pe albia căreia se va clădi viitorul, Institutul Social nu caută să o cunoască. Şi
în aceasta stă tocmai slăbiciunea lui. De aceea şi lipsa lui de actualitate în mişcarea culturii româneşti.
De mai bine de douăzeci de ani, Institutul Social a întreprins anchete la sate şi a publicat numeroase monografii;
fără ca el să determine un curent în opinia publică. Din cercetările lui nu se întrevede direcţia politică pe care România
trebuie să o urmeze. Şi aceasta va fi cu el şi de aici înainte, cât timp se va inspira de temperamentul colegului Gusti.
Gusti nu are un temperament de bărbat politic realizator, ci numai de animator teoretic. Curajul de a se hotărî
pentru o menire politică îi lipseşte. El vrea să adune un material documentar, pe care să-l poată ţine la dispoziţia orişicărei
meniri politice. Este un sociolog, nu un psihotehnician. Urmăreşte o ştiinţă a naţiunii pe plan teoretic, fără să-şi ia
răspunderea unui anumit ideal politic. Este un eclectic, plin de bunăvoinţă pentru orice ideal.
După părerea mea, un Institut Social, în felul cum îl doreşte Gusti, corespunde cerinţelor unei ştiinţe sociale
universale, aşa cum presupuneau Fr(ancis) Bacon şi Leibniz că sunt cerinţele ştiinţei din timpul lor, iar nu cerinţelor pe care
le are ştiinţa socială de astăzi, care este o ştiinţă relativă după timp şi loc, şi mai ales după tipul popoarelor. Sunt popoare
dinamice, progresive, şi sunt popoare apatice, staţionare. Nu numai atât. Sunt popoare chemate la un destin vijelios, şi sunt
ale popoare ursite să nu cunoască primejdiile mari.
Fr. Bacon şi Leibniz concepeau institutele ştiinţifice ca pe nişte laboratoare, în care se făureau modele de progres
pentru omenire în general; fiindcă ei credeau în omul universal, omul acelaşi peste tot. Noi astăzi nu mai avem această
credinţă. Noi credem că fiecare tip de om îşi are ştiinţa sa socială, după care urmează să fie condus, dacă este să-şi asigure
existenţa şi progresul. Fiecare tip de om îşi are dinamismul său vital şi cultural; aşa că o ştiinţă socială, sau sociologie,
universală nu poate fi; există numai ştiinţe sociale pentru fiecare popor în parte. O sociologie universală nu poate fi, cum
este biologia, ştiinţă universală pentru toate vieţuitoarele animale şi plante, deoarece popoarele între ele nu se diferenţiază
prin dispoziţii adaptate mediului prezent, aşa cum se diferenţiază animalele şi plantele, ci se diferenţiază prin dispoziţii
îndreptate spre viitor, adică prin destinul lor istoric; iar destinul este ireductibil la factori comuni, ci el este unul singular
pentru fiecare popor, aşa cum una şi singură este şi ştiinţa socială a fiecărui popor.
Un popor trăieşte atâta timp cât are un destin al său propriu. El moare ca popor, când acest destin încetează, deşi
membrii lui trăiesc mai departe, încorporaţi în alte popoare. De aceea un Institut Social în România nu poate fi decât un
Institut Social Român având ca obiect de cercetare poporul român şi nu alte popoare. La această concluzie ajunge şi colegul
Gusti. Institutul creat de dânsul se şi intitulează Institutul Social Român. Dar, lucru curios. Deşi român, Institutul Social al
colegului Gusti face cercetări după un program care s-ar putea aplica la orice alt popor.
În programul Institutului său se ţine seamă de condiţiile geografice, de condiţiile istorice, de condiţiile psihice, de
tot felul de condiţii, afară de condiţiile care decurg din fixarea unei meniri pentru viitor. Institutul Social Român al colegului
Gusti are pretenţia de a aduna un material documentar, care să poată servi politicii României, indiferent de menirea pe care
ar îmbrăţişa-o această politică. Fie că România ar constitui mâine un stat liberal, sau fie că ar constitui un stat socialist,
politica României, în orice caz, are la dispoziţie serviciile Institutului Social Român. Metoda de cercetare a acestuia nu se
tulbură, oricare ar fi perspectiva de viitor.
De fapt aşa s-a şi petrecut cu cercetările lui, în intervalul de când a fost înfiinţat. Metoda lui de cercetare a rămas
aceeaşi sub guvernele liberale ca şi sub guvernele ţărăniste, deşi unele se sprijineau pe perspective de viitor diferite, de cum
se sprijineau altele. Cu un cuvânt, urmărirea pe teren a virtualităţilor care pot înlesni poporului român realizarea unei meniri
(şi nu a oricărei meniri) este pentru colegul Gusti de puţină importanţă. De importanţă pentru dânsul sunt dispoziţiile
sufleteşti care persistă în cadre stabile, şi se găsesc la orice popor.
Colegul Gusti vede poporul român ca o unitate geografică, şi nu ca unitate de destin istoric. Pentru dânsul scopul
cercetărilor sociologice este de a dobândi o oglindire cât de fidelă a formelor în care se exprimă energia sufletească a
românului, iar nu de a obţine o prevedere asupra posibilităţilor de care dispune românul în cucerirea destinului său.
Materialul documentar adunat astfel de Institutul său Social este de natură informatică, iar nu educativă; este o comoară
pentru o minte de erudit, dar nu un îndemn pentru bărbatul de politică practică.” (Rădulescu-Motru I:173-175). După
părerea noastră valoarea operei lui Gusti constă tocmai în ceea ce a fost criticat, chiar respins de Rădulescu-Motru.
158
Petrescu, Nicolae (1886-1954), filosof şi sociolog, profesor universitar la Bucureşti. A scris - sub influenţa ideilor
hegeliene şi a şcolii antropologice americane - studii de antropologie şi de istoria civilizaţiilor, ca şi de sociologie
comparată. Membru corespondent al Academiei Române.
Din memoriile lui H. H. Stahl se ştia că autorul remarcabilului volum Primitivii, deşi membru al catedrei de
sociologie, a refuzat să participe la campaniile monografice, şi nu s-a interesat de lucrările, discuţiile membrilor şcolii
monografice. Din recent publicatele memorii ale lui Nicolae Petrescu ne dăm seama că refuzul lui a fost alimentat şi de o
antipatie nutrită faţă de şeful de catedră (şi faţă de mulţi alţi intelectuali bucureşteni), dar şi de o olimpică desconsiderare a
demersului empiric în sociologie. Rememorând o discuţie în care Gusti îi imputase refuzul de a participa la campaniile
monografice notează: „I-am spus că nu puteam să-mi însuşesc o metodă pe care o socotesc insuficientă din punct de vedere
ştiinţific şi că ceea ce face el în asemenea ‚campanii’ este o îndeletnicire empirică şi minoră, de natură mai mult
sociografică decât sociologică. În alte ţări cu asemenea lucruri se ocupă funcţionarii” (Petrescu 2004: 205). Această
afirmaţie – dacă într-adevăr a fost rostită – trădează o surprinzătoare lipsă de informare din partea celui mai bun cunoscător
al sociologiei occidentale a vremii, care punea mare accent pe cercetările empirice.

159
Ionescu, Nae (1890-1940), logician, filosof şi publicist, profesor universitar în Bucureşti, exponent al trăirismului.

160
Negulescu, Petre P. (1872-1951), filosof şi om politic, profesor de Istoria filosofiei moderne şi Logică la Universitatea
din Iaşi şi din 1910 la cea din Bucureşti la catedra de Istoria filosofiei şi enciclopedie. A abordat probleme ale filosofiei din
perspectiva achiziţiilor ştiinţei contemporane. A fost adept al ideii de progres, a adoptat o poziţie psihologistă în explicarea
fenomenelor culturale. Ministru al Instrucţiunii şi Cultelor (1921-1922; 1926-1927) Membru al Academiei Române.

161
Nestor, Iacob Marius (1901-1989), psiholog şi psihopedagog. Asistent, apoi conferenţiar de psihologie experimentală la
catedra profesorului C. Rădulescu-Motru, la Universitatea din Bucureşti.
162
Evident, cei care nu vedeau cu ochi bun creşterea de „visibility” a profesorului Gusti, l-au acuzat, între altele, şi de
exagerarea „reclamei”. Cum Mircea Vulcănescu înţelegea perfect că impunerea unei noi sociologii nu se poate realiza fără
publicitate, a respins aceste acuzaţii într-un articol, punând întrebarea retorică: „În ce ar consta? În faptul că Institutul Social
cheamă lumea în fiecare an la 7 – 8 cicluri de conferinţe şi de comunicări de secţii? Că inaugurează muzee sociologice,
produce filme documentare, adună material şi cheamă lumea să ia cunoştinţă de ele?” (Vulcănescu 1998:123).

163
Kalinderu, Ion (1840-1913), jurist, istoric şi colecţionar de artă. Studii privind dreptul roman şi istoria vieţii romane. A
fost preşedinte al Comisiunii Monumentelor Istorice şi membru al Societăţii Române Regale de Geografie. Administrator
al Domeniilor Coroanei. Academician.
164
Se preconizase construirea, alături de muzeu, a unui „sat-model” sistematizat şi cu îmbunătăţiri edilitare moderne, dar cu
păstrarea trăsăturilor proprii.
165
Organizarea de pavilioane româneşti la diferite expoziţii internaţionale a fost o preocupare majoră a lui Gusti, în special
după preluarea conducerii Fundaţiei Culturale Regale "Principele Carol". Despre această activitate au apărut comentarii de
O. Bădina şi O. Neamţu, în D. Gusti Opere, vol. III., Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970, p.
442-463, şi în memoriile deja citate ale lui H.H. Stahl, p. 342-350. Se fac dese referiri la problema expoziţiilor în volumul
de corespondenţă al lui A. Golopenţia, Ceasul misiunilor reale, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999. Din
următorul fragment dintr-o scrisoare (2 august 1936) adresată de Gusti lui Golopenţia, aflat la studii în Germania, reiese
încă odată profunzimea cu care Profesorul trata fenomenul expoziţional: "Propunea D-tale cu vizitarea expoziţiei
Deutschland este minunată. Voiam şi aşa să trimit pe cineva la Berlin. Desigur regimul actual stă în fruntea manifestărilor
decorative din toată lumea. / Până ce voi trimite pe arhitect sau pe altcineva, iată ce propunere îţi fac: Scrie-mi cât îţi
trebuie pentru deplasarea Dtale la Berlin, de unde să-mi trimiteţi (sic!) tot ce poţi de acolo: cataloage, desenuri, planuri,
fotografii, felul nou cum se concepe macheta, diorama, diagramele statistice etc. dacă poţi chiar să pleci imediat la Berlin şi
eu îţi voi trimete banii, de care ai avut nevoie. Stă, te rog, la Berlin pentru acest studiu muzeal atât cât trebuie. Mi-ai face
un mare serviciu. Am nevoie pentru pavilionul de la Paris de sugestii şi de ultimele rezultate ale technicei de prezentare.
Poate descoperi vreo carte în această privinţă. Trimite-mi-o imediat. Şi pune-o la socoteală". Din scrisorile publicate în
volumul citat ne dăm seama cât de interesată a fost toată Şcoala de a lega construirea imaginii cercetării de construirea
imaginii ţării.

166
Sterian, Paul (1904-1984), doctor în filozofie şi drept, publicist, economist şi poet. Director al Oficiului Universitar din
Bucureşti, creat de Gusti, unul dintre întemeietorii Institutului de Conjunctură, apoi consilier în Ministerul Afacerilor
Externe, în timpul războiului secretar general la Ministerului Economiei Naţionale şi la Ministerul de Finanţe. Participă la
campania monografică din Drăguş, realizează primul film sociologic românesc, colaborează la Enciclopedia României şi la
„Sociologie Românească”. După război este închis, apoi este vânzător, ulterior lucrează la Institutul de Geriatrie.

167
Argintescu-Amza, Nicolae (1904-1973), critic de artă, autor, împreună cu P. Sterian al filmului sociologic Drăguş.
168
Congresul s-a ţinut abia în anul 1950, la Roma, fără participarea lui Gusti sau a vreunui sociolog român.
169
Înainte de 1 septembrie 1939 lucrările trimise au şi fost publicate sub titlul Travaux du XIV-e Congrès International de
Sociologie, Bucarest. Communication, Bibliothèque de Sociologie, Éthique et Politique, sous la direction de D. Gusti.