J. P. Sartre – existența precede esența?

Tema acestui eseu este libertatea și natura umană concepute de Sartre, înglobate în dictonului
existențialist ,,existența precede esența’’. Modul în care Sartre înțelege natura umană conduce la
noțiunea ce libertate absolută. Îmi propun ca în aceste pagini să chestionez atât felul în care
Sartre folosește acești termeni, cât și implicațiile adiacente. Rămân de analizat premisele care
concluzionează că existența precede esența și, implicit, dacă atât premisele, cât și concluzia, sunt
valide.

1. EXISTENȚIALISMUL

Moartea lui Dumnezeu, proclamată de Nietzsche încă din 1883, a permis o actualizare a
valorilor umane. O expresie a acestei reactualizări a fost însuși existențialismul, cu un impact atât
de puternic încât acesta poate fi resimțit și astăzi. Întrebările principale cu care acest curent s-a
confruntat au fost: ,,Există natura umană?’’, ,,Care este motivul existentei?’’, ,,Care este scopul
vieții?’’, și, poate cea mai controversată dintre acestea: ,,Suntem liberi?’’

Existențialismul ateist a luat un puternic avânt după cel de-Al Doilea Război Mondial. El se
ambiționează să răspundă unor întrebări fundamentale omului fără a apela la o divinitate,
excluzând-o complet pe aceasta din universul uman. Existențialismul, în formula întâlnită în
eseul ,,Existențialismul este un umanism”, a fost în principal opera gândirii lui Sartre. Curentul,
însă, are implicații mai profunde. Germenii acestuia se pot sesiza încă din ,,La Nausée’’, roman
scris în 1938 de Sartre. Antoine Roquentin este observatorul unei profunde schimbări interioare.
El observă, după o serie de trăiri tulburătoare, că existența nu poate fi redusă la esență - începe să
vadă, astfel, existența separabilă de esență. Eternă este contingența; existența nu este cu
necesitate. Totul, ajunge el să realizeze, este contigent, ceea ce implică faptul că el însuși este
contigent, iar această revelație îl conduce invitabil la angoasă. Prin contingență, Sartre înțelege
starea care urmează relevației că existența nu este necesară, că nimic nu este necesar:

,,If something exists contingently then it exists but it is possible that it

should not have existed”1.

1
Ibidem, p. 29
 Astfel, filosoful francez induce câteva dintre temele dezvoltate mai târziu: existența este
contingentă, fără sens sau scop, dar, totuși prezentă.

În ,,Existențialismul este un umanism’’, Sartre își clarifică perspectiva asupra existenței și

esenței. Divide lucrurile existente în trei categorii: oameni (human beings), artefacte (artefacts) și
lucruri care se întâmplă în mod natural (occurring objects)2. În cazul oamenilor, existența
precede esența, pe când, în cazul artefactelor, esența precede existența, iar, în cel al faptelor,
existența și esența coincid. ,,A preceda’’ implică atât o relație cronologică, cât și una logică.
Temporal, înseamnă ,,a se întâmpla înainte’’, iar, din punct de vedere logic, ,,a precede’’
înseamnă ,,condiție necesară pentru…’’. În cazul artefactelor, spre exemplu, dacă cineva face un
cuțit de hârtie, ideea acestuia este în mintea producătorului este de dinaintea obiectului. Totodată,
ideea acestui cuțit este necesară ca obiectul să existe. În cazul obiectelor care se întâmplă în mod
natural, precum pietrele sau copacii, ființa lor și ceea ce sunt există simultan. Astfel, existența și
esența ajung aici să coincidă. În al treilea caz, cel al oamenilor, lucrurile diferă substanțial. La
om, afirmă Sartre, nu există o esență predeterminată și nici natură umană care să îl preceadă pe
om, după cum vom vedea.

2. NATURA UMANĂ

Ideea libertății absolute, piatra unghiulară a existențialismului lui Sartre, depinde de

modul în care acesta înțelegea natura umană. Sartre susține ferm că aceasta nu există. În cazul
omului, ,,to begin with he is nothing’’3. Sensul dictonului existențialist al esenței care îi urmează
existenței poate fi sintetizat astfel: ,,He will not be anything until later, and then he will be what
he makes of himself.’’4. Totuși, cum rămâne cu acea natură umană configurată de creștinism, cea
creată prin raportul divin dintre om și Dumnezeu? Răspunsul lui Sartre este că natura umană
dispare odată cu Dumnezeu. Nu există cineva sau ceva care să îi conceptualizeze această natură
și să o determine – prin urmare, ea nu există. Aceasta este premisa fundamentală a
existențialismului ateu. Însă, Sartre nu oferă o definiție a ceea ce înțelege prin conceptul
de ,,natură umană’’, ci numai un indiciu confuz – aceasta presupune o esență care precede
2
Ibidem
3
Jean-Paul Sartre: Basic writings, Routledge, 2001, p. 29
4
Ibid., p. 28
existența. Totodată, el face referire și la înțelegerea iluministă asupra acesteia. ,,Esența” a fost
presupusă de Diderot, Voltaire, cât și de Kant, ei considerând că:

,,Man possesses a human nature; that ‘human nature’ which is the

conception of human being, is found in every man; which means that each man is
a particular example of an universal conception, the conception of Man’’5

Kant merge chiar mai departe, considerând că ,,omul sălbatic’’ și ,,burghezul’’ împart aceleași
caracteristici fundamentale. Din nou, esența umană precede experiența. Totuși, nici conceptul
esenței nu este definit, ci doar sugerat. În fond, el reprezintă ceea ce este omul după ce există și
se definește pe sine, după ce trăiește. În acest sens, ,,esența’’ este o concepție prin excelență
metafizică. Sartre oferă, din nou, un indiciu. Vorbind despre ,,esența” cuțitului de hârtie mai sus
menționat, el constată că aceasta este: ,,the sum of the formulae and the qualities which made its
production and its definition possible”6. Consider că această definiție nu poate fi aplicabilă
omului, deci ambiguitatea esenței în ceea ce privește umanul persistă. Sartre folosește această
definiție cu referire la o esență predeterminată a cuțitului – deci, nu o achiziție datorată libertății.
Totodată, ,,calități” și ,,formule” sunt denumiri obscure pentru o sinonimie cu termenii în care
Sartre se referă la esența pe care omul și-o asumă.

Așa cum am afirmat, existențialismul ateist are ca teză fundamentală inexistența lui
Dumnezeu. Acesta a murit și, odată cu el, natura umană pe care o concepuse. Însă, Sartre
folosește noțiunea de ,,natură umană” doar în raport cu modul în care creștinismul și-a asumat-o
și se rezumă numai la această conceptualizare. Desigur, aduce în discuție și concepția
iluminiștilor, dar, apoi va afirma succint că ,,there is no human nature, because there is no God
to have a conception of it’’.7 Prin urmare, Sartre exclude din ecuația sa filosofică natura umană,
ca apanaj al esenței care predetermină existența. Consider inconsistent modul în care acest
argument este fundamentat. Sartre respinge natura umană în măsura în care ea posedă a priori
esența omului. Și, privind modul în care fusese asumată de creștinism, reacția lui este una
rezonabilă. Însă, aceasta nu scuză fragilitatea concepției sale asupra naturii umane. Există în
psihologia observabilă evidența unei naturi specifice omului. Prin ,,psihologie observabilă” mă
refer la faptul că se pot deduce din comportament trăsături comune înnăscute, specifice omului.
5
Ibid., p. 29
6
The Chomsky-Foucault Debate ON HUMAN NATURE, The New Press, 2006, pp. 4-5
7
Ibid., p 4
Eu voi aduce în prim plan concluziile lui Noam Chomsky, filosof și lingvist, a cărui concepție
este înrădăcinată și în biologie. Avem acum un sol mult mai solid pentru asumării naturii umane.
El o definește drept:

,,this collection, this mass of schematisms, innate organizing principles,

which guides our social and intellectual and individual behavior, that’s what I
mean to refer to by the concept of human nature.’’8

Astfel, predispoziții înnăscute, proprii speciei umane, ghidează comportamentele specifice.

Pentru Chomsky, nucleul naturii umane constă în creativitate. Limba este un rezultat al acestei
predispoziții de a crea. Indivizii, oricare este cultura și timpul în care s-au născut, indiferent de
specificul particular al limbii materne, și-o pot asuma în relativ scurtă vreme. Copilul știe că
învață o limbă umană, dar nu una specifică, precum engleza, franceza sau daneza, ci că ,,he does
start with the knowledge that he’s hearing a human language of a very narrow and explicit type,
that permits a very small range of variation”9. Se întâmplă acest lucru deoarece omul se naște
cu un schematism forte bine organizat și restrictiv, fiind capabil să facă saltul de la ,,scattered
and degenerate data to highly organized knowledge”10. Chomsky numește acest proces ,,innate
language” sau ,,instinctive knowledge”. Cunoașterea instinctivă, adică acest schematism care
face posibilă extragerea unei cunoașteri complexe și complicate de pe urma unor ,,very partial
data”, reprezintă un constituent fundamental al naturii umane. Limba nu joacă un rol doar în
comunicare, ci și în exprimarea gândurilor sau articularea lor. Aceasta este, pe scurt, perspectiva
lui Chomsky asupra naturii umane.

Așadar, există predispoziții înnăscute. Omul nu este ,,nimic” la început, ci deține o

configurație complexă care îi va marca experiența. Sartre interpretează natura umană drept una
deterministă sau teleologică, potrivit căreia omul doar îndeplinește un scop predeterminat. Dar,
la fel cum sugerează și Chomsky, natura umană nu este una deterministă, ci îi creează cadrul
unei existențe specifice, de a fi uman. Ea nu contrazice defel liberul arbitru, ci îi creează cadrul
existenței sale ca atare. La ce mă refer prin ,,cadru”? Pe de-o parte, la faptul că
terminologia ,,libertății absolute” este o metaforă, iar, pe de altă parte, la actul alegerii. La prima
vom reveni în următoarea secțiune a eseului. Actul alegerii, în schimb, necesită un cadru – o
8
Ibid.
9
Ibid., p. 30
10
Jean-Paul Sartre: Basic writings, Routledge, 2001, p. 30
preferință care să facă A mai valoros decât B, o premisă individuală a alegerii care o face,
totodată, posibilă. Același cadrul include și obiectele alegerii. Astfel, această relație de
dependență dintre preferința individuală, ca premisă a actului, și obiectul alegerii, fac posibilă
alegerea ca atare. Ele sunt, prin urmare, cadrul său. Însă, preferința nu este o formă de
determinism. Ea variază, pendulează între extreme opuse – ea configurează alegerea, nu o
determină.

Prin urmare, consider că Sartre nu vrea să contrazică întocmai natura umană, ci

determinismul. De aceea, dat fiind modul său de a înțelege această natură, era necesară dezicerea
ei. Prin negarea ei, Sartre contestă, de fapt, determinismul. El ajunge să confunde natura umană
cu o reprezentare creștină. Totodată, consider că acest fapt nu este unul deloc arbitrar – el se
raportează la termenii creștinismului pentru a-si configura propria optică în opoziție cu aceștia.
Astfel, este îndreptățit să dezică acest tip de determinism. Însă, el pășește în extrema opusă, de a
considera că libertatea oricărei alegeri este eminamente spontană și arbitrară. Însă, în lipsa unui
cadru, alegerea nu este posibilă. Totuși, în ciuda interpretării obscure, a argumentelor lacunare
sau a lipsei de argumente, critica lui Sartre nu este lipsită de relevanță. În acest punct, existența
încă precede esența, urmează să vedem și modul în care o face.

3. LIBERTATEA

Sartre aduce în discuție subiectivitatea umană, care are înțeles dublu. Pe de-o parte, ea
reprezintă libertatea individului și, pe de altă parte, aceea că el nu poate trece peste
subiectivitatea umană. Neexistând o natură predeterminată, omul este înzestrat acum cu o
libertate absolută. El nu numai că poate să se aleagă pe sine însuși, ci și trebuie să facă asta. Dar,
prin faptul de a se alege pe sine, el alege totodată pentru toți oamenii, chiar pentru umanitatea
însăși. Creându-se pe sine, el creează o imagine a omului așa cum consideră că acesta ar trebui să
fie. Această constatare se fundamentează pe teza că, dacă cineva alege ceva, el afirmă valoarea
generală a lucrului ales. Mai mult, omul este incapabil de a alege răul, ci el mereu alege ,,mai
binele”. Prin urmare, nimic nu poate fi bine pentru individ dacă nu este, totodată, bine pentru toți
indivizii:
 To choose between this or that is at the same time to affirm the value of
that which is chosen; for we are unable ever to choose the worse. What we
choose is always the better; and nothing can be better for us unless it is better for
all.11

Premisele raționamentului lui Sartre sunt contradictorii - el afirmă existența subiectivității

umane, dar, apoi, mărturisește că omul nu trebuie să se aleagă tocmai pe sine, ci să construiască
o imagine a ,,omului așa cum consideră că ar trebui să fie acesta” și la care propria subiectivitate
ar fi pretabilă. El presupune tacit o unitate valorică între lume și individ. A alege, într-adevăr,
include o asumare ierarhică a valorii unui lucru mai degrabă decât a altuia. Dar, aceasta nu poate
fi o alegere generală, pentru că orice alegere personală aparține univoc unui singur om conform
unei ierarhii valorice personale. Ea depinde de cerințele proprii și este expresia acestora; ceea ce
nu înseamnă că două sau o mie de persoane nu ar putea avea aceeași dorință, ci numai că nici un
subiect nu poate fi un prototip universal. De fapt, nici nu putem afirma valoarea universală a unui
lucru întrucât ar presupune însăși existența unei asemenea valori per se și, implicit,
potențialitatea existenței acesteia. Astfel, constatăm la Sartre nediferențierea individului
de ,,umanitate” în sfera valorică. Dar, în această situație, cum ar mai putea exista subiectivitatea
dacă ea se identifică cu valoarea universală? Omul este integrat imuabil într-o construire
constantă a omului:

,,even though this decision proceeds simply from my situation, from my

passion or my desire [...] I am creating a certain image of man as I would have
him to be’’12

Totodată, dacă omul alege mai degrabă ,,o imagine a omului așa cum consideră că acesta ar
trebui să fie’’ nu mai poate fi vorba despre ,,a se alege pe sine’’. Acum, chiar sinele nu mai este
cu putință, întrucât el trebuie să fie ceva universal valabil. Mai mult, această imagine a ,,omului
ca atare’’ a lui Sartre pare inevitabilă: nimeni nu poate alege răul niciodată, ci numai binele. În
acest caz, de ce mai avem nevoie de responsabilitatea oferită de Sartre omului, dacă, paradoxal,
libertatea noastră conduce inevitabil spre mai bine? Ea devine acum inutilă – pentru ce să fim
responsabili acum dacă el poate alege numai binele? Însuși conceptul responsabilității presupune
un liber arbitru care poate alege – în mod deliberat – între bine și rău. În lipsa potențialității
11
Ibid., p. 31
12
Ibid., p. 30
ontologice de a-l însuși pe cel din urmă, ar putea fi vorba doar despre a asuma binele sau mai-
binele. Continuând raționamentul, dacă stă în capacitatea noastră să alegem numai ceea ce este
bine, răul însuși nu ar mai fi cu putință. Apoi, ce ar mai fi bine dacă nu ar mai exista opoziția
fundamentală moralei dintre bine și rău, a căror existență se bazează pe starea de antiteză? În
același timp, prin ideea creării unei imagini a omului exemplar, Sartre încearcă o formă de
constrângere ontologică a individul, întrucât este înfăptuitorul unei imagini absolute. Astfel, sunt
obligat în orice moment să performez acțiuni care sunt exemplare:

,,Everything happens to every man as though the whole human race had its eyes
fixed upon what he is doing and regulated its conduct accordingly […] Am I
really a man who has the right to act in such a manner that humanity regulates
itself by what I do.’’13

Sartre pur și simplu presupune o compatibilitate absolută dintre lume și sine. Dată fiind această
situație, este evident că omul nu se alege pe sine, ci alege ,,an image of man such as he believes
he ought to be”14. El nu devine un individ, ci ,,omul ca atare’’. Sartre urmează o formă de
kantianism, de imperativ categoric care își găsește reformularea în chestionarea coercitivă:
“What would happen if everyone did so?”15. El nu trebuie să fie el însuși, ci un exemplu. Astfel,
este condamnat să fie liber – sau, mai precis, condamnat la responsabilitatea de a fi un exemplu:
,,every man, without any support or help whatever, is condemned at every instant to invent
man’’16. Acestea fiind zise, pe a cui esență o precede existența? Odată cu tensiunea valorică
dintre subiect și umanitate, date fiind premisele contradictorii ale lui Sartre, existența precede
esența umanității reprezentate printr-un ,,prototip”, pe care fiecare trebuie să îl creeze prin
comportament exemplar, ci nu esența individului – subiectul devine un actor al umanității.

În continuare, voi chestiona însăși teza principală a lui Sartre, nucleul filosofiei sale
existențialiste – libertatea absolută. Nu există determinism, nici natură umană, tot ceea ce există
este libertate și spontaneitate: ,,there is no determinism—man is free, man is freedom’’.17 Totuși,
libertatea absolută nu exclude existența constrângerilor, ci ea neagă autoritatea lor: ,,The
doctrine that human beings have an ineliminable freedom to choose, no matter how constrained
13
Ibid., p. 33
14
Jean-Paul Sartre: Basic writings, Routledge, 2001, p. 32
15
Ibid., p. 5
16
Ibid., p. 179
17
Ibid., p. 181
they may be, is essential to Sartre’s existentialism.”18 Dacă nu există o natură umană
deterministă, nici altceva care să decidă pentru noi, rezultă că omul este eminamente liber. În
această situație, suntem condamnați la a alege întrucât avem întreaga responsabilitate a ceea ce
suntem, ceea ce aduce cu sine angoasa. Omul, ca legislator al umanității, este profund marcat de
această angoasă și, fiind o expresie a ,,prototipului”, acest sentiment angoasant urmează
permanent subiectul care trebuie în orice secundă să construiască omul. Noua sa stare în lume
este marcată și de abandon – el trebuie să suporte consecințele inexistenței lui Dumnezeu. Nu
există valori absolute, a priori – ,,totul este permis”, după formularea lui Dostoievski. Prin
urmare, nu mai putem găsi argumente care să ne legitimeze comportamentul. Nu mai există
scuze, ci doar vină și responsabilitate față de noi înșine. În cazul disperării, noi ne limităm la o
încredere în ceea ce este în sfera voinței noastre, sau în suma probabilităților care fac acțiunea
noastră posibilă. Dacă omul este liber și nu este nicio natură umană ca fundament, suntem prinși
într-o cursă a neîncrederii – foarte greu ne putem baza pe necunoscuți dacă nu avem o credință în
bunătatea omului, care acum nu poate exista întrucât nu este nici natura umană care să o conțină.
Astfel, nu trebuie să ne facem iluzii, ci să rămânem în tărâmul posibilităților – nu ne putem
încrede decât în realitate.

În această realitate ne desfășurăm libertatea, în dependență cu ea. Orice acțiune facem

este o alegere, iar singurul act cu neputință este sustragerea de la a alege: ,,The expression ‘I had
no choice’ is misleading”19. Libertatea este, așadar, această potențialitate absolută căreia nu i ne
putem sustrage. Existența precede esența numai în măsura acestei libertăți – noi avem acum
obligația de a fi arhitecții esenței, definindu-ne numai în raport cu alegerile noastre. Chiar și în
cazurile cele mai extreme, alegerea tot ne aparține: ,,only death brings an end to freedom”.20
Poziția sa fermă împotriva determinismului merge atât de departe încât ,,[Sartre] absolutely
rejects all forms of causality, including the differentiation of the self into rational and
phenomenal”21. Tot el a susținut că ,,libertatea umană este fie totală fie inexistentă”.22 Odată ce
ea este neîngrădită, ne aparține eminamente.
18
David Rose, Sartre and the Problem of Universal Human Nature Revisited, Sartre Studies International, Vol. 9,
No. 1, 2003, p. 3
19
A. G. Pleydell-Pearce, Freedom, emotion, choice in the philosophy of Jean-Paul Sartre, , Journal of the British
Society for Phenomenology, 1970, p. 38
20
Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate, Editura Humanitas, București, trad. Laurențiu Ștefan-Scalat, 1996, p.
203
21
Jean-Paul Sartre: Basic writings, Routledge, 2001 , p. 22
22
Jean-Paul Sartre: Basic writings, Routledge, 2001, p. 30
 Sartre folosește termenul de libertate referindu-se la orice alegere într-un mod
nejustificat. În accepțiunea liberală spre exemplu, aceasta înseamnă lipsa constrângerilor
arbitrare: ,,A constrânge un om înseamnă a-l împiedica să fie liber’’23. Însă, Sartre se sustrage
acestei definiții, el considerând că orice act, indiferent dacă există sau nu o constrângere, este
unul liber – suntem liberi, în ciuda oricărei constrângeri. Într-adevăr, autoritatea acestora trebuie
chestionată, însă realitatea lor nu poate fi dezisă. Atunci când cineva este constrâns, el lucrează
deja cu o nouă ecuație. Constrângerile devin parte imanentă a alegerii sale. Decizia va fi una
bazată pe reciprocitatea dintre liberul arbitru și această constrângere, sub forma deliberării între
subiect și obiect. Însă, confuzia sartriană este cauzată de faptul că el numește ,,libertate de a
alege” chiar actul în care constrângerile suprimă alegerea liberă. El ajunge, astfel, să confunde ,,a
alege” cu ,,a alege liber”, oferind exemplul unui lider militar care ia asupra sa responsabilitatea
unui atac și trimite un număr însemnat de oameni la moarte. Sartre vede acțiunea sa ca o expresie
a libertății absolute. Ea este, însă, doar o expresie a potențialității de a alege. Această
potențialitate se diferențiază fundamental de ,,a alege liber” întrucât ea nu include libertatea, ci
doar capacitatea de a alege. Pentru a explicita acești termeni voi oferi următorul exemplu
propriu: dacă unica soluție a unui pacifist pentru a-și hrăni familia este de deveni mercenar în
război, iar el alege să își hrănească oamenii dragi, aceasta nu a fost actorul libertății de a alege, ci
al potențialității. Nu este nimic liber în alegerea sa de a ucide; el putea să aleagă să moară de
foame împreună cu familia sa, nici acesta nu era un act liber, ci doar o alegere. Opțiunile însele
pot îmbrăca forme ale constrângerii. Deci, când nu suntem liberi ne asumăm o constrângere sau
mai multe. Prin ,,constrângere” înțeleg acel factor decizional, opus libertății unui act, dar care
poate fi parte imanentă a unei opțiuni. A fi liber înseamnă, astfel, a fi lipsit de constrângeri ca
factori decizional. Tocmai în cadrul acelor opțiuni dezirabile, în care miza coincide cu voința
noastră, acolo este libertatea. Dacă vreau să mănânc un măr, este o alegere liberă. Dacă cineva
mă obligă să mănânc un măr eu încă am de ales: a refuza, suportând consecințele aferente, sau de
a accepta – dar aici potențialitatea de a alege sau refuza nu înseamnă libertate, ci doar capacitate
de reacționa. În ambele cazuri, însă, alegerea omului nu este lipsită de responsabilitate. Atât
libertatea, cât și potențialitatea de a alege (sau capacitatea), îmi aparțin în egală măsură întrucât
eu sunt autorul și actorul lor. Sartre confundă, așadar, libertatea cu potențialitatea alegerii,
înglobând-o în mod tacit în aceasta.

23
Jean-Paul Sartre: Basic writings, Routledge, 2001, p. 21
 Date fiind toate acestea, existența precede esența? Am expus modul confuz în care Sartre
se referă la individ și la relația sa cu umanitatea. El trebuie să fie exemplar, să
construiască ,,omul”, sa se interogheze pe sine printr-un soi de imperativ categoric. Prin urmare,
pe a cui esență o definește subiectul prin faptul că există, dacă acțiunile sale trebuie să
construiască un model exemplar de om? Dictonul complet ar deveni: ,,existența individului
precede esența umanității”. Dacă am conveni că esența reprezintă ,,ceea ce este” cineva: ,,To
state something’s essence is to state what it is”24, atunci întrebarea devine: ,,Pe a cui esență, pe a
individului sau pe a umanității o precede existența”? Sartre ar răspunde că pe a individului. Însă,
din cauza tensiunii pe care acesta o creează între subiect și umanitate, afirmația sa își pierde
fermitatea. Așadar, există din nou un mare semn de întrebare în inima celei mai cunoscute
maxime sartriene: ,,existența precede esența”; ea rămâne doar o terminologie seducătoare, cu
multe ambiguități.

4. Concluzii

Am expus modul în care premisele echivoce ale lui Sartre slăbesc concluzia că experiența
precede esența. Negarea naturii umane și a oricărui tip de determinism îl conduc la afirmarea
libertății absolute a individului. Această libertate, la rândul ei, a fost formulată nebulos,
absolutizată. Însă, în acest final de analiză, consider că cel mai bun mod de a înțelege libertatea
concepută de Sartre este unul metaforic: ea este un îndemn la a fi conștient de potențialitatea
absolută de a alege (excluzând, desigur, cazurile în care libertatea fizică este cu neputință).
Există mereu cel puțin două opțiuni. La fel, libertatea ,,absolută” este o poezie a responsabilității,
și pe bună dreptate. Nu am intrat în substanța fenomenologică a temelor lui Sartre, ci am lucrat
cu expunerea directă și succintă prezentă în manifestul existențialist. Totuși, fiind directe și
sincere, ele nu au fost deloc scutite de metehne, ci dimpotrivă.

24
Ibidem, p. 23
BIBLIOGRAFIE:

1. Jean-Paul Sartre: Basic writings, Routledge, 2001

2. David Rose, Sartre and the Problem of Universal Human Nature Revisited, Sartre Studies
International, Vol. 9, No. 1, 2003
3. Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate, Editura Humanitas, București, trad. Laurențiu
Ștefan-Scalat, 1996
4. A. G. Pleydell-Pearce, Freedom, emotion, choice in the philosophy of Jean-Paul Sartre,
Journal of the British Society for Phenomenology, 1970