Contexte culturale

Perspectivele asupra semnificaţiei conceptului de cultură şi societate abundă. În modul cel

mai simplu, cultura poate fi definită ca un mod de viaţă împărtăşit de un grup de indivizi: ceea ce
este asumat de toţi membrii, reprezintă cultura acestora. Ca orice viziune simplistă şi aceasta este
contestată în literatură, înţelesul conceptului evoluând de-a lungul timpului, aspect pe care-l vom
evidenţia în continuare printr-o serie de definiţii. Prima utilizare a termenului de cultură, în sensul
său antropologic, îi aparţine lui Tylor (1871), care a definit cultura ca un întreg complex de
cunoştinţe, credinţe, arte, aspecte morale, legi, obiceiuri şi alte capacităţi şi ritualuri dobândite de
individ ca membru al societăţii.
Două definiţii scurte, dar larg utilizate astăzi au fost propuse mai târziu. Linton (1936)
sugerează ideea culturii ca o totală ereditate socială a omenirii, iar Herskovits (1948) afirmă despre
cultură că ar fi partea din mediu construită de om. În studiul lor asupra multiplelor definiţii, Kroeber
şi Kluckhohn (1952) propun şase clase mari de definiţii ale culturii care pot fi găsite în literatura
antropologică.
1. Definiţiile descriptive sunt acelea care încearcă să prezinte o înşiruire a tuturor
aspectelor vieţii şi activităţii umane gândite a fi un exemplu a ceea ce înseamnă specificul cultural
al unei comunităţi. Definiţia lui Tylor este de acest tip.
2. Definiţiile istorice, precum cea a lui Linton, tind să sublinieze importanţa
acumulărilor tradiţiilor culturale în timp, mai mult decât simpla enumerare a fenomenelor culturale,
accentul fiind pus pe termeni precum „moştenire” sau „ereditate”.
3. Definiţiile normative accentuează regulile împărtăşite care guvernează activitatea
unui grup de persoane. Spre deosebire de definiţiile descriptive şi istorice, în care viaţa culturală
este uşor observabilă, definiţiile normative ne solicită pătrunderea într-o activitate deschisă şi
încercarea să descopere ce se întinde în spatele acesteia.
4. Definiţiile psihologice evidenţiază o varietate de aspecte psihologice, incluzând
noţiuni precum, adaptare, rezolvare de probleme, învăţare şi obiceiuri. De exemplu, cultura permite
unui grup să lucreze efectiv cu problemele lui recurente. Cultura este supusă unui proces de învăţare
şi ca rezultat al acestei învăţări se formează comportamente, obiceiuri specifice unui grup particular.
Este util să notăm aici faptul că unii autori argumentează posibilitatea descrierii şi înţelegerii
culturii folosind informaţiile obţinute atât la nivel individual cât şi la nivel de grup, acolo unde
valorile individuale sunt folosite pentru a caracteriza întreaga cultură sau naţiune, iar analizele
diferenţei dintre individual şi colectiv, fiind complementare, ne permit o descriere explicită a
culturii. Triandis (1994) foloseşte noţiunea de „sindrom cultural”, referindu-se la „un pattern de
atitudini împărtăşite, credinţe, categorizări, auto-definiri, norme, roluri şi valori, organizate în jurul
unei teme, al unui subiect.”
5. Definiţiile structurale pun accentul pe modelul sau organizarea culturală. Nodul
central al acestei perspective consideră dimensiunile culturale ca forme şi moduri integrate de
interconectate caracteristici și nu ca pe o simplă listă sau un simplu amestec de obiceiuri. Şi aceste
definiţii solicită pătrunderea dincolo de aspectele publice pentru a descoperi structura care există
dedesubt (implicită).
6. Definiţiile genetice subliniază originea sau geneza fenomenelor culturale (nu în sens
biologic). În interiorul acestei categorii sunt oferite trei răspunsuri principale la interogația asupra
genezei culturii: cultura apare ca urmare a funcţiei adaptative la habitatul unui grup, ca rezultat al
interacţiunilor sociale şi ca rezultat al procesului de creaţie, toate acestea fiind aspecte caracteristice
speciei umane.

Kroeber şi Kluckhohn (1952) concluzionează cercetarea asupra categoriilor definiţiilor

culturii, oferind propria lor perspectivă: „Cultura constă dintr-un pattern explicit sau implicit, în
vederea achiziţionării şi transmiterii comportamentelor prin simboluri, constituind o achiziţie
distinctivă a grupurilor umane, incluzând concretizările acestora în produse. Nucleul principal al
culturii constă în tradiţii derivate şi selectate istoric, precum şi în valorile ataşate acestora. Sistemul
cultural poate fi considerat un produs al acţiunii dar şi un factor ce condiţionează elementele
viitoarei acţiuni”.
În anii 70, a existat o schimbare de optică asupra conceptului de cultură, fiind privit mai ales
ca sistem simbolic de înţelesuri împărtăşite. Acest accent a fost pus mai cu seamă de antropologul
Geertz, care a plasat cultura în mintea oamenilor, văzând-o ca un pattern de înţelesuri transmise
istoric şi concretizate în simboluri sau ca pe o structură conceptuală sau un sistem de idei.
Astfel, avem în faţă două perspective diferite despre cultură. În una, cultura este apreciată ca
fiind publică, observabilă, concretă, ca o entitate colectivă (caracteristică unui grup ca întreg). În a
doua, cultura este percepută ca fiind subiectivă, abstractă, ca un aspect care ţine de individualitatea
umană sau de indivizii implicaţi în interacţiunile sociale. Care dintre acestea este corectă? Evident
nu există un standard după care se poate răspunde la o asemenea intrebare, prin urmare sunt
acceptate ambele abordări. Cultura este atât obiectivă, cât şi subiectivă, se plasează deasupra unui
singur individ ca membru al unui grup ca întreg, dar şi în interiorul indivizilor (transmisă,
împărtăşită sau la fel de bine creată de membrii unui grup cultural).
Această distincţie a fost prezentată mai sus şi în definiţia culturii oferită de Kroeber şi
Kluckhohn (1952), dar termenii folosiţi de autori au fost cei de „explicit” şi „implicit”. Prima formă
a culturii este observabilă, concretă şi există puţină preocupare asupra înţelesului pe care oamenii îl
atribuie fenomenelor culturale. A doua, solicită, pe de o parte, inferenţele observatorului pentru a
ajunge la înţelesurile implicite şi, pe de altă parte, interpretarea subiectivă a membrilor grupului
cultural care-şi expun obiceiurile sau comportamentele.
Un alt mod de a gândi distincţia dintre aspectele mai mult sau mai puţin concrete ale culturii,
dintre aici şi acolo, este de a implica şi distincţia făcută de Herskovits (1948). După cum am amintit
mai sus, autorul a definit cultura ca partea din mediu construită de om; aceasta este, esenţialmente,
latura concretă, externă a culturii. În plus, Herskovits vorbeşte şi de cultura subiectivă, termen
preluat de Triandis (1972) şi definit ca modalităţi caracteristice de a privi partea din mediu
construită de om. Sunt incluse o serie de aspecte psihologice esenţiale, precum credinţe, evaluări,
înţelesuri, idealuri şi valori. Este, în esenţă, reprezentarea subiectivă, or interiorizarea de către
indivizi a culturii obiective. Aceste reprezentări subiective pot fi centrate pe laturile concrete ale
culturii (exemplu: credinţele şi aprecierile despre locuințe, preparatele culinare etc.) și mai puțin
interesate de aspectele abstracte, ca de pildă, valorile.
Gestionarea relaţiile interculturale solicită plasarea la un nivel mai puţin concret şi subiectiv,
în felul acesta facilitându-seînţelegerea dimensiunilor prin care cultura variază. Desigur, există o
lungă listă de astfel de dimensiuni, selecţia lor impunându-se mai mult după măsura în care
elementele specifice fiecăreia sunt importante în relaţiile interculturale şi mai puţin pentru
înţelegerea culturilor în sine. Astfel, ne vom centra în continuare pe diversitate, egalitate,
conformism, prosperitate, spaţiu şi timp. Mai mult, faţă de acestea, culturile variază în mod
categoric sub aspect lingvistic şi religios.
Diversitatea. Unele culturi sunt extrem de omogene în termenii a ceea ce oamenii fac şi
gândesc. De pildă, în societăţile rurale sau în cele care au ca activitate primară vânatul toţi membrii
îndeplinesc acelaşi set limitat de roluri, prin contrast cu societăţile industriale unde indivizii tind să
fie specializaţi. Un alt aspect al diversităţii este dacă majoritatea indivizilor împărtăşesc o identitate
etnică sau regională comună. De exemplu, în Japonia şi Islanda există o variaţie minimă, dar în
Australia şi Canada oamenii au mai degrabă sensuri diferite ale existenței lor.
Egalitatea. Când diferenţele sunt întâlnite, ele pot fi tratate în mod egal sau diferenţiat în
termeni de recompensă şi statut. În unele societăţi, există ierarhii rigide în sferele civice, militare şi
religioase (Ex.: Biserica Romano Catolică recunoaşte, printre alte diviziuni, pe papa, cardinali,
episcopi, preoţi, călugări, credincioşi şi eretici. În alte societăţi, poate să nu existe o autoritate sau
un lider permanent; acţiunea este coordonată prin consens sau de către lideri temporari pentru
anumite activităţi specifice.
Conformismul. În unele societăţi, indivizii sunt bine ancoraţi în sistemul de norme şi în
obligaţiile sociale ale in-grupului; în altele, ei sunt relativi liberi să-şi organizeze propria activitate.
 Aceste prime trei dimensiuni sunt conceptual distincte, dar din punct de vedere empiric pot
fi interrelaţionate. Evident că într-o societate unde există puţină diversitate, există şi o minimă
oportunitate pentru ca inegalitatea să fie prezentă, dacă toţi sunt la fel. Dar dacă diversitatea este
prezentă, şi ierarhia şi tratamentul diferenţiat rezultă, atunci cel mai adesea toţi cei plasaţi la polul
inferior al ierarhiei vor fi subiecţii unei puternice presiuni spre conformism.
Prosperitatea este probabil dimensiunea cea mai evidentă a variaţiei culturale întrucât este
cea mai concretă: banii, proprietăţile şi timpul liber pot fi văzuţi de toţi observatorii. Mai mult decât
atât, există şi aspecte ale acestei dimensiuni care sunt mai puţin evidente. Ne atrage atenţia
distribuţia prosperităţii (putem vorbi de o relativă egalitate în distribuirea prosperităţii sau resursele
sunt concentrate în mâinile câtorva grupuri familiale sau etnice). Un număr de alte elemente variază
alături de prosperitate, incluzând educaţia, accesul la comunicaţie şi informaţie, sănătate şi valorile
personale.
Spaţiul. Dimensiunea descrie modul în care indivizii folosesc spaţiul (locuinţele, spaţiul
public) şi cum se orientează în întâlnirile interpersonale. Orice persoană cu experienţă interculturală
va recunoaşte imediat importanţa acestei dimensiuni, prin contrast cu cei care nu au o asemenea
experienţă şi nu pot înţelege cum spaţiul poate fi o variabilă a diversității. La un prim contact
intercultural cu un membru al unei culturi care foloseşte spaţiul diferit, există în mod obişnuit o
reacţie de tipul „aha” sau „desigur”!
Timpul. La fel ca dimensiunea precedentă, variaţia culturală în înţelesul şi utilizarea
timpului nu este atât de evidentă la cei cu o experienţă interculturală limitată. Încercarea de a angaja
indivizi care vin din culturi cu perspective diferite asupra timpului poate fi una dintre principalele
surse de dificultate interculturală.
De ce am accentuat aceste şase dimensiuni ale diversităţii culturale? Pentru că diferenţele
dintre diferite grupuri culturale pe aceste fațete au o puternică influenţă asupra relaţiilor
interculturale. De pildă, în aculturaţie, este astăzi bine stabilit că distanţa culturală dintre două
grupuri aflate în contact creează o problemă de adaptarea reciprocă. Unul din cei mai puternici
factori care afectează atitudinile reciproce este gradul de similitudine între două grupuri. Şi în
domeniul comunicării interculturale, aspectele verbale (limbajul) şi nonverbale (gesturile) se
transmit cu mare dificultate când există o mare diferenţă între culturi.
Berry (2003) avansează ideea că toate culturile se schimbă de-a lungul timpului, unele mai
încet, altele mai repede, uneori datorită dinamicilor interne (inovaţiilor, invenţiilor), alteori ca
urmare a contactelor externe cu alte culturi (aculturaţie, difuziune culturală). În viziunea concretă şi
explicită a conceptului de cultură, aceste schimbări pot fi relativ superficiale (ex.: specificul
vestimentar, culinar, muzical al unei culturi) sau pot reprezenta schimbări fundamentale cum ar fi
instituţii de guvernământ, economice, de justiţie. Într-o perspectivă mai puţin concretă asupra
culturii, schimbarea poate atinge toate nivelurile de la schimbările credinţelor şi valorilor personale
până la întregul sistem filosofic şi religios. Şi desigur, în cel mai constructivist mod, cultura este
creată pas cu pas în timpul interacţiunilor sociale. Acesta este adevărul din timpul interacţiunilor
interpersonale sau la fel de bine din timpul interacţiunilor intergrupale, unde procesul aculturaţiei
este unul creativ, producând mai degrabă noi culturi decât suprimând sau eliminând pe cele
existente.
Cultura are un puternic impact asupra variatelor aspecte ale educaţiei. Scopurile educaţiei şi
conceptul de învăţare sunt percepute diferit de la o cultură la alta. În unele culturi, scopul educaţiei
este acela de a învăţa subiectul să facă faţă situaţiilor noi, necunoscute, nemaiîntâlnite. Aceasta
înseamnă că actorul educaţiei învaţă cum să înveţe mai mult decât cum să facă. Astfel, învăţarea
descrie procesul în care individul devine capabil să se adapteze naturii, mediului, societăţii în
ansamblu. Asumpţia este că învăţarea are un caracter continuu, nu se termină niciodată.
În alte culturi, învăţarea înseamnă dobândirea de abilităţi şi comportamente necesare pentru
a fi acceptat ca membru al unui grup. Învăţarea este destinată tinerilor pentru a şti cum să facă
anumite lucruri cu scopul de a participa în societate. Premisa de la care se pleacă este aceea că
soluţiile la toate întrebările şi problemele vieţii sunt inerente unui grup sau unei societăţi.

Societăţi pluriculturale

O societate este pluriculturală când un număr de grupuri culturale diferite împart acelaşi cadru
social şi politic. Prin contrast, o societate uniculturală este definită de relaţia „o cultură - o persoană
sau un grup”. De altfel, nu există societate contemporană în care o singură cultură, o singură limbă,
o singură religie, o singură identitate să descrie întreaga populaţie. În ciuda acestui fapt evident, unii
oameni continuă să gândească şi să acţioneze ca şi cum societăţile ar fi cultural uniforme (iar dacă
nu sunt, ar trebui să fie). Contrar acestora, o altă categorie de persoane recunosc şi acceptă existenţa
mai multor grupuri culturale care încearcă să trăiască împreună în aceeaşi societate, considerând
dezavantajoasă tendinţa de a susţine primatul unei singure culturi în diversitatea socială actuală.
Berry (2002) a distins două perspective contrastante ale societăţilor pluriculturale. În prima
(majoritate - minoritate), există un creuzet cultural; este situaţia unui singur grup dominant,
majoritar în societate la marginile căruia există variate grupuri minoritare. Asumpţia de bază este că
aceste grupuri minoritare trebuie absorbite în grupul majoritar în aşa fel încât ele să dispară. Ca
rezultat al acestei politici va exista „o singură persoană”, „o singură religie”, „o singură cultură”, „o
singură naţiune”. Aceasta este o reminiscenţă a concepţiilor premature, precum exprimarea
destinului tradiţiei americane în ultimul deceniu. Viziunea în discuţie susţinea că întreg continentul
Nord American era destinat a fi locuit de o singură naţiune, vorbitoare a unei singure limbi,
posesoare a unui singur sistem religios şi politic. Este de asemenea o reminiscenţă a politicii
coloniale realizată de Franţa.
A doua perspectivă este cea multiculturală în care există un mozaic de grupuri etnoculturale
care-şi păstrează sensul identităţii lor culturale, participând la viaţa socială, respectând, pe de o
parte normele şi acordurile economice şi politice comune, iar pe de altă parte, conservându-şi
interesele propriului grup cultural.
Ce tipuri de grupuri există în societăţile pluriculturale? Un răspuns la această întrebare poate
fi oferit prin explorarea motivelor pentru care oameni cu diferite cadre culturale ajung să împartă
acelaşi spaţiu fizic. Putem menţiona trei motive. Primul, grupurile ajung să se regăsească împreună
pe acelaşi teritoriu ca urmare a unei organizări voluntare, sau alternativ pentru că au fost forţaţi de
împrejurările exterioare. Al doilea, unele grupuri au rămas pe teritoriile lor de origine, în timp ce
altele s-au stabilit departe de teritoriile lor ancestrale (grupuri sedentare / grupuri migratoare). Al
treilea, unii indivizi s-au stabilit permanent în societăţi pluriculturale, în timp ce alţii doar temporar.
Cei mai comuni termeni utilizaţi pentru a face referire la constituenţii grupurilor în
societăţile pluriculturale pot fi definiţi în legătură cu aceste motive. Începând cu cel mai lung
termen denumind rezidenţii, populaţia indigenă îi reprezintă pe toţi cei care au fost dintotdeauna
acolo într-un anumit spaţiu geofizic, în sensul în care rădăcinile lor merg mult înapoi şi nu există
evidenţe ale vreo unei populaţii timpurii ai căror descendenţi continuă să existe în populaţia actuală.
Desigur, toţi oamenii au migrat dintr-o origine comună şi de aceea în locul populaţiei indigene
poate mult mai corect ar fi termenul de migranţi timpurii. Există o controversă considerabilă în
unele ţări în legătură cu termenul de indigen (nativ sau aborigen), datorită drepturilor speciale pe
care le reclamă o astfel de categorie socială. Un termen similar, utilizat în unele ţări europene, este
cel de minorităţi naţionale, precum Bască, Catalană, Bretonă, Maghiară. Caracteristica de bază a
acestor grupuri este perioada lungă de rezidenţă în teritoriile unui stat naţional unde au fost
încorporate forţat. Spaţiile lor reziduale au adesea o mărime şi o capacitate redusă pentru a susţine
viaţa, şi prin urmare ele urmează a fi privite doar ca nişte grupuri minoritare în societatea
pluriculturală de ansamblu. În mod clar sunt grupuri involuntare şi sedentare.
Alte populaţii cu o lungă istorie a aşezării într-un anumit spaţiu sunt descendenţii valurilor
de migranţi timpurii care s-au stabilit în grupuri identificabile după sensul moştenirii lor culturale (o
limbă şi identitate comună, etc.). Aceste grupuri etnice pot fi găsite peste tot în lume, în Statele
Unite, Franţa, Germania, Spania, Marea Britanie, Africa de Sud, Australia, etc., pot fi de dimensiuni
mari sau mici, puternice sau slabe, depinzând de istoria generală şi de contextul naţional în care au
existat. În prezent, indiferent de cadrul istoric, ele participă în mod voluntar, activ la viaţa
societăţilor din care fac parte.
 În contrast cu aceşti doi constituenţi sedentari ai societăţilor pluriculturale, există alţii care
s-au dezvoltat în alte spaţii şi s-au socializat în alte culturi, care au migrat pentru a obţine rezidenţa
(permanentă sau temporară) într-o altă societate. Printre aceste grupuri sunt migranţii care, de
regulă, se deplasează în ideea de a găsi o viaţă mai bună în altă parte. Pentru majoritatea, factorii
care i-au atras către o nouă societate au fost mai puternici decât cei care i-au presat să plece.
Imigranţii sunt, în general, membrii voluntari ai societăţilor pluriculturale.
În timp ce migranţii sunt participanţi relativ permanenţi în noua lor societate, grupul
cunoscut sub numele de vizitatori, este prezent temporar în cultura gazdă sub o gamă variată de
roluri şi scopuri (ex: elevi, studenţi internaţionali, diplomaţi, oameni de afaceri, muncitori, etc). În
cazul acestora, procesul implicării în societatea pluriculturală este complicat de cunoştinţele lor sau
de eventuala reîntoarcere în ţara de origine. Astfel, poate exista o ezitare pentru a deveni pe deplin
implicaţi, a stabili relaţii apropiate cu nativii sau a se identifica cu noua societate. În ciuda acestei
poziţii incerte, în unele culturi, vizitatorii constituie elemente substanţiale ale populaţiei rezidente,
dispunând de anumite grade de putere.
Printre migranţii involuntari, refugiaţii şi persoanele care solicită azil, numiţi în literatura
„migranţi constrânşi”, nu doresc să-şi părăsească propria ţară, iar dacă trebuie, nu este întotdeauna
posibil să li se garanteze şederea în noua societate. Majoritatea sunt conștienți de faptul că factorii
care i-au presat să abandoneze mediul de apartenenţă şi să se stabilească într-o nouă societate au
fost mai puternici decât cei care i-au atras către această nouă societate; la acestea se adaugă,
desigur, şi evenimentele traumatice experimentate, plus pierderea bunurilor materiale.
Putem menţiona două motive pentru care aceste şase categorii de grupuri au fost prezentate,
în acord cu trei factori: voluntar / involuntar, sedentar / migrant, permanent / temporar. Cel mai
important motiv este acela că grupurile au diferite mărimi, drepturi, puteri şi resurse; aceşti factori
au o importantă legătură cu modul în care ele se vor implica în relaţiile interculturale. Al doilea
motiv constă în faptul că atitudinile, valorile, abilităţile (toate caracteristicile psihologice ale unui
individ într-un grup) sunt variabile care influenţează dezvoltarea relaţiilor interculturale.

Absolutism, relativism şi universalism cultural

Pentru a înțelege relațiile între cultură și comportament este important modul în care are loc
interpretarea similitudinilor și diferențelor comportamentale. Berry, Poortinga, Segall şi Dasen
(2002) au propus trei perspective largi de abordare a acestora: absolutismul, relativismul şi
universalismul.
Absolutismul presupune că fenomenele psihologice sunt esenţialmente aceleaşi (calitativ
vorbind) în toate culturile; onestitatea este onestitate şi depresia este depresie, indiferent de spaţiul
în care ne aflăm. Din perspectivă absolutistă, cultura este gândită ca jucând un rol secundar sau mai
mult, nejucând nici un rol în dezvoltarea caracteristicilor umane. Manifestarea acestor caracteristici
poate diferi, dar pentru evaluarea lor se pot folosi aceleaşi instrumente standard cu transformările
lingvistice aferente. Interpretarea scorurilor este făcută cu uşurinţă, fără a mai lua în calcul
dimensiunea culturală.
Prin contrast, relativismul susţine determinismul cultural al tuturor comportamentelor
umane. Este căutată evitarea etnocentrismului prin încercarea de a înţelege oamenii în proprii lor
termeni culturali. Explicaţiile diversităţii umane sunt oferite în contextele culturale în care indivizii
s-au dezvoltat. Evaluările implică înţelesurile pe care un grup cultural le oferă unui fenomen.
Comparaţiile sunt judecate conceptual şi metodologic ca fiind problematice şi etnocentrice, prin
urmare nu sunt folosite.
A treia perspectivă, universalismul, se plasează undeva între primele două poziţii. Este
făcută asumpţia potrivit căreia procesele psihologice de bază sunt comune tuturor membrilor speciei
(este vorba de un dat psihologic care există în toate fiinţele umane) iar cultura influenţează
dezvoltarea şi exprimarea caracteristicilor psihologice. Evaluările sunt bazate pe procesele
implicate, dar etaloanele vor fi dezvoltate în versiunea semnificaţiei oferită de o cultura specifică.
Comparaţiile sunt făcute cu precauţie, implicând o gamă variată de principii metodologice, iar în
interpretările similitudinilor şi diferenţelor sunt luate în calcul, ca alternative, înţelesurile culturale.
Universalismul a fost uneori confundat cu absolutismul, dar cele două se disting pentru cel puţin
două motive. Primul, universalismul caută să înţeleagă rolul culturii în stimularea diversităţii
comportamentale. Fără a se îndepărta de cultură, universalismul o acceptă ca fiind sursa varietăţii
umane. Al doilea, deşi se pleacă de la premisa că procesele de baza sunt comune speciei umane,
această abordare permite descoperirea nu numai a similitudinilor comportamentale (universali
culturali), dar şi a diferenţelor comportamentale (specifici culturali) de-a lungul grupurilor umane.
Universalismul este, de asemenea, clar diferenţiat de relativism: comparaţiile sunt considerate
esenţiale pentru realizarea unei înţelegeri globale a comportamentului uman.

Conceptul de străin în contexte interculturale

Când ne confruntăm cu diferenţe culturale (şi cu alte tipuri de grupuri diferenţiate pe criterii
de gen, etnie sau clasă socială), tindem să vedem indivizii din alte culturi ca nişte străini. Termenul
străin este oarecum ambiguu, fiind utilizat pentru a numi persoanele intruse, din exterior, nou-
venite şi imigranţii, după cum, la fel de bine, este folosit pentru cei necunoscuţi, nefamiliari. În
ciuda acestei ambiguităţi, conceptul de străin rămâne unul dintre cele mai puternice instrumente
sociologice pentru a analiza procesele individuale şi de grup în acord cu noua ordine socială.
 Străinii reprezintă ideea de apropiere pentru că fizic implică această dimensiune şi ideea de
îndepărtare pentru că ei au diferite valori şi modalităţi de expresie a propriilor fapte culturale.
Străinii sunt prezenţi şi participă fizic la activităţile unui grup, dar rămân exteriori situaţiilor sociale
respective, întrucât nu sunt membri ai acelui grup. Pe lângă aceste două calităţi contradictorii, de a
fi aproape şi departe în acelaşi timp, putem vorbi de o nouă dimensiune care plasează străinul în
ipostaza unei persoane care intră pentru prima dată într-un contact direct, faţă în faţă cu un grup. El
poate fi un potenţial rătăcitor care vine astăzi şi pleacă mâine sau care vine astăzi şi rămâne
permanent. Condiţia de străin nu depinde de durata interacţiunilor sociale viitoare, ci este
determinată de faptul că a fost primul contact faţă în faţă cu persoane pe care nu le-a cunoscut
înainte.
Într-o viziune mai largă, Schuetz (1944, ap Gudykunst, 2003), consideră că termenul de
străin înseamnă un individ care încearcă să fie permanent acceptat sau cel puţin tolerat de grupul în
care doreşte să se integreze. Această accepţiune include nu doar cazurile evidente ale imigranţilor şi
vizitatorilor altor culturi, dar şi pe cele ale indivizilor care încearcă să se asocieze unor cluburi
private, ale mirilor care încearcă să fie acceptaţi de familiile mireselor, recruţilor intrând în armată
sau ale oricăror persoane care intră într-un grup nou şi nefamiliar. Străinii nu înţeleg lumea socială a
membrilor grupului la care ei aspiră. În orice context social oamenii sunt înconjuraţi de o lume
inter-subiectivă, iar pentru nativi fiecare situaţie reprezintă un complex de roluri, identităţi şi
realităţi împărtăşite de structuri inter-subiective ale conştiinţei. Ceea ce-i considerat ca principiu de
organizare sigur, adevărat pentru nativi, este problematic pentru străini. În mediul familiar oamenii
trăiesc conform unor scheme, unor scripturi, care le permit să acţioneze fără să aibă de dat de
fiecare dată un sens situaţiilor în care se găsesc, să se comporte în mod rutinier sau, în orice caz,
inconştient. Pentru străini, fiecare situaţie este nouă şi, prin urmare, este experimentată ca o criză, ei
percepând interacţiunile cu noul mediu înconjurător ca o serie de incoerenţe, de incertitudini.
Principala problemă a străinilor în noul lor climat social este lipsa de securitate. Străinii nu au
cunoştinţele necesare pentru a înţelege pe deplin noul lor mediu cultural sau specificul comunicării
indivizilor care trăiesc aici. La rândul lor, membrii culturii gazdă nu posedă informaţii cu privire la
individualitatea fiecărui străin, chiar dacă ei ar putea avea cunoştinţe despre grupul sau cultura de
origine a acestora. Din moment ce nu avem informaţii cu privire la personalitatea fiecărui străin,
impresiile iniţiale despre ei, trebuie să fie, prin urmare, abstracte, categorice sau stereotipice.
Străinii sunt clasificaţi pe baza informaţiilor pe care le putem obţine. Dacă singurele informaţii de
care dispunem au ca referenţial cultura lor de origine, atunci ne vom baza primele impresii pe aceste
informaţii. Dacă avem informaţii adiţionale (etnicitate, gen, educaţie, clasă socială) vom folosi la fel
de bine şi aceste informaţii.
 Străinii, aşa cum am conceptualizat mai devreme, sunt membrii diferitelor grupuri
nefamiliare, statutul lor fiind întotdeauna definit în relaţie cu un grup gazdă, nativ sau preexistent. O
persoană din România care vizitează o altă ţară şi o persoană dintr-o altă ţară care vizitează
România intră amândouă sub incidenţa conceptului de străin. Un profesor euro-american într-o
şcoală predominant afro-americană, un nativ american lucrând într-o organizaţie preponderent
europeană, un refugiat vietnamez în Statele Unite, o mireasă vizitând familia mirelui, un latin-
american într-un cartier predominat de euro-americani sunt toate exemple de străini.
Evident nu putem absolutiza aceste exemple şi să susţinem că orice persoană întâlnită pentru
prima oară este total necunoscută şi nefamiliară. Uneori suntem familiari sau ştim câte ceva despre
persoane pe care le-am întâlnit pentru prima dată. Interacţiunile sociale în general, nu doar cele cu
persoanele pe care le întâlnim pentru prima dată variază în funcţie de caracterul străin sau familiar
prezent în interacţiune. Interacţiunile noastre cu prietenii apropiaţi şi rudele implică un nivel ridicat
de familiaritate, în timp ce contactul cu acele cunoştinţe mai îndepărtate, colaboratori, colegi de
serviciu implică mai puţină familiaritate şi activarea caracterului străin, neobişnuit al relaţionării.
Contactul pentru prima dată cu diversitatea, poate implica diferite grade de neobişnuit sau familiar.
Când întâlnim pentru prima oară un prieten apropiat al celui mai bun prieten al nostru, de exemplu,
vom fi cumva familiarizaţi cu acea persoană în baza informaţiilor pe care prietenul nostru ni le-a
transmis anterior despre persoana în cauză. Când întâlnim un membru aparţinând unei subculturi
din cultura noastră (de pildă o persoană dintr-un alt grup etnic), în contrast, interacţiunea noastră cu
acea persoană, în mod obişnuit, va activa mai mult neobişnuit decât familiar. Pentru că nu toţi
oamenii împărtăşesc aceeaşi cultură, interacţiunile noastre cu reprezentanţii altor culturi, dezvoltă,
de regulă, cel mai înalt grad de necunoscut şi cel mai scăzut grad de familiar.
În organizarea socială actuală, ideea de a fi străin într-o cultură nu este o excepţie, ci o
regulă. Fiecare individ este un străin, încercând să devină membru al diferitelor grupuri sau să-şi
menţină statul de membru al unui grup. În aceste condiţii, caracteristicile definitorii ale străinului
modern ar putea fi fluenţa culturală şi calitatea de membru al unei comunităţi. Expertul cultural este
cel care se adaptează la orice context, fiind conştient de nuanţele culturale.
Privind la procesul general de comunicare cu străinii, putem depăşi una dintre problemele
conceptuale majore ale comunicării interculturale: trasarea unei distincţii artificiale între
comunicarea intraculturală, interculturală, interrasială, şi interetnică. Unele variabile pot ocupa un
loc mai important într-o anumită situaţie decât altele (ex.: prejudecăţile etnice pot fi mai importante
în întâlnirile interetnice decât în cele intraetnice), dar fiecare situaţie este influenţată de aceleaşi
variabile (ex.: prejudecăţile pot, de asemenea, influenţa comunicarea intraetnică, dar poate fi vorba
de alte prejudecăţi, de pildă: sexismul). Dacă variabilele interculturale influenţează fiecare situaţie
şi procesele de comunicare care le stau la bază sunt aceleaşi, nu are niciun sens să trasăm distincţii
artificiale între ele. Utilizând termenul străin ca un concept de legătură, putem examina procesul în
ansamblu, comunicarea cu străinii, subsumând comunicarea intraculturală, interculturală,
interrasială şi interetnică sub o singură abordare.