Tratatul de la Roma prevăzuse o perioadă tranzitorie de 12 ani pentru înlăturarea

progresivă a barierelor vamale între statele membre ale CEE şi punerea în practică a unui
tarif extern comun. Pentru realizarea Uniunii Vamale erau prevăzute trei etape.
O primă etapă, în perioada 1958-1961, îşi propunea reducerea taxelor vamale
interioare cu cel puţin 25%, creşterea contingentelor de import cu cel puţin 60% şi
adoptarea legislaţiilor vamale. În cea de a doua etapă, 1962-1966, se urmăreau o nouă
reducere a taxelor vamale interioare cu 25%, creşterea cu 80% a contingentelor de import
şi reducerea cu 30% a diferenţei existente între tarifele naţionale şi tariful vamal extern
comun, calculat după media aritmetică a taxelor aplicate de fiecare ţară la 1 ianuarie
1957. Ultima etapă, desfăşurată în perioada 1967-1969, îşi propunea eliminarea taxelor
vamale interioare, a contingentelor şi a tuturor obstacolelor din calea liberului schimb în
interiorul Comunităţii, aplicarea generalizată a tarifului vamal exterior comun, precum şi
libera circulaţie a persoanelor şi bunurilor. La 1 iunie 1968, cu 18 luni în avans faţă de
ritmul prevăzut prin Tratatul privind CEE, cei şase eliminau toate tarifele vamale
intracomunitare asupra produselor industriale.

Efectele creării unei organizaţii regionale vizează atât costuri, cât şi beneficii.
Aderarea la o grupare regională nu presupune automat creşterea bunăstării generale.
Viner şi Byé sunt consideraţi primii care au oferit o bază pentru analiza sistematică
privitoare la uniunea vamală. Anterior lui Viner, literatura cu privire la uniunea vamală,
scrisă din perspectivă economică sau neeconomică, de adepţi ai liberului schimb sau ai
protecţionismului, era, cu foarte mici excepţii, favorabilă constituirii uniunilor vamale.
Viner are meritul unei analize mai realiste, care scoate în evidenţă atât avantajele cât şi
posibilele dezavantaje ale ale acestei forme de integrare, arătând că efectele nu se pot
stabili apriori, ci depind de situaţia concretă a constituirii uniunilor.
Teoria clasică privind uniunea vamală susţinea ideea că aceasta duce aproape
întotdeauna la creşterea bunăstării. Raţionamentul era relativ simplu: comerţul liber
maximizează bunăstarea mondială, uniunea vamală reduce barierele tarifare şi astfel se
produce o evoluţie către comerţul liber, de unde rezultă că uniunea vamală va
determina creşterea bunăstării generale, chiar dacă nu o va maximiza. Viner a arătat că
 acest raţionament nu este corect, introducând conceptele de creare şi deturnare de
comerţ. Crearea de comerţ se referă la modificările în consum, de la produsele
interne mai costisitoare, la cele mai ieftine din ţara parteneră. Deturnarea de comerţ
se referă la modificarea sursei importurilor, de la sursele mai ieftine, exterioare uniunii
vamale, la cele ale partenerilor, mai scumpe. Rezultatul creării unei uniuni vamale
depinde, aşadar, de rezultatul net al acestor efecte. Concluzia lui Viner era aceea că
uniunea vamală este un optim de rangul al doilea (second best), în comparaţie cu
liberul schimb la nivel mondial.

După apariţia lucrării lui Viner şi până în 1965, teoria integrării economice a trecut
prin două perioade: prima în care a fost analizat efectul uniunilor vamale asupra
producţiei (Viner, 1950), consumului (Meade, 1955, Lipsey, 1957) şi asupra fluxurilor
comerciale; cea de-a doua în care au fost studiate obiectivele urmărite de cei care intră
într-un proces de integrare, îndeosebi prin lucrările lui Johnson (1965), Cooper şi
Massell (1965).

Meade este cel care dezvoltă şi teorema optimului de rangul al doilea, ale cărei
concluzii principale sunt următoarele:
- crearea uniunilor vamale va fi cu atât mai favorabilă ţărilor participante cu cât
economiile sunt mai asemănătoare;
- similitudinea actuală, dacă se combină cu complementaritatea potenţială
reprezintă cea mai bună formă de uniune;
- uniunea vamală este cu atât mai viabilă cu cât cadrul legislativ general este mai
bine precizat;
- uniunea este cu atât mai avantajoasă cu cât fiecare partener va furniza mai multe
produse pe piaţă;
- fiecare dintre parteneri va fi principalul furnizor al celuilalt pentru produsele pe
care le vinde şi principalul client pentru produsele pe care le cumpără;
- uniunea vamală are şanse de reuşită cu atât mai mari cu cât va fi mai largă;
- uniunea vamală este cu atât mai avantajoasă cu cât tariful pentru export este mai
scăzut şi cu cât terţii sunt mai divizaţi.
 Pentru CEE, din 1958 până în 1970, efectele eliminării barierelor vamale au fost
spectaculoase: comerţul intracomunitar a crescut de şase ori, în timp ce schimburile CEE
cu ţările terţe au crescut de trei ori. Schimburile fiecăruia dintre cele şase state cu
celelalte cinci au crescut de la 30% în 1958, la 52% în 1973. În aceeaşi perioadă, PNB
mediu al CEE a sporit cu 70%.
Întrebarea care se pune este în ce măsură expansiunea schimburilor intra-
comunitare reprezintă creare de comerţ sau deturnare şi cum afectează aceste mutaţii
produse în fluxurile comerciale bunăastarea ţărilor nemembre. Studiile efectuate de
Balassa pentru perioada 1959-1970 evidenţiază preponderenţa efectelor de creare de
comerţ. Concluziile sale se bazează pe modificările survenite în natura fluxurilor
comerciale: se presupune că deturnarea de comerţ produce o scădere a ponderii
comerţului extra-comunitar în PNB, în timp ce crearea de comerţ determină o creştere a
ponderii comerţului total în PNB. Deturnarea de comerţ a vizat îndeosebi produsele
alimentare, chimice şi produsele industriale cu un grad redus de prelucrare, dar a fost
compensată de creşterea importurilor de utilaje şi echipament, pe fondul expansiunii
investiţiilor. În perioada 1959-1979 volumul importurilor extra-comunitare a înregistrat o
rată de creştere în medie de 8,9%, faţă de 8,3% în perioada 1953-1959. Efectele uniunii
vamale asupra ţărilor terţe au fost distribuite neuniform, beneficiarul principal fiind SUA,
cel mai important ofertant de echipamente performante cerute de ţările CEE. Ţările în
dezvoltare şi cele socialiste au fost afectate negativ de deturnarea de comerţ pentru
produsele alimentare şi cele cu grad redus de prelucrare.
Ratele ridicate de creştere economică asociate creării CEE au avut însă un efect
benefic inclusiv asupra nemembrilor, prin sporirea cererii şi posibilităţi mai mari pentru
export, ceea ce a compensat, cel puţin în parte, efectele negative resimţite prin deturnarea
de comerţ. Studiul menţionat apreciază că efectele de creare de comerţ în perioada
analizată au depăşit de patru, până la zece ori, pe cele de deturnare.
Creşterea rapidă a comerţului cu produse industriale indică faptul că firmele din
ţările membre au exploatat posibilităţile oferite de abolirea tarifelor şi a restricţiilor
cantitative. Creşterea comerţului a contribuit la accelerarea creşterii economice a ţărilor
CEE, permiţându-le obţinerea economiilor de scară. Câştiguri au fost înregistrate şi prin
raţionalizarea producţiei în urma creşterii concurenţei, mai ales pentru economiile
anterior foarte protejate ale Franţei şi Italiei.
Cu toate acestea, Uniunea Vamală nu s-a realizat fără dificultăţi. Deşi cei şase îi
invitaseră şi pe britanici să li se alăture în lucrările pregătitoare ale Tratatului de la Roma,
Londra a considerat că obiectivele urmărite nu corespund politicii sale europene.
Uniunea Vamală, care presupunea, în paralel cu suprimarea controlului vamal
intracomunitar, întărirea controlului la frontierele Comunităţii şi aplicarea unui tarif
vamal comun faţă de terţi, ar fi izolat Marea Britanie de Commomwealth. În plus,
aplicarea politicilor comune, în special a celor agricole, era considerată de britanici
incompatibilă cu propriile sale interese.
Pe de altă parte, eliminarea restricţiilor vamale şi cantitative a fost însoţită de
numeroase reglementări fiscale, tehnice, sanitare sau de altă natură, care au creat alte
obstacole în calea liberului schimb intracomunitar. Astfel de reglementări au izvorât, în
principal, din tradiţiile şi concepţiile diferite în materie de politică economică ale statelor
comunitare. Unele ţări, precum Belgia şi Olanda, având o bogată tradiţie liberală, au fost
mult mai interesate în acest proces, în timp ce altele, ca Germania şi Franţa, au fost mai
preocupate de protejarea economiilor lor faţă de concurenţa intracomunitară sau externă.