Sunteți pe pagina 1din 30

1 IGIENA SOLULUI

1.1 Ce este solul?

Încă de la începutul acestui capitol trebuie să ne punem unele întrebări: ce este solul,
prin ce se deosebeşte el de stânca golaşă, pe care nici o sămânţă nu se prinde, care este
alcătuirea lui, ce proprietăţi are şi cum ne influenţează el viaţa?
Cea mai simplă şi cuprinzătoare definiţie a solului este aceea că prin sol se înţelege
acea parte a scorţei terestre în are au loc procese biologice.
Solul este stratul afânat, moale şi friabil de la suprafaţa scoarţei terestre, care
împreună cu atmosfera constituie mediul de viaţă al plantelor.
Principala caracteristică a solului este fertilitatea. Fertilitatea este o însuşire a solului
de a asigura plantelor, în mod neîntrerupt, apa şi substanţele nutritive de care au nevoie.
Solul se formează din roci sub influenţa factorilor pedogenetici: climă,
microorganisme, vegetaţie şi relief. Transformările pe care le-a suferit acest material în cursul
procesului de geneză sunt atât de profunde încât solul apare ca un corp natural distinct, care se
deosebeşte fundamental de roca din care s-a format.
În alcătuirea solului intervin atât substanţe minerale, rezultate din dezagregarea fizico-
mecanică şi alterarea chimică a rocilor şi mineralelor, cât şi substanţe organice specifice,
produse prin transformarea biochimică a resturilor vegetale, care formează humusul.
În procesul de formare a solurilor, o parte din aceste substanţe sunt redistribuite pe
verticală în orizonturile profilului de sol sub acţiunea eluvionării, iluvionăriişi bioacumulării.
Diversitatea factorilor de geneză a dus la apariţia unui număr mare de tipuri şi
subtipuri de soluri care se pot clasifica după mai multe criterii.

1.2 Structura solurilor

Pentru a se studia structura unui sol este necesar să se facă o secţiune prin stratul de
sol. În acest scop se sapă gropi de 150 cm adâncime şi 80 cm lăţime, în trepte, astfel încât
să fie uşor accesibile pe toată adâncimea lor. Studiindu-se structura pe verticală (în adâncime)
a unui sol se obţine profilul acestuia. Stratul de sol nu este omogen, ci este format din mai
multe straturi de diferite grosimi şi culori. Pentru exemplificare, se va prezenta în continuare
profilul unui sol brun de pădure de munte.
La suprafaţa solului se găseşte un strat de frunze moarte, întregi, afânate, format din
ace de conifere (brad şi molid). Acest strat în cazul pădurilor de conifere are grosimea de
aproape 1 cm. Sub acest strat se găseşte un strat gros de 1÷ 2 cm, format din fragmente de
frunze, gălbui-roşcate amestecate cu o materie fină, brună-negricioasă, uşoară, afânată, iar în
continuare un strat de 0,5 cm grosime, format numai dintr-un material negricios, uşor, şi
pufos. Acest material negricios provine din transformarea frunzelor. Sratul de sol format din
frunze moarte se numeşte litieră.
Sub litieră, cu stratul ei subţire de humus, urmează un strat
Figura 1-1.Profilul unui
sol brun de munte. pământos de culoare închisă, cafeniu-ciocolatiu, gros de 10÷ 15
cm, uneori chiar până la 20÷ 30 cm, conţinând humus, nisip şi alte
particule minerale fine. Acest strat este puternic împânzit de rădăcinile plantelor.
Acest strat trece treptat într-un alt strat, mai gros, de 50÷ 80 cm, de culoare cafenie-
gălbui sau cafenie roşcată. Acest strat este sărac în humus şi mai conţine pietriş şi fragmente
din roca pe care s-a format solul. Culoarea roşietică se datorează prezenţei în materile
pământoase fine a hidroxidului de fier. La baza acestui strat pietrişul se înmulţeşte şi apare un
alt strat format din pietre şi pietriş colţuros cu puţin material pământos în spaţiile dintre
fragmentele de rocă.
În toate aceste strate, cu excepţia pietrişului şi a sfărâmăturilor de rocă, materialul
pământos este moale, sfărâmicios şi mai mult sau mai puţin umed.
La baza profilului de sol se găseşte roca masivă, netransformată în constituţia şi tăria
ei, din sfărâmăturile căreia s-a format stratul de pământ. Această rocă, din care prin
transformări profunde s-a format materia minerală a solului, se numeşte rocă mamă a solului.
Pentru a înţelege mai bine cum influenţează roca mamă structura solului, în continuare
se va prezenta şi structura unui sol tipic zonelor de cîmpie, format peste un strat de loess, cum
ar fi cernoziomul. Spre deosebire de roca masivă pe care s-a format solul de pădure de
munte, loessul este o rocă pământoasă moale, poroasă, formată în cea mare parte din particule
de praf şi nisip fin.
La suprafaţa acestui tip de sol se găseşte un strat gros de aproximativ 50 cm de culoare
închisă, ciocolatie, bogat în humus. Pământul este sfărâmicios, având o
structură afânată alcătuită din numeroase granule rotunjite şi fiind străbătut de numeroase
găurele, canale şi galerii formate de către rădăcinile plantelor sau săpate de diferitele
vieţuitoare ce trăiesc în sol. De asemenea, în acest strat se găsesc numeroase fragmente de
rădăcini. Sub acest strat, culoarea trece treptat de la ciocolatiu la cafeniu deschis, formând
următorul strat, gros de 30 ÷ 40 cm. Privit de aproape, pământul are un aspect pestriţ, dat de
firişoarele şi petele albe, cu aspect de mucegai numite eflorescenţe, formate din carbonat de
calciu. În acest strat s-au acumulat, în cantităţi modeste, atât humusul cât şi carbonatul de
calciu care una dintre cele mai răspândite săruri din acest tip de sol. Pământul din acest strat
nu mai este aşa de sfărâmicios ca şi cel din stratul superior, el desfăcându-se în granule mai
mari, neregulate. În fine, urmează un ultim strat, în care humusul de abia se mai observă în
lutul din care s-a format pământul. Se observă de asemenea numeroase pete şi fire albicioase
în partea superioară a acestui strat iar în partea inferioară concreţiuni calcaroase, un fel de
pietricele albicioase cu contur neregulat, ondulat. Carbonatul de calciu este adus în acest strat
din partea superioară de către apele care se infiltrează în adâncime. Grosimea acestui strat este
de 1,0÷ 1,5 m.
După cum se observă, stratul de sol diferă esenţial de roca mamă, pe care s-a format.
Pentru a înţelege mai bine ce este solul, subliniem încă o datădiferenţele care există între
acesta şi roca mamă.
Astfel, atât roca compactă a muntelui, cât şi loessul sau alte strate de roci sunt
neschimbate pe toată grosimea masivului sau a stratului pe care îl formează, au aceeaşi
materie minerală, aceeaşi tărie, aceeaşi aşezare peste tot. Aceste materiale de sub stratul de sol
nu conţin nici măcar urme de humus. Astfel în roca dură a muntelui, rădăcinile plantelor nu
pot pătrunde pentru că nu pot învinge tăria ei, nu găsesc locul liber în care să se dezvolte şi
nici aerul, apa şi hrana de care au nevoie. Din aceste motive stânca de piatră este pustie şi
sterilă. Într-o rocă pământoasă cum ar fi lutul sau argila, condiţiile de viaţă sunt mult mai
bune decât în roca pietroasă, rădăcinile nu mai întâlnesc tăria pietrei, găsesc pori în care să se
dezvolte precum şi parţial hrana, aerul şi apa care le sunt necesare. Într-o astfel de
rocă plantele se pot dezvolta cu greu, pentru că cerinţele lor nu sunt satisfăcute. Prin
comparaţie, solul ne apare ca o pătură afânată, formată din mai multe strate deosebite între ele
după culoare, compoziţie, aşezare, etc. Aceste strate diferite care se numesc orizonturi
genetice, nu au existat la început în roca mamă a solului ci s-au format treptat, prin
transformările ce s-au produs vreme îndelungată în această parte a rocii. Toate aceste
orizonturi ale stratului de sol formează profilul solului. Spre deosebire de roca uniformă pe
toată grosimea ei, solul se caracterizează printr-un anumit profil, format din mai multe
orizonturi, adică el este diferenţiat pe verticală.
Indiferent de tipul lor, solurile sunt compuse din materie minerală şi materie organică.
Materia minerală este foarte înaintat mărunţită în particule cu dimensiuni foarte variabile.
Această materie nu este doar mărunţită, ci ea este în mare parte şi transformată din punct de
vedere chimic. Astfel, particulele de argilă, hidroxid de fier, separaţiile de carbonat de calciu
nu există în cele mai multe dintre rocile pietroase pe care se formează solul. Materia
minerală a solului nu este uniform amestecată. Grăunţele de nisip împreună cu particulele
mărunte de praf şi de argilă formează grăunţe de sol mai mari. Această grupare a particulelor
ce alcătuiesc solul se numeşte structură.
Materia organică este alcătuită în principal din humus. Humusul lipseşte atât din roca
pietroasă cât şi din cea pământoasă. Humusul este cel care conferăsolului fertilitatea,
asigurând materiile hrănitoare pentru plante. De asemenea el este liantul care contribuie la
aglomerarea particulelor minerale. Fiind colorat brun-închis el îi dă solului culoarea închisă.
Materia minerală împreună cu cea organică au o aşezare afânată, cu goluri şi canale, cu pori
largi între grăunţe şi cu pori fini, denumiţi capilari în înteriorul grăunţelor. Din acest motiv
solul este moale, permiţând dezvoltarea rădăcinilor plantelor. De asemenea
această structură permite pătrunderea aerului şi a apei, iar porii capilari permit în plus şi
reţinerea apei.
În sol pe lângă materia minerală şi cea organică îşi mai desfăşoară activitatea o
multitudine de organisme vii cum ar fi bacteriile, ciupercile, algele, nevertebratele, etc. Pentru
a putea trăi şi pentru a-şi asigura necesarul de hrană, aceste organisme prelucrează neîncetat
materia solului, transformând-o în cea mai mare parte în materie hrănitoare pentru plante. În
concluzie, spre deosebire de roci, care se pot păstra neschimbate mii de ani, solul este plin de
viaţă, aflându-se într-un continuu proces de transformare.

1.3 Formarea solurilor

Formarea solului depinde de în foarte mare măsură de natura rocii mamă, aşa cum s-a
arătat deja în paragraful precedent.
Formarea solului pe rocile pietroase debutează cu alterarea acestora în contact cu
aerul şi apa. Încălzirea şi răcirea alternativă a rocii la suprafaţă, împreunăcu îngheţul şi
dezgheţul apei aflate în porii acesteia, produce în materia minerală rigidă tensiuni, dilatări şi
contractări, alcăror efect acumulat este dezagregarea superficială a rocii, sfărâmarea,
mărunţirea şi afânarea materiei ei minerale.
Materia minerală din aceste pojghiţe afânate şi de pe
Figura 1-2. Mineral cu
suprafaţa rigidă a rocii este continuu atacată şi transformată prin
pojghiţă de alterare.
acţiunea apei, a bioxidului de carbon şi a oxigenului din atmosferă,
combinată cu aceea a păturii vegetale de alge, licheni, bacterii şi alte microorganisme.
Acţiunea acestei populaţii vegetale este foarte puternică: prin activitatea ei se degajă mult
bioxid de carbon şi se secretă diferite substanţe cu caracter acid, care au puterea de a ataca şi
transforma materia minerală a rocii.
Apa încărcată cu asemenea substanţe devine un agent cu putere mult mai mare în
atacarea rocii. Filamentele ciupercilor şi ale lichenilor pătrund în porii rocilor unde prin
secreţiile lor acide grăbesc transformările materiei minerale.
De asemenea bacteriile, ciupercile şi algele acţionează asupra feldspaţilor, micelor şi a
altor minerale constituente ale rocilor reţinându-şi elementele necesareşi grăbind astfel
dezagregarea acestora sau transformarea lor. Se apreciază că transformarea feldspaţilor,
micelor şi a altor minerale în argilă se datorează într-o măsură importantă acţiunii
microorganismelor. Totalitatea proceselor de transformare a compoziţiei materiei minerale a
rocilor, sub acţiunea factorului biologic, poartădenumire de alterare biologică. La aceste
procese, se adaugă formarea continuă de materie organică şi acumularea de substanţe nutritive
în corpul organismelor şi a microorganismelor vegetale şi animale, formarea şi acumularea de
humus, prin transformarea materiei organice moarte, şi acumularea de azot din atmosferă, prin
acţiunea anumitor organisme vegetale.
Cu timpul, la suprafaţa rocilor pietroase se creează condiţii tot mai bune pentru viaţa
plantelor. Bacteriile au pregătit locul pentru alge, ciuperci şi licheni, iar acestea, prin uşoara
îngroşare şi îmbogăţire a pojghiţei de alterare pregătesc locul pentru instalarea muşchilor. Sub
păturile de muşchi se află un strat de sol mai grosşi mai bogat în humus, dovadă că procesul
de formare a solului continuă sub covorul de muşchi. Treptat, printre muşchi se instalează tot
mai multe plante cum ar fi ierburile, afinul, etc. Aceste plante formează o ţesătură deasă de
rădăcini care împânzesc un strat pământos brun sau negru, gros de până la 15 ÷ 20 cm. Acest
sol este prea subţire însă pentru a permite dezvoltarea vegetaţiei arborescente. Acolo unde
roca masivă nu a fost înainte mărunţită în pietre şi pietriuri tot mai mărunte, procesul de
formare a solului înaintează foarte încet. Atât apa, aerul, cât şi rădăcinile plantelor pătrund
foarte greu şi prea puţin în roca masivă.
Atunci când roca s-a sfărâmat în prealabil, formând depozite de pietriş, se va forma un
strat de sol mai gros, uneori de peste un metru. În stratul de pietrişatacul asupra rocii mamă se
produce pe o mare adâncime şi pe o foarte mare suprafaţă, prin toţi factorii atmosferici şi
biologici. Acest atac pe un front atât de larg produce efecte incomparabil mai mari decât
atunci când factorii de formare a solului acţionează la suprafaţa unei roci compacte. În acest
sol apa şi aerul precum şi rădăcinile plantelor pătrund mult mai uşor în adâncime, printre
pietre.
Prin urmare, pentru ca formarea solului să poată înainta destul de repede şi să rezulte
soluri groase, este necesar în prealabil rocile masive, tari, să sufere procesul de dezagregare
mecanică. Aceste fragmente trebuie apoi să se poată depune şi acumula în strate cât mai
groase pe locuri orizontale sau nu prea înclinate. Cu cât aceste depozite de dezagregare sunt
mai grase şi conţin mai multe fragmente mărunte şi fine, cu atât procesul de formare al solului
se produce în condiţii mai bune şi înaintează mai repede. În aceste depozite, apa pătrunde în
adâncime unde este bine reţinută. Ea este cu atât mai bine reţinută cu cât dezagregarea şi
alterarea materiei minerale înaintează mai mult.
Prin dezagregarea rocilor masive şi prin transportul şi depunerea fragmentelor
rezultate se formează deopozite sedimentare, pregătindu-se condiţiile pentru formarea solului.
Cu cât rocile mamă sunt depozite sedimentare mai moi, afânate şi poroase formate din
nisipuri şi mâluri fine, cu atât solurile care se formează sunt mai bune.
Cu cât ierburile şi alte plante cresc mai viguros, în densitate mai mare şi de mai mult
timp pe un sol oarecare, cu atât acesta este mai îmbogăţit în humus şi substanţe nutritive, mai
bine structurat şi cu un profil mai bine diferenţiat în orizonturi. Plantele şi microorganismele
împreună cu animalele care trăiesc în sol reprezintăfactorul biologic de formare a solului.
Numai acolo unde apare şi acţionează acest factor se petrec procesele prin care roca mamă se
transformă în sol. Astfel, plantele prin mulţimea lor de rădăcini, extrag din apa care umezeşte
particulele de rocă şi de pe suprafeţele acestora substanţele nutritive necesare vieţii lor. Unele
microorganisme, bacteriile fixatoare de azot, absorb şi fixează în corpul lor azot din
atmosferă. După moartea plantelor, la suprafaţa pământului şi în stratul superior al acestuia
rămân cantităţi însemnate de tulpini şi rădăcini moarte. De asemenea, după moartea
microorganismelor şi a animalelor mai mari din sol rămâne materia organică moartă în locul
în care acestea au trăit în pământ. Aceste resturi sunt prelucrate de către microorganisme şi
alte animale. O parte din ele sunt descompuse complet până la bioxid de carbon, apă şi săruri
minerale, iar o altă parte sunt transformate în humus. Astfel se acumulează treptat humus şi
substanţe nutritive uşor accesibile plantelor, care cresc tot mai bine şi îmbogăţesc tot mai mult
solul tânăr în humus şi în substanţe nutritive.
Putem spune deci, că pe lângă circuitul geologic al materiei mai are loc şi un circuit
biologic al ei: plantele şi microorganismele absorb substanţele nutritive din materia solului şi
a rocii mamă şi în parte din aer. Aceste substanţe sunt fixate temporar în corpul lor şi apoi
sunt eliberate de către microorganisme, prin descompunerea materiei organice moarte, la
suprafaţa solului şi în interiorul acestuia, spre a fi din nou absorbite de către plante şi animale.
Prin suprapunerea efectelor celor două circuite rezultă solul.
Prin acţiunea combinată a rădăcinilor, a humusului, a diferitelor materii minerale, a
viermilor şi a altor organisme din sol, se formează treptat structura grăunţoasă şi reţeaua
complicată de pori fini şi canale capilare.
În decursul miilor de ani, apa, bioxidul de carbon, substanţele acide secretate de
rădăcilnile plantelor şi cele aflate în humus, împreună cu microorganismele, atacă şi
transformă neîncetat materia minerală a rocii mamă. Astfel se formează materii mai uşor sau
mai greu solubile în apă (acizi, baze săruri), material pământos fin (argilă, hidroxid de fier) în
timp ce partea nealterată, cuarţul, rămâne sub formă de nisip şi praf. Sub acţiunea curenţilor
de apă rezultaţi în urma ploilor, unele dintre materialele nou formate coboară la diferite
adâncimi în sol. Unele dintre ele, cum ar fi sărurile uşor solubile, bicarbonatul de calciu,
Ca(HCO3)2, etc. pot fi spălate în întregime din stratul de sol, în timp ce alte materii cum ar fi
argila, hidroxidul de fier, etc. rămân pe loc sau se deplasează foarte puţin în unele cazuri sau
mai mult în altele. În perioadele secetoase, în sol se produc curenţi ascendenţi de apă, prin
care sărurile uşor solubile, bicarbonatul de calciu se pot ridica mai mult sau mai puţin în
profilul solului. Uneori sărurile solubile ajung şi se depun chiar la suprafaţa solului. Prin
deplasarea acestor substanţe rezultă în stratul sol diferite zone de îndepărtare (eluvionare) şi
de acumulare (iluvionare) de materii denumite orizonturi genetice.
Aceste procese multiple de dezagregare, alterare, acumulare de humus şi substanţe
nutritive, migrare şi acumulare a materiilor, structurare, formare de microşi macropori sunt cu
atât mai înaintate cu cât timpul de când au început este mai lung, formarea solului fiind deci
strâns condiţionată de timp.
Formarea solului este un lanţ lung de procese biologice şi geochimice care se
întrepătrund şi se îmbină între ele dând naştere unui complex şi continuu proces
biogeochimic. Acest proces are loc la contactul a trei geosfere: atmosfera, litosfera şi
biosfera, formând o geosferă care are caractere intermediare acestora, denumită pedosferă.

1.4 Clasificarea solurilor

Sistemele de clasificare se bazează pe caracterele morfologice, fizice, chimice,


biologice şi productive ale profilului de sol. Pe întreg globul există trei categorii mari de
soluri: soluri zonale, soluri intrazonale şi soluri azonale.
Solurile zonale reprezintă o grupă de soluri care prezintă caractere specifice unei
anumite zone fizico-geografice şi sunt determinate îndeosebi de influenţa activă a climei şi
vegetaţiei. Din grupa solurilor zonale fac parte solurile arctice (gleice de tundră), solurile
boreale sau de taiga (soluri podzolice, soluri dernopodzolice), solurile subboreale (soluri
podzolice, soluri brune, soluri cenuşii, cernoziomuri, etc.), solurile subtropicale (terra rossa,
soluri maronii) şi solurile tropicale (laterite, soluri-brune roşii de savană, etc.).
Solurile intrazonale reprezintă o grupă de soluri cu caractere determinate de influenţa
puternică a unui factor local. Din grupul solurilor intrazonale fac parte lăcoviştile,
solonceacurile, soloneţurile, solodiile, rendzinele, etc.
Solurile azonale reprezintă o grupă de soluri care nu au profilul bine dezvoltat,
datorită fie timpului de evoluţie insuficient, fie anumitor condiţii specifice (rocă, relief, etc.).
Însuşirile solurilor azonale determinate de rocă sunt oarecum independente de zona fizico-
geografică în care s-au format. Din grupa solurilor azonale fac parte solurile aluviale,
regosolurile şi litosolurile.
Figura 1-3. Porozitatea unui sol în funcţie de modul de aranjare al particulelor. 1.5 Propri
etăţiile solului

Solul nu este un amestec haotic de nisip, argilă, praf şi alte corpuri ci este un corp bine
structurat şi poros, având o serie de proprietăţi care îi conferăînsuşirea de fertilitate.
Porozitatea. În general, partea superioară a solului, cea mai bogată în humus,
prezintă o structură granulară formată din grăunţi de mărimea bobului de mazăre până la cea a
seminţei de mac. Aceşti grăunţi sunt formaţi prin aglomerarea unui număr mare de grăunţi
mai mici şi de particule individuale şi se numescglomerule. Structura solului în agregate ca
cele descrise mai sus se numeşte structură glomerulară. Atât între glomerule cât şi în
interiorul lor se găsesc numeroase spaţii libere denumite pori. Volumul total al porilor
constituie porozitatea. Spaţiile libere dintre granulele de sol rezultă prin modul de aranjare al
acestora. Nu întotdeauna granulele solului au o structură afânată şi poroasă. Deosebim astfel o
structură granulată poroasă şi o structură granulată compactă, ultima conferind solului o
calitate mult inferioară. În realitate, solul are o structură de tranziţie între aceste structuri
extreme. De asemenea organizarea structurală şi poroasă a solului este mult mai
complicată decât s-a considerat până acum. Fiecare agregat structural sau glomerulă are la
rândul său o construcţie complexă compartimentată la rândul ei prin spaţii goale mai mici. Un
astfel de agregat este format la rândul său prin reunirea altor agregate mai mici, din grăunţi de
nisip şi particule de praf. Agregatele cele mai mici sunt formate din particule de praf, argilă,
humus şi alte particule foarte fine, coagulate. Majoritatea acestor agregate mici, sau
microagregate, au un diametru sub 0,01 mm. Ele formează aşa-numita microstructură a
solului, spre deosebire de cele mai mari, care alcătuiesc macrostructura glomerulară sau
structura granulată poroasă.
Între agregatele şi
Figura 1-6. Structura poroasă complexă a unei
microagregatele din interiorul
glomerule.
unei glomerule există de
asemenea numeroşi pori, în cea mai mare parte pori capilari, de până la miimi de milimetru în
secţiune, cu forme variate şi îndreptaţi în toate direcţiile.
În mod simplificat în Figura 1-7 se prezintă o secţiune printr-un sol cu
structură granulatăporoasă în care se văd glomerulele, porii largi dintre glomerule, porii
mijlocii, precum şi mulţimea porilor capilari din interiorul glomerulelor. Porii capilari din
interiorul glomerulelor (a) la umezirea solului se umplu cu apă. Porii mijlocii din glomerule
(b) la umezirea solului se umplu pentru scurt timp cu apă, iar când aceasta se absoarbe, se
umplu cu apă. Porii capilari care se formează în locul de contact dintre glomerule (c), în solul
umed sunt aproape tot timpul plini cu apă. Porii mari (d), dintre glomerule, sunt aproape tot
timpul plini cu aer Totalitatea acestor pori, împreună cu cei formaţi de râme, rădăcini, insecte,
etc, formează porozitatea solului.
Porii solului sunt căile de pătrundere în interiorul
Figura 1-7. Tipuri de pori în sol.
lui a apei şi aerului, lăcaşşurile în care este
păstrată această apă în contact intim cu aerul şi partea solidă a materiei solului. Prin pori solul
pierde o parte din apa primită şi are loc un continuu schimb de gaze între aerul din sol şi
atmosfera exterioară apropiată. În porii solului trăiesc microorganismele, unele animale mai
mari şi se dezvoltă căutând apă şi aer rădăcinile plantelor.
Cantitativ porozitatea solului se exprimă în cm3 / 100 cm3 sol. Astfel în cazul solurilor
afânate, bine structurate, porozitatea este de 48÷ 55%, iar în cazul solurilor turboase aceasta
poate ajunge chiar până la 80%. În cazul unor soluri nisipoase, fără structură, porozitatea este
mai mică, ajungând până la 40÷ 45% din volum. Pentru ca procesele esenţiale din sol
să poată decurge în condiţii bune este necesar ca cel puţin jumătate din volumul solului să fie
ocupat de pori, iar dintre aceştia 2/3 să fie capilari. Spaţiile prea mari (de ordinul milimetrilor)
precum şi porii prea fini (sub sutimi de milimetru) crează condiţii neprielnice vieţii plantelor.
Prin spaţiile largi apa pătrunde prea repede şi se pierde în adâncime, iar solul şi rădăcinile
sunt expuse uscării. În porii mai înguşti de 0,01mm perii rădăcinilor nu pot pătrunde iar în cei
mai înguşti de 0,003mm nu pot pătrunde nici bacteriile. Cele mai bune condiţii de porozitate
se întâlnesc în solurile cu structură granulată poroasă. Solurile fără structură pot avea fie
numai pori capilari, ca în cazul solurilor argiloase, fie aproape numai pori largi, ca în cazul
solurilor nisipoase cu aşezare afânată(Figura 1-8).

Figura 1-8. Comparaţie între un sol nisipos, un sol lutos bine structurat şi un sol argilos
compact.
Permeabilitatea. Însuşirea solului de a lăsa apa să pătrundă şi să treacă prin el, în
adâncime, se numeşte permeabilitate pentru apă. Deoarece căile de infiltrare ai apei în sol
sunt porii largi, necapilari, ai solului, cu cât aceşti volumul acestor pori este mai mare, cu atât
apa se infiltrează mai uşor, permeabilitatea solului fiind mai mare. În consecinţă solurile
nisipoase au în general o permeabilitate prea mare, iar cele argiloase şi luto-argiloase, fără o
structură bună, o permeabilitate prea mică.
Fiind condiţionată de porozitate, permeabilitatea solurilor nu este aceeaşi pe
toată grosimea stratului de sol. La cea mai mare parte dintre soluri ea este mai mare în
orizontul cu humus şi scade cu adâncimea, mai ales în solurile cu orizont mijlociu mai bogat
în argilă. Când sub orizontul cu humus textura solului este mai nisipoasă sau solul conţine
mult pietriş, permeabilitatea este mai mare în această parte a stratului de sol. Solurile
nisipoase şi nisipurile au în general o permeabilitate destul de uniformă pe toată grosimea lor.
Adeseori, prezenţa unui strat mai compact, bogat în argilă sau în hidroxizi de fier,
micşorează permeabilitatea în zona respectivă a solului şi face posibilă reţinerea mai bună a
apei în solurile nisipoase.
Permeabilitatea unui sol bun nu trebuie să fie nici prea mare, nici prea mică. Solul
trebuie să primească destul de uşor apa, s-o lase să se infiltreze lent, dar nu în măsură prea
mare, reţinând atât cât este necesar plantelor.
Capacitatea pentru apă a solului. Pentru a permite aprovizionarea plantelor cu apa
de care au nevoie, este necesar ca solul să aibă permanenet rezerve însemnate de apă.
Capacitatea solului de a-i forma o rezervă proprie din apa pe care o primeşte se numeşte
capacitatea de reţinere a solului. Cantitatea de apăreţinută în sol exprimată în g / 100g sol sau
g / 100cm3 sol se numeşte capacitatea pentru apă a solului.
Apa din ploi, din topirea zăpezilor, din irigaţii, etc. pătrunde în sol şi
datorită permeabilităţii acestuia este reţinută în măsură mai mare sau mai, mică sub formăde
pelicule ce îmbracă particulele precum şi în porii capilari. Apa din porii capilari largi este
însă mai mobilă şi se infiltrează lent în adâncime, astfel încât solul va conţine o cantitate de
apă mai mică decât cea pe care a conţinut-o imediat după încetarea ploii. Această cantitate de
apă se numeşte capacitate de câmp a solului (CC). Capacitatea de câmp este diferită de la un
sol la altul, fiind mai mică în solurile nisipoase, bogate în pori largi şi crescând pe masura
îmbogăţirii solurilor în particule de argilă şi humus şi în pori capilari fini. De exemplu, solul
nisipos are o capacitate de câmp de 8%, solul lutos uşor 21% iar cel luto-argilos aproape 30%.
În lipsa ploilor cantitatea de apă pe care acesta o conţine scade treptat. Plantelor le este
din ce în ce mai greu să-şi asigure necesarul de apă. După ce apa uşor mobilă din capilare s-a
consumat, circulaţia apei devine foarte înceată. Plantele se aprovizionează cu apă din capilare
fără legătură între ele şi din peliculele ce îmbracă particulele de sol. La un moment dat,
datorită lipsei de apă apare fenomenul de ofilire. Cantitatea de apă care se află în sol în acest
moment se numeşteumiditate de ofilire sau coeficient de ofilire.
După ofilire, planta absoarbe extrem de greu puţina apă care se mai găseşte legată sub
formă de pelicule extrem de subţiri în jurul particulelor de sol şi pe aceea din jurul punctelor
de contact dintre particulele vecine de sol, până când nu mai rămâne decât apa rigid legată,
respectiv apa higroscopică. În acest moment, din lipsă de apă, planta se usucă. Cantitatea de
apă care mai rămâne în sol în momentul uscării plantelor se numeşte rezerva moartă de
apă a solului.
Rezerva de apă folosibilă a solului, care asigură plantelor o viaţă normală, este cel
mult diferenţa dintre capacitatea de câmp şi umiditatea de ofilire. De exemplu,
dacă capacitatea de câmp a solului este 22% şi umiditatea de ofilire este 9%, atunci cantitatea
de apă acesibilă plantelor este de 22–9=13%. Aceastăcantitate de apă poate fi
numită capacitate de apă utilă. Doar circa 50% din această apă este uşor acesibilă plantelor
asigurând acestora o creştere normală. Sub această valoare creşterile vegetative sunt
împiedicate, apărând până la urmă primele semne de ofilire. Când această cantitate de apă se
reduce sub 15÷ 20%, plantele se ofilesc tot mai mult până se ajunge la ofilirea permanentă.
Capilaritatea. Capilaritatea este capacitatea solului de a permite apei subterane să se
ridice prin porii săi către straturile superficiale. Capilaritatea se găseşte într-un raport invers
cu permeabilitatea. Cu cât permeabilitatea unui sol este mai mare, cu atât are o capilaritate
mai redusă. Capilaritatea este dependentă în primul rând de porozitatea solului. În cazul
solurilor cu o porozitate mică, cum ar fi cele nisipoase, timpul de ridicare al apei este scurt, de
ordinul minutelor şi nivelul de înălţime este redus (0,3 ÷ 0,5m). În cazul solurilor cu
porozitate mare, cum ar fi argila, timpul de ridicare este îndelungat, de ordinul orelor şi
nivelul de înălţime este mare (1,5 ÷ 2m).
Capilaritatea este o proprietate importantă pentru salubritatea construcţiilor. Cu cât
solul are o capilaritate mai mare, cu atât apa subterană se poate ridica mai mult în porii
acestuia şi apoi trece în porii materialelor de construcţie, provocând igrasia construcţiilor. De
asemenea, capilaritatea solului are importanţă şi în amplasarea corectă a platformelor de
depozitare a deşeurilor, puţurilor absorbante, latrinelor, etc. care cu uşurinţă pot să polueze
apa cu care vin în contact.
ţinând cont de porozitatea, permeabilitatea şi capilaritatea solului, se pot delimita în
sol mai multe straturi succesive ale apei.
−zona de evapoare, este cea mai superficială şi care este permanent supusă fluctuaţiilor
determinate de variaţiile de temperatură ale atmosferei;
Figura 1-9. Capilaritatea −zona de filtrare, care este străbătută de apă în timp ce
solului. diversele impurităţi sunt reţinute. Ea are un rol deosebit de
important în protecţia calităţii apelor subterane;
−zona de capilaritate, este zona în care apa subterană se ridică în porii solului, menţinând o
continuă stare de îmbibaţie;
−zona apei propriu-zisă sau a stratului purtător de apă cu o grosime variabilă şi care
reprezintă de fapt pânza freatică. Sub această zonă se găseşte stratul de sol impermeabil.
− Apa din sol are un rol important, pe lângă întreţinerea vegetaţiei şi în diversele procese
biologice şi biochimice care se petrec în sol.
Permeabilitatea pentru aer. Permeabilitatea pentru aer a solului depinde de mărimea
porilor şi nu de volumul total al acestora. În acest sens solurile formate din particule mari ca
pietrişul şi nisipul sunt foarte permeabile pentru aer, deşi porozitatea lor este redusă.
Cu cât solul conţine o cantitate mai mare de aer, cu atât procesele biologice care se
petrec în sol sunt mai active şi cu atât solul este mai salubru. Cantitatea de aer din sol mai
depinde şi de presiunea atmosferică ca şi de cantitatea şi mişcarea apei subterane.
În general, ca urmare a proceselor biologice şi biochimice care se petrec în sol şi în
primul rând de descompunere a substanţelor organice, calitatea aerului teluric este diferită de
cea a aerului atmosferic, procentul de oxigen fiind mai scăzut, iar cel de bioxid de carbon mai
ridicat. Tot ca urmare a descompunerii substanţelor organice, în compoziţia aerului din sol pot
apărea şi alte gaze cum ar fi amoniacul, hidrogenul sulfurat, metanul şi altele. Cu cât
compoziţia aerului teluric este mai apropiată de cea a aerului atmosferic, cu atât solul este mai
curat, adică mai corespunzător din punct de vedere igienic. De altfel între aerul teluric şi cel
atmosferic există un permanent schimb determinat mai ales de temperatura de la suprafaţa
solului.
În solurile insuficient aerisite, resturile resturile organice se descompun greu, iar
formarea nitraţilor şi alte procese de oxidare necesare nu mai au loc. Din contră, nitraţii sunt
transformaţi în compuşi mai puţin oxidaţi iar alte substanţe oxidate, cum ar fi hidroxidul feric
îşi pierd o parte din oxigenul lor, putând deveni chiar toxice pentru plante.
Schimbul de gaze între sol şi atmosferă se face activ prin porii largi, care sunt
folosiţi şi drept cale de acces a apei în sol. Aerul atmosferic fiind în general mai uscat decât
cel din sol, pătrunderea lui în interiorul solului cauzează o oarecare pierdere a apei din sol prin
saturarea lui cu vapori de apă. Pierderea devine importantăatunci când solul este brăzdat de
crăpături largi sau când se fac arături pe timp secetos şi vântul uscat pătrunde printre bulgării
de pământ.
Cantitatea de aer dintr-un anumit tip de sol variază mult de-a lungul anului, din cauza
umezirii diferite a solului. În perioadele umede, când porii sunt în mare parte plini cu apă,
volumul de aer este mai redus decât în perioadele uscate, când capilarele sunt în mare parte
golite de aer
Eliminarea aerului şi înlocuirea sa cu apă din porii solului are un efect nefavorabil
asupra gradului de salubritate a solului. În absenţa aerului procesele biologice sunt încetinite,
iar solul este considerat insalubru. Solurile prea umede, cum sunt cele mlăştinoase, conţin
întotdeauna multă apă, ele fiind insuficient aerisite. Solurile prea argiloase lipsite de o
bună structură şi îndesate au puţini pori largi, capilarele lor fiind pline cu apă mai ales în
perioadele umede. În asemenea soluri primenirea aerului se face foarte greu. De aceea în ele
oxidările sunt slabe, predominând în schimb fenomenul de reducere a compuşilor cu oxigen.
Asemenea soluri sunt nesănătoase şi în ele rădăcinile celor mai multe grupe de plante şi cele
mai multe grupe de microorganisme suferă, sufocându-se.
Aerisirea prea puternică, cum ar fi în cazul solurilor nisipoase, de asemenea nu este
bună, deoarece în acest caz solurile pierd prea multă apă iar materia organică se descompune
prea repede, rezultând prea puţin humus.
Capacitatea de schimb a solului. Una din însuşirile de bază ale solului, de care
dipinde fertilitatea lui, este aceea de a reţine şi lega pe suprafeţele particulelor lui foarte fine
(argilă, humus) substanţe nutritive precum şi alte elemente aflate în faza apoasă. De exemplu,
la trecerea unei soluţii de NH4Cl peste o probă de sol, în funcţie de conţinutul de humus şi de
argilă, o cantitate mai mare sau mai mică de amoniu va fi reţinută de către acesta. În schimb,
în soluţie vor apare o serie de elemente cum ar fi: calciu, magneziu, potasiu, sodiu sau ioni
hidroniu. Fenomenul care a avut loc este similar cu cel care are loc pe suprafaţa unui
schimbător de ioni, şi anume solul a extras din soluţia apoasă o parte din ionii de amoniu
cedându-i în schib alţi ioni. În concluzie, solul are însuşirea de a atrage şi reţine diferiţi ioni
sau substanţe dintr-o soluţie cu care vine în contact. Proprietatea solului de a reţine şi lega în
acest mod diferite substanţe se numeşte capacitate de adsorbţie. Întrucât adsorbţia unor
substanţe se face în schimbul altora care sunt cedate de sol soluţiei, în mod obişnuit se
vorbeşte despre capacitatea de schimb a solului.
La acest proces, de importanţă vitală pentru
Figura 1-10. Schimbul de ioni în sol.
sol, nu participă întreaga materie a solului, ci numai
acea parte formatădin particule foarte fine, denumită complexul argilo-humic al solului
împreună cu soluţia care umezeşte solul. Acest complex format din particule de argilă, humus,
hidroxid de fier precum şi alte substanţe coloidale care are proprietatea de a adsorbi diferite
substanţe din soluţie, mai este denumit şi complexul adsorbtiv al solului.
Acest complex adsorbtiv leagă în acelaşi timp bazele cum ar fi ionii de calciu,
magneziu, potasiu, amoniu, fier, aluminiu, şi acizii, în special acidul fosforic, respectiv ionul .
Bazele adsorbite pe suprafeţele particulelor complexului adsorbativ al solului care au
însuşirea de a fi schimbate cu alte baze din soluţie au fost denumite baze de schimb.
Mecanismul schimbului ionic ce are loc la suprafaţa complexului adsorbativ al solului este
redat schematic în Figura 1-10.
Adsorbţia şi schimbul de substanţe în sol sunt procese de o importanţă esenţială pentru
nutriţia plantelor şi implicit pentru fertilitatea solului. Dacă solul nu ar avea capacitatea de a
lega substanţele nutritive acestea s-ar pierde în cea mai mare parte treptat, o dată cu apa ce se
infiltrează în adâncime. Capacitatea solului de a adsorbi substanţele nutritive îl fereşte de
sărăcirea prin spălare naturală şi asigură acumularea de rezerve nutritive uşor accesibile
plantelor. Complexul adsorbtiv al solului îndeplineşte şi funcţia de regulator al concentraţiei
soluţiei din sol, din care plantele îşi extrag cea mai mare parte a hranei lor.
Dacă această concentraţie ar varia, plantele ar avea de suferit. De asemenea complexul
adsorbtiv reglează şi compoziţia soluţiei astfel încât plantele să poată găsi toate elementele
nutritive necesare, în concentraţia potrivită nevoilor lor. Dintre sărurile nutritive, numai
azotaţii datorită marii lor solubilităţi în apă nu pot fi reţinuţi decât foarte slab, chiar şi de către
solurile cu o mare capacitate de reţinere.
Deoarece funcţia principală de legare aparţine în special complexului argilo-humic al
solului, este evident că solurile bogate într-un asemenea complex pot fi bogate în substanţe
nutritive, pot reţine bine îngrăşămintele şi îşi pot regla bine concentraţia soluţiei. Solurile
nisipoase, sărace în complex argilo-humic au o foarte slabă capacitate de reţinere a
substanţelor nutritive şi de reglare a concentraţiei soluţiei. Din acest motiv ele sunt soluri
sărace şi în general expuse a pierde uşor îngrăşămintele ce le-au fost furnizate. În timpul
perioadelor secetoase, dacă sunt tratate cu îngrăşăminte, ele nu pot reţine excesul de substanţe
nutritive, acestea rămânând în soluţia solului care devine astfel prea concentrată, fiind
dăunătoare plantelor. Din acest motiv, pe aceste soluri îngrăşămintele trebuie dozate în
cantităţi mici, repetate la anumite intervale de timp.
Alt mod de reţinere a substanţelor nutritive şi a altor substanţe în sol este acela bazat
pe formarea de compuşi insolubili, prin reacţii chimice dintre substanţe. De exemplu, fosfaţii
solubili cum ar fi fosfatul de sodiu şi cel de potasiu, în prezenţa carbonatului sau sulfatului de
calciu, reacţionează chimic cu aceşti compuşi formând fosfatul tricalcic insolubil. Prin acest
fel de legare chimică, unele substanţe uşor solubile în apa solului sunt ferite de a fi pierdute
prin spălare în adâncime şi se solubilizează treptat în soluţia solului, prin transformarea lor
lentă, sub acţiunea microorganismelor, în compuşi mai solubili.
Numeroase săruri solubile (azotaţi, cloruri, sulfaţi), acizi, baze şi alte substanţe, sunt
reţinute de complexul solului prin simpla lor acumulare în peliculele de apădin jurul
particulelor. Substanţele astfel reţinute nu intră în reacţie chimică sau fizico-chimică cu partea
solidă a solului, fenomenul reţinerii fiind pur fizic. Din acest motiv, însuşirea solului de a
reţine în acest mod substanţele se numeşte capacitate de adsorbţie fizică.
Microorganismele şi rădăcinile plantelor adsorb în corpul lor substanţele nutritive
împiedicând pierderea lor din sol prin fenomenul de spălare. După moartea acestora,
substanţele sunt eliberate în diferite forme, pentru a fi apoi fixate în sol prin unul din modurile
de mai sus. Reţinerea pe cale biologică a substanţelor este caracteristică numai solului, ea
lipsind la roci. Datorită reţinerii selective a substanţelor nutritive, prin factorul biologic,
cantităţi foarte mari de substanţe sunt smulse circuitului geologic şi se acumulează treptat în
sol, prin intrarea lor în circuitul biologic. Acest tip de acumulare de substanţe în sol se numete
acumulare biogenă.
Această însuire a solului este deosebit de importantă din punct de vedere al igienei
solului deoarece şi numeroase substanţe nocive, cum ar fi ionii metalelor grele, izotopii
radioactivi, pesticidele şi alte substanţe organice toxice sunt reţinute şi acumulate în sol în
acelaşi moduri.
Reacţia solului (aciditatea). Numeroase soluri din regiunile umede şi răcoroase, mai
ales din păduri, au un deficit de săruri şi baze faţă de acizii humici şi de alţi acizi organici pe
care-i conţin. Din acest motiv, particulele complexului solului sunt insuficient saturate cu
baze (ale calciului, magneziului. potasiului, sodiului) sunt încărcate cu mari cantităţi de ioni
de hidrogen şi aluminiu. Despre asemenea soluri, cu acizi nesaturaţi se spune că sunt soluri
acide. Soluţia lor naturală este de asemenea acidă.
Unele soluri au o aciditate mai slabă altele mai accentuată. Cele mai acide soluri sunt
acelea din turbării şi din pădurile de molid, cu afini şi anumiţi muşchi în covorul vegetal.
Având un deficit de baze şi săruri, iar humusul lor nesaturat împiedicând formarea unei bune
structuri şi înlesnind spălarea uşoară a substanţelor nutritive, solurile acide sunt în general
sărace şi anume, cu atât mai sărace cu cât sunt mai acide. Adeseori, aceste soluri au un strat
gros de materie organică moartăcare nu transformă activ în humus şi în care substanţele
nutritive rămân mult timp blocate, scoase din circuitul biologic.
Alte soluri au, din contră, un exces de săruri cum ar fi carbonatul de calciu şi de
magneziu la care se adaugă în sărături şi în alte soluri înrudite diferite săruri solubile cum ar fi
cloruri, sulfaţi sau carbonaţi de sodiu. Complexul adsorbtiv al acestor soluri este complet
saturat în baze, iar în sărături şi în unele soluri înrudite, proporţia de sodiu este prea mare
faţă de normal. Asemenea soluri, a căror soluţie naturală este bazică, se numesc soluri
alcaline. Sunt considerate soluri slab alcaline acele soluri care conţin în stratul cu humus
carbonat de calciu şi puternic alcaline acelea care conţin pe lângă carbonat de calciu şi alte
săruri, iar în complexul lor sodiul depăşeşte 5% din totalul bazelor adsorbite.
Între solurile acide şi cele alcaline se
Figura 1-11. Clasificarea solurilor după pH-
situează solurile neutre. Aceste soluri nu
ul.
conţin decât cel mult urme de carbonat de
calciu în orizontul cu humus, au acizii humuci neutralizaţi în cea mai mare parte cu calciu şi
magneziu, iar complexul lor adsorbtiv este practic în întregime saturat cu baze, în care
predomină categoric cea de calciu.
Caracterul acid, neutru sau alcalin, adică reacţia solului, prezintă o însemnătate
deosebită pentru fertilitatea sa, respectiv pentru relaţiile lui cu viaţa plantelor. Unele plante nu
pot suporta o aciditate puternică, iar cele mai multe nu pot suporta o alcalinitate prea mare.
Alte plante, în schimb, sunt mai adaptate pentru un sol acid sau alcalin. Clasificarea solurilor
după reacţia lor, exprimată prin valoarea pH-ului, este prezentată în Figura 1-11.

1.6 Viaţa în sol

La o cercetare sumară, cu ochiul liber, solul pare a fi lipsit de viaţă, cu excepţia unor
insecte care îşi desfăşoară activitatea la suprafaţa sa. Dacă pătrundem mai atent în intimitatea
solului, prin îndepărtarea stratelor superficialede la suprafaţă, vom descoperi o multitudine de
vietăţi, multe dintre ele microscopice. Astfel, în cazul unui sol de pădure, dacă îndepărtăm
litiera, adică stratul de frunze moarte şi nedescompuse încă, vom descoperi o mulţime de
gândaci şi alte insecte, miriapode, păianjeni, melci minusculi, etc. Melcii se hrănesc noaptea
cu lichenii de scorţa copacilor sau rod pălăriile ciupercilor. Melcii la rândul lor sunt prada
preferată a miriapodelor, răpitorii acestei mici lumi. La adâncime mai mare în sol vom
observa găurile făcute de diferite râme, care au un rol foarte important în fertilizarea solurilor.
Prin tubul digestiv al râmelor trece anual o cantitate impresionantă de pământ şi resturi
organice şi se produce o amestecare foarte fină a părţilor minerale şi a celor organice. Tot în
sol mai vieţuiesc o mulţime de viermişori şi gândaci, unii aşa de mici încât nu se pot vedea
decât cu lupa. De asemenea mai putem observa acarieni (păianjeni) diferiţi coloraţi şi o
mulţime de omizi şi larve de insecte. Toate aceste vietăţi rod şi mărunţesc zi şi noapte
resturile de plante şi animale ajunse în sol. În afară de vietăţile care se văd cu ochiul liber în
sol mai trăiesc şi un număr imens de animale şi plante microscopice. Din acest exemplu se
poate trage concluzia că solul este deosebit de complex, el fiind mediu de viaţă pentru
numeroase organisme, între care există o relaţie şi un echilibru bine definite.
Microorganismele din sol. În sol trăiesc o multitudine de microorganisme, dintre care
menţionăm: bacteriile, ciupercile şi actinomycetele.
Bacteriile. Bacteriile care populează solul nu fac parte dintre acele bacterii care sunt
agenţi patogeni, decât cu excepţii neînsemnate. Aceste bacterii au o importanţă foarte mare,
fără ele formele de viaţă superioară neputând practic să existe.
Numărul bacterilor din sol este enorm de mare, mai ales în solurile fertile, bogate,
unde se pot afla mai multe miliarde într-un singur gram de sol. Cu adâncimea, numărul
bacterilor scade în general rapid, dar ele pot fi întâlnite chiar şi la adâncimi de peste 2 m.
Cu toate că sunt unele dintre cele mai primitive organisme, totuşi în celulele lor au loc
procese biochimice dintre cele mai complexe. Una dintre cele mai importante caracteristici ale
bacterilor o constituie viteza lor uluitoare de înmulţire. Viteza lor mare de înmulţire se
bazează atât pe modul simplu în care acesta decurge, prin divizare, cât şi prin timpul foarte
surt necesar unei bacterii “nou născute” să devină la rândul ei “bacterie mamă”. Viteza de
înmulţire se exprimă prin timpul necesar pentru dublarea numărului de bacterii. Acest timp
poate ajunge la unele bacterii şi la o jumătate de oră. În general, bacteriile patogene au o
viteză de înmulţire mai mare. Cu toate că viteza mare de înmulţire poate duce teoretic la o
creştere foarte mare a populaţiilor de bacterii (într-o săptămână urmaşii unei singure bacterii
ar putea acoperi suprafaţa planetei cu un strat de bacterii gros de 1 m), în natură nu se
realizează niciodată condiţiile favorabile unui astfel de fenomen. Totuşi, o populaţie
bacteriană poate să se înmulţească enorm, când găseşte condiţii favorabile, iar acest fapt
explică atât dezvoltarea fulgerătoare a marilor epidemii cât şi amploarea proceselor pe care
bacteriile le pot iniţia în sol.
Bacterii heterotrofe şi bacterii autotrofe. Pentru marea majoritate a bacterii-lor din sol,
sursa principală de hrană o constituie materia organică moartă a solului. Acest mod de hrănire
se numeşte “heterotrofism” deoarece folosesc ca hrană de bază substanţe formate iniţial de
alte organisme. Unele bacterii au un pigment înrudit cu clorofila şi modul lor de hrănire este
înrudit cu cel al plantelor superioare. Aceste bacterii, captează energia luminoasă şi cu
ajutorul pigmentului lor o folosesc pentru a construi substanţe organice pornind de substanţe
simple pe care le găsesc în sol şi în aer (apă, săruri minerale şi bioxid de carbon). Acest mod
de hrănire se numeşte “autotrofism”. Majoritatea bacterilor autotrofe nu
posedă însă această bacterioclorofilă, trebuind să îşi găseacă altă sursă de energie decât cea a
luminii pentru asimilarea bioxidului de carbon şi formarea substanţelor celulei, bogate în
calorii. Această energie le vine din oxidarea unor compuşi anorganici şi acest proces
poartă denumirea de chimiosinteză, spre deosebire de fotosinteza organismelor cu clorofilă.
Bacterile chemiosintetizante nu sunt prea numeroase în sol, dar au un rol de seamă în unele
procese importante, cum ar fi oxidarea amoniacului şi azotiţilor la azotaţi, oxidarea sulfului,
etc.
Unele grupe de bacterii posedă o însuşire aproape unică şi anume au posibilitatea de a-
şi satisface nevoile de azot din azotul atmosferic. După cum se ştie, fiecare organism are
nevoie de azot, element ce intră în compoziţia materiei de bază a organismelor vii. De
asemenea se tie că 79% din atmosfera terestră este compusă din azot. Acest azot nu este
însă folositor plantelor sau animalelor, deoarece acestea nu au posibilitatea să-l asimileze.
Doar unele bacterii cum ar fi bacterile fixatoare de azot au posibilitatea de a-şi satisface
nevoile de azot pornind direct de la azotul atmosferic. Prin faptul că pot transforma azotul
atmosferic gazos în materie celulară, se poate spune că într-adevăr ele aduc acest preţios
element din aer în sol. Se apreciază că cea mai mare parte a azotului care se găseşte sub
diferite forme în sol, a ajuns acolo iniţial prin acest proces biologic.
Bacterii aerobe şi bacterii anaerobe. O altă particularitate a multor bacterii,
foartă importantă pentru viaţa solului, este aceea că ele sunt capabile să se dezvolte absolut
normal fără oxigen liber, gazos, adică în condiţii de anaerobioză. Unele dintre bacterii nu
renunţă cu totul la acest element, pe care îl iau din diferiţi compuşi chimici care-l conţin sub
formă legată. Alte bacterii, nu numai că se pot dispensa de acest element, dar prezenţa lui le
poate provoca chiar şi moartea. Aceste bacterii au un rol foarte important în stratele mai
adânci ale solului, în care nu mai pătrunde aerul, dar care nu pot fi considerate moarte
deoarece în ele se desfăşoară încă numeroase procese caracteristice pentru viaţa solului.
Procesele anaerobe se desfăşoară însă şi în stratele de la suprafaţa solului în interiorul
agregatelor sau granulelor de sol denumite glomerule. Aceste procese sunt foarte importante
pentru fertilitatea solului, deoarece în urma lor iau naştere formele cele mai valoroase de
humus.
Bacteriile care îşi desfăşoară activitatea biologică în prezenţa oxigenului din aer sunt
denumite bacterii aerobe. Aceste bacterii în absenţa oxigenului mor.
Ciupercile. Ciupercile constituie o altă categorie de microorganisme care se
dezvoltă în sol. Aceste ciuperci au dimensiuni mai mari decât ale bacteriilor, au un aspect de
fire subţiri şi ramificate şi se găsesc într-un număr de câteva sute de mii într-un gram de sol.
La majoritatea acestor ciuperci corpul constă din filamente subţiri care se pot compara cu
partea vegetativă a plantelor superioare. De asemenea, majoritatea ciupercilor posedă şi
organe de reproducere, care au fructificaţii de diferite forme şi culori, care în cazul
mucegaiurilor se pot observa şi cu ochiul liber. Multe dintre aceste fructificaţii sunt asexuate,
adică nu se formează printr-un proces de contopire a două celule diferenţiate din punct de
vedere sexual.
Ciupercile sunt organisme heterotrofe, care au nevoie pentru hrana lor de materie
organică şi în marea lor majoritate sunt strict aerobe.
Unele ciuperci pot elimina anumite substanţe cu o structură foarte complicată, toxice
pentru alte microorganisme, în special bacterii, denumite antibiotice.
Actinomycetele. Sunt organisme care au forma unor filamente, mult mai subţiri decât
ale ciupercilor. Pe alocuri ele se fragmentează dând naştere unor fragmente mici ce doar cu
greutate pot fi deosebite de bacterii. Actinomycetele sunt microorganisme heterotrofe şi de
obicei aerobe. Ele se găsesc în număr destul de mare în sol. Ca şi ciupercile, actinomycetele
pot produce substanţe antibiotice.
Rolul microorganismelor în sol. Cele trei grupe de microorganisme din sol au o
caracteristică comună, şi anume în marea lor majoritate sunt heterotrofe, adică sunt silite să-şi
procure elementele chimice pentru construirea celulelor lor şi energia necesară din materia
organică formată de alte vieţuitoare. Microorganismele au două posibilităţi de hrănire
heterotrofă: fie îşi procură hrana de la alte organisme vii şi atunci ele sunt parazite, fie se
folosesc în acest scop de resturi moarte de plante şi animale când sunt saprofite. Bacterile
saprofite sunt cele care sunt foarte active în sol, activitatea lor stând la baza fertilităţii şi chiar
a vieţii pe uscat. Fără aceste organisme, circuitul natural al elementelor chimice nu ar exista,
astfel că s-ar ajunge la o rapidă epuizare a lor. De exemplu, chiar şi abundentul carbon ce se
găseşte în atmosferă sub formă de CO2 s-ar epuiza în totalitate prin asimilare de către plante în
50 ani, dacă ar rămâne imobilizat în resturile plantelor şi animalelor moarte.
Transformările materiei organice. În realitate, în natură există un echilibru perfect
între formarea materiei organice şi descompunerea ei. Substanţele constitutive ale materiei
organice sunt eliberate de către bacterii, în procesul de descompunere şi apoi sunt reluate de
către plante fiind readuse în circuitul biologic. Pentru înţelegerea amplorii acestui proces
putem exemplifica cu cazul unei păduri de foioase, unde în fiecare an rămân în pământ sau pe
suprafaţa acestuia circa 4000÷ 5000 kg/ha resturi organice. În mod normal, aceste resturi
dispar după un an sau doi. În condiţiile în care activitatea microorganismelor este stânjenită,
de exemplu din lipsa aerului ca urmare a unui exces de umiditate, descompunerea materiei
organice nu mai are loc în ritmul în care se formează. Se produc astfel, acumulări lente de
resturi vegetale incomplet descompuse, denumite turbării, respectiv, după perioade
îndelungate de timp, zăcăminte de cărbuni.
Formarea humusului în sol. La descompunerea resturilor organice (vegetale şi
animale), chiar în condiţii favorabile, nu toate substanţele organice sunt supuse acestui proces
în egală măsură. Unele dintre componentele materiei organice sunt descompuse foarte uşor de
către microorganisme, altele mai greu şi o categorie aparte este rezistentă la acţiunea
acestora şi dispare foarte încet din sol. Astfel, zaharurile şi amidonul din resturile organice se
descompun rapid şi complet, urmate de majoritatea proteinelor, a hemicelulozelor şi a
celulozei. Alte substanţe mai rezistente cum ar fi ligninele şi cerurile sunt transformate în
diferiţi compuşi intermediari, care la rândul lor intră în combinaţii cu diferite substanţe de
origine microbiană şi cu elementele minerale ale solului, dând naştere unor compuşi noi, care
formeazăhumusul.
Humusul, se formează deci, în urma unor procese de descompunere cuplate cu procese
de sinteză şi ca orice materie organică se decompune şi el, dar foarte lent. În condiţii naturale,
există un echilibru între descompunerea lentă a humusului şi reînnoirea lui din resturi
organice prin procesele prezentate mai sus. În anumite situaţii, nefavorabile pentru activitatea
microorganismelor, cum ar fi umiditatea mare sau temperaturile scăzute, se produce o
acumulare de humus, de slabă calitate, care poate să continue până la formarea de turbă. În
alte cazuri, cum ar fi cel al terenurilor cultivate de către om, prin îndepărtarea materialului
vagetal, formarea humusului nu se mai face în ritmul în care el se descompune producându-se
o sărăcire treptată a solului în humus, însoţită de o scădere a fertilităţii.
La procesul de formare al humusului participă toate cele trei tipuri de microorganisme
care au fost prezentate. Dintre acestea însă, bacteriile au rolul cel mai important, atât
datorită numărului lor mare cât şi a intensităţii proceselor vitale. De exemplu la unele bacterii,
intensitatea procesului de respiraţie este de circa 2000 de ori mai intens decât la oricare
altă vietate cunoscută. De asemenea în sol se mai petrec şi o serie de procese care se petrec
exclusiv sub activitatea bacterilor. Dintre aceste procese, cele mai caracteristice sunt
prezentate în continuare.
Oxidarea amoniacului rezultat prin descompunerea materiei organice. Acest proces
este foarte important pentru plante deoarece, cu toate că ele pot utiliza amoniacul şi sărurile
sale pentru nutriţie, ele asimilează mai bine azotul sub formă oxxidată, ca şi azotaţi (nitraţi).
Această oxidare a amoniacului o realizează douăgrupe de bacterii foarte stric specializate: una
care oxidează amoniacul la acid azotos şi alta care oxidează acidul azotos la acid azotic.
Ambele grupe de bacterii sunt autotrofe, folosind energia degajată prin oxidările respective
pentru asimilarea bioxidului de carbon din aer.
Fixarea azotului atmosferic în sol. Fixarea azotului atmosferic se realizează de către
două grupe distincte de bacterii. Unele trăiesc liber în majoritatea solurilorşi se presupune
că ele pot fixa anual 20 ÷ 50 kg/ha azot. Cealaltă grupă de bacterii fixatoare de azot nu sunt
în stare să fixeze libere cantităţi apreciabile de azot atmosferic, însă în simbioză cu alte plante
pot căpăta această însuşire. Cel mai elocvent exemplu de astfel de bacterii sunt bacterile de
nodozităţi de pe rădăcinile unor leguminoase cum ar fi mazărea, trifoiul, lucerna care pot fixa
în aceste condiţii 100 ÷ 300 kg/ha azot anual.
Transformarea compuşilor sulfului, fosforului şi a unor metale. Foarte importante
pentru fertilitatea solului sunt şi transformările sulfului şi a le fosforului, efectuate de către
anumite bacterii. La descompunerea substanţelor proteice, sulful care este un constituent al
proteinelor se eliberează sub formă de hidrogen sulfurat care, nu numai că este nefolositor
pentru plante, dar este şi toxic. Diferite bacterii oxidează acest sulf mai întâi la sulf elementar,
iar apoi la acid sulfuric care cu bazele solului formează sulfaţi, ce pot fi asimilaţi din nou de
către plante.
În privinţa fosforului nu există bacterii specializate , dar prin producerea de acizi atri,
cum ar fi acidul azotic sau sulfuric, ele ajută foarte mult la solubilizarea fosfaţilor greu
solubili, făcându-i accesibili pentru plante.
Anumite bacterii joacă un rol important în transformările compuşilor fierului,
manganului şi ai altor elemente indispensabile pentru nutriţia plantelor.
Algele. Se observă la microscop sub forma unor celule sferice, verzi, mult mai mari
decât bacterile. Ele sunt plante inferioare, care posedă însă clorofilă şi pot să se
hrănească autotrof, exact ca şi plantele superioare. În multe cazuri, ele şi-au păstrat şi
capacitatea de a se hrăni heterotrof în absenţa luminii. Familia algelor este foarte
numeroasă cuprinzâd de la forme unicelulare până la plante marine lungi de zeci de metri. În
sol se găsesc doar alge unicelulare şi unele forme filamentoase, pluricelulare.
Numărul algelor din sol este în condiţii normale de câteva zeci de mii într-un gram,
dar la suprafaţa solului numărul lor poate fi şi mai mare, ele formând uneori o peliculă verde.
Deşi majoritatea lor trăiesc în straturile superficiale ale solului, se găsesc alge până la un
metru adâncime unde duc o viaţă saprofită.
Rolul algelor în sol este de asemenea multiplu. În primul rând ele îmbogăţesc solul în
materie organică. Unele alge au capacitatea de fixa azotul atmosferic. Degajând oxigen în
cursul procesului de fotosinteză, algele îmbunătăţesc condiţiile de viaţă în sol pentru celelalte
organisme. În solurile mlăştinoase sau inundabile, ele îmbunătăţesc chiar şi condiţiile de
viaţă pentru rădăcinile plantelor.
Protozoarele. Reprezintă cea mai primitivă formă de viaţă animală. Faptul că unele
protozoare conţin clorofilă, dovedeşte că ele sunt puntea de legătură între regnul vegetal şi cel
animal. Cele mai multe protozoare se hrănesc cu alte organisme cum ar fi protozoare mai
mici, alge dar mai ales bacterii. Prin faptul că distrug şi bacteriile patogene, protozoarele au
un rol foate important în procesul de autoepurare a apelor. În sol însă, deoarece distrug
bacterile, protozoarele au fost considerate mult timp ca având un rol negativ. În realitate ele
contribuie prin nimicirea bacterilor la menţinerea unui echilibru sănătos în micropopulaţia
solului.
Viermii de pământ (râmele). Au un rol important în creşterea fertilităţii solului prin
mulţimea de canale pe care le sapă până la mari adâncimi. Prin aceasta, ele contribuie la
formarea structurii granulate, poroase a solului.
În acelaşi mod contribuie la creşterea fertilităţii solului şi un mare număr de animale
superioarecum ar fi şoarecii şi alte rozătoare, cârtiţele precum şi alte animale care îşi sapă în
pământ complicate reţele de galerii.
În concluzie, solul este mediul de viaţă pentru un număr uriaş de organisme animale şi
vegetale, care îşi duc viaţa în el, care îl formează şi care îi conferă cea mai
importantă proprietate, fertilitatea. Astfel, în cazul solului de pădure, într-un gram de sol
trăiesc 40 ÷ 240 mii de organisme descompunătoare, cum ar fi bacterii, ciuperci şi
protozoare, într-un metru pătrat de litiră se găsesc 18000 de artropode, viermi, etc. iar în sol
2000. Într-un hectar de pădure mai trăiesc 1500 ÷ 4000 insecte defoliatoare şi
5000 ÷ 10000 şoareci.

1.7 Poluarea solului şi influenţa asupra sănătăţii

Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră că poluarea solului este consecinţa unor


obiceiuri neigienice sau practici necorespunzătoare. În adevăr, poluarea solului se datoreşte
îndepărtării şi depozitării neigienice a reziduurilor lichide şi solide rezultate din activitatea
omului, a dejectelor animale şi cadavrelor acestora, a deşeurilor industriale sau a utilizării
necorespunzătoare în practica agricolă a unor substanţe chimice.
Principalele elemente poluante sunt microorganismele patogene, iclusiv paraziţii
intestinali, substanţele organice diverse, substanţele chimice potenţial toxice şi substanţele
radioactive. În mare, poluarea solului se poate subdivide în două categorii : poluare
biologică şi poluare chimică.

1.7.1 Poluarea biologică

Poluarea biologică este caracterizată prin diseminarea pe sol odată cu diversele


reziduuri a germenilor patogeni. Supravieţuirea pe sol a acestor germeni este variabilă şi
depinde atât de specia microbiană cât şi de calităţile solului şi condiţiile meteoroclimatice.
În general, solul este foarte bogat în flora microbiană proprie, denumită şi flora
telurică care participă activ la procesele biologice şi biochimice care se petrec în sol. În mare
parte această floră are calitate antibiotică faţă de flora microbiană de impurificare contribuind
în acest fel la distrugerea germenilor patogeni. În plus, caşi în cazul apei solul nu
oferă condiţii favorabile de temperatură şi umiditate, mai ales în straturile sale superficiale,
unde se cantonează flora supraadăugată, supuse permanent radiaţiilor solare; nici suportul
nutritiv necesar florei supraadăugate nu este asigurat, astfel încât germenii patogeni dispar sau
mai exact sunt distruşi după un oarecare timp de supravieţuire în sol.
Timpul de viabilitate însă, este foarte diferit de la o specie microbiană la alta. Astfel, o
serie de germeni care se prezintă exclusiv sub forma vegetativă nu rezistă decât foarte puţin în
sol (de la câteva zile la câteva săptămâni); alte specii de germeni însă, care au forma de
rezistenţă, prin sporulare, pot supravieţui uneori un timp foarte îndelungat (de la câteva luni la
câţiva ani). În aceste condiţii pericolul poluării bacteriene a solului este deosebit de mare.
Din punct de vedere al provenienţei şi modului de transmitere germenii patogeni pot fi
împărţiţi în 2 grupe :
• germeni patogeni excretaţi de om şi transmişi prin intermediul solului, contaminare
om-sol-om;
• germeni patogeni ai animalelor şi transmişi prin intermediul solului, contaminare
animal-sol-om.
Contaminarea om-sol-om este caracteristică mai ales pentru grupa germenilor de
provenienţă intestinală ca bacilul tific şi bacilii paratifici, bacilii dizenterici, vibrionul holeric,
virusurile poliomielitice, virusul hepatitei epidemice, o serie de germeni condiţionat patogeni,
dar şi pentru strepto-stafilococi, micrococi etc.
Toţi germenii din acestă categorie au rezistenţă redusă pe sol. Astfel, enterobacteriile
au viabilitate medie de la 10 la 30 de zile, iar eterovirusurile de la 4 la 6 săptămâni. În general,
viabilitatea este mai mare în solurile umede. În acelaşi timp transmiterea bolii prin contactul
direct cu solul este foarte rar întâlnită. Se descrie astfel o epidemie de holeră izbucnită în
primul război mondial în armatele austroungare ca urmare a săpării unor tranşee într-un sol
contaminat cu vibrioni holerici. De asemenea, epidemia de febră tifoidă de la Vulcan din 1942
s-a datorat poluării solului din apropierea localităţii cu reziduuri fecaloide şi nu a putut fi
jugulată decât după îndepărtarea reziduurilor respective. De cele mai multe ori însă, germenii
caracteristici contaminării om-sol-om recunosc o cale de transmitere indirectă prin
intermediul apei sau alimentelor care se contaminează de pe sol. Din această cauză de mai
multe ori rolul solului în transmiterea acestor boli este neglijat şi ca atare şi măsurile de
protecţie a solului, ceea ce permite persistenţa poluării şi întreţinerea epidemiei respective.
Din aceleaşi motive, uneori această transmitere favorizeazădezvoltarea unor stări endemice.
Contaminarea animal-sol-om recunoaşte un număr mult mai mare de germeni ca
bacilul tetanic, bacilul antracis, germenii gangrenei gazoase, rickettsia burnetti, leptospire,
brucele, pasteurele şi altele. Deşi fără forme de rezistenţă leptospirele, brucelele şi pasteurele
pot supravieţui în sol de la 4 la 10 săptămâni. Transmiterea se poate face atât prin contactul
direct cu solul, mai ales în cazul muncilor agricole cât şi indirect prin intermediul apei şi
alimentelor.
Rickettsia burnetti, agentul etiologic al febrei Q, reprezintă o importantă problemă în
numeroase ţări din lume, cu precădere în cele cu economie zootehnicădezvoltată. Viabilitatea
în sol a rickettsiei este suficient de mare (peste 30 de zile) ca urmare a rezistenţei sale mari la
disecaţie. Transmiterea se realizează cu precădere prin intermediul prafului.
Problema cea mai importantă o reprezintă însă, grupul germenilor cu formele de
rezistenţă în mediul extern ca bacilul antracis, clostridium tetanic, cl. Welhi, cl. Edematiens,
cl. Septicum, cl. Histoliticum şi alţii. Prezenţa lor în sol este deosebit de mare ca urmare a
trecerii în forme sporulate în condiţii nefavorabile de dezvoltare. Se cunosc aşa-numitele
câmpii blestemate în care animalele contractau antrax datorită contaminării solului cu acest
germene. Transmiterea afecţiunilor se face de cele mai multe ori prin contactul direct cu solul.
Este necesară însă şi existenţa unei leziuni cutanate deschise, anfractuoase şi acoperite cu sol
care să creeze condiţii de anaerobioză propice dezvoltării germenilor şi producerii afecţiunilor
respective. Datorită acestui fapt apare ca absolut obligatorie în asemenea cazuri debridarea
largă a plăgii cu efectuarea toaletei acesteia şi înlăturarea solului, dezinfecţia tegumentelor şi
administrarea de seruri antibacteriene.
Tot în această categorie se încadrează şi bacilul botulinic care după unii autori se
găseşte în mod natural în sol, iar după alţii are o provenienţă animală fiind constant prezent
în intestinul acestora. Rezistenţa sa este asemănătoare cu cea a germenilor anaerobi arătaţi
mai sus, de care se deosebeşte însă în ceea ce priveşte modul de transmitere. Aceasta se
realizează prin intermediul alimentelor contaminate şi insuficient prelucrate termic şi care prin
conservare în condiţii de anaerobiozăpermite dezvoltarea germenilor care îşi
eliberează exotoxina neurotropă dând una din cele mai grave toxiinfecţii alimentare.
Solul are un rol important însă şi în transmiterea unor germeni care se găsesc în mod
natural în sol şi nu pot fi legaţi de poluarea acestuia. Este vorba în principal de o serie de
ciuperci şi actinomicete care obişnuit se găsesc la suprafaţa solului sau pe vegetaţie şi care
reprezintă contaminarea sol-om. Transmiterea se face cel mai adesea prin inhalarea de spori
sau pătruderea în piele favorizată de leziuni.
Cele mai frecvente micoze sunt coccidioidomicoza produsă de Coccidioides imitis,
întâlnită mai ales în soluri aride şi semiaride; geotricoza, tricomicoza, histoplasmoza,
criptococoza, sporotricoza şi aspergiloza. Condiţiile de viaţă şi dezvoltare a acestor micete
ca şi modul de producere a bolii nu sunt încă pe deplin elucidate deşi ele ridică probleme
medicale importante în majoritatea zonelor din lume.
Tot în cadrul poluării biologice o grupă importantă de afecţiuni este
reprezentată de parazitoze şi în primul rând de helmintiaze. Ele pot fi încadrate în cea mai
mare parte în contaminarea om-sol-om, deşi unele pot atât de bine să facă parte şi din grupa
animal-sol-om, de aceea am considerat util să le tratăm într-o grupăaparte. Ca şi
microorganismele patogene şi helminţii pot fi categorisiţi în 2 grupe şi anume :
• biohelminţii sau acei paraziţi intestinali care au neapărat nevoie de o
gazdă intermediară pentru a se putea dezvolta şi a atinge stadiul infestant. Din
aceastăgrupă fac parte în mod deosebit teniile; se ştie astfel, de exemplu, că Tenia solium are
ca gazdă intermediară porcinele, iar Tenia saginata, bovinele;
• geohelminţii sau acei paraziţi intestinali care se dezvoltă direct pe sol în condiţiile pe
care acesta le oferă, atingând stadiul de infestare a organismului uman. În această categorie se
încadrează o serie de helmiţi foarte răspândiţi şi în ţara noastră, cum ar fi ascaridul (Ascaris
lumbricoides) care produce ascaridoza şi tricocefalul (Tricocefalus trichiura) care produce
tricocefaloza. Ambele afecţiuni sunt răspândite mai ales în localităţile unde condiţiile de
salubritate sunt defectuoase, mai ales în mediul rural. Ascaridoza este mai frecventă la copii
în timp ce tricocefaloza predomină la populaţia adultă. Se cunosc şi unele deosebiri
geografice care ţin de sol (structură, compoziţie) şi de climă (temperatură, umiditate).
Rezistenţa pe sol a acestor paraziţi, eliminaţi din organismul uman sub formă de
ouă este foarte mare, ea poate depăşi un an şi mai mult. Pentru a se dezvoltaşi a ajunge în faza
infestantă ouăle geohelminţilor arătaţi mai sus, trebuie să întâlnească condiţii favorabile.
Aceste condiţii sunt reprezentate de o temperatură în jur de 16-18°C, o umiditate în jur de 60-
80% şi lipsa radiaţiilor solare directe care le usucă şi le distrug. Cel mai frecvent aceste
condiţii se întâlnesc în grădinile de zarzavat, de aceea de cele mai multe ori transmiterea
acestor parazitoze se face prin intermediul legumelor sau zarzavaturilor care se
consumă crude. Tot atât de bine se pot transmite însă şi prin intermediul altor alimente
(fructe), al apei sau al diverselor obiecte care vin în contact cu solul infestat cu paraziţi. Foarte
frecvent însă, transmiterea afecţiunilor se realizează prin contactul direct cu solul, mai ales în
cazul copiilor mici care se joacă pe jos, în praf sau introduc în gură diverse obiecte căzute pe
sol şi contaminate. Nu putem elimina nici mâinile murdare cu sol contaminat cu ouăle acestor
helminţi.
O altă parazitoză din aceeaşi categorie care se transmite prin sol este şi ankilostomiaza
dată de un parazit denumit ankilostoma duodenale după localizarea sa în organism. Boala se
mai numeşte şi maladia minerilor, deoarece în ţara noastră, ca şi în alte zone temperate, se
întâlneşte exclusiv în mine. Faptul se datoreşte condiţiilor speciale de climă pe care le cere
parazitul pentru a se dezvolta. Eliminarea se face tot sub formă de ouă din intestinul omului
bolnav odată cu dejectele. Pentru a se dezvolta are nevoie de temperaturi mult mai ridicate
( 24-26°C ) pe care le întâlneşte în mediul exterior numai în ţările calde, dar care pot fi
prezente în minele adânci. La noi în ţară, în prezent, ca urmare a măsurilor luate boala este
eradicată.
În fine, o ultimă parazitoză care poate fi transmisă prin sol este strongiloidoza.
Parazitul prezent în intestinul omului bolnav produce ouă care eclozează şi eliberează larve
care sunt eliminate din organism. În mediul exterior aceste larve denumite rabditoide
continuă să se dezvolte şi în condiţii favorabile se înmulţesc prin acuplare. Femelele depun
noi ouă din care se dezvoltă o nouă generaţie. În condiţii nefavorabile larvele rabditoide se
închistează şi dau naştere unor forme rezistente, cunoscute sub denumirea de strongiloide,
formă sub care pot rezista mai multe săptămâni. În cazul când ajung în contact cu organismul
uman ele se cantonează la nivelul intestinului şi îşi reiau ciclul de dezvoltare. Puţin
cunoscută la noi strongiloidoza a fost descrisă mai ales în Transilvania.
Numărul parazitozelor transmise prin sol poate fi mult mai mare, la unele din ele solul
neavând decât un rol pasiv, ca în oxiurază, unde agentul etiologic (Oxiurus) este eliminat din
organism în faza infestantă; în altele, rolul solului este activ prin condiţiile pe care le oferă,
dar majoritatea acestor parazitoze nu se întâlnesc în ţara noastră, ci în ţările calde şi fiind
considerate ca maladii tropicale nu constituie obiectul nostru de studiu.

1.7.2 Poluarea chimică

Poluarea chimică a solului este produsă prin reziduuri menajere şi zootehnice,


reziduuri industriale şi radioactive şi ca urmare a utilizării unor substanţe chimice în
agricultură.
Reziduurile menajere şi zootehnice, ca şi o parte a reziduurilor industriale, provenite
mai ales de la întreprinderi alimentare, produc o poluare organicăputernică. Foarte frecvent
poluarea organică însoţeşte poluarea biologică, dar se poate găsi şi în afara acesteia.
Poluarea organică persistă pe sol un timp limitat datorită marii capacităţi a solului de
degradare a acestor substanţe prin intermediul microorganismelor telurice. Prin
această descompunere a materiei organice şi transformarea sa în substanţe minerale se
realizează un ciclu natural al elementelor chimice, care trec astfel din sol în plante şi animale,
respectiv om, pentru a reveni sub formă organică în sol şi a relua ciclul. În mod deosebit acest
ciclu este caracteristic pentru azot şi pentru carbon, dar şi alte elemente urmează îndeaproape
aceeaşi cale.
Procesele de degradare a substanţelor organice din sol sunt asemănătoare cu cele din
apă, dar se petrec la niveluri mult mai intense datorită numărului mare de germeni care
acţionează în sol. În funcţie de cantitatea de substanţe organice, de structură şi calităţile fizice
ale solului ca şi de unii factori meteorologici, procesele de descompunere a poluanţilor
organici se pot desfăşura aerob şi anaerob. În cazul unei poluări foarte intense şi a unui sol
puţin bogat în aer se petrec procese anaerobe, pe când într-un sol bine aerat sau la cantităţi
reduse de poluanţi au loc procese aerobe. Dealtfel, cele 2 tipuri de procese se pot desfăşura
succesiv, cele anaerobe trecând în cele aerobe pe măsura reducerii poluării organice sau se pot
petrece concomitent în cazul unei poluări medii. Procesele anaerobe nu conduc
descompunerea până la compuşi finali, aceasta rămânând la unii produşi intermediari, pe când
cele aerobe produc totdeauna o descompunere completă. La procesele anaerobe şi aerobe iau
parte un număr mare de germeni din care puţini sunt strict anaerobi sau strict aerobi, marea
majoritate a germenilor telurici fiind aerobi şi anaerobi facultativ.
Procesele de descompunere a substanţelor organice poluante din sol se petrec în
general în straturile superficiale (10-20 cm) unde poluanţii sunt reţinuţi prin puterea
selectivă a solului. Această primă fază este urmată de cea a degradării propriu-zise sau faza
biochimică (enzimatică).
Diversele substanţe organice, în funcţie de constituţia lor chimică, urmează cicluri
diferenţiate. Astfel hidrocarbonatele sunt descompuse într-o primă fază pânăla glucoză, iar în
cea de a doua până la CO2 şi H2O. În cursul descompunerii apar o serie de compuşi
intermediari ca acizii gluconic, oxalic, fumaric, succinic în cazul descompunerii aerobe şi
acetonă, acid acetic, acid butiric, acid lactic, acid propionic în cazul descompunerii anaerobe.
Lipidele sunt descompuse într-o primă fază în glicerină şi acizi graşi; în faza a doua
glicerina se descompune în CO2 şi H2O, iar acizii graşi mult mai rezistenţi se cumulează în sol
fie ca atare, fie sub forma unor produşi intermediari, degradându-se lent.
În fine, proteinele sunt descompuse într-o primă fază în polipeptide sub acţiunea florei
proteolitice, iar ulterior sub influenţa unor ectoenzime (proteinaze, peptidaze ) în acizi
aminaţi. Aceştia la rândul lor, prin procese de dezaminare şi de carboxilare, ajung la amoniac.
Din acest moment procesul de descompunere se consideră terminat şi începe cel de
mineralizare, care constă în oxidarea amoniacului în nitriţi într-o primă fază şi a nitriţilor în
nitraţi în faza a doua. Procesul este identic şi pentru sulf şi fosfor în sensul descompunerii
până la hidrogen sulfurat şi hidrogen fosforat, iar ulterior se mineralizează până la sulfaţi şi
fosfaţi.
În condiţii de anaerobioză pot apărea şi procese inverse de reducere cu formarea de
amoniac, hidrogen sulfurat şi hidrogen fosforat plecându-se de la azotaţi, sulfaţi şi fosfaţi.
În fine, în cazul azotatului, acesta poate fi preluat şi înglobat în sol sub formă de azot
teluric organic necesar creşterii plantelor, acest proces natural constituind humificarea.
Poluarea industrială poate oferi o componentă organică, dar de cele mai multe ori
are un conţinut bogat în substanţe chimice potenţial toxice. Studii efectuate în acest sens cu
sprijinul O.M.S. au dus la concluzia că poluarea industrială reprezintă o puternică sursă de
răspândire pe sol a unor produşi chimici toxici care pot fi concentraţi de diverse organisme
din lanţul alimentar al omului.
Se consideră că cel puţin 50% din materiile prime utilizate în industrie contribuie la
formarea deşeurilor industriale, din care în jur de 15% pot fi considerate ca toxice sau nocive
pentru organismul uman.
Consecinţele acestei poluări constau în mare parte, în degradarea avansată a solului,
ceea ce creează mari dificultăţi de reintegrare a acestuia în circuitul agricol. Este vorba de
reziduurile rezultate din exploatările miniere, din industria siderurgică şi metalurgică,
industria petro-chimică şi altele.
Pe de altă parte însă, poluarea industrială cu substanţe toxice creează premiza trecerii
acestora în apele subterane sau de suprafaţă ca şi în culturile vegetale cu influenţe
încă neestimate asupra sănătăţii populaţiei. S-au descris astfel de situaţii în care încărcarea
plantelor comestibile în poluanţi chimici a crescut mult ca urmare a poluării solului.
Totodată întreprinderile industriale pot contribui la poluarea chimică a solului prin
depunerile de poluanţi răspândiţi în atmosferă ca în cazul plumbului, mercurului sau fluorului.
În jurul fabricilor de superfosfaţi sau de aluminiu au fost descrise cazuri de fluoroză la
animale.
Poluarea radioactivă este de dată mai recentă şi constă din depunerile radioactive şi
depozitarea pe sol a reziduurilor cu conţinut bogat în izotopi. Cei mai periculoşi radionuclizi
sunt cei cu viaţă lungă ca stronţiu -90 ( 28 de ani ) şi cesiu -137 ( 30 de ani), dar
importanţă au şi iodul -131, bariu -140, ceriu -144, ruteniu -160 şi alţii emişi de reactoarele
nucleare şi care contribuie la radiaţia gama globală.
În principal stronţiul radioactiv se concentrază în sol în cantitate mai mare ca urmare a
precipitaţiilor abundente. El este menţinut în straturile superficiale prin forţe electrostatice de
unde este antrenat în cazuri de eroziune.
În ceea ce priveşte cesiul radioactiv, acesta este de asemenea reţinut din sol de unde
poate trece la anumite plante, ca lichenii, care în zonele nordice constituie alimentul de
bază al renilor. Din determinările făcute în perioada 1962-1963 asupra laponilor, consumatori
ai cărnii de ren, s-a constatat o încărcare cu cesiu radioactiv de 10 ori mai mare decât a altor
grupe de populaţie nordică.
În ultimul timp se acordă importanţă şi carbonului C14 care ia naştere în aer sub
acţiunea radiaţiilor cosmice plecând de la azot. El se poate depozita în sol de unde intră cu
uşurinţă în ciclul metabolic al plantelor ajungând ulterior la animale şi om; nu se poate şti în
prezent dacă poate atinge niveluri suficiente pentru a avea efecte nocive.
Poluarea radioactivă a solului ca urmare a produşilor de fisiune a dus în emisfera
nordică la creşterea cu 10 până la 30% a radioactivităţii naturale şi poate constitui în curând o
preocupare din cele mai importante. Dealtfel, o serie de autori au propus determinarea
radioactivităţii solului ca indice de poluare radioactivăpentru întreg mediul înconjurător.
Poluarea cu produşi chimici utilizaţi în agricultură reprezintă în prezent una din
cele mai importante, dar şi cele mai controversate probeleme de sănătate. Aşa cum
arată Organizaţia Mondială a Sănătăţii, în trecut materiile nutritive utilizate în
agricultură reprezentau un ciclu clar definit, trecând din sol în plante, din plante la animale şi
revenind din nou în sol. În ultimul timp însă, acest ciclu a fost „circuitat” prin utilizarea unor
substanţe chimice, în mare parte de sinteză, pentru obţinerea unor cantităţi superioare de
produse agro-alimentare. Este vorba de îngrăşăminte, de biostimulatori, de antidăunători etc.
Cea mai mare parte a acestor substanţe fiind de natură organică, suferă la rândul lor în
sol un proces de descompunere sau biodegradare. Ele sunt metabolizate de microorganismele
din sol care au o mare capacitate de adaptare, utilizându-le ca elemente nutritive. Ca urmare a
acestui fapt, produsele chimice utilizate în agricultură şi pătrunse în sol dispar, astfel încât
solul poate fi din nou tratat. Această situaţie însă nu este generală pentru toate produsele
chimice, unele fiind mai uşor, iar altele mai greu biodegradate. Astfel, compuşii cu plumb sau
mercur (organo-metalice) ca şi sărurile acidului arsenic se descompun greu şi au tendinţa de a
se depozita persistent în sol. În acelaşi sens, produsele organo-clorurarte de tip DDT, lindan,
eldrin şi altele se descompun greu, fapt pentru care ramân în sol produşi de degradare timp
îndelungat, susţinându-se că aceste substanţe au o mare remanenţă în sol. În cazul unor
cercetări efectuate pentru pesticide organo-clorurate s-a constatat că după 5 ani au mai rămas
în sol până la 5% din cantitatea iniţial utilizată. Mai mult chiar, pentru unele din aceste
substanţe nu se cunoaşte precis dacă produşii intermediari de descompunere au acţiune mai
toxică sau mai puţin toxică decât cea iniţială. În aceste condiţii posibilitatea de absorbţie în
plante este posibilă nu numai în momentul tratării sau imediat după aceasta, ci şi după un timp
foarte îndelungat. Ca urmare a pătrunderii lor în produsele agro-alimentare se
favorizează trecerea în regnul animal şi în ultimă instanţă la om.
Câteva exemple considerăm că vor fi edificatoare în acest sens. Din studii efectuate pe
culturi tratate cu îngrăşăminte chimice se constată o creştere a conţinutului în nitraţi a
produselor vegetale ca morcovii, ceapa, aşa cum rezultă din Tabelul 1. Acest fapt are o mare
importanţă deoarece unele din aceste alimente intră în hrana copiilor, care aşa cum am văzut,
sunt foarte sensibili la cantităţi crescute de nitraţi. Dacă luăm în considerare şi faptul
că sensibilitatea creşte în caz de afecţiuni digestive şi că în cazuri de dispepsii se
recomandă administrarea de zeamă de morcovi, ne apare evident influenţa negativă a unui
conţinut crescut de nitraţi în aceste alimente.

Tabelul 1. Conţinutul în nitraţi a unor produse vegetale.


Nr. Produsul mg NO3/kg
Crt. minim mediu maxim
1 Morcovi 120 947 2850
2 Ridichi 110 2480 6300
3 ţelină 70 2900 6500
4 Pătrunjel 0 583 4125
5 Spanac 130 1150 6700
6 Mărar 40 2174 5500
7 Salată 180 935 3150

Un alt exemplu îl reprezintă studiile efectuate pe produse vegetale tratate şi produsele


animalelor care au consumat aceste furaje. Aşa cum rezultă din Tabelul 2, concentraţia în
nitraţi ne apare crescută peste limitele acceptate de normele alimentare în vigoare.

Tabelul 2. Conţinutul de nitraţi în furaje, sânge şi laptele unor animale din diferite zone.
Nr.crt. Concentraţia NO3 în grame
1 kg fân uscat 100 ml sânge 100 ml lapte
1 14-20,0 0,008-0,032 0,003-0,024
2 2,2-7,5 0,021-0,022 0,001-0,006
3 3,3-17,0 0,001-0,020 -
4 18,0 0,005 0,054
normal 5,0 0,002-0,003 0,005-0,009

Grupa substanţelor organo-clorurate se poate concentra de asemenea în diverse


produse şi în organismul uman, în mod deosebit în ţesutul adipos de unde pot fi dozate prin
recolte efectuate la autopsii sau intraoperator. Determinările efectuate în diferite ţări au arătat
concentraţii foarte variate. Se pare însă că aceste concentraţii nu pot fi puse în legătură nici cu
cantitatea de pesticide utilizate şi nici cu timpul de când sunt folosite, factorul care
determină această concentraţie fiind modul cum sunt utilizate.
Pentru evitarea acestor situaţii se recomandă raţionalizarea utilizării pesticidelor prin
folosirea de cantităţi strict necesare, în momentele cele mai prielnice, alternarea în timp a
diverselor substanţe, evitarea celor greu biodegradabile şi asocierea lor cu mijloace biologice
de combatere a dăunătorilor agricoli.
Îngrăşămintele chimice. În compoziţia plantelor intră următoarele elemente chimice:
carbonul (45%), oxigenul (42%), hidrogenul (6,5%), azotul (0,5-5%), fosforul (0,2-1,74%),
potasiul (0,2-5%), siliciul, magneziul, sulfl şi sodiul în proporţie de 99,95%, iar clorul,
aluminiul, fierul, manganul, borul, stronţiul, cuprul, titanul, zincul, bismutul, plumbul,
nichelul, etc. înproporţie de circa 0,05%.
Plantele îşi iau apa şi substanţele minerale din sol, iar oxigenul şi carbonul (sub
formă de CO2) din aer.
În sol se găsesc cantităţi destul de mari din substanţele hrănitoare. Calculate la hectar,
pe o adâncime de 1 m, azotul reprezintă circa 10-40 t/ha, fosforul 5-25 t/ha şi potasiul 220-
375 t/ha. Faţă de cantităţiile pierdute odată cu recolta (sub 100 kg/ha) rezervele din sol sunt
foarte mari.
Din sol plantele consumă cel mai mult azot, fosfor şi potasiu. Pentru creşterea
plantelor aceste substanţe trebuie să se găsească într-o formă uşor asimilabilă. Dacă în sol
substanţele uşor asimilabile sunt insuficiente sau lipsesc, plantele suferă, se opresc din
creştere, fructifică puţin sau deloc şi pot pieri. Substanţele nutritive necesare plantelor, care nu
se găsesc în cantităţi suficiente în sol pot fi completate prin îngrăşăminte. Prin urmare,
substanţele nutritive, respectiv îngrăşămintele, au un rol important în viaţa plantelor.
Folosirea îngrăşămintelor în raport cu nevoile plantelor asigură îmbogăţirea acestora
cu elementele respective, obţinându-se pe lângă o sporire a producţiei şi o îmbunătăţire
calitativă. Utilizarea corectă a îngrăşămintelor minerale determină creşterea recoltelor tuturor
culturilor agricole cu 40-50%, iar în unele cazuri specialeşi mai mult. Întrebuinţând în hrana
animalelor produse vegetale de calitate, se îmbunătăţesc şi diferitele produse ale acestora
(lapte, ouă, carne, etc.). În acest fel se asigură o creştere a producţiei de produse agricole.
Prin îngrăşăminte se înţeleg acele substanţe minerale sau organice, care se aplică sub
formă solidă sau lichidă în sol, la suprafaţa lui sau pe plante, pentru completarea nevoilor de
hrană a plantelor agricole în scopul ridicării producţiei agricole din punct de vedere calitativ şi
cantitativ.
După natura lor îngrăşămintele se împart în:
− îngrăşăminte chimice sau minerale, obţinute prin prelucrarea mecanică sau chimică a
produselor minerale;
− îngrăşăminte organice - naturale;
− îngrăşăminte bacteriene;
− îngrăşăminte organo-minerale, obţinute prin amestecarea celor minerale cu cele organice.
Îngrăşămintele chimice sau minerale pot fi solide sau lichide, respectiv simple sau
compuse.
Îngrăşămintele simple conţin un element nutritiv (azot, fosfor sau potasiu), iar
îngrăşămintele compuse conţin două,trei sau mai multe elemente nutritive: azotşi fosfor,
fosfor şi potasiu, respectiv azot, fosfor, potasiu şi microelemente.
Îngrăşămintele cu azot sunt solubile în apă cu excepţia polimerilor pe bază de uree,
deosebindu-se prin forma în care conţin azotul şi anume:
− îngrăşăminte cu azot amoniacal, care conţin azotul sub formă de ioni NH4+: (NH4)2SO4,
NH4Cl, (NH4)2CO3, NH4HCO3, apă amoniacală, amoniac;
− îngrăşăminte cu azot nitric, care conţin azotul sub formă de ion NO3-: NaNO3, Ca(NO3)2;
− îngrăşăminte cu azot amidic, care conţin azotul în forma grupării NH2: uree, polimeri pe
bază de uree;
− îngrăşăminte cu azot, care conţin azotul în diferite forme: NH4NO3, amoniacaţi.
Îngrăşămintele cu fosfor, după solubilitatea lor se pot împărţi în:
− îngrăşăminte cu fosfor solubile în apă (superfosfat simplu, superfosfat concentrat), uşor
asimilabile de plante;
− îngrăşăminte cu fosfor solubile în citrat de amoniu (precipitatul), uşor asimilabile de către
plante;
− îngrăşăminte cu fosfor solubile în acid citric 2% (termofosfaţi), asimilabile de către plante,
mai ales în soluri acide;
− îngrăşăminte cu fosfor greu solubile (fosfaţi naturali, făina de oase), care se dizolvă puţin
în soluţia de acid citric şi seasimilează de către plante în decurs de mai mulţi ani, mai ales în
solurile acide;
Pentru a stabili capacitatea de dizolvare în sol şi de asimilare de către plante a
îngrăşămintelor cu fosfor s-au ales soluţiile convenţionale, asemănătoare cu cele din sol.
Îngrăşămintele cu potasiu sunt solubile în apă(KCl, K2SO4, K2CO3) şi insolubibe în
apă (polihalitul şi caluşita).
Îngrăşămintele compuse după metoda de obţinere se pot împărţi în:
− îngrăşăminte complexe, în care elementele nutritive sunt legate chimic (fosfaţi de amoniu,
fosfaţi de potasiu, azotat de potasiu), obţinute prin cristalizare comună(nitrofosfaţi) sau prin
topirea componenţilor de bază;
− îngrăşăminte mixte sau de amestec, obţinute prin amestecarea mecanică adiferitelor
îngrăşăminte;
− îngrăşăminte cu microelemente, care pe lângă elementele nutritive de bază mai conţin şi
microelemente (bor, cupru, mangan, molibden, zinc, cobalt, iod, etc.).
Îngrăşămintele se mai pot clasifica şi după caracterul influenţei asupra reacţiei solului:
− îngrăşăminte fiziologic acide sunt acelea din care plantele asimilează energic cationul, iar
anionul acidulează soluţia solului (sulfat de amoniu, clorură de potasiu, clorură de amoniu,
azotatul de amoniu, etc.);
− îngrăşăminte fiziologic bazice sunt acelea din care anionul este asimilat de către plante,
iar cationul prin acumulare alcalinizează solul (NaNO3, Ca(NO3)2, KNO3);
− îngrăşăminte fiziologic neutre sunt acelea care nu schimbă reacţia solului (nitrocalcarul).
Acţiunea biologic acidă a îngrăşămintelor se înlătură prin folosirea amendamentelor
bazice (CaCO3, CaO, etc.).
Cea mai importantă caracteristică a îngrăşămintelor este conţinutul în elemente
nutritive sau substanţă activă, exprimat convenţional ca N, P2O5, K2O.
Îngrăşămintele trebuie să posede anumite proprietăţi: să fie uscate, să nu fie
higroscopice, să nu se aglomereze, să se împrăştie uşor pe sol, să fie formate din particule de
mărime optimă, nu prea mari din care plantele să nu poată extrage toate elementele nutritive şi
nu prea mici pentru a nu fi luate de vânt.
Pesticidele. Pesticidele (substanţe fitofarmaceutice, antidăunători) sunt substanţele
utilizate pentru protejarea chimică a plantelor împotriva dăunătorilor şi pentru asigurarea
stării de sănătate în cadrul bolilor transmisibile prin insecte sau alţi dăunători.
Există o mare varietate de pesticide. În unele ţări se folosesc peste 30000 de produse,
iar anual întră în uz 10 produse noi. Pesticidele pot fi împărţite în zece categorii: fungicide şi
bactericide; insecticide; acaricide; produse cu acţiune mixtă; nematocide şi sterilizanţi ai
solului; rodenticide; moluscocide, repelenţi; erbicide; defolianţi şi desicanţi; regulatori de
creştere; produse auxiliare. În raport cu gradul de toxicitate, exprimat prin DL50, mg/kg oral,
la şobolan, pesticidele se clasifică în: grupa I, extrem de toxice (sub 50 mg/kg); grupa II,
toxice (50-200 mg/kg), grupa III, moderat toxice (200-1000 mg/kg) şi grupa IV, puţin toxice
(peste 1000 mg/kg).
Reversul acţiunii benefice a pesticidelor îl constituie perturbarea echilibrului
ecologic şi riscul potenţial pentru om. Primul aspect este determinat de distrugerea duşmanilor
naturali ai dăunătorilor, de selectarea unor rase rezistente de dăunători, de dereglarea
reproducerii unor specii, etc. Al doilea aspect este legat de nocivitatea majorităţii pesticidelor
pentru alte specii decât dăunătorii: om, animale, peşti, păsări, insecte utile, plante.
Insecticidele sunt pesticide utilizate pentru distrugerea insectelor. Sunt substanţe
minerale (compuşi de As, Pb, F, Se, HCN, H2S, PH3, AsH3, CS2) precumşi compuşi organici
din diferite clase:
− insecticidele organoclorurate aparţin următoarelor structuri: derivaţi halogenaţi ai
difeniletanului (DDT) şi ciclohexanului (HCH), derivaţi halogeneţi policiclici (Aldrin,
Dieldrin, Clordan, Heptaclor) şi terpenici (Toxafen, Camfen policlorurat). Aceste insecticide
pătrund în organism pe cale respiratorie, transcutanată şi digestivă. Fiind liposolubile, se
localizează în ţesuturile grase, în ficat, măduvă osoasă, creier. Din aceste ţesuturi ele se pot
mobiliza prin pierderea bruscă de greutate (cure severe de slăbire), cu apariţia intoxicaţiilor.
Se elimină din organism urinar, lent. Insecticidele organoclorurate sunt neurotoxici, iniţial
excitanţi ai sistemului nervos central, apoi deprimanţi, cu afectarea centrilor respiratorii.
DDT, Lindan, Aldrin, Dieldrin, determină tulburări cardiovasculare, iar Clordan, Aldrin,
Dieldrin sunt hepatotoxici. Insecticidele organoclorurate prezintă potenţial cancerigen. DDT
este inductor enzimatic. Marele pericol al insecticidelor organoclorurate îl
reprezintă stabilitatea lor chimică (persistă ca reziduuri în produsele alimentare provenite din
culturile agricole tratate) şi liposolubilitate (se acumulează în grăsimea şi carnea animalelor).
Din aceste motive, aceste insecticide sunt interzise sau utilizarea lor a fost restrânsă în
numeroase ţări. Dozele letale sunt: 20 g pentru DDT, Clordan, 7-15 g Lindan, 7 g Toxafen,
3-5 g Aldrin, Dieldrin, Heptaclor.
− insecticidele organofosforice sunt alături de insecticidele organoclorurate cele mai
numeroase şi cele mai importante insecticide. S-au sintetizat peste 50000 produse
organofosforice, cele mai utilizate fiind: Paraoxon, Diclorvos, Paration, Metilparation,
Clortion, Sistox, Malation, Rogor, Dipferex, TEPP, OMPA. Insecticidele organofosforice
pătrund în organism pe cale respiratorie, transcutanată şi digestivă, ca şi prin conjuctive. Se
absorb rapid şi se distribuie în ficat, rinichi, plămâni, şi mai puţin în miocard, muşchi şi creier.
Se elimină în special pe cale renală. Acţiunea toxică a insecticidelor organofosforice constă în
inhibarea acetilcolinesterazei. Pe lângă această acţiune ele mai au şi o acţiune
toxică directă asupra miocardului, provocând tulburări de ritm. Se consideră ca fiind foarte
toxice TEPP, Paraoxon, Paration, Diclorvos, OMPA, Metilparation, SIstox; moderat toxice
Rogor, Dipterex; şi slab toxice Clortion, Melation. Dozele letale sunt 100 mg pentru Paration,
150 mg pentru Metilparation.
− insecticidele dinitrofenolice sunt totodată şi fungicide. Cele mai importante sunt DNOC,
Dibutox şi Dinex. Ei pătrund în organism pa cale respiratorie, digestivăsau transcutanată şi se
absorb rapid, se metabolizează, eliminându-se lent (sunt toxici cumulativi). Dinitrofenolii sunt
toxici celulari. Doza letală este de 1-3 g. Doze zilnice de 70 mg pot determina, prin
acumulare, intoxicaţii grave.
− insecticidele carbamice sunt reprezentate de Carbaril şi Izolan. Insecticidele carbamice
sunt inhibitori ai colinesterazei, însă, spre deosebire de insecticidele organofosforice
pătrunderea în sistemul nervos central este minimă şi inhibarea este de scurtă durată. Doza
letală pentru Izolan, care este cel mai toxic, este de 6g.
Fungicidele. Fungicidele sunt pesticide utilizate pentru combaterea ciupercilor parazite
ale plantelor utile. Sunt substanţe minerale (sulf, sulfuri, polisulfuri, compuşi de cupru,
amestecuri de oxizi metalici) şi organice cu structuri diverse:
− difenilul, pătrunde în organism pe cale digestivă şi respiratorie, se localizează în creier şi
se biotransformă în compuşi fenolici care se elimină. Derivaţii policloruraţi ai difenilului
determină intoxicaţii cronice cu manifestări neuropsihice.
− compuşii organomercurici prezintă aceleaşi caracteristici toxicologice specifice tuturor
combinaţiilor mercurului.
− derivaţii ditiocarbamici sunt alchilditiocarbamaţi (Vapon, Vancid, Zirom) etilen-bis-
ditiocarbamaţi (Nabon, Zineb, Maneb). Ditiocarbamaţii sunt hepatotoxici şi iritanţi pentru
tegumente şi mucoase. Prin metalul din structura lor interferă în activitatea unor metal-
enzime. Toxicitatealor este redusă.
Rodondencidele sunt pesticidele utilizate pentru distrugerea rozătoarelor şi a altor
vertebrate dăunătoare (păsări, cârtiţe, etc.). Sunt substanţe vegetale (Scilla maritima),
minerale (fosfor alb, fosfuri de Zn sau Al, derivaţi de As, Săruri de Ba, Tl) şi organice
(stricnină, veratrină, produşi de sinteză):
− derivaţii de tiouree: alfa-naftiltiouree (ANTU), Promurit şi Cloropromurit sunt puţin toxici
pentru om. După ingerare accidentală de 15 g ANTU s-a observat nelinişte, strare ebrioasă şi
iritaţia mucoaselor.
− anticoagulantele de sinteză sunt reprezentate de derivaţi de 4-
hidroxicumarină (Warfarină,Cumaclor) şi de 1,3 indandionă (Pival, Nidan). Ele se
comportă ca antimetaboliţi ai vitaminei K. La om provoacă tulburări digestive şi accidente
hemoragice.
− Fluoracetatul de sodiu determină prin sinteză letală formarea de acid fluorhidric, toxic.
Erbicidele sunt pesticidele utilizate pentru distrugerea buruienilor, fără afectarea
plantelor utile. Sunt substanţe minerale (NaClO3, CN2Ca, CuSO4, NH2–SO2 ONH4, Na2B4O7,
NaBO2) şi organice:
− ariloxiacizii reprezentaţi de Diclordon (2, 4 D), Agroxon (MCPA), Triclordon (2, 4, 5 T)
interferă în metabolismul glucidic, cu manifestări la nivelul sistemului nervos, miocardului,
ficatului şi rinichilor. Sunt toxici cumulativi şi prezintă embriotoxicitate. Doza letală este de 6
g.
− derivaţii ureici, dintre care cel mai toxic este tioureea, provoacă intoxicaţii acute constând
în tulburări digestive, neurologice, hepatorenale, şi intoxicaţii cronice caracterizate prin
cefalee,astenie,dermatoze, etc.
− derivaţi ftalici, cum ar fi Alunap, provoacă leziuni corozive gastrointestinale,
asemănătoare celor provocate de acizii corozivi. Doza letală de Alunap este de 1g.
− diazinele şi triazinele: Simazin, Atrazin, Propazin sunt lipsite de toxicitate acută şi nu
sunt iritante.
− Paraquatul acţionează toxic prin legare de acizi nucleici şi monozaharide
intracelulare.Acest fapt provoacă leziuni corozive digestive, insuficienţă renală acută, leziuni
pulmonare şi hepatice ce pot cauza moartea.

1.8 Asanarea solului

Recunoaşterea nivelului de poluare a solului este astăzi mult mai rămasă în urmă decât
cea a aerului sau apei. Indicatorii folosiţi în prezent pentru depistarea gradului de poluare a
solului pot fi împărţiţi în indicatori biologici şi chimici.

1.8.1 Indicatorii poluării biologice

Indicatorii poluării biologice a solului sunt reprezentaţi de o serie de germeni a căror


prezenţă şi mai ales număr arată gradul de poluare şi ca atare riscul pentru sănătate. Numărul
total al germenilor din sol sau mai exact numărul germenilor impurificatori, care se
dezvoltă la 37°C constituie un indicator global a cărui valoare în cazul solului este mult mai
redusă decât în cazul apei. Dacă prezenţa acestei flore în sol este legată de prezenţa omului şi
animalelor cu sânge cald, în schimb numărul lor este influenţat în mare măsură şi de alţi
factori. Astfel, solurile cultivate au un număr mult mai mare de germeni decât solurile
necultivate, solurile umede au un număr superior de germeni decât cele aride etc. Exprimarea
numărului de germeni se face la gramul de sol uscat la 105°C.
Un indicator mai bun decât numărul de germeni este prezenţa şi numărul germenilor
coliformi. Ca şi în cazul apei germenii coliformi arată poluarea solului cu conţinut intestinal şi
ca atare posibilitatea prezenţei germenilor patogeni mai ales din grupa de contaminare om-
sol-om. Determinarea germenilor coliformi se executădupă aceeaşi tehnică ca şi în cazul apei.
Tot ca indicator al poluării fecale se pot folosi şi prezenţa şi numărul germenilor
sulfitoreductori (clostridium Welhi) cu menţiunea că uneori prezenţa acestui germen poate
avea şi valoare directă, deoarece alături de alţi germeni din clasa clostridium el poate produce
gangrena gazoasă.
Pentru grupa de contaminare animal-sol-om se utilizează de asemenea un indicator
global reprezentat prin prezenţa şi numărul germenilor termofili (care se dezvoltă la
temperaturi în jur de 60°C). Aceşti germeni apar şi se dezvoltă în cazul poluării solului cu
reziduuri solide provenite de la animale (gunoi de grajd) care suferă procese de descompunere
cu ridicarea temperaturii interioare în jur de 52-56°C corespunzătoare temperaturii optime a
florei termofile. Identificarea poluării solului cu gunoi de grajd ne atrage atenţia asupra
posibilităţii contaminării cu germeni patogeni comuni omului şi animalelor ca germenii
anaerobi (bacilus antrax, clostridium Tetani), leptospirele, brucelele, pasteurelele şi altele.
O grupă aparte de germeni indicatori sunt germenii nitrificatori sau germenii care iau
parte la procesele de transformare a substanţelor organice proteice în substanţe minerale. În
această grupă intră nitrococii ca nitrosomonas care acţionează pentru oxidarea amoniacului în
nitriţi şi nitrobacili ca nitrobacter care transformăîn continuare nitriţii în nitraţi. Prezenţa
acestor germeni arată atât existenţa unei poluări a solului cât şi stadiul de descompunere a
substanţelor organice biodegradabile.

Tabelul 3. Indicatorii poluării biologice a solului.


Sol Nr.germeni/ Titrul bac. Titrul bac. Nr.ouăgeohelminţi/
g sol coliformi perfringens g sol.
Curat < 10000 1 şi peste > 0,1 0
Slab poluat 10000 1 -0,01 0,1 -0,001 < 10
Poluat 100000 0,01-0,001 0,001-0,0001 10-100
Foarte poluat 1000000 sub 0,001 < 0,0001 > 100

În fine, paraziţii intestinali pot fi de asemenea utilizaţi ca indicatori de poluare


biologică a solului. Ei au ca şi clostridium Welhi o valoare dublă, prezenţa ouălor de
geohelminţi arătând pe de o parte pericolul de infestare datorită solului, iar pe de altă parte,
indicând prezenţa poluării acestuia cu dejecte. Dar prin determinarea ouălor de geohelminţi se
poate diagnostica nu numai prezenţa poluării solului ci şi vechimea acesteia. Plecând de la
cunoştiinţele noastre asupra relaţiei dintre condiţiile oferite şi stadiul de dezvoltare a ouălor
putem stabili vechimea poluării. Astfel, dacă vara, când se întrunesc condiţiile de dezvoltare
constatăm prezenţa în sol a ouălor de geohelminţi nedezvoltate, putem conchide că avem de-a
face cu o poluare recentă, invers, dacă iarna, când condiţiile necesare nu sunt întrunite, găsim
ouă de geohelminţi în faza infestantă, tragem concluzia unei poluări vechi, încă din timpul
verii.
Deşi până în prezent indicatorii utilizaţi pentru determinarea poluării biologice a
solului nu au fost normali în nici o ţară din lume totuşi cercetările diverşilor autori converg
spre aceleaşi valori prezentate sintetic în Tabelul 3.

1.8.2 Indicatorii poluării chimice.

Indicatorii poluării chimice pot fi ca şi cei microbieni, atât direcţi ca determinarea


prezenţei în sol a diverselor elemente chimice toxice (arsen, plumb, cadmiu) sau a unor
combinaţii nocive (pesticide organo-clorurate), dar majoritatea acestor indicatori sunt
indirecţi.
Ca indicatori indirecţi se pot folosi diverşi produşi intermediari de descompunere
(amoniac, nitriţi, hidrogen sulfurat) sau chiar produşi finali (nitraţi, fosfaţi, sulfaţi). Cel mai
utilizat indicator pentru poluarea organică este azotul sub diferitele lui forme şi în special
azotul organic teluric. Aşa cum am văzut, aceasta reprezintăforma cea mai avansată de
degradare, de aceea valoarea sa raportată la azotul organic total din sol constituie un indicator
preţios care este cunoscut sub denumirea de cifra sanitară sau indicele lui Hlebnicow.
Acest raport este totdeauna subunitar deoarece numai o parte a azotului din sol trece în
azot teluric, dar cu cât această parte este mai mare sau cu cât este mai aproape de unitate, cu
atât solul poate fi considerat mai curat. Astfel, sub 0,70 arată un sol poluat, între 0,70 şi 0,85
poluare medie, 0,85-0,95 poluare redusă şi peste 0,95 sol curat (nepoluat).
Pe baza indicatorilor de poluare fie biologică, fie chimică, în cazul solurilor constatate
poluate se pot lua o serie de măsuri de depoluare sau de salubrizare, cunoscute sub numele de
asanarea solului.
Asanarea solului reprezintă ansamblul de măsuri necesare pentru readucerea solului
poluat la condiţii igienice. Aceasta se poate realiza în primul rând prin îndepărtarea
mecanică a excesului de poluanţi şi realizarea în acest fel a unor condiţii favorabile de
autopurificare.
În cazul solurilor umede, îmbibate cu apă, a căror capacitate de autopurificare este
redusă, se poate utiliza operaţia de drenare sau îndepărtare a excesului de apă. Locul acesteia
va fi luat de aer care va favoriza procesele aerobe de degradare mult mai rapide şi mai
complete. Tot pentru favorizarea pătrunderii aerului în sol, acesta poate fi arat, mijloc prin
care prin întoarcerea straturilor de sol şi aşezarea lor mai afânată se permite o mai
bună aerare şi autopurificare.
În fine, dezinfecţia solului reprezintă o măsură utilizată împotriva poluării microbiene.
Ca substanţe dezinfectante se utilizează cu precădere substanţele clorigene în soluţii
semiconcentrate. Operaţia dă rezultate bune mai ales când poluarea microbiană este singulară,
deoarece în caz de poluare organică se poate obţine o distrugere concomitentă cu cea a florei
patogene şi a celei saprofite, telurice şi ca atare o reducere a capacităţii de autopurificare a
solului.
Cu toate aceste metode însă, salubrizarea solului este o operaţie dificilă şi nu
totdeauna salutară. Pentru aceasta este preferabil să se protejeze solul faţă de eventualele
poluări şi în primul rând faţă de poluări cu reziduuri.

1.9 Rezidurile solide

Reziduurile solide sunt constituite din resturile care rezultă din activitatea omului şi
care nu sunt solvite în apă sau/şi nu sunt purtate de apă.
1.9.1 Clasificarea rezidurilor solide

O clasificare a reziduurilor solide este dificil de făcut, dat fiind marea lor
eterogenitate. Totuşi, luând în considerare provenienţa lor şi unele particularităţi de
compoziţie, reziduurile solide pot fi clasificate în :
Rezidurile menajere. Reziduurile menajere rezultă din activitatea zilnică a oamenilor
din locuinţe şi localuri publice. Cantitatea acestor reziduuri este în continuă creştere; dacă în
trecut se considera aproximativ 0,5-1,0 kg pentru fiecare locuitor pe zi, astăzi în unele ţări a
ajuns la 1,5-2,5 kg. O.M.S. arată că anual cantitatea de reziduuri menajere creşte cu 1-3%.
Din compoziţia acestor reziduuri fac parte resturile cele mai diverse: alimentare,
cenuşa, sticla, hârtia, ambalajele, ţesăturile, masele plastice etc. Odată cu creşterea cantităţii s-
au produs şi modificări în compoziţia lor. Au scăzut astfel resturile alimentare şi cenuşa,
crescând hârtia, materiile plastice, sticla şi altele. Aceasta a dus la scăderea densităţii dar la
creşterea volumului.
Reziduurile stradale. Reziduurile de stradă cuprind resturile cele mai variate care se
găsesc pe străzi, în parcuri, în pieţe etc. Cantitatea lor se consideră a fi egală cu 15-20 m3 la
1000 m2 pe an sau 0,2-0,3 kg pentru fiecare locuitor şi pe zi. În pieţe poate creşte până la 1
m3 la 1000 m2 pe zi.
Reziduurile industriale. Reziduurile industriale provin din diferite procese
tehnologice şi pot fi formate din materii brute, finite sau intermediare şi au o compoziţie
foarte variată în funcţie de ramura industrială şi tehnologia utilizată. Cele provenite din
industria alimentară au o componenţă organică predominantă, în schimb cele din industria
chimică, metalurigică, siderurgică, minieră, şi altele, au în compoziţia lor mai ale metale,
metaloizi, substanţe chimice etc.
Reziduuri agro-zootehnice. Reziduurile agro-zootehnice, legate îndeosebi de
creşterea şi îngrijirea animalelor, sunt formate din dejectele acestora, furaje şi aşternut. Ele se
întâlnesc cu precădere în mediul rural, dar şi în zonele peri- şi preorăşăneşti. Cantitatea lor
este foarte mare atingând 10-15 tone pentru un animal mare şi 3-5 tone pentru un animal mic
pe an.
Reziduurile speciale. Reziduurile speciale, datorită caracteristicilor lor deosebite,
sunt un pericol pentru sănătatea populaţiei. Este vorba de reziduurile despital considerate
contaminate cu germeni patogeni şi reziduurile radioactive, formate din diverşi izotopi
folosiţi în industrie, agricultură, medicină, cercetare ştiinţifică, etc.

1.9.2 Importanţa igienică a reziduurilor solide

Prin cantitatea lor mare, precum şi prin compoziţia lor bogată în germeni şi substanţe
chimice şi radioactive, reziduurile solide reprezintă unul din factorii de mediu cei mai nocivi.
Ele pot polua atât solul cât şi apele de suprafaţă sau subterane, aerul (prin produsele de
descompunere) şi alimentele. De multe ori pot veni în contact direct cu omul şi pot produce
îmbolnăvirea acestuia.
Pericolul reprezentat de reziduurile solide este deosebit de mare şi constă în primul
rând în conţinutul lor bogat în germeni patogeni. Provenienţa lor poate fi diferită, dar spre
deosebire de alţi factori de mediu, cu excepţia alimentelor,germenii găsesc suportul nutritiv şi
ca atare pot supravieţui timp mai îndelungat. Astfel, strepto-stafilococii pot persista în
reziduuri până la 100-150 de zile, bacilul tific în jur de 2 luni, bacilul difteric 20-30 de zile,
bacilii dizinterici 15-20 de zile iar bacilul Koch chiar 250-300 de zile. O serie de virusuri
(enterovirusuri, reovirusuri, adenovirusuri) pot rezista în reziduuri de la 10-25 de zile la 90-
120 de zile. Chiar şi virusul febrei aftoase, considerat puţin rezistent, trăieşte în reziduuri 2-3
zile. O deosebită rezistenţă o au germenii anaerobi care pot supravieţui de la câţva ani la
câteva zeci de ani.
O importanţă deosebită o au reziduurile solide în adăpostirea unui număr mare de
insecte şi rozătoare cunoscute ca vectori ai unor boli infecţioase şi parazitare.
Insectele sunt atrase de reziduurile unde se adăpostesc, trăiesc şi se înmulţesc. Putem
cita astfel blatidele (blata orientalis, blata germanica şi periplaneta americana) sau gândacii
roşii şi negri de casă, care se dezvoltă în reziduurile menajere. De asemenea, o serie de
coleoptere şi miriapode sunt frecvent întâlnite în reziduuri. Toate acestea joacă un rol
important în transmiterea mecanică, pasivă, a germenilor patogeni dintr-un loc în altul pe
obiecte şi alimente.
Cea mai importantă insectă care se dezvoltă şi trăieşte în reziduuri este însă musca
(musca domestica). Muştele se dezvoltă în reziduuri active, bogate în substanţe organice în
descompunere. În ciclul de dezvoltare al muştei reziduurile joacă un rol hotărâtor. Femela îşi
depune în reziduuri ouăle, din care în condiţii de temperatură şi umiditate corespunzătoare, în
24-48 de ore ies larvele. Acestea se dezvoltă până la stadiul de muscă adultă într-un interval
de 3-5 zile. O muscătrăieşte în medie 1-2 luni, timp în care depune peste 200 de ouă. În
condiţii nefavorabile, larvele (sub formă de pupă) pot persista în reziduuri uneori din
toamnă pânăîn primăvară.
Larvele de muscă se hrănesc cu reziduuri şi astfel se contaminează cu germeni
patogeni. O parte a acestor germeni trec prin tubul digestiv al larvei, dar alţii rămân viabili,
până la transformarea larvei în muscă adultă.
Dealtfel, însăşi musca adultă se hrăneşte cu reziduuri şi se contaminează. În intestinul
mutei, bacilul tific poate rezista 6-7 zile, virusurile poliomelitice 10-12 zile, bacilul Koch 18-
21 zile, etc.
Transmiterea tuturor acestor agenţi este mult uşurată de faptul că musca fiind o
insectă lacomă, când întâlneşte un aliment care i se pare mai bun regurgiteazăconţinutul
stomacului şi se hrăneşte cu acel aliment.
Figura 1-12. Corelaţia existentă între numărul de muşte şi apariţia
îmbolnăvirilor.
Musca poate transmite germenii patogeni şi paraziţii intestinali şi în mod pasiv, prin
contaminarea sa exterioară pe aripi, pe corp, pe cap, pe picioare, etc. Rolul jucat de muşte este
dealtfel bine cunoscut de multă vreme; s-au stabilit chiar relaţii între dezvoltarea muştelor şi
apariţia unor îmbolnăviri mai ales digestive (Figura 1-12).
Reziduurile joacă un rol important şi în adăpostirea şi dezvoltarea rozătoarelor, mai
ales şoareci (mus musculus) şi şobolani (rattus rattus şi rattus norvegicus). Spre deosebire de
insecte, la care relaţia cu reziduurile ne apare într-un singur sens, în cazul rozătoarelor relaţia
poate fi privită în două sensuri: pe de o parte, rozătoarele se pot contamina de la reziduuri iar
pe de altă parte, ele pot contamina reziduurile. Se ştie că unele rozătoare sunt purtătoare
naturale ale unor boli ca tularemia, leptospirozele şi altele. În fine, rozătoarele pot fi
purtătoarele unor paraziţi care la rândul lor pot servi ca vector pentru transmiterea unor
afecţiuni (tifos exantematic, febră recurentă, etc.).
Importanţa igienică a reziduurilor poate fi concepută şi sub aspectul estetic în sensul
că răspândirea lor la întâmplare pe sol, ridică probleme legate de aspectul inestetic şi mirosul
neplăcut care denotă lipsă de civilizaţie, de educaţie sanitară şi civică.
Din toate aceste motive, reiese importanţa colectării îndepărtării şi neutralizării
reziduurilor solide cu respectarea normelor de igienă şi salubritate.