Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Încă de la începutul acestui capitol trebuie să ne punem unele întrebări: ce este solul,
prin ce se deosebeşte el de stânca golaşă, pe care nici o sămânţă nu se prinde, care este
alcătuirea lui, ce proprietăţi are şi cum ne influenţează el viaţa?
Cea mai simplă şi cuprinzătoare definiţie a solului este aceea că prin sol se înţelege
acea parte a scorţei terestre în are au loc procese biologice.
Solul este stratul afânat, moale şi friabil de la suprafaţa scoarţei terestre, care
împreună cu atmosfera constituie mediul de viaţă al plantelor.
Principala caracteristică a solului este fertilitatea. Fertilitatea este o însuşire a solului
de a asigura plantelor, în mod neîntrerupt, apa şi substanţele nutritive de care au nevoie.
Solul se formează din roci sub influenţa factorilor pedogenetici: climă,
microorganisme, vegetaţie şi relief. Transformările pe care le-a suferit acest material în cursul
procesului de geneză sunt atât de profunde încât solul apare ca un corp natural distinct, care se
deosebeşte fundamental de roca din care s-a format.
În alcătuirea solului intervin atât substanţe minerale, rezultate din dezagregarea fizico-
mecanică şi alterarea chimică a rocilor şi mineralelor, cât şi substanţe organice specifice,
produse prin transformarea biochimică a resturilor vegetale, care formează humusul.
În procesul de formare a solurilor, o parte din aceste substanţe sunt redistribuite pe
verticală în orizonturile profilului de sol sub acţiunea eluvionării, iluvionăriişi bioacumulării.
Diversitatea factorilor de geneză a dus la apariţia unui număr mare de tipuri şi
subtipuri de soluri care se pot clasifica după mai multe criterii.
Pentru a se studia structura unui sol este necesar să se facă o secţiune prin stratul de
sol. În acest scop se sapă gropi de 150 cm adâncime şi 80 cm lăţime, în trepte, astfel încât
să fie uşor accesibile pe toată adâncimea lor. Studiindu-se structura pe verticală (în adâncime)
a unui sol se obţine profilul acestuia. Stratul de sol nu este omogen, ci este format din mai
multe straturi de diferite grosimi şi culori. Pentru exemplificare, se va prezenta în continuare
profilul unui sol brun de pădure de munte.
La suprafaţa solului se găseşte un strat de frunze moarte, întregi, afânate, format din
ace de conifere (brad şi molid). Acest strat în cazul pădurilor de conifere are grosimea de
aproape 1 cm. Sub acest strat se găseşte un strat gros de 1÷ 2 cm, format din fragmente de
frunze, gălbui-roşcate amestecate cu o materie fină, brună-negricioasă, uşoară, afânată, iar în
continuare un strat de 0,5 cm grosime, format numai dintr-un material negricios, uşor, şi
pufos. Acest material negricios provine din transformarea frunzelor. Sratul de sol format din
frunze moarte se numeşte litieră.
Sub litieră, cu stratul ei subţire de humus, urmează un strat
Figura 1-1.Profilul unui
sol brun de munte. pământos de culoare închisă, cafeniu-ciocolatiu, gros de 10÷ 15
cm, uneori chiar până la 20÷ 30 cm, conţinând humus, nisip şi alte
particule minerale fine. Acest strat este puternic împânzit de rădăcinile plantelor.
Acest strat trece treptat într-un alt strat, mai gros, de 50÷ 80 cm, de culoare cafenie-
gălbui sau cafenie roşcată. Acest strat este sărac în humus şi mai conţine pietriş şi fragmente
din roca pe care s-a format solul. Culoarea roşietică se datorează prezenţei în materile
pământoase fine a hidroxidului de fier. La baza acestui strat pietrişul se înmulţeşte şi apare un
alt strat format din pietre şi pietriş colţuros cu puţin material pământos în spaţiile dintre
fragmentele de rocă.
În toate aceste strate, cu excepţia pietrişului şi a sfărâmăturilor de rocă, materialul
pământos este moale, sfărâmicios şi mai mult sau mai puţin umed.
La baza profilului de sol se găseşte roca masivă, netransformată în constituţia şi tăria
ei, din sfărâmăturile căreia s-a format stratul de pământ. Această rocă, din care prin
transformări profunde s-a format materia minerală a solului, se numeşte rocă mamă a solului.
Pentru a înţelege mai bine cum influenţează roca mamă structura solului, în continuare
se va prezenta şi structura unui sol tipic zonelor de cîmpie, format peste un strat de loess, cum
ar fi cernoziomul. Spre deosebire de roca masivă pe care s-a format solul de pădure de
munte, loessul este o rocă pământoasă moale, poroasă, formată în cea mare parte din particule
de praf şi nisip fin.
La suprafaţa acestui tip de sol se găseşte un strat gros de aproximativ 50 cm de culoare
închisă, ciocolatie, bogat în humus. Pământul este sfărâmicios, având o
structură afânată alcătuită din numeroase granule rotunjite şi fiind străbătut de numeroase
găurele, canale şi galerii formate de către rădăcinile plantelor sau săpate de diferitele
vieţuitoare ce trăiesc în sol. De asemenea, în acest strat se găsesc numeroase fragmente de
rădăcini. Sub acest strat, culoarea trece treptat de la ciocolatiu la cafeniu deschis, formând
următorul strat, gros de 30 ÷ 40 cm. Privit de aproape, pământul are un aspect pestriţ, dat de
firişoarele şi petele albe, cu aspect de mucegai numite eflorescenţe, formate din carbonat de
calciu. În acest strat s-au acumulat, în cantităţi modeste, atât humusul cât şi carbonatul de
calciu care una dintre cele mai răspândite săruri din acest tip de sol. Pământul din acest strat
nu mai este aşa de sfărâmicios ca şi cel din stratul superior, el desfăcându-se în granule mai
mari, neregulate. În fine, urmează un ultim strat, în care humusul de abia se mai observă în
lutul din care s-a format pământul. Se observă de asemenea numeroase pete şi fire albicioase
în partea superioară a acestui strat iar în partea inferioară concreţiuni calcaroase, un fel de
pietricele albicioase cu contur neregulat, ondulat. Carbonatul de calciu este adus în acest strat
din partea superioară de către apele care se infiltrează în adâncime. Grosimea acestui strat este
de 1,0÷ 1,5 m.
După cum se observă, stratul de sol diferă esenţial de roca mamă, pe care s-a format.
Pentru a înţelege mai bine ce este solul, subliniem încă o datădiferenţele care există între
acesta şi roca mamă.
Astfel, atât roca compactă a muntelui, cât şi loessul sau alte strate de roci sunt
neschimbate pe toată grosimea masivului sau a stratului pe care îl formează, au aceeaşi
materie minerală, aceeaşi tărie, aceeaşi aşezare peste tot. Aceste materiale de sub stratul de sol
nu conţin nici măcar urme de humus. Astfel în roca dură a muntelui, rădăcinile plantelor nu
pot pătrunde pentru că nu pot învinge tăria ei, nu găsesc locul liber în care să se dezvolte şi
nici aerul, apa şi hrana de care au nevoie. Din aceste motive stânca de piatră este pustie şi
sterilă. Într-o rocă pământoasă cum ar fi lutul sau argila, condiţiile de viaţă sunt mult mai
bune decât în roca pietroasă, rădăcinile nu mai întâlnesc tăria pietrei, găsesc pori în care să se
dezvolte precum şi parţial hrana, aerul şi apa care le sunt necesare. Într-o astfel de
rocă plantele se pot dezvolta cu greu, pentru că cerinţele lor nu sunt satisfăcute. Prin
comparaţie, solul ne apare ca o pătură afânată, formată din mai multe strate deosebite între ele
după culoare, compoziţie, aşezare, etc. Aceste strate diferite care se numesc orizonturi
genetice, nu au existat la început în roca mamă a solului ci s-au format treptat, prin
transformările ce s-au produs vreme îndelungată în această parte a rocii. Toate aceste
orizonturi ale stratului de sol formează profilul solului. Spre deosebire de roca uniformă pe
toată grosimea ei, solul se caracterizează printr-un anumit profil, format din mai multe
orizonturi, adică el este diferenţiat pe verticală.
Indiferent de tipul lor, solurile sunt compuse din materie minerală şi materie organică.
Materia minerală este foarte înaintat mărunţită în particule cu dimensiuni foarte variabile.
Această materie nu este doar mărunţită, ci ea este în mare parte şi transformată din punct de
vedere chimic. Astfel, particulele de argilă, hidroxid de fier, separaţiile de carbonat de calciu
nu există în cele mai multe dintre rocile pietroase pe care se formează solul. Materia
minerală a solului nu este uniform amestecată. Grăunţele de nisip împreună cu particulele
mărunte de praf şi de argilă formează grăunţe de sol mai mari. Această grupare a particulelor
ce alcătuiesc solul se numeşte structură.
Materia organică este alcătuită în principal din humus. Humusul lipseşte atât din roca
pietroasă cât şi din cea pământoasă. Humusul este cel care conferăsolului fertilitatea,
asigurând materiile hrănitoare pentru plante. De asemenea el este liantul care contribuie la
aglomerarea particulelor minerale. Fiind colorat brun-închis el îi dă solului culoarea închisă.
Materia minerală împreună cu cea organică au o aşezare afânată, cu goluri şi canale, cu pori
largi între grăunţe şi cu pori fini, denumiţi capilari în înteriorul grăunţelor. Din acest motiv
solul este moale, permiţând dezvoltarea rădăcinilor plantelor. De asemenea
această structură permite pătrunderea aerului şi a apei, iar porii capilari permit în plus şi
reţinerea apei.
În sol pe lângă materia minerală şi cea organică îşi mai desfăşoară activitatea o
multitudine de organisme vii cum ar fi bacteriile, ciupercile, algele, nevertebratele, etc. Pentru
a putea trăi şi pentru a-şi asigura necesarul de hrană, aceste organisme prelucrează neîncetat
materia solului, transformând-o în cea mai mare parte în materie hrănitoare pentru plante. În
concluzie, spre deosebire de roci, care se pot păstra neschimbate mii de ani, solul este plin de
viaţă, aflându-se într-un continuu proces de transformare.
Formarea solului depinde de în foarte mare măsură de natura rocii mamă, aşa cum s-a
arătat deja în paragraful precedent.
Formarea solului pe rocile pietroase debutează cu alterarea acestora în contact cu
aerul şi apa. Încălzirea şi răcirea alternativă a rocii la suprafaţă, împreunăcu îngheţul şi
dezgheţul apei aflate în porii acesteia, produce în materia minerală rigidă tensiuni, dilatări şi
contractări, alcăror efect acumulat este dezagregarea superficială a rocii, sfărâmarea,
mărunţirea şi afânarea materiei ei minerale.
Materia minerală din aceste pojghiţe afânate şi de pe
Figura 1-2. Mineral cu
suprafaţa rigidă a rocii este continuu atacată şi transformată prin
pojghiţă de alterare.
acţiunea apei, a bioxidului de carbon şi a oxigenului din atmosferă,
combinată cu aceea a păturii vegetale de alge, licheni, bacterii şi alte microorganisme.
Acţiunea acestei populaţii vegetale este foarte puternică: prin activitatea ei se degajă mult
bioxid de carbon şi se secretă diferite substanţe cu caracter acid, care au puterea de a ataca şi
transforma materia minerală a rocii.
Apa încărcată cu asemenea substanţe devine un agent cu putere mult mai mare în
atacarea rocii. Filamentele ciupercilor şi ale lichenilor pătrund în porii rocilor unde prin
secreţiile lor acide grăbesc transformările materiei minerale.
De asemenea bacteriile, ciupercile şi algele acţionează asupra feldspaţilor, micelor şi a
altor minerale constituente ale rocilor reţinându-şi elementele necesareşi grăbind astfel
dezagregarea acestora sau transformarea lor. Se apreciază că transformarea feldspaţilor,
micelor şi a altor minerale în argilă se datorează într-o măsură importantă acţiunii
microorganismelor. Totalitatea proceselor de transformare a compoziţiei materiei minerale a
rocilor, sub acţiunea factorului biologic, poartădenumire de alterare biologică. La aceste
procese, se adaugă formarea continuă de materie organică şi acumularea de substanţe nutritive
în corpul organismelor şi a microorganismelor vegetale şi animale, formarea şi acumularea de
humus, prin transformarea materiei organice moarte, şi acumularea de azot din atmosferă, prin
acţiunea anumitor organisme vegetale.
Cu timpul, la suprafaţa rocilor pietroase se creează condiţii tot mai bune pentru viaţa
plantelor. Bacteriile au pregătit locul pentru alge, ciuperci şi licheni, iar acestea, prin uşoara
îngroşare şi îmbogăţire a pojghiţei de alterare pregătesc locul pentru instalarea muşchilor. Sub
păturile de muşchi se află un strat de sol mai grosşi mai bogat în humus, dovadă că procesul
de formare a solului continuă sub covorul de muşchi. Treptat, printre muşchi se instalează tot
mai multe plante cum ar fi ierburile, afinul, etc. Aceste plante formează o ţesătură deasă de
rădăcini care împânzesc un strat pământos brun sau negru, gros de până la 15 ÷ 20 cm. Acest
sol este prea subţire însă pentru a permite dezvoltarea vegetaţiei arborescente. Acolo unde
roca masivă nu a fost înainte mărunţită în pietre şi pietriuri tot mai mărunte, procesul de
formare a solului înaintează foarte încet. Atât apa, aerul, cât şi rădăcinile plantelor pătrund
foarte greu şi prea puţin în roca masivă.
Atunci când roca s-a sfărâmat în prealabil, formând depozite de pietriş, se va forma un
strat de sol mai gros, uneori de peste un metru. În stratul de pietrişatacul asupra rocii mamă se
produce pe o mare adâncime şi pe o foarte mare suprafaţă, prin toţi factorii atmosferici şi
biologici. Acest atac pe un front atât de larg produce efecte incomparabil mai mari decât
atunci când factorii de formare a solului acţionează la suprafaţa unei roci compacte. În acest
sol apa şi aerul precum şi rădăcinile plantelor pătrund mult mai uşor în adâncime, printre
pietre.
Prin urmare, pentru ca formarea solului să poată înainta destul de repede şi să rezulte
soluri groase, este necesar în prealabil rocile masive, tari, să sufere procesul de dezagregare
mecanică. Aceste fragmente trebuie apoi să se poată depune şi acumula în strate cât mai
groase pe locuri orizontale sau nu prea înclinate. Cu cât aceste depozite de dezagregare sunt
mai grase şi conţin mai multe fragmente mărunte şi fine, cu atât procesul de formare al solului
se produce în condiţii mai bune şi înaintează mai repede. În aceste depozite, apa pătrunde în
adâncime unde este bine reţinută. Ea este cu atât mai bine reţinută cu cât dezagregarea şi
alterarea materiei minerale înaintează mai mult.
Prin dezagregarea rocilor masive şi prin transportul şi depunerea fragmentelor
rezultate se formează deopozite sedimentare, pregătindu-se condiţiile pentru formarea solului.
Cu cât rocile mamă sunt depozite sedimentare mai moi, afânate şi poroase formate din
nisipuri şi mâluri fine, cu atât solurile care se formează sunt mai bune.
Cu cât ierburile şi alte plante cresc mai viguros, în densitate mai mare şi de mai mult
timp pe un sol oarecare, cu atât acesta este mai îmbogăţit în humus şi substanţe nutritive, mai
bine structurat şi cu un profil mai bine diferenţiat în orizonturi. Plantele şi microorganismele
împreună cu animalele care trăiesc în sol reprezintăfactorul biologic de formare a solului.
Numai acolo unde apare şi acţionează acest factor se petrec procesele prin care roca mamă se
transformă în sol. Astfel, plantele prin mulţimea lor de rădăcini, extrag din apa care umezeşte
particulele de rocă şi de pe suprafeţele acestora substanţele nutritive necesare vieţii lor. Unele
microorganisme, bacteriile fixatoare de azot, absorb şi fixează în corpul lor azot din
atmosferă. După moartea plantelor, la suprafaţa pământului şi în stratul superior al acestuia
rămân cantităţi însemnate de tulpini şi rădăcini moarte. De asemenea, după moartea
microorganismelor şi a animalelor mai mari din sol rămâne materia organică moartă în locul
în care acestea au trăit în pământ. Aceste resturi sunt prelucrate de către microorganisme şi
alte animale. O parte din ele sunt descompuse complet până la bioxid de carbon, apă şi săruri
minerale, iar o altă parte sunt transformate în humus. Astfel se acumulează treptat humus şi
substanţe nutritive uşor accesibile plantelor, care cresc tot mai bine şi îmbogăţesc tot mai mult
solul tânăr în humus şi în substanţe nutritive.
Putem spune deci, că pe lângă circuitul geologic al materiei mai are loc şi un circuit
biologic al ei: plantele şi microorganismele absorb substanţele nutritive din materia solului şi
a rocii mamă şi în parte din aer. Aceste substanţe sunt fixate temporar în corpul lor şi apoi
sunt eliberate de către microorganisme, prin descompunerea materiei organice moarte, la
suprafaţa solului şi în interiorul acestuia, spre a fi din nou absorbite de către plante şi animale.
Prin suprapunerea efectelor celor două circuite rezultă solul.
Prin acţiunea combinată a rădăcinilor, a humusului, a diferitelor materii minerale, a
viermilor şi a altor organisme din sol, se formează treptat structura grăunţoasă şi reţeaua
complicată de pori fini şi canale capilare.
În decursul miilor de ani, apa, bioxidul de carbon, substanţele acide secretate de
rădăcilnile plantelor şi cele aflate în humus, împreună cu microorganismele, atacă şi
transformă neîncetat materia minerală a rocii mamă. Astfel se formează materii mai uşor sau
mai greu solubile în apă (acizi, baze săruri), material pământos fin (argilă, hidroxid de fier) în
timp ce partea nealterată, cuarţul, rămâne sub formă de nisip şi praf. Sub acţiunea curenţilor
de apă rezultaţi în urma ploilor, unele dintre materialele nou formate coboară la diferite
adâncimi în sol. Unele dintre ele, cum ar fi sărurile uşor solubile, bicarbonatul de calciu,
Ca(HCO3)2, etc. pot fi spălate în întregime din stratul de sol, în timp ce alte materii cum ar fi
argila, hidroxidul de fier, etc. rămân pe loc sau se deplasează foarte puţin în unele cazuri sau
mai mult în altele. În perioadele secetoase, în sol se produc curenţi ascendenţi de apă, prin
care sărurile uşor solubile, bicarbonatul de calciu se pot ridica mai mult sau mai puţin în
profilul solului. Uneori sărurile solubile ajung şi se depun chiar la suprafaţa solului. Prin
deplasarea acestor substanţe rezultă în stratul sol diferite zone de îndepărtare (eluvionare) şi
de acumulare (iluvionare) de materii denumite orizonturi genetice.
Aceste procese multiple de dezagregare, alterare, acumulare de humus şi substanţe
nutritive, migrare şi acumulare a materiilor, structurare, formare de microşi macropori sunt cu
atât mai înaintate cu cât timpul de când au început este mai lung, formarea solului fiind deci
strâns condiţionată de timp.
Formarea solului este un lanţ lung de procese biologice şi geochimice care se
întrepătrund şi se îmbină între ele dând naştere unui complex şi continuu proces
biogeochimic. Acest proces are loc la contactul a trei geosfere: atmosfera, litosfera şi
biosfera, formând o geosferă care are caractere intermediare acestora, denumită pedosferă.
Solul nu este un amestec haotic de nisip, argilă, praf şi alte corpuri ci este un corp bine
structurat şi poros, având o serie de proprietăţi care îi conferăînsuşirea de fertilitate.
Porozitatea. În general, partea superioară a solului, cea mai bogată în humus,
prezintă o structură granulară formată din grăunţi de mărimea bobului de mazăre până la cea a
seminţei de mac. Aceşti grăunţi sunt formaţi prin aglomerarea unui număr mare de grăunţi
mai mici şi de particule individuale şi se numescglomerule. Structura solului în agregate ca
cele descrise mai sus se numeşte structură glomerulară. Atât între glomerule cât şi în
interiorul lor se găsesc numeroase spaţii libere denumite pori. Volumul total al porilor
constituie porozitatea. Spaţiile libere dintre granulele de sol rezultă prin modul de aranjare al
acestora. Nu întotdeauna granulele solului au o structură afânată şi poroasă. Deosebim astfel o
structură granulată poroasă şi o structură granulată compactă, ultima conferind solului o
calitate mult inferioară. În realitate, solul are o structură de tranziţie între aceste structuri
extreme. De asemenea organizarea structurală şi poroasă a solului este mult mai
complicată decât s-a considerat până acum. Fiecare agregat structural sau glomerulă are la
rândul său o construcţie complexă compartimentată la rândul ei prin spaţii goale mai mici. Un
astfel de agregat este format la rândul său prin reunirea altor agregate mai mici, din grăunţi de
nisip şi particule de praf. Agregatele cele mai mici sunt formate din particule de praf, argilă,
humus şi alte particule foarte fine, coagulate. Majoritatea acestor agregate mici, sau
microagregate, au un diametru sub 0,01 mm. Ele formează aşa-numita microstructură a
solului, spre deosebire de cele mai mari, care alcătuiesc macrostructura glomerulară sau
structura granulată poroasă.
Între agregatele şi
Figura 1-6. Structura poroasă complexă a unei
microagregatele din interiorul
glomerule.
unei glomerule există de
asemenea numeroşi pori, în cea mai mare parte pori capilari, de până la miimi de milimetru în
secţiune, cu forme variate şi îndreptaţi în toate direcţiile.
În mod simplificat în Figura 1-7 se prezintă o secţiune printr-un sol cu
structură granulatăporoasă în care se văd glomerulele, porii largi dintre glomerule, porii
mijlocii, precum şi mulţimea porilor capilari din interiorul glomerulelor. Porii capilari din
interiorul glomerulelor (a) la umezirea solului se umplu cu apă. Porii mijlocii din glomerule
(b) la umezirea solului se umplu pentru scurt timp cu apă, iar când aceasta se absoarbe, se
umplu cu apă. Porii capilari care se formează în locul de contact dintre glomerule (c), în solul
umed sunt aproape tot timpul plini cu apă. Porii mari (d), dintre glomerule, sunt aproape tot
timpul plini cu aer Totalitatea acestor pori, împreună cu cei formaţi de râme, rădăcini, insecte,
etc, formează porozitatea solului.
Porii solului sunt căile de pătrundere în interiorul
Figura 1-7. Tipuri de pori în sol.
lui a apei şi aerului, lăcaşşurile în care este
păstrată această apă în contact intim cu aerul şi partea solidă a materiei solului. Prin pori solul
pierde o parte din apa primită şi are loc un continuu schimb de gaze între aerul din sol şi
atmosfera exterioară apropiată. În porii solului trăiesc microorganismele, unele animale mai
mari şi se dezvoltă căutând apă şi aer rădăcinile plantelor.
Cantitativ porozitatea solului se exprimă în cm3 / 100 cm3 sol. Astfel în cazul solurilor
afânate, bine structurate, porozitatea este de 48÷ 55%, iar în cazul solurilor turboase aceasta
poate ajunge chiar până la 80%. În cazul unor soluri nisipoase, fără structură, porozitatea este
mai mică, ajungând până la 40÷ 45% din volum. Pentru ca procesele esenţiale din sol
să poată decurge în condiţii bune este necesar ca cel puţin jumătate din volumul solului să fie
ocupat de pori, iar dintre aceştia 2/3 să fie capilari. Spaţiile prea mari (de ordinul milimetrilor)
precum şi porii prea fini (sub sutimi de milimetru) crează condiţii neprielnice vieţii plantelor.
Prin spaţiile largi apa pătrunde prea repede şi se pierde în adâncime, iar solul şi rădăcinile
sunt expuse uscării. În porii mai înguşti de 0,01mm perii rădăcinilor nu pot pătrunde iar în cei
mai înguşti de 0,003mm nu pot pătrunde nici bacteriile. Cele mai bune condiţii de porozitate
se întâlnesc în solurile cu structură granulată poroasă. Solurile fără structură pot avea fie
numai pori capilari, ca în cazul solurilor argiloase, fie aproape numai pori largi, ca în cazul
solurilor nisipoase cu aşezare afânată(Figura 1-8).
Figura 1-8. Comparaţie între un sol nisipos, un sol lutos bine structurat şi un sol argilos
compact.
Permeabilitatea. Însuşirea solului de a lăsa apa să pătrundă şi să treacă prin el, în
adâncime, se numeşte permeabilitate pentru apă. Deoarece căile de infiltrare ai apei în sol
sunt porii largi, necapilari, ai solului, cu cât aceşti volumul acestor pori este mai mare, cu atât
apa se infiltrează mai uşor, permeabilitatea solului fiind mai mare. În consecinţă solurile
nisipoase au în general o permeabilitate prea mare, iar cele argiloase şi luto-argiloase, fără o
structură bună, o permeabilitate prea mică.
Fiind condiţionată de porozitate, permeabilitatea solurilor nu este aceeaşi pe
toată grosimea stratului de sol. La cea mai mare parte dintre soluri ea este mai mare în
orizontul cu humus şi scade cu adâncimea, mai ales în solurile cu orizont mijlociu mai bogat
în argilă. Când sub orizontul cu humus textura solului este mai nisipoasă sau solul conţine
mult pietriş, permeabilitatea este mai mare în această parte a stratului de sol. Solurile
nisipoase şi nisipurile au în general o permeabilitate destul de uniformă pe toată grosimea lor.
Adeseori, prezenţa unui strat mai compact, bogat în argilă sau în hidroxizi de fier,
micşorează permeabilitatea în zona respectivă a solului şi face posibilă reţinerea mai bună a
apei în solurile nisipoase.
Permeabilitatea unui sol bun nu trebuie să fie nici prea mare, nici prea mică. Solul
trebuie să primească destul de uşor apa, s-o lase să se infiltreze lent, dar nu în măsură prea
mare, reţinând atât cât este necesar plantelor.
Capacitatea pentru apă a solului. Pentru a permite aprovizionarea plantelor cu apa
de care au nevoie, este necesar ca solul să aibă permanenet rezerve însemnate de apă.
Capacitatea solului de a-i forma o rezervă proprie din apa pe care o primeşte se numeşte
capacitatea de reţinere a solului. Cantitatea de apăreţinută în sol exprimată în g / 100g sol sau
g / 100cm3 sol se numeşte capacitatea pentru apă a solului.
Apa din ploi, din topirea zăpezilor, din irigaţii, etc. pătrunde în sol şi
datorită permeabilităţii acestuia este reţinută în măsură mai mare sau mai, mică sub formăde
pelicule ce îmbracă particulele precum şi în porii capilari. Apa din porii capilari largi este
însă mai mobilă şi se infiltrează lent în adâncime, astfel încât solul va conţine o cantitate de
apă mai mică decât cea pe care a conţinut-o imediat după încetarea ploii. Această cantitate de
apă se numeşte capacitate de câmp a solului (CC). Capacitatea de câmp este diferită de la un
sol la altul, fiind mai mică în solurile nisipoase, bogate în pori largi şi crescând pe masura
îmbogăţirii solurilor în particule de argilă şi humus şi în pori capilari fini. De exemplu, solul
nisipos are o capacitate de câmp de 8%, solul lutos uşor 21% iar cel luto-argilos aproape 30%.
În lipsa ploilor cantitatea de apă pe care acesta o conţine scade treptat. Plantelor le este
din ce în ce mai greu să-şi asigure necesarul de apă. După ce apa uşor mobilă din capilare s-a
consumat, circulaţia apei devine foarte înceată. Plantele se aprovizionează cu apă din capilare
fără legătură între ele şi din peliculele ce îmbracă particulele de sol. La un moment dat,
datorită lipsei de apă apare fenomenul de ofilire. Cantitatea de apă care se află în sol în acest
moment se numeşteumiditate de ofilire sau coeficient de ofilire.
După ofilire, planta absoarbe extrem de greu puţina apă care se mai găseşte legată sub
formă de pelicule extrem de subţiri în jurul particulelor de sol şi pe aceea din jurul punctelor
de contact dintre particulele vecine de sol, până când nu mai rămâne decât apa rigid legată,
respectiv apa higroscopică. În acest moment, din lipsă de apă, planta se usucă. Cantitatea de
apă care mai rămâne în sol în momentul uscării plantelor se numeşte rezerva moartă de
apă a solului.
Rezerva de apă folosibilă a solului, care asigură plantelor o viaţă normală, este cel
mult diferenţa dintre capacitatea de câmp şi umiditatea de ofilire. De exemplu,
dacă capacitatea de câmp a solului este 22% şi umiditatea de ofilire este 9%, atunci cantitatea
de apă acesibilă plantelor este de 22–9=13%. Aceastăcantitate de apă poate fi
numită capacitate de apă utilă. Doar circa 50% din această apă este uşor acesibilă plantelor
asigurând acestora o creştere normală. Sub această valoare creşterile vegetative sunt
împiedicate, apărând până la urmă primele semne de ofilire. Când această cantitate de apă se
reduce sub 15÷ 20%, plantele se ofilesc tot mai mult până se ajunge la ofilirea permanentă.
Capilaritatea. Capilaritatea este capacitatea solului de a permite apei subterane să se
ridice prin porii săi către straturile superficiale. Capilaritatea se găseşte într-un raport invers
cu permeabilitatea. Cu cât permeabilitatea unui sol este mai mare, cu atât are o capilaritate
mai redusă. Capilaritatea este dependentă în primul rând de porozitatea solului. În cazul
solurilor cu o porozitate mică, cum ar fi cele nisipoase, timpul de ridicare al apei este scurt, de
ordinul minutelor şi nivelul de înălţime este redus (0,3 ÷ 0,5m). În cazul solurilor cu
porozitate mare, cum ar fi argila, timpul de ridicare este îndelungat, de ordinul orelor şi
nivelul de înălţime este mare (1,5 ÷ 2m).
Capilaritatea este o proprietate importantă pentru salubritatea construcţiilor. Cu cât
solul are o capilaritate mai mare, cu atât apa subterană se poate ridica mai mult în porii
acestuia şi apoi trece în porii materialelor de construcţie, provocând igrasia construcţiilor. De
asemenea, capilaritatea solului are importanţă şi în amplasarea corectă a platformelor de
depozitare a deşeurilor, puţurilor absorbante, latrinelor, etc. care cu uşurinţă pot să polueze
apa cu care vin în contact.
ţinând cont de porozitatea, permeabilitatea şi capilaritatea solului, se pot delimita în
sol mai multe straturi succesive ale apei.
−zona de evapoare, este cea mai superficială şi care este permanent supusă fluctuaţiilor
determinate de variaţiile de temperatură ale atmosferei;
Figura 1-9. Capilaritatea −zona de filtrare, care este străbătută de apă în timp ce
solului. diversele impurităţi sunt reţinute. Ea are un rol deosebit de
important în protecţia calităţii apelor subterane;
−zona de capilaritate, este zona în care apa subterană se ridică în porii solului, menţinând o
continuă stare de îmbibaţie;
−zona apei propriu-zisă sau a stratului purtător de apă cu o grosime variabilă şi care
reprezintă de fapt pânza freatică. Sub această zonă se găseşte stratul de sol impermeabil.
− Apa din sol are un rol important, pe lângă întreţinerea vegetaţiei şi în diversele procese
biologice şi biochimice care se petrec în sol.
Permeabilitatea pentru aer. Permeabilitatea pentru aer a solului depinde de mărimea
porilor şi nu de volumul total al acestora. În acest sens solurile formate din particule mari ca
pietrişul şi nisipul sunt foarte permeabile pentru aer, deşi porozitatea lor este redusă.
Cu cât solul conţine o cantitate mai mare de aer, cu atât procesele biologice care se
petrec în sol sunt mai active şi cu atât solul este mai salubru. Cantitatea de aer din sol mai
depinde şi de presiunea atmosferică ca şi de cantitatea şi mişcarea apei subterane.
În general, ca urmare a proceselor biologice şi biochimice care se petrec în sol şi în
primul rând de descompunere a substanţelor organice, calitatea aerului teluric este diferită de
cea a aerului atmosferic, procentul de oxigen fiind mai scăzut, iar cel de bioxid de carbon mai
ridicat. Tot ca urmare a descompunerii substanţelor organice, în compoziţia aerului din sol pot
apărea şi alte gaze cum ar fi amoniacul, hidrogenul sulfurat, metanul şi altele. Cu cât
compoziţia aerului teluric este mai apropiată de cea a aerului atmosferic, cu atât solul este mai
curat, adică mai corespunzător din punct de vedere igienic. De altfel între aerul teluric şi cel
atmosferic există un permanent schimb determinat mai ales de temperatura de la suprafaţa
solului.
În solurile insuficient aerisite, resturile resturile organice se descompun greu, iar
formarea nitraţilor şi alte procese de oxidare necesare nu mai au loc. Din contră, nitraţii sunt
transformaţi în compuşi mai puţin oxidaţi iar alte substanţe oxidate, cum ar fi hidroxidul feric
îşi pierd o parte din oxigenul lor, putând deveni chiar toxice pentru plante.
Schimbul de gaze între sol şi atmosferă se face activ prin porii largi, care sunt
folosiţi şi drept cale de acces a apei în sol. Aerul atmosferic fiind în general mai uscat decât
cel din sol, pătrunderea lui în interiorul solului cauzează o oarecare pierdere a apei din sol prin
saturarea lui cu vapori de apă. Pierderea devine importantăatunci când solul este brăzdat de
crăpături largi sau când se fac arături pe timp secetos şi vântul uscat pătrunde printre bulgării
de pământ.
Cantitatea de aer dintr-un anumit tip de sol variază mult de-a lungul anului, din cauza
umezirii diferite a solului. În perioadele umede, când porii sunt în mare parte plini cu apă,
volumul de aer este mai redus decât în perioadele uscate, când capilarele sunt în mare parte
golite de aer
Eliminarea aerului şi înlocuirea sa cu apă din porii solului are un efect nefavorabil
asupra gradului de salubritate a solului. În absenţa aerului procesele biologice sunt încetinite,
iar solul este considerat insalubru. Solurile prea umede, cum sunt cele mlăştinoase, conţin
întotdeauna multă apă, ele fiind insuficient aerisite. Solurile prea argiloase lipsite de o
bună structură şi îndesate au puţini pori largi, capilarele lor fiind pline cu apă mai ales în
perioadele umede. În asemenea soluri primenirea aerului se face foarte greu. De aceea în ele
oxidările sunt slabe, predominând în schimb fenomenul de reducere a compuşilor cu oxigen.
Asemenea soluri sunt nesănătoase şi în ele rădăcinile celor mai multe grupe de plante şi cele
mai multe grupe de microorganisme suferă, sufocându-se.
Aerisirea prea puternică, cum ar fi în cazul solurilor nisipoase, de asemenea nu este
bună, deoarece în acest caz solurile pierd prea multă apă iar materia organică se descompune
prea repede, rezultând prea puţin humus.
Capacitatea de schimb a solului. Una din însuşirile de bază ale solului, de care
dipinde fertilitatea lui, este aceea de a reţine şi lega pe suprafeţele particulelor lui foarte fine
(argilă, humus) substanţe nutritive precum şi alte elemente aflate în faza apoasă. De exemplu,
la trecerea unei soluţii de NH4Cl peste o probă de sol, în funcţie de conţinutul de humus şi de
argilă, o cantitate mai mare sau mai mică de amoniu va fi reţinută de către acesta. În schimb,
în soluţie vor apare o serie de elemente cum ar fi: calciu, magneziu, potasiu, sodiu sau ioni
hidroniu. Fenomenul care a avut loc este similar cu cel care are loc pe suprafaţa unui
schimbător de ioni, şi anume solul a extras din soluţia apoasă o parte din ionii de amoniu
cedându-i în schib alţi ioni. În concluzie, solul are însuşirea de a atrage şi reţine diferiţi ioni
sau substanţe dintr-o soluţie cu care vine în contact. Proprietatea solului de a reţine şi lega în
acest mod diferite substanţe se numeşte capacitate de adsorbţie. Întrucât adsorbţia unor
substanţe se face în schimbul altora care sunt cedate de sol soluţiei, în mod obişnuit se
vorbeşte despre capacitatea de schimb a solului.
La acest proces, de importanţă vitală pentru
Figura 1-10. Schimbul de ioni în sol.
sol, nu participă întreaga materie a solului, ci numai
acea parte formatădin particule foarte fine, denumită complexul argilo-humic al solului
împreună cu soluţia care umezeşte solul. Acest complex format din particule de argilă, humus,
hidroxid de fier precum şi alte substanţe coloidale care are proprietatea de a adsorbi diferite
substanţe din soluţie, mai este denumit şi complexul adsorbtiv al solului.
Acest complex adsorbtiv leagă în acelaşi timp bazele cum ar fi ionii de calciu,
magneziu, potasiu, amoniu, fier, aluminiu, şi acizii, în special acidul fosforic, respectiv ionul .
Bazele adsorbite pe suprafeţele particulelor complexului adsorbativ al solului care au
însuşirea de a fi schimbate cu alte baze din soluţie au fost denumite baze de schimb.
Mecanismul schimbului ionic ce are loc la suprafaţa complexului adsorbativ al solului este
redat schematic în Figura 1-10.
Adsorbţia şi schimbul de substanţe în sol sunt procese de o importanţă esenţială pentru
nutriţia plantelor şi implicit pentru fertilitatea solului. Dacă solul nu ar avea capacitatea de a
lega substanţele nutritive acestea s-ar pierde în cea mai mare parte treptat, o dată cu apa ce se
infiltrează în adâncime. Capacitatea solului de a adsorbi substanţele nutritive îl fereşte de
sărăcirea prin spălare naturală şi asigură acumularea de rezerve nutritive uşor accesibile
plantelor. Complexul adsorbtiv al solului îndeplineşte şi funcţia de regulator al concentraţiei
soluţiei din sol, din care plantele îşi extrag cea mai mare parte a hranei lor.
Dacă această concentraţie ar varia, plantele ar avea de suferit. De asemenea complexul
adsorbtiv reglează şi compoziţia soluţiei astfel încât plantele să poată găsi toate elementele
nutritive necesare, în concentraţia potrivită nevoilor lor. Dintre sărurile nutritive, numai
azotaţii datorită marii lor solubilităţi în apă nu pot fi reţinuţi decât foarte slab, chiar şi de către
solurile cu o mare capacitate de reţinere.
Deoarece funcţia principală de legare aparţine în special complexului argilo-humic al
solului, este evident că solurile bogate într-un asemenea complex pot fi bogate în substanţe
nutritive, pot reţine bine îngrăşămintele şi îşi pot regla bine concentraţia soluţiei. Solurile
nisipoase, sărace în complex argilo-humic au o foarte slabă capacitate de reţinere a
substanţelor nutritive şi de reglare a concentraţiei soluţiei. Din acest motiv ele sunt soluri
sărace şi în general expuse a pierde uşor îngrăşămintele ce le-au fost furnizate. În timpul
perioadelor secetoase, dacă sunt tratate cu îngrăşăminte, ele nu pot reţine excesul de substanţe
nutritive, acestea rămânând în soluţia solului care devine astfel prea concentrată, fiind
dăunătoare plantelor. Din acest motiv, pe aceste soluri îngrăşămintele trebuie dozate în
cantităţi mici, repetate la anumite intervale de timp.
Alt mod de reţinere a substanţelor nutritive şi a altor substanţe în sol este acela bazat
pe formarea de compuşi insolubili, prin reacţii chimice dintre substanţe. De exemplu, fosfaţii
solubili cum ar fi fosfatul de sodiu şi cel de potasiu, în prezenţa carbonatului sau sulfatului de
calciu, reacţionează chimic cu aceşti compuşi formând fosfatul tricalcic insolubil. Prin acest
fel de legare chimică, unele substanţe uşor solubile în apa solului sunt ferite de a fi pierdute
prin spălare în adâncime şi se solubilizează treptat în soluţia solului, prin transformarea lor
lentă, sub acţiunea microorganismelor, în compuşi mai solubili.
Numeroase săruri solubile (azotaţi, cloruri, sulfaţi), acizi, baze şi alte substanţe, sunt
reţinute de complexul solului prin simpla lor acumulare în peliculele de apădin jurul
particulelor. Substanţele astfel reţinute nu intră în reacţie chimică sau fizico-chimică cu partea
solidă a solului, fenomenul reţinerii fiind pur fizic. Din acest motiv, însuşirea solului de a
reţine în acest mod substanţele se numeşte capacitate de adsorbţie fizică.
Microorganismele şi rădăcinile plantelor adsorb în corpul lor substanţele nutritive
împiedicând pierderea lor din sol prin fenomenul de spălare. După moartea acestora,
substanţele sunt eliberate în diferite forme, pentru a fi apoi fixate în sol prin unul din modurile
de mai sus. Reţinerea pe cale biologică a substanţelor este caracteristică numai solului, ea
lipsind la roci. Datorită reţinerii selective a substanţelor nutritive, prin factorul biologic,
cantităţi foarte mari de substanţe sunt smulse circuitului geologic şi se acumulează treptat în
sol, prin intrarea lor în circuitul biologic. Acest tip de acumulare de substanţe în sol se numete
acumulare biogenă.
Această însuire a solului este deosebit de importantă din punct de vedere al igienei
solului deoarece şi numeroase substanţe nocive, cum ar fi ionii metalelor grele, izotopii
radioactivi, pesticidele şi alte substanţe organice toxice sunt reţinute şi acumulate în sol în
acelaşi moduri.
Reacţia solului (aciditatea). Numeroase soluri din regiunile umede şi răcoroase, mai
ales din păduri, au un deficit de săruri şi baze faţă de acizii humici şi de alţi acizi organici pe
care-i conţin. Din acest motiv, particulele complexului solului sunt insuficient saturate cu
baze (ale calciului, magneziului. potasiului, sodiului) sunt încărcate cu mari cantităţi de ioni
de hidrogen şi aluminiu. Despre asemenea soluri, cu acizi nesaturaţi se spune că sunt soluri
acide. Soluţia lor naturală este de asemenea acidă.
Unele soluri au o aciditate mai slabă altele mai accentuată. Cele mai acide soluri sunt
acelea din turbării şi din pădurile de molid, cu afini şi anumiţi muşchi în covorul vegetal.
Având un deficit de baze şi săruri, iar humusul lor nesaturat împiedicând formarea unei bune
structuri şi înlesnind spălarea uşoară a substanţelor nutritive, solurile acide sunt în general
sărace şi anume, cu atât mai sărace cu cât sunt mai acide. Adeseori, aceste soluri au un strat
gros de materie organică moartăcare nu transformă activ în humus şi în care substanţele
nutritive rămân mult timp blocate, scoase din circuitul biologic.
Alte soluri au, din contră, un exces de săruri cum ar fi carbonatul de calciu şi de
magneziu la care se adaugă în sărături şi în alte soluri înrudite diferite săruri solubile cum ar fi
cloruri, sulfaţi sau carbonaţi de sodiu. Complexul adsorbtiv al acestor soluri este complet
saturat în baze, iar în sărături şi în unele soluri înrudite, proporţia de sodiu este prea mare
faţă de normal. Asemenea soluri, a căror soluţie naturală este bazică, se numesc soluri
alcaline. Sunt considerate soluri slab alcaline acele soluri care conţin în stratul cu humus
carbonat de calciu şi puternic alcaline acelea care conţin pe lângă carbonat de calciu şi alte
săruri, iar în complexul lor sodiul depăşeşte 5% din totalul bazelor adsorbite.
Între solurile acide şi cele alcaline se
Figura 1-11. Clasificarea solurilor după pH-
situează solurile neutre. Aceste soluri nu
ul.
conţin decât cel mult urme de carbonat de
calciu în orizontul cu humus, au acizii humuci neutralizaţi în cea mai mare parte cu calciu şi
magneziu, iar complexul lor adsorbtiv este practic în întregime saturat cu baze, în care
predomină categoric cea de calciu.
Caracterul acid, neutru sau alcalin, adică reacţia solului, prezintă o însemnătate
deosebită pentru fertilitatea sa, respectiv pentru relaţiile lui cu viaţa plantelor. Unele plante nu
pot suporta o aciditate puternică, iar cele mai multe nu pot suporta o alcalinitate prea mare.
Alte plante, în schimb, sunt mai adaptate pentru un sol acid sau alcalin. Clasificarea solurilor
după reacţia lor, exprimată prin valoarea pH-ului, este prezentată în Figura 1-11.
La o cercetare sumară, cu ochiul liber, solul pare a fi lipsit de viaţă, cu excepţia unor
insecte care îşi desfăşoară activitatea la suprafaţa sa. Dacă pătrundem mai atent în intimitatea
solului, prin îndepărtarea stratelor superficialede la suprafaţă, vom descoperi o multitudine de
vietăţi, multe dintre ele microscopice. Astfel, în cazul unui sol de pădure, dacă îndepărtăm
litiera, adică stratul de frunze moarte şi nedescompuse încă, vom descoperi o mulţime de
gândaci şi alte insecte, miriapode, păianjeni, melci minusculi, etc. Melcii se hrănesc noaptea
cu lichenii de scorţa copacilor sau rod pălăriile ciupercilor. Melcii la rândul lor sunt prada
preferată a miriapodelor, răpitorii acestei mici lumi. La adâncime mai mare în sol vom
observa găurile făcute de diferite râme, care au un rol foarte important în fertilizarea solurilor.
Prin tubul digestiv al râmelor trece anual o cantitate impresionantă de pământ şi resturi
organice şi se produce o amestecare foarte fină a părţilor minerale şi a celor organice. Tot în
sol mai vieţuiesc o mulţime de viermişori şi gândaci, unii aşa de mici încât nu se pot vedea
decât cu lupa. De asemenea mai putem observa acarieni (păianjeni) diferiţi coloraţi şi o
mulţime de omizi şi larve de insecte. Toate aceste vietăţi rod şi mărunţesc zi şi noapte
resturile de plante şi animale ajunse în sol. În afară de vietăţile care se văd cu ochiul liber în
sol mai trăiesc şi un număr imens de animale şi plante microscopice. Din acest exemplu se
poate trage concluzia că solul este deosebit de complex, el fiind mediu de viaţă pentru
numeroase organisme, între care există o relaţie şi un echilibru bine definite.
Microorganismele din sol. În sol trăiesc o multitudine de microorganisme, dintre care
menţionăm: bacteriile, ciupercile şi actinomycetele.
Bacteriile. Bacteriile care populează solul nu fac parte dintre acele bacterii care sunt
agenţi patogeni, decât cu excepţii neînsemnate. Aceste bacterii au o importanţă foarte mare,
fără ele formele de viaţă superioară neputând practic să existe.
Numărul bacterilor din sol este enorm de mare, mai ales în solurile fertile, bogate,
unde se pot afla mai multe miliarde într-un singur gram de sol. Cu adâncimea, numărul
bacterilor scade în general rapid, dar ele pot fi întâlnite chiar şi la adâncimi de peste 2 m.
Cu toate că sunt unele dintre cele mai primitive organisme, totuşi în celulele lor au loc
procese biochimice dintre cele mai complexe. Una dintre cele mai importante caracteristici ale
bacterilor o constituie viteza lor uluitoare de înmulţire. Viteza lor mare de înmulţire se
bazează atât pe modul simplu în care acesta decurge, prin divizare, cât şi prin timpul foarte
surt necesar unei bacterii “nou născute” să devină la rândul ei “bacterie mamă”. Viteza de
înmulţire se exprimă prin timpul necesar pentru dublarea numărului de bacterii. Acest timp
poate ajunge la unele bacterii şi la o jumătate de oră. În general, bacteriile patogene au o
viteză de înmulţire mai mare. Cu toate că viteza mare de înmulţire poate duce teoretic la o
creştere foarte mare a populaţiilor de bacterii (într-o săptămână urmaşii unei singure bacterii
ar putea acoperi suprafaţa planetei cu un strat de bacterii gros de 1 m), în natură nu se
realizează niciodată condiţiile favorabile unui astfel de fenomen. Totuşi, o populaţie
bacteriană poate să se înmulţească enorm, când găseşte condiţii favorabile, iar acest fapt
explică atât dezvoltarea fulgerătoare a marilor epidemii cât şi amploarea proceselor pe care
bacteriile le pot iniţia în sol.
Bacterii heterotrofe şi bacterii autotrofe. Pentru marea majoritate a bacterii-lor din sol,
sursa principală de hrană o constituie materia organică moartă a solului. Acest mod de hrănire
se numeşte “heterotrofism” deoarece folosesc ca hrană de bază substanţe formate iniţial de
alte organisme. Unele bacterii au un pigment înrudit cu clorofila şi modul lor de hrănire este
înrudit cu cel al plantelor superioare. Aceste bacterii, captează energia luminoasă şi cu
ajutorul pigmentului lor o folosesc pentru a construi substanţe organice pornind de substanţe
simple pe care le găsesc în sol şi în aer (apă, săruri minerale şi bioxid de carbon). Acest mod
de hrănire se numeşte “autotrofism”. Majoritatea bacterilor autotrofe nu
posedă însă această bacterioclorofilă, trebuind să îşi găseacă altă sursă de energie decât cea a
luminii pentru asimilarea bioxidului de carbon şi formarea substanţelor celulei, bogate în
calorii. Această energie le vine din oxidarea unor compuşi anorganici şi acest proces
poartă denumirea de chimiosinteză, spre deosebire de fotosinteza organismelor cu clorofilă.
Bacterile chemiosintetizante nu sunt prea numeroase în sol, dar au un rol de seamă în unele
procese importante, cum ar fi oxidarea amoniacului şi azotiţilor la azotaţi, oxidarea sulfului,
etc.
Unele grupe de bacterii posedă o însuşire aproape unică şi anume au posibilitatea de a-
şi satisface nevoile de azot din azotul atmosferic. După cum se ştie, fiecare organism are
nevoie de azot, element ce intră în compoziţia materiei de bază a organismelor vii. De
asemenea se tie că 79% din atmosfera terestră este compusă din azot. Acest azot nu este
însă folositor plantelor sau animalelor, deoarece acestea nu au posibilitatea să-l asimileze.
Doar unele bacterii cum ar fi bacterile fixatoare de azot au posibilitatea de a-şi satisface
nevoile de azot pornind direct de la azotul atmosferic. Prin faptul că pot transforma azotul
atmosferic gazos în materie celulară, se poate spune că într-adevăr ele aduc acest preţios
element din aer în sol. Se apreciază că cea mai mare parte a azotului care se găseşte sub
diferite forme în sol, a ajuns acolo iniţial prin acest proces biologic.
Bacterii aerobe şi bacterii anaerobe. O altă particularitate a multor bacterii,
foartă importantă pentru viaţa solului, este aceea că ele sunt capabile să se dezvolte absolut
normal fără oxigen liber, gazos, adică în condiţii de anaerobioză. Unele dintre bacterii nu
renunţă cu totul la acest element, pe care îl iau din diferiţi compuşi chimici care-l conţin sub
formă legată. Alte bacterii, nu numai că se pot dispensa de acest element, dar prezenţa lui le
poate provoca chiar şi moartea. Aceste bacterii au un rol foarte important în stratele mai
adânci ale solului, în care nu mai pătrunde aerul, dar care nu pot fi considerate moarte
deoarece în ele se desfăşoară încă numeroase procese caracteristice pentru viaţa solului.
Procesele anaerobe se desfăşoară însă şi în stratele de la suprafaţa solului în interiorul
agregatelor sau granulelor de sol denumite glomerule. Aceste procese sunt foarte importante
pentru fertilitatea solului, deoarece în urma lor iau naştere formele cele mai valoroase de
humus.
Bacteriile care îşi desfăşoară activitatea biologică în prezenţa oxigenului din aer sunt
denumite bacterii aerobe. Aceste bacterii în absenţa oxigenului mor.
Ciupercile. Ciupercile constituie o altă categorie de microorganisme care se
dezvoltă în sol. Aceste ciuperci au dimensiuni mai mari decât ale bacteriilor, au un aspect de
fire subţiri şi ramificate şi se găsesc într-un număr de câteva sute de mii într-un gram de sol.
La majoritatea acestor ciuperci corpul constă din filamente subţiri care se pot compara cu
partea vegetativă a plantelor superioare. De asemenea, majoritatea ciupercilor posedă şi
organe de reproducere, care au fructificaţii de diferite forme şi culori, care în cazul
mucegaiurilor se pot observa şi cu ochiul liber. Multe dintre aceste fructificaţii sunt asexuate,
adică nu se formează printr-un proces de contopire a două celule diferenţiate din punct de
vedere sexual.
Ciupercile sunt organisme heterotrofe, care au nevoie pentru hrana lor de materie
organică şi în marea lor majoritate sunt strict aerobe.
Unele ciuperci pot elimina anumite substanţe cu o structură foarte complicată, toxice
pentru alte microorganisme, în special bacterii, denumite antibiotice.
Actinomycetele. Sunt organisme care au forma unor filamente, mult mai subţiri decât
ale ciupercilor. Pe alocuri ele se fragmentează dând naştere unor fragmente mici ce doar cu
greutate pot fi deosebite de bacterii. Actinomycetele sunt microorganisme heterotrofe şi de
obicei aerobe. Ele se găsesc în număr destul de mare în sol. Ca şi ciupercile, actinomycetele
pot produce substanţe antibiotice.
Rolul microorganismelor în sol. Cele trei grupe de microorganisme din sol au o
caracteristică comună, şi anume în marea lor majoritate sunt heterotrofe, adică sunt silite să-şi
procure elementele chimice pentru construirea celulelor lor şi energia necesară din materia
organică formată de alte vieţuitoare. Microorganismele au două posibilităţi de hrănire
heterotrofă: fie îşi procură hrana de la alte organisme vii şi atunci ele sunt parazite, fie se
folosesc în acest scop de resturi moarte de plante şi animale când sunt saprofite. Bacterile
saprofite sunt cele care sunt foarte active în sol, activitatea lor stând la baza fertilităţii şi chiar
a vieţii pe uscat. Fără aceste organisme, circuitul natural al elementelor chimice nu ar exista,
astfel că s-ar ajunge la o rapidă epuizare a lor. De exemplu, chiar şi abundentul carbon ce se
găseşte în atmosferă sub formă de CO2 s-ar epuiza în totalitate prin asimilare de către plante în
50 ani, dacă ar rămâne imobilizat în resturile plantelor şi animalelor moarte.
Transformările materiei organice. În realitate, în natură există un echilibru perfect
între formarea materiei organice şi descompunerea ei. Substanţele constitutive ale materiei
organice sunt eliberate de către bacterii, în procesul de descompunere şi apoi sunt reluate de
către plante fiind readuse în circuitul biologic. Pentru înţelegerea amplorii acestui proces
putem exemplifica cu cazul unei păduri de foioase, unde în fiecare an rămân în pământ sau pe
suprafaţa acestuia circa 4000÷ 5000 kg/ha resturi organice. În mod normal, aceste resturi
dispar după un an sau doi. În condiţiile în care activitatea microorganismelor este stânjenită,
de exemplu din lipsa aerului ca urmare a unui exces de umiditate, descompunerea materiei
organice nu mai are loc în ritmul în care se formează. Se produc astfel, acumulări lente de
resturi vegetale incomplet descompuse, denumite turbării, respectiv, după perioade
îndelungate de timp, zăcăminte de cărbuni.
Formarea humusului în sol. La descompunerea resturilor organice (vegetale şi
animale), chiar în condiţii favorabile, nu toate substanţele organice sunt supuse acestui proces
în egală măsură. Unele dintre componentele materiei organice sunt descompuse foarte uşor de
către microorganisme, altele mai greu şi o categorie aparte este rezistentă la acţiunea
acestora şi dispare foarte încet din sol. Astfel, zaharurile şi amidonul din resturile organice se
descompun rapid şi complet, urmate de majoritatea proteinelor, a hemicelulozelor şi a
celulozei. Alte substanţe mai rezistente cum ar fi ligninele şi cerurile sunt transformate în
diferiţi compuşi intermediari, care la rândul lor intră în combinaţii cu diferite substanţe de
origine microbiană şi cu elementele minerale ale solului, dând naştere unor compuşi noi, care
formeazăhumusul.
Humusul, se formează deci, în urma unor procese de descompunere cuplate cu procese
de sinteză şi ca orice materie organică se decompune şi el, dar foarte lent. În condiţii naturale,
există un echilibru între descompunerea lentă a humusului şi reînnoirea lui din resturi
organice prin procesele prezentate mai sus. În anumite situaţii, nefavorabile pentru activitatea
microorganismelor, cum ar fi umiditatea mare sau temperaturile scăzute, se produce o
acumulare de humus, de slabă calitate, care poate să continue până la formarea de turbă. În
alte cazuri, cum ar fi cel al terenurilor cultivate de către om, prin îndepărtarea materialului
vagetal, formarea humusului nu se mai face în ritmul în care el se descompune producându-se
o sărăcire treptată a solului în humus, însoţită de o scădere a fertilităţii.
La procesul de formare al humusului participă toate cele trei tipuri de microorganisme
care au fost prezentate. Dintre acestea însă, bacteriile au rolul cel mai important, atât
datorită numărului lor mare cât şi a intensităţii proceselor vitale. De exemplu la unele bacterii,
intensitatea procesului de respiraţie este de circa 2000 de ori mai intens decât la oricare
altă vietate cunoscută. De asemenea în sol se mai petrec şi o serie de procese care se petrec
exclusiv sub activitatea bacterilor. Dintre aceste procese, cele mai caracteristice sunt
prezentate în continuare.
Oxidarea amoniacului rezultat prin descompunerea materiei organice. Acest proces
este foarte important pentru plante deoarece, cu toate că ele pot utiliza amoniacul şi sărurile
sale pentru nutriţie, ele asimilează mai bine azotul sub formă oxxidată, ca şi azotaţi (nitraţi).
Această oxidare a amoniacului o realizează douăgrupe de bacterii foarte stric specializate: una
care oxidează amoniacul la acid azotos şi alta care oxidează acidul azotos la acid azotic.
Ambele grupe de bacterii sunt autotrofe, folosind energia degajată prin oxidările respective
pentru asimilarea bioxidului de carbon din aer.
Fixarea azotului atmosferic în sol. Fixarea azotului atmosferic se realizează de către
două grupe distincte de bacterii. Unele trăiesc liber în majoritatea solurilorşi se presupune
că ele pot fixa anual 20 ÷ 50 kg/ha azot. Cealaltă grupă de bacterii fixatoare de azot nu sunt
în stare să fixeze libere cantităţi apreciabile de azot atmosferic, însă în simbioză cu alte plante
pot căpăta această însuşire. Cel mai elocvent exemplu de astfel de bacterii sunt bacterile de
nodozităţi de pe rădăcinile unor leguminoase cum ar fi mazărea, trifoiul, lucerna care pot fixa
în aceste condiţii 100 ÷ 300 kg/ha azot anual.
Transformarea compuşilor sulfului, fosforului şi a unor metale. Foarte importante
pentru fertilitatea solului sunt şi transformările sulfului şi a le fosforului, efectuate de către
anumite bacterii. La descompunerea substanţelor proteice, sulful care este un constituent al
proteinelor se eliberează sub formă de hidrogen sulfurat care, nu numai că este nefolositor
pentru plante, dar este şi toxic. Diferite bacterii oxidează acest sulf mai întâi la sulf elementar,
iar apoi la acid sulfuric care cu bazele solului formează sulfaţi, ce pot fi asimilaţi din nou de
către plante.
În privinţa fosforului nu există bacterii specializate , dar prin producerea de acizi atri,
cum ar fi acidul azotic sau sulfuric, ele ajută foarte mult la solubilizarea fosfaţilor greu
solubili, făcându-i accesibili pentru plante.
Anumite bacterii joacă un rol important în transformările compuşilor fierului,
manganului şi ai altor elemente indispensabile pentru nutriţia plantelor.
Algele. Se observă la microscop sub forma unor celule sferice, verzi, mult mai mari
decât bacterile. Ele sunt plante inferioare, care posedă însă clorofilă şi pot să se
hrănească autotrof, exact ca şi plantele superioare. În multe cazuri, ele şi-au păstrat şi
capacitatea de a se hrăni heterotrof în absenţa luminii. Familia algelor este foarte
numeroasă cuprinzâd de la forme unicelulare până la plante marine lungi de zeci de metri. În
sol se găsesc doar alge unicelulare şi unele forme filamentoase, pluricelulare.
Numărul algelor din sol este în condiţii normale de câteva zeci de mii într-un gram,
dar la suprafaţa solului numărul lor poate fi şi mai mare, ele formând uneori o peliculă verde.
Deşi majoritatea lor trăiesc în straturile superficiale ale solului, se găsesc alge până la un
metru adâncime unde duc o viaţă saprofită.
Rolul algelor în sol este de asemenea multiplu. În primul rând ele îmbogăţesc solul în
materie organică. Unele alge au capacitatea de fixa azotul atmosferic. Degajând oxigen în
cursul procesului de fotosinteză, algele îmbunătăţesc condiţiile de viaţă în sol pentru celelalte
organisme. În solurile mlăştinoase sau inundabile, ele îmbunătăţesc chiar şi condiţiile de
viaţă pentru rădăcinile plantelor.
Protozoarele. Reprezintă cea mai primitivă formă de viaţă animală. Faptul că unele
protozoare conţin clorofilă, dovedeşte că ele sunt puntea de legătură între regnul vegetal şi cel
animal. Cele mai multe protozoare se hrănesc cu alte organisme cum ar fi protozoare mai
mici, alge dar mai ales bacterii. Prin faptul că distrug şi bacteriile patogene, protozoarele au
un rol foate important în procesul de autoepurare a apelor. În sol însă, deoarece distrug
bacterile, protozoarele au fost considerate mult timp ca având un rol negativ. În realitate ele
contribuie prin nimicirea bacterilor la menţinerea unui echilibru sănătos în micropopulaţia
solului.
Viermii de pământ (râmele). Au un rol important în creşterea fertilităţii solului prin
mulţimea de canale pe care le sapă până la mari adâncimi. Prin aceasta, ele contribuie la
formarea structurii granulate, poroase a solului.
În acelaşi mod contribuie la creşterea fertilităţii solului şi un mare număr de animale
superioarecum ar fi şoarecii şi alte rozătoare, cârtiţele precum şi alte animale care îşi sapă în
pământ complicate reţele de galerii.
În concluzie, solul este mediul de viaţă pentru un număr uriaş de organisme animale şi
vegetale, care îşi duc viaţa în el, care îl formează şi care îi conferă cea mai
importantă proprietate, fertilitatea. Astfel, în cazul solului de pădure, într-un gram de sol
trăiesc 40 ÷ 240 mii de organisme descompunătoare, cum ar fi bacterii, ciuperci şi
protozoare, într-un metru pătrat de litiră se găsesc 18000 de artropode, viermi, etc. iar în sol
2000. Într-un hectar de pădure mai trăiesc 1500 ÷ 4000 insecte defoliatoare şi
5000 ÷ 10000 şoareci.
Tabelul 2. Conţinutul de nitraţi în furaje, sânge şi laptele unor animale din diferite zone.
Nr.crt. Concentraţia NO3 în grame
1 kg fân uscat 100 ml sânge 100 ml lapte
1 14-20,0 0,008-0,032 0,003-0,024
2 2,2-7,5 0,021-0,022 0,001-0,006
3 3,3-17,0 0,001-0,020 -
4 18,0 0,005 0,054
normal 5,0 0,002-0,003 0,005-0,009
Recunoaşterea nivelului de poluare a solului este astăzi mult mai rămasă în urmă decât
cea a aerului sau apei. Indicatorii folosiţi în prezent pentru depistarea gradului de poluare a
solului pot fi împărţiţi în indicatori biologici şi chimici.
Reziduurile solide sunt constituite din resturile care rezultă din activitatea omului şi
care nu sunt solvite în apă sau/şi nu sunt purtate de apă.
1.9.1 Clasificarea rezidurilor solide
O clasificare a reziduurilor solide este dificil de făcut, dat fiind marea lor
eterogenitate. Totuşi, luând în considerare provenienţa lor şi unele particularităţi de
compoziţie, reziduurile solide pot fi clasificate în :
Rezidurile menajere. Reziduurile menajere rezultă din activitatea zilnică a oamenilor
din locuinţe şi localuri publice. Cantitatea acestor reziduuri este în continuă creştere; dacă în
trecut se considera aproximativ 0,5-1,0 kg pentru fiecare locuitor pe zi, astăzi în unele ţări a
ajuns la 1,5-2,5 kg. O.M.S. arată că anual cantitatea de reziduuri menajere creşte cu 1-3%.
Din compoziţia acestor reziduuri fac parte resturile cele mai diverse: alimentare,
cenuşa, sticla, hârtia, ambalajele, ţesăturile, masele plastice etc. Odată cu creşterea cantităţii s-
au produs şi modificări în compoziţia lor. Au scăzut astfel resturile alimentare şi cenuşa,
crescând hârtia, materiile plastice, sticla şi altele. Aceasta a dus la scăderea densităţii dar la
creşterea volumului.
Reziduurile stradale. Reziduurile de stradă cuprind resturile cele mai variate care se
găsesc pe străzi, în parcuri, în pieţe etc. Cantitatea lor se consideră a fi egală cu 15-20 m3 la
1000 m2 pe an sau 0,2-0,3 kg pentru fiecare locuitor şi pe zi. În pieţe poate creşte până la 1
m3 la 1000 m2 pe zi.
Reziduurile industriale. Reziduurile industriale provin din diferite procese
tehnologice şi pot fi formate din materii brute, finite sau intermediare şi au o compoziţie
foarte variată în funcţie de ramura industrială şi tehnologia utilizată. Cele provenite din
industria alimentară au o componenţă organică predominantă, în schimb cele din industria
chimică, metalurigică, siderurgică, minieră, şi altele, au în compoziţia lor mai ale metale,
metaloizi, substanţe chimice etc.
Reziduuri agro-zootehnice. Reziduurile agro-zootehnice, legate îndeosebi de
creşterea şi îngrijirea animalelor, sunt formate din dejectele acestora, furaje şi aşternut. Ele se
întâlnesc cu precădere în mediul rural, dar şi în zonele peri- şi preorăşăneşti. Cantitatea lor
este foarte mare atingând 10-15 tone pentru un animal mare şi 3-5 tone pentru un animal mic
pe an.
Reziduurile speciale. Reziduurile speciale, datorită caracteristicilor lor deosebite,
sunt un pericol pentru sănătatea populaţiei. Este vorba de reziduurile despital considerate
contaminate cu germeni patogeni şi reziduurile radioactive, formate din diverşi izotopi
folosiţi în industrie, agricultură, medicină, cercetare ştiinţifică, etc.
Prin cantitatea lor mare, precum şi prin compoziţia lor bogată în germeni şi substanţe
chimice şi radioactive, reziduurile solide reprezintă unul din factorii de mediu cei mai nocivi.
Ele pot polua atât solul cât şi apele de suprafaţă sau subterane, aerul (prin produsele de
descompunere) şi alimentele. De multe ori pot veni în contact direct cu omul şi pot produce
îmbolnăvirea acestuia.
Pericolul reprezentat de reziduurile solide este deosebit de mare şi constă în primul
rând în conţinutul lor bogat în germeni patogeni. Provenienţa lor poate fi diferită, dar spre
deosebire de alţi factori de mediu, cu excepţia alimentelor,germenii găsesc suportul nutritiv şi
ca atare pot supravieţui timp mai îndelungat. Astfel, strepto-stafilococii pot persista în
reziduuri până la 100-150 de zile, bacilul tific în jur de 2 luni, bacilul difteric 20-30 de zile,
bacilii dizinterici 15-20 de zile iar bacilul Koch chiar 250-300 de zile. O serie de virusuri
(enterovirusuri, reovirusuri, adenovirusuri) pot rezista în reziduuri de la 10-25 de zile la 90-
120 de zile. Chiar şi virusul febrei aftoase, considerat puţin rezistent, trăieşte în reziduuri 2-3
zile. O deosebită rezistenţă o au germenii anaerobi care pot supravieţui de la câţva ani la
câteva zeci de ani.
O importanţă deosebită o au reziduurile solide în adăpostirea unui număr mare de
insecte şi rozătoare cunoscute ca vectori ai unor boli infecţioase şi parazitare.
Insectele sunt atrase de reziduurile unde se adăpostesc, trăiesc şi se înmulţesc. Putem
cita astfel blatidele (blata orientalis, blata germanica şi periplaneta americana) sau gândacii
roşii şi negri de casă, care se dezvoltă în reziduurile menajere. De asemenea, o serie de
coleoptere şi miriapode sunt frecvent întâlnite în reziduuri. Toate acestea joacă un rol
important în transmiterea mecanică, pasivă, a germenilor patogeni dintr-un loc în altul pe
obiecte şi alimente.
Cea mai importantă insectă care se dezvoltă şi trăieşte în reziduuri este însă musca
(musca domestica). Muştele se dezvoltă în reziduuri active, bogate în substanţe organice în
descompunere. În ciclul de dezvoltare al muştei reziduurile joacă un rol hotărâtor. Femela îşi
depune în reziduuri ouăle, din care în condiţii de temperatură şi umiditate corespunzătoare, în
24-48 de ore ies larvele. Acestea se dezvoltă până la stadiul de muscă adultă într-un interval
de 3-5 zile. O muscătrăieşte în medie 1-2 luni, timp în care depune peste 200 de ouă. În
condiţii nefavorabile, larvele (sub formă de pupă) pot persista în reziduuri uneori din
toamnă pânăîn primăvară.
Larvele de muscă se hrănesc cu reziduuri şi astfel se contaminează cu germeni
patogeni. O parte a acestor germeni trec prin tubul digestiv al larvei, dar alţii rămân viabili,
până la transformarea larvei în muscă adultă.
Dealtfel, însăşi musca adultă se hrăneşte cu reziduuri şi se contaminează. În intestinul
mutei, bacilul tific poate rezista 6-7 zile, virusurile poliomelitice 10-12 zile, bacilul Koch 18-
21 zile, etc.
Transmiterea tuturor acestor agenţi este mult uşurată de faptul că musca fiind o
insectă lacomă, când întâlneşte un aliment care i se pare mai bun regurgiteazăconţinutul
stomacului şi se hrăneşte cu acel aliment.
Figura 1-12. Corelaţia existentă între numărul de muşte şi apariţia
îmbolnăvirilor.
Musca poate transmite germenii patogeni şi paraziţii intestinali şi în mod pasiv, prin
contaminarea sa exterioară pe aripi, pe corp, pe cap, pe picioare, etc. Rolul jucat de muşte este
dealtfel bine cunoscut de multă vreme; s-au stabilit chiar relaţii între dezvoltarea muştelor şi
apariţia unor îmbolnăviri mai ales digestive (Figura 1-12).
Reziduurile joacă un rol important şi în adăpostirea şi dezvoltarea rozătoarelor, mai
ales şoareci (mus musculus) şi şobolani (rattus rattus şi rattus norvegicus). Spre deosebire de
insecte, la care relaţia cu reziduurile ne apare într-un singur sens, în cazul rozătoarelor relaţia
poate fi privită în două sensuri: pe de o parte, rozătoarele se pot contamina de la reziduuri iar
pe de altă parte, ele pot contamina reziduurile. Se ştie că unele rozătoare sunt purtătoare
naturale ale unor boli ca tularemia, leptospirozele şi altele. În fine, rozătoarele pot fi
purtătoarele unor paraziţi care la rândul lor pot servi ca vector pentru transmiterea unor
afecţiuni (tifos exantematic, febră recurentă, etc.).
Importanţa igienică a reziduurilor poate fi concepută şi sub aspectul estetic în sensul
că răspândirea lor la întâmplare pe sol, ridică probleme legate de aspectul inestetic şi mirosul
neplăcut care denotă lipsă de civilizaţie, de educaţie sanitară şi civică.
Din toate aceste motive, reiese importanţa colectării îndepărtării şi neutralizării
reziduurilor solide cu respectarea normelor de igienă şi salubritate.