MICROBIOLOGIE

CURS 4

COCI GRAM-POZITIVI

Staphylococcus aureus (stafilococul auriu)

Habitat.
Este foarte răspândit în natură, stafilococul saprofit se întâlneşte în aer, apă, sol, pe
tegumente şi în cavităţile naturale ale oamenilor şi animalelor, făcând parte din flora normală a
acestora.
În afara celor saprofiţi, se găsesc şi stafilococi potenţial patogeni în rinofaringele şi
intestinul oamenilor sănătoşi, într-un procent de 50%. Aceştia, eliminaţi prin tuse, strănut sau
dejecte, pot provoca, atunci când întâlnesc organisme sensibile, îmbolnăviri variate.
Caractere morfotinctoriale şi de cultură.
Stafilococii sunt coci Gram-pozitiv, facultativ anaerobi, necapsulaţi. Cresc pe mediile
uzuale, la 37°C. Pe geloză, coloniile sunt rotunde cu diametrul de 1-2 mm, cu marginile regulate.
Incolore la început, se colorează apoi datorită unui pigment, distingându-se 3 variante:
stafilococul alb, citrin si auriu.
Rezistenţa la agenţii fizici, chimici şi biologici.
Stafilococul este un germene rezistent. Rezistă 60 minute la 60ºC. În produsele uscate
rezistă câteva luni. Alcoolul de 70º îl omoară în 60 minute. Iniţial sensibili la antibiotice,
stafilococii au devenit ulterior din ce in ce mai rezistenţi.
Caractere de patogenitate.
Stafilococul auriu secretă numeroase enzime şi toxine care determină, împreună cu
antigenele de suprafaţă. Cele mai importante sunt:
-coagulaza, enzimă cu ajutorul căreia, germenele, prin coagularea plasmei în organism, îşi
creează un înveliş de fibrină, punându-se astfel la adăpostul acţiunii fagocitare. Ea este prezentă
la 98% din stafilococii patogeni.
- α-toxina poate avea efecte letale asupra sistemului nervos central, afectează membranele
(producând hemoliză) şi este responsabilă de o formă de dermonecroză
-hialuronidaza, enzima care, prin degradarea acidului hialuronic, permite difuzarea infectiei in
organism.
-leucocidina afectează macrofagele şi microfagele prin degranulare exfoliatinele sunt
responsabile de de o formă de epidermoliză
-enterotoxinele (A-E, H, G, I) sunt responsabile de toxinfecţiile alimentare.
Aceste enterotoxine sunt superantigene.
Toxina-1 a sindromului de şoc toxic (TSST-1) este produsă de aproximativ 1% din tulpinile de
stafilococ auriu. Este un superantigen care determină apariţia şocului toxic, printr-o exagerare a
răspunsului imun.
Boala la om.
Stafilococul auriu este responsabil de trei tipuri de boli:
-Infecţii invazive. În acest tip de infecţii, patogenii rămân la locul de pătrundere în organism,
provocând infecţii locale purulente: infecţii ale pielii: furuncul, acnee, foliculite, orjelet (ulcior),
supra infecţiile plăgilor. infecţiile ţesutului subcutanat: mastite (boală care constă în inflamarea
glandelor mamare), hidrosadenite (inflamaţie purulentă a glandelor sudoripare), abcese , infecţii
respiratorii: faringite, bronşite, sinuzite, pneumonii, empieme (acumulare de puroi într-o cavitate
a organismului) infecţii ale scheletului: artrite, osteomielite (inflamaţie simultană a osului şi a
măduvei osoase)
- infecţii generalizate: meningite, septicemii, endocardite cu diseminări secundare, cu formare de
abcese în diferite organe.
Toxicoze.
Toxiinfecţiile alimentare rezultă prin ingerarea de alimente contaminate cu
enterotoxine. La câteva ore de la ingestie apar greaţă, vărsături şi diaree masivă.
Formele mixte:
Dermatita exfoliativă (eritrodermia sau sindromul omului roşu este o afecţiune
inflamatorie a pielii cu eritem şi descuamare care afectează întreaga suprafaţa cutanată) cauzată
de tulpinile producătoare de exfoliatine, care infectează suprafaţa pielii.
Sindromul de şoc toxic este cauzat de tulpinile producătoare de toxina-1 a
sindromului de şoc toxic.
Simptomele principale sunt hipotensiune, febră, erupţie cutanată scarlatiniformă.
Diagnosticul de laborator.
Implică identificarea bacteriilor prin cultivare şi microscopie. Diferenţierea
stafilococului auriu de speciile coagulazo-negative se realizează prin detecţia coagulazei.
Enterotoxinele şi TSST-1 sunt identificate prin metode imunologice.
Tratament.
În afara metodelor chirurgicale, terapia este bazată pe utilizarea de antibiotice.
Agentul antiinfecţios este o penicilină penicilinazo-rezistentă, din moment ce 70- 80%
din tulpini produc penicilinaze
Epidemiologie.
Sursa de infecţie este reprezentată de omul bolnav, în special de cel cu leziuni deschise,
dar şi de purtătorii sănătoşi.
Transmiterea poate fi directă, dar şi indirectă, prin aer, praf, lenjerie. În mediul
spitalicesc, determinările de laborator au arătat că, spre deosebire de restul mediului, proporţia de
stafilococi rezistenţi la antibiotice este de peste 75%.
Profilaxie.
Se vor lua măsuri de igiena riguroasă în unităţile sanitare :
- spălarea meticuloasă a mâinilor după contactul cu pacienţii,
- utilizarea mănuşilor la contactul cu plăgile şi cu mucoasele contaminate,
- administrarea profilactică de antibiotice pre- şi post-operatorii, pentru a preveni infecţia
plăgilor postoperatorii,
- tratamentul prompt al tuturor infecţiilor stafilococice, chiar şi a celor superficiale, ale pielii şi
ale ţesuturilor moi.
Stafilococii coagulazo-negativi
Aceşti stafilococi sunt elemente ale florei normale din pielea şi mucoasele umane. Sunt
oportunişti clasici care produc infecţii doar anumitor gazde, cu o predispoziţie de ordin
imunologic.
S. epidermitidis.
Este patogenul cel mai frecvent în acest tip de infecţii (70-80% din cazuri). Infecţiile
provocate de stafilococii coagulazo-negativi se datorează introducerii în organism a unor corpuri
străine.
 Exemple: catetere sanguine, pace-makers, valve cardiace artificiale etc. Infecţiile apar când
aceste corpuri sunt acoperite de un matrix proteic (fibrinogen) la care se pot ataşa bacteriile
formând un biofilm. Stafilococii din acest biofilm sunt protejaţi de sistemul imun al gazdei şi
reprezintă focare de infecţie, producând septicemii.
S. saprophyticus.
Este patogenul responsabil de aproximativ 10-20% din infecţiile urinare acute, în cazul
femeilor tinere.

Streptococul (Streptococcus sp.)

Streptococii sunt bacterii de formă rotundă spre ovală, gram-pozitivi, imobili,
nesporulaţi, a căror celule sunt dispuse în lanţuri.
Nu produc catalază.
Majoritatea sunt componenţi ai flori normale a mucoasei. Unii pot fi patogeni.
Clasificarea streptococilor se face în funcţie de 2 criterii importante:
I. Tipul de hemoliză: α-hemoliza: pe mediu de cultură agar-sânge, coloniile apar înconjurate de
zonă verde. Aceasta se datorează apei oxigenate, care transformă hemoglobina în
methemoglobină.
β-hemoliza: pe mediu agar-sânge coloniile sunt încojurate de o zonă
întinsă gălbuie ,în care nu mai există hematii întregi, iar hemoglobina este descompusă.
γ-hemoliza: acest termen (impropriu) indică absenţa unei zone hemolitice
vizibile macroscopic.
II. Substanţa C (carbohidrat) sau antigenul Lancefield: există varietăţi antigenice numerotate de
la A la V.
Caractere biochimice si de metabolism.
Streptococii sunt în general aerobi, dar există şi tulpini anaerobe. Nu sunt sensibili la
acţiunea bilei şi a sărurilor biliare. Rezistenţa la agenţi fizici, chimici şi biologici
- Indiferent de specie, streptococii sunt distruşi la 60º C în 60 min.
- Apa oxigenată 3%, fenolul 2-5%, tinctura de iod, detergenţii cationici omoară streptococii
destul de repede.
Streptococul beta –hemolitic, este foarte sensibil la penicilina.
Streptococcus pyogenes (A Streptococci)
Streptococcus pyogenes este de tip β-hemolitic, datorită existenţei streptolizinei. Conţine
antigenul A.
Cele mai importante toxine şi enzime responsabile de infecţie sunt: Streptolizina O,
streptolizina S. Distrug membrana eritrocitelor şi a altor celule. Streptolizina O este un antigen.
Exotoxinele pirogenice streptococice A, B, C sunt responsabile de febră, exantem (erupţie tipică
scarlatinei), septicemie şi şoc toxic.
Aceste toxine sunt superantigene.
Streptokinazele: dizolvă fibrina, facilitând răspândirea streptococilor în ţesuturi.
Hialuronidaza: degradează acidul hialuronic din ţesutul conjunctiv, care cimentează ţesuturile.
Dezoxiribonucleazele: distrug ADN-ul.
Boala la om.
Streptococii determină numeroase şi foarte variate afecţiuni:
= Impedigo (boală de piele contagioasă care se manifestă prin apariţia unor pete
roşii acoperite de băşicuţe),
 = Erizipel (boală infectioasă, contagioasă ce se manifestă prin inflamarea şi
înroşirea pielii, localizată cel mai adesea la faţă şi membre),
=Adenite (inflamarea ganglionilor limfatici),
=Angine (inflamaţie a gâtului),
=Faringite,
= Sinuzite,
=Pleurezii (inflamaţie a pleurei),
=Bronhopneumonii,
=Peritonite,
=Pericardite,
=endocardite,
=flebite (inflamarea pereţilor unor vene),
=Artrite (inflamarea articulaţiilor),
=Febra puerperală (boală infecţioasă care apare la lăuze datorită pătrunderii în
uter a unui agent patogen),
=abcese,
=flegmoane (inflamatie purulentă a ţesutului subcutanat),
=Infecţii urinare,
=Septicemii.
Sechele: Glomerulonefrita Febra acută reumatică Tratamentul. În afară de
antibiotice şi chimioterapice, se întrebuinţează vaccinoterapia sau seroterapia cu ser antitoxic. În
cazul streptococilor hemolitici din grupa A, penicilina va fi suficientă.
Diagnosticul de laborator :
Diagnosticul bacteriologic: izolarea şi identificarea germenului. Recoltarea se face în condiţii de
sterilitatea, şi înainte de tratament.
Diagnosticul serologic, se face prin două reacţii care urmăresc punerea în evidenţă a unor
anticorpi serici: ASLO (antistreptolizina O – anticorpul care neutralizează streptolizina O,
dozarea acestuia este importantă în urmărirea evoluţiei reumatismului) şi ASK
(antistreptokinaza).
Epidemiologie.
Epidemiologia infecţiilor streptococice vizează în primul rând scarlatina (boală contagioasă
la copii, care se manifestă prin febră şi erupţie pe tot corpul, urmată de descuamarea pielii) şi
angina streptococică, boli frecvent întâlnite în regiunile temperate ale globului, unde afectează în
general copiii.
Sursa de infecţie este reprezentată de: - Bolnavii de scarlatină tipică, ce sunt infecţioşi încă
din perioada de incubaţie.
- Bolnavii cu amigdalite şi faringite streptococice al
căror număr, în mediul epidemic este foarte mare.
- Purtătorii sănătoşi şi cei cu infecţii inaparente, al
căror procent variază între 5-20%.
Epidemiile de scarlatină apar în valuri, la intervale de 7 ani.

Streptococcus pneumoniae (pneumococul)

Pneumococul este o bacterie din genul streptococilor, care a fost izolat pentru prima
dată în anul 1881, din spută de către Louis Pasteur, în Franţa.
Este un microb aerob, facultativ anaerob.
 Habitat.
Se găseşte în flora orofaringiană normală la majoritatea populaţiei, dar poate fi şi un
important agent patogen uman, fiind principalul agent patogen al infecţiilor pneumococice
invazive şi non-invazive la copii.
Infecţiile pneumococice invazive includ pneumonia, meningita şi bacteriemia
(septicemia).
Manifestările non-invazive includ otita medie, sinuzita şi bronşita.
Aproximativ 80% dintre pneumoniile bacteriene sunt determinate de pneumococ.
Caractere morfotinctoriale.
În produsele patologice şi în culturile proaspăt izolate din infecţii, pneumococii au o formă
caracteristică de coci ovalari, dispuşi în diplo sau în lanţuri scurte, lanceolaţi, cu diametrul
cuprins intre 0,5-1,25µ. Sunt imobili, nesporulaţi.
Pneumococii sunt puţin rezistenţi la acţiunea luminii, uscăciunii şi a frigului. Germenii
mor în 10 min la 52º C. Sunt foarte sensibili la toate antisepticele, şi sensibili la acţiunea
sulfamidelor, penicilinei şi la majoritatea antibioticelor cu spectru larg de acţiune.
Caractere de patogenitate.
În mod obişnuit, pneumococul se comportă ca un microorganism condiţionat patogen şi
devine patogen în anumite condiţii, favorizând morbiditatea, în special în rândul copiilor şi
bătrânilor. Este agentul etiologic al mai mult de 80% din pneumoniile bacteriene şi a numeroase
cazuri de otite medii, viroze respiratorii, rujeola, tuberculoza, sinuzita, mastoidita (infecţia şi
inflamaţia spaţiilor de aer cuprinse în osul mastoidian), pleurezia (inflamarea pleurei),
bronhopneumonia meningita si septicemia , fiind astfel o cauză importantă de mortalitate şi
morbiditate.
Pneumonia pneumococică.
Simptomele caracteristice sunt: debut brutal, cu febră ridicată (> 39°C), frisoane, tuse,
junghi toracic. În general este localizată la nivelul lobului inferior al plămânului;
bronhopneumonia este mai frecventă la copii şi vârstnici. În general, după o terapie cu antibiotice
eficientă, vindecarea survine în 2-3 săptămâni. Complicaţiile sunt rare. Sinuzita şi otita medie.
Episoadele de otită medie pot să apară la orice vârstă, dar cel mai adesea în copilărie, mai ales
între 3 luni şi 3 ani, în timp ce sinuzitele apar mai frecvent la adulţi. Otita medie acută este
caracterizată de apariţia rapidă a simptomelor sistemice sau ale urechii medii, incluzând unul sau
mai multe din următoarele: otalgie (durere de ureche), otoree (scurgere de lichid provenind din
ureche), febră, iritabilitate, anorexie, vărsături. Cea mai comună complicaţie a otitei este
pierderea temporară a auzului. Afectarea gravă a auzului poate să apară după episoade repetate
de otită.
Meningita.
Are o rată de mortalitate ridicată. Supravieţuitorii unei meningite pneumococice pot rămâne
cu sechele deosebit de importante. Sechelele pe termen lung includ deteriorarea auzului,
probleme neurologice focale şi înârziere mentală.
Bacteremia (septicemia).
3-5% dintre copii cu vârsta cuprinsă între 3-36 luni fără focare aparente de infecţie prezintă
bacteriemie ocultă. Singurul semn clinic al bacteriemiei oculte este febra. Bacteriemia ocultă
poate progresa spre o bacteriemie înaltă, care mult mai probabil poate determina complicaţii
focale sau boală invazivă severă. Septicemia apare ca o complicaţie la 25-30% dintre pacienţii cu
pneumonie pneumococică şi la 80% dintre cei cu meningită pneumococică. Nu apare de obicei
ca urmare a sinuzitelor sau otitelor medii. Diagnosticul de laborator constă în : recoltarea
produselor patologice: secreţii nazofaringiene în amigdalite, secreţii mucopurulente, expectoraţie
mucopurulentă, exudat pleural purulent, LCR purulent, exudat purulent peritoneal, spută, sânge.
examenul direct micro şi macroscopic din produsul patologic. izolarea germenului prin
însămânţări pe medii adecvate. identificarea pneumococului prin reacţii biochimice şi serologice.
antibiograma.
Imunitatea poate fi dobândită prin boală sau prin vaccinarea antipneumococică.
Tratamentul.
Terapia antimicrobiană este tratamentul etiologic al infecţiei cu pneumococ. Majoritatea
tulpinilor sunt sensibile la penicilină şi eritromicină, însă, deoarece s-au semnalat tot mai
frecvent tulpini rezistente la penicilină, eritromicină şi azitromicină, efectuarea antibiogramei a
devenit necesară. Dozele, calea de administrare şi durata tratamentului sunt în funcţie de forma
clinică de boală.
Epidemiologie.
Transmiterea se realizează pe cale aeriană, directă (prin strănut, tuse, contact cu un
purtător asimptomatic), sau indirect prin praf contaminat. Purtătorii nazofaringieni de
pneumococ contribuie la răspândirea infecţiei (mai ales în instituţiile de îngrijire şi în alte spaţii
comune), având un rol important în transmiterea tulpinilor rezistente la antibiotice. Infecţia
pneumococică are caracter sezonier: în zonele temperate, incidenţa atinge nivele ridicate iarna şi
primăvara.
Factorii de risc pentru infecţia cu pneumococ sunt:
¬ splenectomia sau disfuncţii grave ale splinei;
¬ boli cronice;
¬ imunodeficienţă sau imunosupresie (inclusiv toate stadiile infecţiei cu HIV);
¬ vârsta, copiii şi bătrânii fiind mai frecvent afectaţi.
Factorii favorizanţi sunt: instituţionalizarea (risc major pentru transmiterea infecţiilor
pneumococice rezistente la antibiotice); apartenenţa la un grup socio-economic defavorizat;
poluarea aerului; 119 expunerea copiilor la fumul de ţigară este asociată cu creşterea incidenţei
otitei medii. Alăptarea este strâns asociată cu scăderea riscului la otită medie în primul an de
viaţă.

COCI GRAM-NEGATIVI

Neisseria
Meningococul şi gonococul sunt cele două specii de Neisseria strict patogene pentru om.
Meningococul
Principala boală produsă de meningococ este meningita cerebrospinală meningococică (MCSM).
Tipurile serologice de meningococi sunt: A, B, C, x, y, z.
Habitat.
Germenul nu este întâlnit în natură în stare liberă. El se găseşte numai la omul bolnav şi
în secreţiile nazofaringiene ale persoanelor purtătoare de meningococ.
Caractere morfologice şi tinctoriale.
Meningococii sunt coci Gram-negativi, cu diametrul de 0,6 µm, sferici, ovalari, imobili,
nesporulaţi care, în special în produsele patologice se prezintă sub forma caracteristică de
diplococi cu aspect de boabe de cafea.
Caractere de cultură.
 Meningococul nu creşte pe medii de cultură simple (bulion, geloză); pentru a se dezvolta
are nevoie de lichide organice cu conţinut bogat în proteine native, ca: sângele, serul.
Caractere biochimice şi de metabolism.
Meningococul este un germene aerob, care se cultivă la temperatura optimă cuprinsă
între 35-38º C şi la un pH optim (7,2-7,4).
Rezistenţa la agenţi fizici, chimici şi biologici.
Sunt germeni extrem de sensibili la variaţii de temperatură şi pH. Lumina solară, frigul şi
uscăciunea îl omoară rapid. Culturile lăsate la temperatura laboratorului mor repede. Sunt foarte
sensibili la acţiunea antisepticelor, sulfamidelor şi antibioticelor, în special penicilina.
Caractere de patogenitate.
La purtătorii sănătoşi de meningococ, germenul populează mucoasa rinofaringiană, fără
a produce leziuni locale sau complicaţii.
Dintre infecţiile cauzate de meningococ, MCSM este boala cea mai importantă.
Infecţia meningococică poate disemina pe cale limfatică sau sanguină, producând meningita
sau poate fi localizată la distanţă pe seroase (articulare, pleurale, endocardice, pericardice).
La nivelul tegumentelor, meningococul poate produce erupţii eritematoase, pete siale
(hemoragice) sau pustuloase.
Imunitatea poate fi dobândită cu ajutorul vaccinului antimeningococic.
Boala la om.
Meningita este o infecţie a ţesuturilor creierului (meningele) şi uneori şi a lichidului
cefalorahidian (LCR) care înconjoară creierul şi măduva spinării. Meningita constă în tumefierea
(umflarea) ţesuturilor creierului, şi în unele cazuri şi a ţesuturilor măduvei spinării, numită
meningita spinală. Atunci când ţesuturile creierului sunt tumefiate, la celulele creierului ajunge
mai puţin sânge şi prin urmare mai puţin oxigen. Dacă nu se tratează, în unele cazuri pot să apară
sechele ale creierului.
Infecţia apare mai frecvent la copii, la tinerii cu vârsta cuprinsă între 15 - 24 de ani, la
vârstnici şi la persoane care au o afecţiune cronică, precum scăderea sistemului imunitar.
Meningita poate îmbrăca forme uşoare sau severe, ce pot ameninţa viaţa. De regulă, severitatea
depinde de microorganismul care a cauzat infecţia şi de vârsta persoanei, precum şi de starea
generală de sănătate a organismului în momentul infectării.
Simptomatologie.
Cele mai frecvente simptome ale meningitei includ: febra; durere de cap severă şi
persistentă; gâtul este înţepenit şi dureros, cel mai bine evidenţiindu-se la încercarea de a atinge
pieptul cu bărbia; vărsături; confuzie şi un nivel scăzut de conştienţă/luciditate; convulsii
(contracţii involuntare bruşte, tonice ale unuia sau mai multor grupe de muşchi care apar în
accese şi sunt însoţite sau nu de pierderea cunoştiinţei); oboseală/lenevire, slăbiciune, dureri
musculare şi senzaţii ciudate (furnicături) sau slăbiciune în întregul corp; sensibilitatea ochilor şi
dureri ale ochilor la lumina puternică; erupţie cutanată; momente de ameţeală. La unii oameni
pot să apară simptome neobişnuite de meningită. Astfel, sugarii, copiii mici, vârstnicii şi
persoanele cu alte afecţiuni medicale pot să nu prezinte simptomele comune ale meningitei. Este
posibil să nu se simtă bine şi să aibă energie puţină; la sugari semnele de meningită pot fi febra, o
iritabilitate care este greu de calmat, scăderea poftei de mâncare, erupţie cutanată, vărsături şi un
ţipăt ascuţit. Copii cu vârsta mai mică de 18 luni pot să nu prezinte "înţepenirea" gâtului; Sugarii
mai pot prezenta de asemenea nişte pete uşor umflate la nivelul capului, care nu se datorează
plânsului şi corpul încordat. Ei pot plânge atunci când sunt luaţi în braţe. Copiii mici cu
meningită pot avea manifestări asemănătoare gripei, tusei sau tulburări de respiraţie. Vârstnicii şi
persoanele care au alte afecţiuni medicale pot prezenta doar o durere de cap uşoară şi febră.
Tratamentul se face prin administrare de antibiotice, de obicei penicilina şi sulfamide.
Diagnostic de laborator.
Se recoltează probe de LCR, sânge, secreţii nazofaringiene.
Epidemiologie. Microorganismele care cauzează meningita pot fi transmise de la o
persoană la alta sau transmise de la rozătoare sau insecte la oameni. De la o persoană la alta, se
poate transmite astfel: în timpul naşterii. O mamă poate transmite copilului ei microorganismul
care cauzează meningita, chiar dacă mama nu are nici un simptom. Naşterea copilului prin
cezariană şi nu pe cale normală nu îl protejează întotdeauna pe copil împotriva infectării. prin
intermediul materiilor fecale; prin tuse sau strănut; prin sărut, prin contact sexual neprotejat sau
prin contactul cu sângele infectat.
Profilaxie: ∙ evitarea persoanelor care au meningită; ∙ separarea persoanelor cu
meningită de ceilalţi din casă; ∙ spălarea frecventă a mâinilor în cazul în care aveţi meningită sau
dacă aveţi în îngrijire o persoană cu meningită; ∙ evitarea insectelor şi a rozătoarelor purtătoare
de microorganisme ce pot cauza meningita.

Neisseria gonorrhoeae (gonococul)

Gonococul este agentul patogen al gonoreei sau al bleronagiei, cea de-a doua boală
venerică bacteriană majoră, după sifilis. Este o specie microbiană strict patogenă pentru om, care
atacă cu predilecţie mucoasele genitourinare.
Habitat.
Gonococul parazitează omul, fiind găsit pe mucoasa uretrală, endocervicală vaginală,
rectală.
Caractere morfotinctoriale.
Sunt coci Gram-negativi, cu diametrul de 0,6-1µm, reniformi, nesporulaţi, aşezaţi câte
doi, semănând cu două boabe de cafea.
Caractere de cultură.
Gonococul este un germene aerob, facultativ anaerob, foarte “exigent”, care nu se
cultivă pe medii simple. Rezistenţa la agenţi fizici, chimici şi biologici. La temperatura ambiantă,
gonococii sunt puţin rezistenţi la uscăciune şi lumină. Supravieţuiesc 2-3h atât în secreţii cât şi în
culturi. Căldura şi antisepticele îl omoară rapid. Sunt, în general, sensibili la penicilină şi la
antibiotice cu spectru larg.
Caractere de patogenitate.
Patogenitatea gonococului se manifestă prin virulenţă. La bărbat, gonoreea se
manifestă la început, ca o uretrită acută anterioară cu eliminare de puroi prin uretră. Netratată,
infecţia se extinde la uretra posterioară şi apoi la organele anexe ale tractusului urogenital. La
femei, se produce mai întâi inflamaţia colului uterin (endocervicită), însoţită de eliminarea unei
secreţii mucopurulente prin vagin, iar apoi infecţia se poate extinde, producând inflamaţia
mucoasei uterine (endometrită), a trompelor (salpingită) şi a mucoasei rectale (rectită). Netratată,
boala se cronicizează. Ocazional, microbul poate infecta mucoasa conjunctivă a nou-născutului,
generând oftalmia gonococică şi poate provoca vulvovaginita acuta gonococică la fetiţe.
Frecvente sunt complicaţiile locale ale aparatului urogenital: cistita (inflamaţia vezicii urinare),
pielita (inflamaţie a mucoasei bazinetului şi a rinichilor), orhiepididimita (inflamaţia acută sau
cronică a testiculului şi epididimului) şi prostatita (la bărbat). Tratamentul se face prin
administrare de antibiotice (antibiograma).
 Diagnosticul de laborator.
Se recoltează secreţii mucopurulente uretrale, endocervicale, vaginale,
conjunctivale.
Simptomatologie.
În jumătate dintre cazuri, gonoreea (blenoragia) evoluează asimptomatic. De
multe ori, simptomele încep să apară atunci când infecţia s-a extins şi în alte regiuni ale corpului.
Simptomele iniţiale la femei sunt uşoare şi pot fi confundate cu o infecţie urinară. Apar semne
precum usturime la urinare, prurit, scurgeri vaginale anormale, sângerări vaginale anormale,
dureri pelviene, durere la contact sexual, febra şi stare generală de oboseala. Atunci când
gonoreea s-a răspândit şi în alte părţi ale corpului, apar erupţiile cutanate şi durerile articulare.
La bărbaţi, primele simptome de gonoree apar, în general, la 2-14 zile după expunerea la
bacterie. La inceput, apare o senzaţie de furnicătură în uretră. Urinatul devine, mai apoi, dureros
şi se constată o secreţie lăptoasă. Pe măsură ce infecţia evoluează, durerea uretrală devine mai
pronunţată şi se elimină mari cantităţi de secreţie densă.
Epidemiologie.
Blenoragia este o boală transmisă pe cale veneriană. Sursa de infecţie este
reprezentată de omul bolnav. Principalele mijloace de prevenire ale infecţiei gonococice constau
în: depistarea activă a blenoragiei, prin controale periodice bacteriologice şi executarea unui
examen de laborator complet, în cazurile în care există suspiciunea unei infecţii cu gonococ.
educaţie sanitară la nou-născuţi, oftalmia gonococică poate fi prevenită prin instilarea în
conjunctivă a unei soluţii bactericide cu nitrat de Ag (1%), sau cu penicilină, dar mai ales prin
diagnosticarea şi tratarea corectă a gravidelor.