Civilizaţia egipteană

Egiptul, un dar al Nilului după expresia fericită a lui Herodot, cunoaşte trei milenii de
istorie unitară, ce continuă, fără alterări şi suprapuneri de tipul celor din civilizaţia
mesopotamiană. Istoria Egiptului este marcată, însă, de antagonismul nord-sud, de divizinea
dintre regatul din Delta Nilului şi cel sudic ce se întinde până la prima cataractă. Unificarea
acestor regate în jurul anului 3000 î. Hr. este pusă de tradiţie pe seama faraonului Menes. Istoria
Egiptului este împărţită în trei perioade principale – Regatul Vechi (3200-2300 î. Hr.), Regatul
Mijlociu (2300-1700 î. Hr.) şi Regatul Nou (1600-1100 î. Hr.), la rîndul lor subîmpărţite în
dinastii, încă din antichitate (istoricul Manethon): astfel, între circa 3000 şi 525 î. Hr. avem în
total 26 de dinastii (dacă luăm în calcul şi dinastiile târzii –libiană, kuşită şi saită). În epoca
Regatului Vechi se remarcă faraonii dinastiei a IV-a în cinstea cărora sunt construite marile
edificii funerare de la Gizeh – Kheops, Khephren şi Mykerinos (2723-2563 î. Hr.). Un antecedent
al acestor monumente este oferit de piramida în trepte de la Saqqara, ridicată de faraonul Zoser
din dinastia a III-a (2778-2723 î. Hr.). În vremea dinastiilor V şi VI o criză profundă traversează
Regatul Egiptean materializată prin creşterea puterii clerului şi funcţionarilor şi apariţia aşa-
zisului „stat feudal“. Între 2300 şi 2100 î. Hr. este prima perioadă intermediară, o perioadă de
anarhie când imperiul se fărâmiţează în mai multe state. Faraonul Metunhotep II reface unitatea
statului şi pune bazele dinastiei XI în jurul anului 2100 î. Hr. Apogeul Regatului Mijlociu este
atins sub faraonii din dinastia a XII-a , ce întind stăpânirea egipteană până în Nubia meridională
şi Siria (Amenemhat I, Sesostris III). Între 1800 şi 1700 î. Hr. se instalează o a doua perioadă
intermediară, determinată de această dată de invazia populaţiei hyksoşilor, nomazi de diverse
etnii din Asia. După 1700 î. Hr. în Egipt domnesc suveranii hyksoşi (dinastiile XV-XVII), până
când faraonul Ahmosis I, fondatorul dinastiei XVIII, îi alungă şi reface statul: acum începe
Regatul Nou. Cu dinastia XVIII Imperiul Egiptean se extinde durabil în Asia: Tutmes I cucereşte
Nubia şi pătrunde până pe Eufrat, iar Tutmes III cucereşte coasta siro-palestiniană şi ajunge
până în Mesopotamia. O criză religioasă zdruncină lumea egipteană: ea izbucneşte la iniţiativa
faraonului Amenophis IV (Ekhnaton) ce instaurează monoteismul solar al zeului Aton. În jurul
anului 1300 î. Hr. politica asiatică este reluată de Ramses II care luptă cu regele hittit Hatuşili I la
Qadesh, tratatul semnat între aceste puteri fiind considerat primul document cunoscut de drept
internaţional. Spre 1200 î. Hr. începe o nouă criză determinată de invazia „popoarelor mării“,
invazie ce marchează sfârşitul Imperiului Hittit. Egiptul rezistă dar pierde influnţa în Asia.
Sfârşitul Egiptului independent este marcat de cucerirea asiriană din secolul VII î. Hr., pentru ca
în 525 î. Hr. să fie cucerit de perşi, iar în 332 î. Hr. puterea macedoneană să se instaleze fără
luptă, deschizând drumul sintezei elenistice greco-egiptene.
Scrirea hieroliglifică egipteană are o origine pictografică, treptat, sub influenţa
limbajului vorbit, apar fonogramele, conform principiului acrofonetic (prima consoană a unei
ideograme e folosită şi pronunţată singură deşi se scrie ideograma în întregime). În cadrul
acestui sistem mixt ce foloseşte atât ideograme, cât şi fonograme, egiptenii aveau trei feluri de
scriere: hieroglifică, hieratică şi demotică. Scriere hieroglifică a fost descifrată în 1822 de
François Champolion ce a reuşit să descompună cartuşele ce conţineau nume proprii, stabilind
un alfabet de semne consonantice pe care le foloseşte la descifrarea cartuşelor.
Scrierea a fost inventată pentru păstrarea arhivelor de afaceri în Orientul Apropiat la
sfârşitul mileniului al IV-lea î. Hr. Dovezi despre cele mai vechi însemnări avem de la Uruk şi
Ninive în Mesopotamia, Habuba Kabira şi Tell Brak în Siria, Susa, Choga Mish şi Godin Tepe în
Persia. Limbile transcrise în cuneiforme au fost sumeriana (pentru siturile mesopotamiene) şi
elamita (pentru Susa). După ascensiunea lui Sargon din Akkad (2300 î.Hr.) limba akkadiană
începe să fie scrisă cu cuneiforme. O formă redusă a scrierii cuneiforme, folosind doar circa 30
de semne, se cunoaşte în Ugarit în jur de 1400 î. Hr. Alfabetul se naşte, însă, printr-o adaptare a
scrierii egiptene în Levant şi Peninsula Sinai în mileniul al II-lea î. Hr. În jurul anului 1000 î. Hr.
fenicienii au dezvoltat un alfabet de 22 de semne consonantice, care în secolul VIII î. Hr. este
împrumutat şi de către greci.

1
 În Mesoamerica scrierile zapotecă şi maya sunt inventate fără vreun contact cu
civilizaţiile literate din Lumea Veche.
Chinezii au inventat şi ei independent o scriere pictografică, care ulterior se prezintă ca o
scriere simultan fonetică, silabică şi ideografică (exprimă atât sunete cât şi concepte). Primele
dovezi despre existenţa scrierii în China datează din jurul anilor 1400-1200 î. Hr., primele
inscripţii fiind realizate pe obiecte de os folosite în practicile divinatorii. În scrierea chineză
există patru tipuri de unităţi de scriere (caractere): pictograme (reprezentări stilizate ale unui
obiect concret), pictograme diferenţiate (unde un marcaj indică o porţiune a unei pictograme),
pictograme compuse (două sau mai multe elemente pictografice combinate pentru a arăta
acţiunea sau influenţa unuia asupra celuilalt) şi compuse fonetice (în care două elemente, alese
din seturi de semne semantice şi fonetice, sunt combinate astfel încât să rezulte o indicaţie
precisă asupra sensului şi pronunţiei). Ultima categorie e cea mai numeroasă, conţinând aproape
90  din caracterele existente azi. Numărul caracterelor a crescut de la circa 9000 în anul 100 î.
Hr. la 60 000 astăzi, dintre care 3500-4000 sunt de uz curent.
Pentru descifrarea hieroglifelor egiptene un rol important a avut lucrarea iezuitului
Atanasius Kircher, Lingua aegyptica restituta (1643), în care arăta că limba populară a creştinilor
egipteni, copta (de la arabul quopti, derivat din grecescul gyptios, corupt din din aegyptos),
vorbită până astăzi în sudul Egiptului, este urma limbii vechi egiptene. Progrese notabile au fost
făcute odată cu decoperirea în 1799, de către soldaţii lui Napoleon, a “pietrei de la Rosette”, a
cărei inscripţie bilingvă greco-egipteană reproducea un decret din 196 î. Hr. al lui Ptolemeu V
Epifanes (partea în egipeană era reprodusă atât cu semne hieroglifice cât şi cu caractere
demotice). În 1822, Jean-François Champollion - pornind de la inscripţia obeliscului din insula
Philae care conţinea numele lui Ptolemeu şi al Cleopatrei - a reuşit să descifreze scrierea
hieroglifică. Primele nume de faraoni descifrate de Champollion au fost cele ale lui Ramses şi
Thutmosis, care constau din cartuşe ce combină ideograme cu semne cu valoare fonetică. De
exemplu, semnul “cerc cu punct în centru”, simbolul soarelui, apare în textele greceşti şi copte ca
Ra / Re, este alăturat unui semn necunoscut urmat de un “s” a cărui valoare fonetică a fost
stabilită încă la analizarea numelui lui Ptolemaios. Combinaţia “semn necunoscut - s” este
întâlnită şi pe “piatra de la Rosette”, fiind tradusă în greacă prin  “zi de naştere”,
în coptă prin “ron-mise”. Astfel, gruparea consonantică “m-s” în numele lui Ramses înseamnă “a
naşte”, termen înrudit cu copticul “mas” - copil. Aflând acestea Champollion citeşte / traduce
numele faraonului Ra-me-ses, adică “născut de către Ra”.
Scrierea hieroglifică egipteană, de origine pictografică, combină citirea cu ajutorul unor
semne abstracte (litere cu valoare fonetică) cu interpretarea unor semne şi desene (ideograme).
Hieroglifele pot avea o triplă semnificaţie:
1. Ideograma este un semn înfăţişând caracteristicie schematizate ale obiectului despre
care se vorbeşte (de exemplu, casa este reprezentată prin planul unei case care în egipteană se
citea direct “per”). Ideogramele se folosesc mai ales pentru redarea substantivelor, dar uneori şi
pentru redarea verbelor (de pildă, reprezentarea a două picioare care păşesc înseamnă “iy” - a
merge).
2. Fonograme. În principiu, egiptenii nu notau decât consoanele unui cuvânt, cu excepţia
unor a/e, ă/a, y (i) şi w (u), astfel încât astăzi se aşează un “e” convenţional între consoane când
se pronunţă. O imagine nu are doar valoare ideogramatică ci poate fi folosită şi pentru a reda
sunete: astfel, o fonogramă stilizată “inima cu plămânii” redă sunetele “n-f-r”, consoanele
adjectivului “nefer” - frumos. Pe lângă foneme bi- şi trilaterale există şi foneme simple cu valoare
de literă: imaginea unei guri este sunetul / litera “r”, imaginea unui picior aşezat cu talpa pe sol
este litera “b”.
3. Determinative. Pentru a preciza sensul divrselor cuvinte apar în cartuşe şi unele semne
determinative. De exemplu “m-n” (men) înseamnă în acelaşi timp “oală” şi “ţesătură”, sensul
fiind precizat cu semne determinative ca “vas” sau “balot de stofă”
Scrierea hieratică apărută în timpul Regatului Vechi este o variantă rapidă a celei
hieroglifice. Are un sistem de scriere identic, dar simbolurile sunt excesiv simplificate, astfel
încât astăzi pentru descifrarea textelor în hieratică este uneori necesară o transpunere a lor în

2
hieroglifică. În Regatul Târziu, pe la 650 î. Hr., se impune o scriere cursivă cu ligaturi, dar mult
mai clară, - demotica.

Religia egipteană nu excelează în unitate, elaborările teologice ale clerului egiptean stau
sub semnul efortului de a pune în acord concepţiile religioase diferite ale oraşelor şi districtelor
egiptene. Toleranţa religioasă însoţeşte fuziunea figurilor divine în procesul de centralizare al
statului egiptean: în Regatul Mijlociu, zeul berbec al dinastiei tebane, Ammon, este asimilat cu
zeul solar Re, şi astfel apare principala divinitate a panteonului egiptean. Anticii erau frapaţi de
zoolatria egipteană, considerată de autorii moderni un reflex al totemismului arhaic. În perioada
istorică zeii se antropomorfizează dar păstrează şi vechile simboluri: Horus are cap de şoim,
Hathor cap de vacă, Anubis este kynocefal, zeul Toth are cap de pasăre ibis.
Fiecare templu dintr-un mare oraş îşi crea o cosmogonie proprie cu zeul local în fruntea
panteonului: uneori, Oul primordial din care a ieşit creatorul lumii provine din lacul de la
Hermopolis; la Heliopolis din apă a ieşit o colină primordială de nisip, iar într-o tradiţie mai
târzie, Ptah îl zămisleşte pe Atum în inima sa şi îl naşte rostindu-i numele. O cosmogonie din
Deltă, atribuie actul creaţiei lui Re-Atum, care îi făureşte pe Şu (Aerul) şi pe Tefnut (Umezeala)
din care se vor naşte Gheb (Pământul) şi Nut (Cerul). Aceştia îi vor naşte pe Osiris şi Seth, Isis şi
Neftis, personajele principale ale unuia din cele mai vestite mituri egiptene, povestit de Plutarh
în perioada romană. Osiris, zeul care îi învaţă pe oameni meşteşugul agriculturii, este ucis de
fratele său Seth. Isis culege corpul dezmembrat al soţului ei şi îl reînvie, de acum zeul devenind
suveranul lumii de dincolo egiptene. Fiul lui Osiris şi Isis, zeul-şoim Horus, se luptă cu Seth şi îl
ucide, această încleştare primordială fiind interpretată ca victoria forţelor solare asupra
întunericului.
În secolul XIV î. Hr. faraonul Amenofis IV realizează o amplă reformă religioasă,
instaurându-l pe Aton, discul solar, ca divinitate supremă a panteonului egiptean. Faraonul îşi
schimbă numele în Eknathon (Cel care este plăcut lui Aton) şi mută capitala de la Theba la
Eknathon (Tell el-Amarna). Reforma este îndreptată împotriva puternicului cler theban care este
acum deposedat de privilegii. Reforma monoteistă nu durează mult, astfel după a domnie scurtă
a soţiei lui Eknathon, Nefertiti (Smenkhare), clerul îl reconverteşte pe fiul acestora Tutankhaton
la cultul lui Amon (schimbându-i numele în Tutankhamon).
Egiptenii erau, în mod special, preocupaţi de lumea de dincolo. Mărturie stau în primul
rând marile construcţii funerare, piramidele, admirabil exemplu al geniului arhitectonic
egiptean. Textele piramidelor descoperite în mormintele regale începând cu acela al faraonului
Unas (dinastia V, secolul XXIV î. Hr.) descriu ritualurile de înmormântare ale faraonului ce
permit ascensiunea sa celestă. Textele sarcofagelor, ce provin din epoca dinastiilor IX – XIII
(secolele XXII – XVII î. Hr.) stau mărturie pentru democratizarea vieţii viitoare, accesibilă acum şi
membrilor familiilor bogate, nu doar faraonului. Această direcţie este urmată în continuare,
Cartea Morţilor aşezată în mormânt permite oricărei persoane să acceadă la viaţa de apoi prin
îndeplinirea corectă a ritualurilor (atestată din timpul dinastiei a XVIII – secolul XVI î. Hr. – până
în epoca romană).
Remarcabila arhitectură funerară egipteană, mormântul de tip piramidă, este inventată,
conform tradiţiei, de arhitectul divinizat Imhotep, sfetnicul faraonului Zoser, a cărui piramidă în
trepte a fost ridicată la Saqqara. Marile piramide de la Gizeh marchează apogeul experienţelor
acumulate pe parcursul mileniului III î. Hr. Marea piramidă a lui Kheops, cu înălţimea de 142 m
şi latura de 428 m, este considerată una din cele şapte minuni ale antichităţii.
Arta egiptenă se remarcă printr-un gust artistic distinct ce este reflectat în procedeele
tehnice adoptate. Spre exemplu, încă de la începutul artei reliefului egiptean apare legea
frontalităţii: capul văzut din profil, ochiul şi umerii din faţă, torsul şi abdomenul din semiprofil,
picioarele repetând ambele acelaşi profil stâng. Se adaugă imobilismul, statica sacerdotală şi
fixitatea formelor hieratice. Cele mai vechi reliefuri sunt Paleta regelui Narmer şi Stela regelui
Şarpe. Capodopere ale statuariei în ronde-bosse din Regatul vechi sunt statuia faraonului
Khefren, triada lui Mykherinos, prinţul Rahotep şi prinţesa Nofret, Ka-Aper din timpul dinastiei a
IV-a, Scribul din dinastia a V-a. Sculptura Regatului de Mijloc evoluează naturalist, cel mai bun
exemplu este portretul lui Sesostris III, pe faţa căruia se citesc drama şi incertitudinea, trăirea

3
dilemelor şi neliniştea. În sculptura Regatului de Mijloc se face simţit transferul expresiv al
marilor tensiuni prin umanizarea expresiei faraonului. În vremea Regatului Nou continuă să se
dezvolte arhitectura funerară monumentală dar după alţi parametri: cele mai reprezantative
ansambluri ale perioadei fiind templul zeiţei Hatşepsut de la Deir-el-Bahri şi mormântul lui
Ramses al II-lea de la Abu-Simbel. O notă aparte prezintă stilul amarnian (numit aşa după Tell el-
Amarna, oraşul fondat de împăratul reformator Ekhnaton. Capodopere, ca portretul reginei
Nefertiti sau portretul lui Ekhnaton, documentează o viziune încărcată de graţie, eleganţă şi
rafinament, expresii de visare poetică, neobişnuite pentru severitatea artei egiptene.