Mântuirea sufletului tău

Viorel Iuga

DEFINIŢIA MÂNTUIRII

Prima întrebare referitoare la acest subiect poate fi: ce este de fapt

mântuirea? Deşi predicatorii, preoţii, lucrătorii duhovniceşti sau creştinii de rând
vorbesc foarte mult despre mântuire, cred că puţini sunt cei care au încercat să
definească foarte clar acest cuvânt. Principalul motiv poate fi acela că Biblia nu
ne oferă o definiţie strictă a mântuirii. Ea vorbeşte mult despre originea mântuirii,
despre planul de mântuire, despre felul în care se obţine mântuirea, dar nu îşi
pro-pune să definească termenul acesta. De aici putem trage una din
următoarele două concluzii: ori audienţa din vremea aceea era familia-rizată cu
termenul folosit, ori termenul în sine poate fi înţeles uşor şi prin urmare nu are
nevoie de prea multe explicaţii. Deoarece, nu de puţine ori, în citirea şi
interpretarea Bibliei se face confuzie de ter-meni, trebuie să remarcăm faptul că
Biblia vorbeşte despre mântuire sau salvare atât din punct de vedere material,
fizic şi social, cât şi din punct de vedere spiritual. În materialul de faţă noi nu ne
ocupăm de mântuirea din suferinţe fizice, nici de mântuirea din sărăcie, ci de
salvarea sufletului.
Odată făcute precizările de mai sus, cred că este suficient de clar că
mântuirea despre care vorbim în materialul de faţă se referă la smulgerea omului
din starea de păcat şi aşezarea lui cu drepturi depline în Împărăţia lui Dumnezeu.
Cu alte cuvinte, noi vom încerca să vedem cum poate un om păcătos, care merită
moartea veşnică, să ajungă copilul lui Dumnezeu cu toate drepturile ce decurg
din statutul acesta, atât pentru viaţa de aici cât şi pentru veşnicie.

NECESITATEA MÂNTUIRII

Odată ce am definit ce este mântuirea, următoarea întrebare logică este:

“Cine are nevoie de mântuire?” sau “Este mântuirea un lucru ori o stare de care
au nevoie toţi oamenii, sau doar unii dintre ei?” Pentru a răspunde acestei
întrebări, trebuie să analizăm în primul rând învăţătura Scripturii. Cercetarea
Bibliei ne descoperă că fiecare om are nevoie de mântuire. Aspectul aceasta este
evidenţiat prin următoarele lucruri:

1. Toţi suntem păcătoşi

Biblia afirmă lucrul acesta cu foarte multă claritate. Adresându-se bisericii

din Roma, apostolul Pavel scrie: “… Fiindcă am dovedit că toţi, fie Iudei, fie Greci,
sunt sub păcat, după cum este scris: Nu este nici unul neprihănit, nici unul
măcar” (Romani 3:9-10) sau: “Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui
Dumnezeu” (Romani 3:23). Apostolul Ioan afirmă că cine nu recunoaşte acest
aspect al păcătoşeniei personale Îl face mincinos pe Dumnezeu: “Dacă zicem că
n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi” (1 Ioan 1:10).
Faptul că toţi suntem păcătoşi ne arată în mod implicit că, dacă nu ne mântuim
sufletele, ajungem în iad.

2. Păcatul ne duce în iad

 Iadul, aşa cum este prezentat în Scriptură, este un loc real şi groaznic.
Domnul Isus vorbeşte despre el în următorii termeni: “… şi să mergi în gheenă, în
focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge” (Marcu
9:43-44). De asemenea, Domnul Isus arată că cei care au ajuns acolo sunt într-o
stare de chin şi de jale veşnică (Luca 16:19-31). Reţinem în mod expres versetul
23 care de-fineşte iadul ca fiind “locuinţa morţilor în chinuri”. Evanghelistul Luca
face precizarea că nici măcar demonii nu doresc iadul: “Şi dracii Îl rugau stăruitor
pe Isus să nu le poruncească să se ducă în Adânc” (Luca 8:31). Cuvântul “adânc”
folosit în cazul de faţă se referă la locul de pedeapsă şi chin (2 Petru 2:4,
Apocalipsa 11:7, Apocalipsa 17:8, Apocalipsa 20:3).
Astfel stând lucrurile, cei care glumesc pe seama iadului ori nu cred în
existenţa lui, ori nu bănuiesc cum arată. Dacă demonii nu doresc iadul, cum ar
putea să îl dorească oamenii? Dacă nu dorim să ajungem în iad, atunci cu
siguranţă că trebuie să experimentăm mân-tuirea, cu alte cuvinte avem nevoie
de ea.

3. Domnul Isus a murit pentru toţi

Evanghelistul Ioan afirmă că Domnul Isus a murit pentru întreaga lume:

“Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu,
pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).
Apostolul Pavel subliniază că Domnul Isus a murit pentru cei nelegiuiţi: “Căci, pe
când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei
nelegiuiţi” (Ro-mani 5:6), iar în multe alte pasaje apostolul afirmă că Domnul Isus
a murit pentru toţi. Este binecunoscut faptul că Domnul Isus nu a făcut absolut
nimic lipsit de importanţă. El nu a făcut nici un gest nepotrivit şi nu a rostit nici
măcar o vorbă fără rost. Faptul că jertfa Domnului Isus i-a cuprins pe toţi
oamenii, ne atrage atenţia că fiecare persoană are nevoie de ea şi, în mod
implicit, de mântuire.

Aşa cum vom vedea ulterior, Evanghelia are un rol deosebit de important în
mântuirea sufletului. Înainte de înălţarea la cer, Mântuitorul a poruncit ucenicilor
să predice Evanghelia la orice făptură (Matei 28:19, Marcu 15:16, Luca 24:47,
Faptele Ap. 1:8). Porunca a-ceasta demonstrează categoric că toţi oamenii au
nevoie de mântuire.
Pe de altă parte, necesitatea mântuirii se poate constata din analiza vieţii
cotidiene. Cei care privesc cu atenţie viaţa de fiecare zi observă că mântuirea
sufletului este importantă:
- din punctul de vedere al fericirii individului. Omul iertat şi transformat de
Dumnezeu este altfel. Indiferent că se gândeşte la trecut, la prezent sau la viitor,
el are mai multă pace, bucurie, linişte, încredere şi mulţumire de sine. În plus, se
împacă mai bine cu sine însuşi în sensul că este mulţumit de felul în care arată,
de condiţiile în care trăieşte şi de multe alte lucruri. Omul mântuit este eliberat
de stresul zilei de azi şi de mâine deoarece ştie că prezentul şi viitorul sunt în
mâna lui Dumnezeu şi, cu ajutorul Lui, clipele vieţii pot fi fru-moase în orice
condiţii. Având în vedere că fiecare om îşi doreşte o astfel de trăire, concluzia
este că toţi oamenii au nevoie de mântuire.
- din punctul de vedere al vieţii de familie. Probabil că nu ne este greu să
înţelegem că mult mai bine este să trăim în familie cu un partener mulţumit,
iubitor, iertător, bun, cu unul plin de nădejde, decât cu un partener ce îşi trăieşte
viaţa la polul opus. Este mult mai uşor să iubim o soţie supusă, voioasă,
mulţumitoare, sfântă, temătoare de Dumnezeu, care se roagă etc., decât una
care este pururea îmbufnată, nemulţumită, răutăcioasă, acră, acuzatoare, etc. Cu
siguranţă că altfel se poate colabora într-o familie în care amândoi soţii au
principii de viaţă preluate din Scriptură şi sunt interesaţi nu doar de viaţa de aici,
ci şi de veşnicie. Într-un fel arată şi trăiesc soţii Îi care aparţin lui Dumnezeu şi
altfel soţii care sunt controlaţi şi robiţi de Diavol. Copiii pot să confirme că este un
lucru deosebit să aibă părinţi cu teamă de Dumnezeu, părinţi care văd în fiecare
copil o binecuvântare, care investesc în copiii lor cu nădejde, care îi învaţă corect
valorile vieţii, şi cu totul altceva să aibă părinţi care îi privesc ca pe un apendice
de care trebuie să poarte de grijă sau care se simt încurcaţi de ei în desfăşurarea
vieţii. Este o mare diferenţă între a avea părinţi care ne corectează de timpuriu,
dar cu dragoste, şi a avea părinţi care nu sunt interesaţi de direcţia spirituală şi
morală pe care o vom lua în viaţă. Este una să avem părinţi care se roagă şi vor
continua să se roage pentru noi, şi este cu totul altceva să avem părinţi care ne
blestemă sau ne învaţă la rău. Dacă privim la relaţia dintre copii, diferenţa este
vizibilă şi în acest domeniu. Este un lucru deosebit să avem un frate credincios
sau o soră credincioasă care să ne susţină la bine, care să ne încurajeze, care să
ne ajute, şi este cu totul altceva să avem un frate nemântuit sau o soră
nemântuită cu o viaţă decăzută, cu obiceiuri rele şi care tinde să ne tragă şi pe
noi în direcţia respectivă. Faptul că fiecare om îşi doreşte o asemenea familie ne
determină să afirmăm că fiecare om are nevoie de mântuire.
- din punctul de vedere al vieţii sociale. Sunt convins că cei mai mulţi vom
recunoaşte că este mult mai bine să avem un vecin cumsecade şi cinstit, care
sare în ajutor, decât unul cu care nu ne putem înţelege de nici un fel. Este mult
mai bine să avem un coleg de muncă prietenos şi care ne doreşte binele, decât
unul invidios, care ne sapă şi ne dispreţuieşte. Este mult mai sigur să umbli pe
stradă sau să cir-culi în mijloacele de transport alături de oameni. Este mult mai
plăcut să conducem maşina în acelaşi oraş cu ei şi să ne rezolvăm problemele
zilnice lucrând cu astfel de oameni. În general vorbind, societatea ar fi alta dacă
majoritatea oamenilor ar fi mântuiţi, adică transformaţi de Dumnezeu. Credem că
nu este greu de înţeles că toţi oamenii cinstiţi îşi doresc să trăiască într-o
societate bună. Deoarece omul este păcătos şi înclinat spre rău, o astfel de
societate se poate forma doar cu oameni transformaţi de Dumnezeu. Prin
urmare, tragem concluzia că toţi oamenii au nevoie de mântuire.
Ştiind acum că absolut toţi oamenii au nevoie de mântuire, indiferent dacă
privim lucrurile din punctul de vedere al fericirii veşnice sau din cel al fericirii
vremelnice, trebuie neapărat să ne confruntăm cu trei întrebări.
Prima întrebare se referă la sufletul tău şi implicit la veşnicia ta: “Eşti
mântuit?” Dacă răspunsul tău este negativ, cartea aceasta este pentru tine.
Continuă să o citeşti într-un duh al rugăciunii şi împlineşte toate condiţiile cerute
de Dumnezeu pentru mântuirea sufletului tău. Mă rog lui Dumnezeu ca, atunci
când vei ajunge la sfârşitul acestui material – şi sper să fie cât mai repede –
sufletul tău să fie mântuit.
Dacă răspunsul tău la prima întrebare este pozitiv, atunci întreabă-te: “Mă
bucur de mântuirea primită?” Parcurgerea acestui mate-rial te va ajuta să te
bucuri de siguranţa mântuirii şi să perseverezi în această stare dăruită de
Dumnezeu.
Urmează acum întrebarea a treia: “Ajut şi pe alţii să primească mântuirea?”
La fel cum alţii ne-au ajutat să cunoaştem adevărul şi să ne găsim pacea şi
liniştea în Dumnezeu, tot aşa suntem datori şi noi să conducem alte suflete la
Domnul Isus Cristos.
 Facă Domnul ca fiecare creştin să devină un om care ajută pe cât mai mulţi
să găsească mântuirea, până nu este prea târziu.

OBŢINEREA MÂNTUIRII

Când cineva ştie ce este mântuirea şi realizează că are neapărat nevoie de

ea, următoarea întrebare cu care se confruntă este: “Cum pot fi mântuit?”
Înainte de a prezenta calea mântuirii, care în lumina Scripturi-lor este unică,
vom menţiona doar câteva din căile care sigur nu pot duce pe absolut nimeni la
mântuire, deşi mulţi oameni - chiar lideri religioşi -, le arată ca fiind bune şi
eficiente.
Prezentând cazul lui Nicodim, Biblia arată foarte clar că nu pu-tem fi
mântuiţi prin religiozitatea noastră (Ioan 3:1-16). Vorbind despre mântuirea lui
Corneliu, Biblia arată că rugăciunile şi milosteniile nu sunt suficiente în salvarea
sufletului (Faptele Ap. 10:1-48). Prin prezentarea experienţei mântuirii celor 3000
de iudei în ziua Rusaliilor, Sfânta Scriptura arată că Legea Vechiului Testament
nu era suficientă pentru a-i scăpa pe oameni de păcat şi de urmările lui (Faptele
Ap. 2). Făcând referire la salvarea lui Saul, Duhul lui Dumnezeu avea în vedere să
ne spună că râvna pentru datinile strămoşeşti sau pentru normele unei religii nu
poate mântui pe nimeni (Faptele Ap. 9). Mântuirea demnitarului din Etiopia ne
avertizează că simpla citire a Sfintei Scripturi nu este suficientă pentru mântuirea
sufletului (Faptele Ap. 8:15-40).
Ca să înţelegem corect subiectul mântuirii, trebuie să observăm că, referitor
la mântuire, Biblia face două mari precizări:

1. Mântuirea este a lui Dumnezeu

Vorbind despre salvarea omului, Scriptura afirmă că mântuirea este a lui

Dumnezeu (Apocalipsa 7:10, Faptele Ap. 28:28, Luca 2:30). Aceasta înseamnă că,
dacă este să o primim, atunci o putem primi numai de la El. Ea nu poate fi primită
de la părinţi, neamuri, preoţi, păstori, biserică, guvern, sisteme religioase sau
politice. Ceea ce apar-ţine altei persoane ne poate reveni prin mai multe metode.
O primă variantă ar fi cumpărarea lucrului respectiv. Dacă vorbim concret des-
pre mântuire, Biblia afirmă categoric că “Răscumpărarea sufletului lor este aşa
de scumpă, că nu se va face niciodată” (Psalmul 49:8). Nu avem nici un caz în
Scriptură din care să rezulte că cineva şi-ar fi putut cumpăra mântuirea. O altă
variantă ar fi să moştenim lucrul respectiv. Cum moştenirea se obţine prin
moartea celui care posedă valoarea respectivă, în cazul mântuirii, care aparţine
lui Dumnezeu, nu avem nici o şansă, deoarece Dumnezeu este veşnic. Nu cred că
cineva şi-ar putea imagina că există vreo şansă să fure moştenirea de la
Dumnezeu. Astfel stând lucrurile, ne mai rămâne o singură posibilitate: să primim
moştenirea în dar. Este o adevărată bucurie să deschidem Scriptura şi să
constatăm că ea abundă în astfel de afirmaţii. Apostolul Pavel afirmă: “Căci prin
har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta [...] este darul lui Dumnezeu.”
(Efeseni 2:8)
Pentru întărirea celor afirmate, să luăm în considerare şi versetele:
“De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, ca să fie prin har …”
(Romani 4:16)
“Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu
este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 6:23)
 Prin urmare, este important să reţinem că mântuirea este cadoul lui
Dumnezeu pentru noi.

2. Dumnezeu ne mântuieşte prin Domnul Isus Cristos

Acum, când ştim că mântuirea este darul lui Dumnezeu, este absolut normal
să ne întrebăm cum putem intra în posesia ei. Sfânta Scriptură afirmă cu multă
claritate că acest dar al lui Dumnezeu ajunge la noi prin Fiul Său, prin Domnul
Isus Cristos. Iată doar câteva din mulţimea pasajelor biblice care exprimă
adevărul acesta:
“În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat
oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Faptele Ap. 4:12)
“Pe acest Isus, Dumnezeu [...] L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea [...]
pocăinţa şi iertarea păcatelor.” (Faptele Ap. 5:31)
“Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este
Hristos, Domnul.” (Luca 2:11)
“Ea va naşte un Fiu, şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe
poporul Lui de păcatele sale.” (Matei 1:21)
“Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.”
(Luca 19:10)
Toate pasajele prezentate aici, cât şi multe altele, arată cu claritate că,
indiferent despre ce persoană este vorba, fără deosebire de sex, vârstă, religie,
confesiune religioasă, generaţia în care a trăit, educaţie sau situaţie materială,
mântuirea poate fi obţinută doar prin Domnul Isus Cristos. Această afirmaţie
biblică exclude categoric posibilitatea ca mântuirea să fie primită prin Biserică,
sfinţi, fecioara Maria, apostoli sau orice altă fiinţă, fie ea pământească sau
cerească.

FACTORI IMPLICAŢI ÎN MÂNTUIRE

Acum, după ce am aflat că mântuirea este a lui Dumnezeu şi că ea ajunge la

noi doar prin Domnul Isus Cristos, este timpul să ne întrebăm: “Cum ne aduce
Domnul Isus darul lui Dumnezeu, adică salvarea sufletului nostru?”; “Cum
suntem, de fapt, mântuiţi prin Domnul Isus Cristos?”; “Poate fi mântuit oricine?”;
“Putem fi mântuiţi în orice loc şi în orice condiţii?”; “Este mântuirea noastră ceva
ce depinde în exclusivitate de bunăvoinţa lui Dumnezeu?”; “Are omul o anumită
contribuţie în mântuirea sufletului său?” Ca să aflăm răspunsul la între-bările de
mai sus şi pentru a înţelege procesul practic prin care trebuie să treacă cineva ca
să fie mântuit, vom urmări atât principiile biblice, cât şi unele exemple de oameni
care au experimentat mântuirea. Îna-inte de aceasta, însă, este imperativ să
facem două precizări:
- nu există mântuire fără contribuţia lui Dumnezeu. El este Cel care a decis
să ne mântuiască, El este Cel care a făcut posibilă mântuirea, El este Cel care ne
cheamă la mântuire, El este Cel care ne ajută să împlinim condiţiile mântuirii, El
ne mântuieşte şi tot El ne dă putere să ne ducem mântuirea până la capăt. Dacă
Dumnezeu nu Şi-ar fi făcut şi nu Şi-ar face partea Lui, nimeni nu ar fi putut fi
salvat şi nimeni nu va ajunge vreodată să fie salvat.
- nu există mântuire personală fără contribuţia celui în cauză. Când
Dumnezeu a decis să salveze neamul omenesc, El a hotărât în planul Său de
mântuire ca fiecare om să aibă partea lui în procesul mântuirii personale. Astfel,
omul trebuie să recunoască nevoia de mân-tuire, să recunoască imposibilitatea
salvării sufletului său pe alte căi, să dorească mântuirea, să o caute, să o
primească pe calea stabilită de Domnul şi apoi să umble în credincioşie până la
sfârşitul vieţii. Este foarte adevărat că, în toate aceste etape, omul are nevoie de
ajutorul lui Dumnezeu, dar la fel de adevărat este şi faptul că, dacă cineva refuză
ajutorul lui Dumnezeu şi nu îşi împlineşte partea care-i revine în mântuire,
respectivul nu poate fi salvat (Luca 7:30).
În materialul ce urmează vom prezenta atât lucrarea divină cât şi lucrarea
umană implicată în mântuire. Este adevărat că nu vom in-sista asupra lucrării lui
Dumnezeu în mântuire, deoarece El Şi-a făcut partea şi va continua să o facă cu
credincioşie. Oamenii care nu sunt mântuiţi nu Îl pot învinui cu nimic pe
Dumnezeu deoarece problema se află în ei înşişi.

1. Rolul lui Dumnezeu în mântuirea omului

Analizând învăţătura Scripturii, în mod deosebit a Noului Testament,

ajungem la următoarele constatări:
1.1. Dumnezeu a decis mântuirea noastră.
Apostolul Pavel afirmă că Dumnezeu a vrut să ne mântuiască. (Galateni 1:4)
Această hotărâre a fost luată din veşnicii, încă înainte de a fi creaţi, deoarece El a
văzut căderea noastră. Decizia nu a fost silită, ci benevolă. Singurul motiv care L-
a determinat pe Dumnezeu să dorească salvarea noastră a fost dragostea Lui
pentru noi (Efeseni 2:4, Ioan 3:16, Romani 8:39).
Suntem mulţumitori pentru aceasta? Suntem conştienţi că Dom-nul putea să
ne creeze altfel? Cine L-ar fi judecat pe Dumnezeu dacă, odată căzuţi în păcat, El
nu ar fi hotărât salvarea noastră? În ciuda atâtor posibilităţi, Domnul a decis să
ne salveze planificând o cale de mântuire la care vor avea acces toţi oamenii,
fără nici o discriminare (Romani 3:30).
1.2. Dumnezeu a făcut un plan pentru mântuire.
Odată decisă mântuirea omului, Dumnezeu a făcut şi un plan pentru
realizarea acesteia (Efeseni 1:9). Planul a fost făcut din veşnicii, după principiile
Lui şi după buna plăcere a voii Sale. Acest plan, aşa cum ne relatează apostolul
Pavel, a cuprins taina lui Dumnezeu, adică mântuirea prin Domnul Isus Cristos
(Romani 3:25, Coloseni 2). Îi mul-ţumim suficient pentru planul Lui?
1.3. Dumnezeu ne-a inclus în planul Lui de mântuire.
În pasajele care prezintă aspectul acesta, precum: Romani 8:28-30, Galateni
1:4, 2 Tesaloniceni 2:13 şi Efeseni 1:4-5, sunt folosite cuvintele “ales”, sau
“rânduit”. Alegerea oamenilor pentru mântuire nu a fost făcută la întâmplare, ci
în funcţie de atitudinea fiecărui individ faţă de planul lui Dumnezeu. Această
alegere a fost posibilă în baza atotcunoaşterii Sale (1 Petru 1:2).
În dragostea şi dreptatea Lui, Dumnezeu a decis să îi mântuiască pe toţi
aceia care vor crede în Domnul Isus. Dumnezeu a ştiut din veşnicii cine sunt cei
care vor crede astfel că, deşi dorea mântuirea tuturor, El i-a ales pentru mântuire
doar pe cei care vor crede. Dezbă-tând această temă, apostolul Pavel prezintă
următoarea succesiune: Dumnezeu ne-a cunoscut mai dinainte (Romani 8:29), iar
apoi ne-a hotărât mai dinainte.
Suntem mulţumitori Domnului că ne-a inclus în planul Său de mântuire şi
ne-a ales pentru viaţa veşnică?
1.4. Dumnezeu L-a trimis pe Domnul Isus pe pământ.
În epistola trimisă bisericilor din Galatia, apostolul Pavel spune: “... dar când
a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său …” (Galateni 4:4).
 Trebuie să facem precizarea că, în cazul acesta, nu este vorba de o
trimitere, aşa cum şi-ar trimite cineva slujitorul, chiar unul la care ţine mult. În
acest caz vorbim de o trimitere în care a fost implicat tot cerul şi toată inima lui
Dumnezeu. Scriind corintenilor, apostolul Pavel spune că “Dumnezeu era în
Cristos împăcând lumea cu Sine …” (2 Corinteni 5:19).
Venirea Fiului în lume a fost o decizie a Tatălui ceresc (Ioan 5:36-37). Pentru
mântuirea noastră, Dumnezeu Şi-a trimis în lume singurul Fiu. Ştim să apreciem
lucrul acesta? Pentru salvarea cui ne-am oferi fiul? Dacă cineva ar fi condamnat
la moarte sau la închisoare şi s-ar anunţa că se poate face înlocuirea, l-am duce
pe fiul nostru în locul celui condamnat? Dumnezeu Şi-a trimis singurul Fiu în lume
pe când eram vrăjmaşi cu El. Apreciem lucrul acesta?
1.5. Dumnezeu ne cheamă la mântuire.
Prin coborârea şi lucrarea Domnului Isus pe pământ, Dumnezeu a deschis
uşa mântuirii pentru toţi oamenii. Acum când jertfa a fost depusă, în baza
preţului plătit pentru iertarea noastră având intrarea liberă în Împărăţia cerurilor,
Dumnezeu a decis să ne cheme la această stare de bucurie (Romani 8:28-30,
Galateni 1:6).
• Dumnezeu ne cheamă la mântuire prin Evanghelie. El ne cheamă
prin mai multe metode şi de mai multe ori. Chemarea Lui este plină de blândeţe,
de dragoste şi întotdeauna ne este adresată cu claritate. Pentru că ne iubeşte şi
nu doreşte moartea păcătosului, Dom-nul ne cheamă cu insistenţă şi cu multă
răbdare (Romani 3:25, 2 Petru 3:9). Chiar dacă Domnul ştie că nu vom răspunde
imediat, sau în unele cazuri oamenii vor răspunde chemării Lui doar la sfârşitul
vieţii, Dumnezeu ne cheamă de timpuriu. Chiar dacă Dumnezeu respectă voinţa
şi alegerea noastră, chemarea Lui arată dorinţa Lui de a atrage la El pe toţi
oamenii (Ioan 12:32). Preţuim noi chemările Lui? Răspundem pozitiv acestora?
• Dumnezeu ne cheamă la mântuire prin cei mântuiţi. Vorbind despre
salvarea semenilor, Dumnezeu poruncea prin apostolul Iu-da: “Căutaţi să
mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc ...” (Iuda v. 23)
Referindu-se la activitatea sa, activitate cerută de Dumnezeu, apostolul
Pavel mărturiseşte: “… mă silesc şi eu, în toate lucrurile, să plac tuturor, căutând
nu folosul meu, ci al celor mai mulţi, ca să fie mântuiţi” (1 Corinteni 10:33). Nici
apostolul Iacov nu îi absolvă pe cei mântuiţi de această responsabilitate, ci
dimpotrivă le spune: “Să ştiţi că cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii
lui, va mântui un suflet de la moarte, şi va acoperi o sumedenie de păcate.”
(Iacov 5:20)
Astfel stând lucrurile Dumnezeu le cere celor mântuiţi, în primul rând, să
dorească mântuirea altora. “Am fost slab cu cei slabi, ca să câştig pe cei slabi. M-
am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei.” (1 Corinteni 9:22)

Creştinii sunt chemaţi apoi să trăiască o viaţă pilduitoare: “Tot aşa să

lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre
bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.” (Matei 5:16) sau: “Să
aveţi o purtare bună în mijlocul Neamurilor, pentru ca în ceea ce vă vorbesc de
rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd, să
slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării.” (1 Petru 2:12)
Cei mântuiţi sunt chemaţi de Dumnezeu să se roage pentru salvarea
semenilor. “Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu
pentru Israeliţi, este să fie mântuiţi.” (Romani 10:1) Tot în seama mântuiţilor este
lăsată şi mărturisirea Evangheliei (Matei 28:19).
 De ce vă spunem toate acestea? Credem că este important să ştiţi că nu
este chiar simplu pentru un creştin să depună jertfa cerută pentru mântuirea unui
suflet. În ciuda greutăţilor sunt mulţi creştini care fac sacrificiul cerut, de dragul
mântuirii semenilor. Preţuim noi lucrarea acestora? Nu cumva îi batjocorim sau îi
tratăm cu indiferenţă? Îl preţuim pe Cel care a dat asemenea porunci?
1.6. Dumnezeu implică îngerii în a-i ajuta pe oameni să primească
mântuirea.
Este adevărat că nu îngerii ne mântuiesc, dar Scriptura spune că Dumnezeu
a trimis la Corneliu un înger care să îi spună cine îl poate ajuta în cunoaşterea
căii mântuirii (Faptele Ap. 10:30-32). De asemenea, Scriptura afirmă că un înger
al Domnului a venit la Filip, evanghelistul, şi i-a comunicat dorinţa lui Dumnezeu
pentru salvarea demnitarului din Etiopia (Faptele Ap. 8:26). Realizăm noi câte
forţe şi fiinţe implică Dumnezeu în mântuirea noastră? Apreciem lucrul acesta?
1.7. Dumnezeu primeşte pocăinţa şi credinţa mântuindu-ne.
Noul Testament este plin de expresii care arată cu cea mai mare claritate
posibilă că lucrarea de mântuire Îi aparţine lui Dumnezeu (2 Timotei 1:9, Tit 3:4-
5, 2 Tesaloniceni 2:16, 1 Timotei 4:10). Dacă ne gândim cui să mulţumim pentru
izbăvirea noastră, atunci cu si-guranţă mulţumirea trebuie adresată Lui, deoarece
El este Acela care ne-a izbăvit (Coloseni 1:13). Dacă ne întrebăm cum am ajuns
neprihăniţi, să nu uităm că neprihănirea care se capătă prin credinţă vine de la El
(Romani 1:17, 3:21-22, 3:30). Dacă ne întrebăm cum putem să intrăm în
Împărăţie, atunci soluţia este tot la Dumnezeu (Coloseni 1:13). Dacă ne gândim
la iertarea noastră, atunci Cel care ne-a iertat este Unul singur: Tatăl nostru
ceresc (Coloseni 2:13). Dacă ne întrebăm cine ne-a înviat din starea de păcat,
răspunsul este acelaşi: Dumnezeu. (Coloseni 2:13) Da, El este Cel care ne-a şters
datoria (Coloseni 2:14) şi ne-a născut din nou (1 Petru 1:3). Dumnezeu este Acela
care ne-a înfiat (Efeseni 4:32) şi ne oferă mântuirea în dar (Romani 6:23). Chiar
dacă Fiul este Jertfa, Tatăl este Cel care ne-a împăcat prin Isus Cristos (Coloseni
1:20).
Cu toate că am mai putea vorbi mult despre lucrarea de mântuire a lui
Dumnezeu, aş vrea să ne oprim pentru a medita la însemnătatea lucrurilor spuse.
Sigur că, pe de o parte, înţelegerea acestei lucrări ne ajută să înălţăm Tatălui
cereri pentru mântuire, iar odată ce suntem mântuiţi, să Îi mulţumim pentru
ajutorul oferit. Pe de altă parte, însă, aş dori să ne întrebăm cu seriozitate ce se
întâmplă cu noi dacă nu preţuim lucrarea şi investiţiile Lui. Să ne gândim cu
seriozitate la atenţionarea apostolului Petru care ne aminteşte că mântuirea
noastră nu a fost realizată cu lucruri trecătoare, ci cu preţul vieţii Domnului Isus
(1 Petru 1:18).
Suntem conştienţi ce responsabilitate ne asumăm dacă refuzăm această
ofertă? Să ne gândim că ar fi vorba de salvarea copilului nostru. Fiind condamnat
la moarte şi neavând cu să plătim salvarea lui, cineva ne oferă în mod legal
preţul necesar. Dintr-un motiv oarecare, salvatorul ne cere să ducem noi preţul
respectiv la judecător, dar din anumite considerente decidem să nu îl ducem. Ştiţi
ce înseamnă a-ceasta? Suntem criminali şi ne ucidem propriul copil. Dacă avem
preţul răscumpărării şi nu îl folosim, indiferent din ce motiv, suntem cri-minali.
La fel stau lucrurile şi cu salvarea sufletului nostru. Dumnezeu a văzut
condamnarea noastră şi imposibilitatea de a ne plăti eliberarea. În dragostea Lui,
El a decis să ne răscumpere. Acum, când preţul este plătit integral, El ne cere şi
nouă partea noastră: să ne pocăim şi să acceptăm viaţa veşnică în dar, prin
credinţa în jertfa Domnului Isus. Dacă, indiferent din ce motiv, nu ne facem
partea pentru salvare, suntem criminali: ne ucidem propriul suflet. În cazul
acesta, indiferent cât de groaznic ar fi iadul, îl merităm din plin şi pentru veşnicie.

2. Rolul Domnului Isus în mântuirea omului

Chiar dacă în baza Bibliei am afirmat că mântuirea omului este lucrarea lui
Dumnezeu, credem că s-a putut observa cu uşurinţă că, în această lucrare,
Dumnezeu L-a implicat şi pe Domnul Isus. Astfel, când vorbim despre mântuire
trebuie să menţionăm nu doar lucrarea Tatălui, ci şi lucrarea Fiului lui Dumnezeu,
lucrare care se concretizează în cel puţin următoarele aspecte:
2.1. Domnul Isus împreună cu Tatăl au decis mântuirea.
Această afirmaţie are la bază atât conceptul biblic al unităţii dintre Tată şi
Fiu, cât şi colaborarea perfectă dintre Fiu şi Tată în toate lucrurile (Ioan 10:30,
Ioan 5:19). Aşadar, trebuie să recunoaştem că Fiul lui Dumnezeu a luat decizia de
a Se implica în mântuirea noastră din dragoste, conştient fiind că nu există o altă
cale de salvare şi, în acelaşi timp, conştient de preţul pe care îl va plăti pentru
salvarea noastră. Suntem mulţumitori Fiului pentru aceasta?
2.2. Domnul Isus a acceptat să vină pe pământ.
Chiar dacă vorbeam despre o trimitere din partea Tatălui, Scriptura ne
confirmă că Fiul a venit de bună voie (Ioan 10:18). Probabil că puţini oameni, într-
o măsură foarte mică, realizează ce a în-semnat pentru Fiul să coboare în lumea
noastră.
• Pentru mântuirea noastră, Domnul Isus a îndurat despărţirea de
cer. Oare privim noi cu destul realism acest act? Înţelegem noi ce a însemnat
aceasta? Este drept că despărţirea a fost temporară. Este drept că despărţirea nu
a fost sută la sută. Noi nu putem explica în totalitate cum a fost realizat acest
lucru, dar ceva este sigur: a fost o despărţire. Imaginaţi-vă pe cineva care este
nevoit să aducă mai mulţi bani în familie şi pentru aceasta nu are altă soluţie
decât să lucreze în Africa. Plecarea, ce-i drept, este doar pentru câţiva ani. Este
adevărat că cei din familie mai vorbesc la telefon, mai trimit scrisori şi poze.
Totuşi, despărţirea este grea şi preţul este mare. Ce ar zice un astfel de om dacă
i-ai spune: “Ei, ce mare lucru! Ai trăit şi tu treizeci de ani în junglă. Aţi avut
mâncare şi corturi unde să dormiţi? Este adevărat că vă era viaţa în pericol în
orice moment, dar acest lucru nu e esenţial …”
În timpul anilor de studiu eu lipseam doar câteva săptămâni de acasă şi îmi
era foarte greu fără cei dragi. Pentru mântuirea noastră, Domnul Isus S-a
despărţit de cer. Putem spune cât de lungi au fost pentru El acei treizeci şi trei de
ani? Ştim noi ce a însemnat a-ceasta?
Pentru a înţelege mai bine ce a însemnat despărţirea, trebuie să ne aducem
aminte că Domnul Isus a părăsit un loc al cântării pentru un loc al bocetelor.
Mântuitorul a părăsit un loc unde era cinstit pentru a veni la dispreţul celor care
nu meritau nici măcar dispreţul Lui. Fiul lui Dumnezeu a părăsit un loc al
sfinţeniei şi a venit în locul unde domneşte păcatul. De la leagăn şi până la
mormânt, Domnul a trăit între păcătoşi, văzând zilnic manifestarea acestora. Ce
se petrecea oare în sufletul Lui când vedea toate păcatele lor? Fiul lui Dumnezeu
a părăsit un loc al belşugului. În casa Tatălui – se spune simbolic în pilda fiului
risipitor – este belşug de pâine. Cerul nu duce lipsă de nimic bun. Acolo nu este
criză.
De dragul nostru, Domnul Isus a venit în lumea sărăciei. Aici se vorbeşte de
sărăcie materială şi spirituală pretutindeni şi la orice nivel. Din dorinţa de a ne
vedea salvaţi, Domnul Isus a părăsit un loc al sărbătorii. Acolo, în cer, spune
apostolul Ioan, toţi sunt îmbrăcaţi în haine albe şi toţi sau ramuri de finic în mâini.
Acolo toţi sărbătoresc, cântă şi stau în picioare înaintea tronului ceresc.
Pentru salvarea noastră Domnul Isus a venit într-un loc al priveghiului. Aici
cei mai mulţi nu se bucură, iar unii se bucură de lucruri de nimic. Deseori suntem
ca nişte copii ai străzii care se bucură de o bucată de pâine, de un loc unde nu îi
plouă, etc. Gândindu-se la veşnicia noastră, Domnul Isus a părăsit un loc al ordinii
în care fiecare ascultă şi face ce trebuie. Acolo, în glorie, fiecare ştie ce are de
făcut şi face cu bucurie.
Aici, în lumea noastră, totul este haos. Nimeni nu ştie cine conduce şi cine
ascultă. De dragul nostru, Fiul a părăsit un loc al binelui şi a venit într-un loc al
răului. Trebuie să facem următoarea remarcă: Domnul Isus nu a venit orbeşte în
lumea noastră. El nu a ştiut doar o parte din greutăţile ce-L aşteptau. El a ştiut
despre toate acestea şi totuşi, de dragul nostru şi pentru mântuirea noastră, a
acceptat crucea cu bucurie. Înţelegem noi măcar ceva din imensitatea Jertfei Lui?
• Pentru salvarea noastră, Domnul Isus a acceptat auto-limitarea.
Vorbind despre acest subiect, apostolul Pavel spune: “S-a dezbrăcat de Sine
Însuşi [...], făcându-Se asemenea oamenilor” (Filipeni 2:7). Nu vreau să mă
aventurez şi să fac greşeli teologice afirmând câte dintre prerogativele Sale
divine au fost autolimitate. Personal, nu cred că Domnul a renunţat la ele în
sensul că le-a lăsat în cer, ci în sensul că a decis să nu le folosească. Probabil că
a fost mai mult o dezbrăcare de voinţă. Aspectul aceasta se vede bine în
Gheţimani, când Domnul i Se adresează lui Petru:
“... crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune în-dată la
îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum s-ar mai împlini
Scripturile, care zic că aşa trebuie să se întâmple?” (Matei 26:53) Cu alte cuvinte,
Mântuitorul îi spunea lui Simon: “acum nu vreau să Îl rog pe Tatăl să Mă salveze.
Am ales să nu folosesc această putere.” A fost uşor? Putem înţelege puţin din
aceasta?
Gândiţi-vă la un om care, deşi poate face anumite lucruri, îşi impune o
vreme de restricţii. Gândiţi-vă la bogatul care trăieşte în condiţii mizere sau la cel
ce are belşug de pâine în casă şi trăieşte flămând. Imaginaţi-vă că cel puternic se
lasă batjocorit de un slăbănog. Încercaţi să-l vedeţi pe împăratul care trăieşte de
dragul altora ca cerşetor. A fost uşor? Este uşor să nu răspunzi când ştii? Este
uşor să taci când eşti acuzat pe nedrept? Este uşor să faci binele celor mai
înverşunaţi duşmani?
Oare pentru Domnul Isus a fost chiar uşor ca, pe pământ, să renunţe total
sau parţial la unele aspecte ale naturii Sale divine? El a renunţat la reacţia
sfinţeniei faţă de păcat ca să poată fi în compania păcătoşilor şi să le ofere
dragoste. El a renunţat la slavă ca să poată locui între noi, fără să ne omoare. El
a renunţat la îngerii care Îl slujeau, acceptând în schimb slujirea ucenicilor
schimbători şi limitaţi. El a renunţat la independenţa faţă de timp şi spaţiu şi a
devenit dependent de puterea fizică, de mâncare, de somn, de haine, de apă, de
bunăvoinţa oamenilor. El a renunţat la tronul glorios pentru un loc oferit prin
bunăvoinţa altora, precum o casă ca a lui Iosif, Zacheu, Levi, Maria şi Marta. Nu,
pentru Domnul Isus nu a fost uşor să treacă prin toate acestea, dar a făcut-o şi a
făcut-o cu bucurie pentru mine şi pentru tine. El a ştiut că doar aşa poate deveni
un mare Preot milos, care să ne reprezinte şi să ne ajute în toate lucrurile. Ce ne
spun toate acestea despre importanţa mântuirii noastre?
• Pentru mântuirea noastră, Domnul Isus a acceptat un trup ca al
nostru. Să fi fost oare atât de simplu? Care dintre dumneavoastră aţi accepta să
îmbrăcaţi trupul unui cerşetor sau măcar hainele lui? Lanţul renunţărilor
Domnului Isus nu poate fi înţeles în totalitate.
Probabil când vom ajunge acolo în cer, doar atunci, vom înţelege mai mult
acest aspect. Spun aceasta deoarece de dragul nostru, Isus a acceptat să fie
judecat pe nedrept, deşi singur El trebuie şi poate să îi judece pe toţi. El a decis
să nu pedepsească, deşi are dreptul să o facă oricând, în cazul oricui. Mântuitorul
a hotărât să Se lase legat, deşi El este Cel care aduce libertatea. Fiul lui
Dumnezeu a acceptat să trăiască din bunăvoinţa altora, deşi toţi trăim din
bunăvoinţa Lui. Mai presus de toate El a decis să moară deşi El este Viaţa şi Cel
care dă viaţă tuturor lucrurilor. Preţuim noi toate acestea?
2.3. Domnul Isus ne-a chemat la mântuire.
Evanghelia Lui a fost Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu. Chemarea Lui a
fost făcută cu claritate. El i-a chemat pe toţi şi i-a chemat cu insistenţă. Până
astăzi răsună cuvintele Lui blânde: “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi
Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28) sau “Dacă însetează cineva, să vină la Mine,
şi să bea” (Ioan 7:37). Preţuim noi chemările Lui?
2.4. Domnul Isus a murit pentru mântuirea noastră.
Mântuitorul nu S-a oprit la o decizie luată în cer. El nu S-a limitat la a coborî
printre noi şi a ne adresa o chemare frumoasă. Pentru mântuirea
noastră, Domnul Isus a stat atârnat pe Golgota, pe cruce. El a murit pentru
mântuirea noastră. Aceasta este explicaţia pe care o dă El morţii Lui (Luca 24:46-
47, Ioan 3:14-16, Ioan 6:54). Aceasta este explicaţia pe care apostolii o dau
morţii Domnului Isus (Romani 5:10, Evrei 9:14, Coloseni 1:22).
Aceasta este explicaţia pe care trebuie să o credem, deoarece este singura
şi cea adevărată. Da, Domnul Isus ne-a salvat prin moartea Sa. Ce aţi spune dacă
un om care v-ar vedea murind de foame v-ar sal-va cu preţul vieţii lui? Vă mai
aduceţi aminte de poveştile nemuritoare pe care le citeam în copilărie? Probabil
vă amintiţi şi acum de prinţul care ajungea la casa zmeului, îl omora, lua fata şi
palatul transformat în mărul de aur şi se îndrepta spre casă. Deoarece se afla pe
un alt tărâm, prinţul, împreună cu fata, trebuia să treacă prăpastia ce despărţea
cele două lumi. Singura modalitate de a ajunge acasă era aju-torul unui vultur
mare care trebuia hrănit cu carne. Învoiala este fă-cută, dar înainte de a ajunge
la suprafaţă, vulturul mai cere carne. De-oarece rezervele s-au terminat, prinţul,
care dorea salvarea fetei şi a lui, taie o bucată de carne din propriul picior. Când
citeam pasajul acesta, inima mea de copil se tulbura mult. Pe de o parte
apreciam dragostea prinţului, dar pe de altă parte mă întrebam de ce nu s-a găsit
o altă cale. Mi se părea că jertfa depusă este prea mare.
Această poveste poate fi mişcătoare, dar este nimic în comparaţie cu jertfa
Domnului Isus. Văzând că murim veşnic şi că nu avem nici o şansă de viaţă, deşi
eram vrăjmaşii Lui, Domnul Isus a decis să ne salveze, oferindu-ne ca hrană
trupul Lui şi ca băutură sângele Lui (Ioan 6:54-56). Este adevărat că unii ucenici,
când au auzit acest lucru, au plecat şi L-au părăsit. Aceştia au sfârşit tragic. Alţii
însă au rămas cu El chiar dacă nu au înţeles şi aceştia au fost binecuvântaţi.
Pentru cine ne-am da viaţa? Cui i-am da ultima bucată de pâine ca să fie
salvat? Cui am oferi ultimul pahar de apă ca să nu moară, chiar dacă aceasta ar
implica propria noastră moarte? Pe cine am fi gata să salvăm, plătind cu propria
viaţă? Apreciem noi jertfa Domnului Isus, care nu S-a cruţat, ci S-a oferit pentru
noi?
2.5. Domnul Isus Şi-a trimis ucenicii cu Evanghelia.
Înainte de a pleca de pe pământ, Domnul Isus a dat ucenicilor următoarea
poruncă: “Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28:19). Mandatul lor era să meargă
în toată lumea, la orice făptură şi să fie martorii Lui (Faptele Ap. 1:8).
În această lucrare, Domnul promite însoţirea Lui divină. El merge să îi
călăuzească, să îi ocrotească, să îi capaciteze etc. Apreciem interesul Domnului şi
dorinţa Lui ca Evanghelia să ajungă până la noi?
2.6. Domnul Isus ne mântuieşte.
Fără să diminueze cu nimic lucrarea Tatălui, ci într-o deplină armonie şi
concordanţă, după cum afirmă Scriptura, Domnul Isus ne dă dreptul să ne facem
copii de Dumnezeu (Ioan 1:12). El este Cel care ridică păcatul lumii (Ioan 1:29) şi
mântuieşte lumea (Ioan 3:17). Isus este Uşa mântuirii (Ioan 10:9), ne face slobozi
(Ioan 8:37), este Calea (Ioan 14.24) şi numai El dă viaţă veşnică oilor Sale (Ioan
10:28).
Realizăm noi ce a făcut Domnul pentru salvarea noastră? Putem noi să
spunem că-I mulţumim suficient? Nu este groaznic ca cineva să afirme că nu are
nevoie de salvarea Lui? Nu ne temem de Dumnezeu să respingem o salvare
plătită atât de scump? Putem crede că cei care resping sau neglijează atâtea
suferinţe şi atâta sacrificiu vor fi cruţaţi de mânia lui Dumnezeu? Să nu facem ca
suferinţele Domnului Isus să fie zadarnice pentru noi. Să primim mântuirea, să o
preţuim şi apoi să o vestim şi altora.

3. Rolul Duhului Sfânt în mântuirea omului

Chiar dacă Scriptura vorbeşte despre mântuirea lui Dumnezeu şi despre

rolul important al Domnului Isus, acelaşi Cuvânt ne vorbeşte şi despre implicarea
şi lucrarea Duhului Sfânt în mântuirea omului. Vom prezenta doar câteva dintre
lucrările Duhului vizavi de mântuirea omului.
3.1. Duhul Sfânt împreună cu Tatăl şi cu Fiul a decis mântuirea
noastră.
Scriptura afirmă că Duhul şi Tatăl sunt una: “Căci trei sunt care mărturisesc
în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceştia trei una sunt” (1 Ioan 5:7). Prin
urmare, orice lucrare a Tatălui este implicit şi lucrarea Duhului Sfânt.
3.2. Duhul Sfânt i-a inspirat pe scriitorii Bibliei (Faptele Ap. 1:16,
Faptele Ap. 28:25, 2 Petru 1:21).
După cum vom vedea mai târziu, Scriptura are un rol determinant în
dobândirea credinţei care ne mântuieşte. Faptul că Duhul Sfânt a inspirat
scrierea Bibliei ne arată că El a dorit mântuirea noastră.
3.3. Duhul Sfânt îi ajută pe slujitorii lui Dumnezeu să vestească
Evanghelia.
Pentru ca Evanghelia să ajungă la oameni Dumnezeu a avut şi are nevoie de
propovăduitori. Biblia arată că Duhul Sfânt îi cheamă pe aceştia şi tot El îi aşează
deoparte pentru această lucrare specială (Faptele Ap. 13:2). Apoi El, Duhul
Sfânt, îi călăuzeşte (Faptele Ap. 8:29), El îi avertizează (Faptele Ap. 11:28), El îi
trimite ... Omul nu poate crede dacă nu aude Evanghelia, iar propovăduitorii nu o
pot vesti dacă nu sunt trimişi (Romani 10:14-15).
3.4. Duhul Sfânt luminează omul în înţelegerea Evangheliei (2 Petru
1:20, 1 Corinteni 2:10).
Fără înţelepciunea Duhului Sfânt, omul nu este capabil să priceapă Scriptura
şi planul de mântuire prezentat de aceasta.
3.5. Duhul Sfânt convinge omul de păcat.
 Vorbind despre lucrarea Duhului Sfânt, Mântuitorul spunea: “Şi când va veni
El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata”
(Ioan 16:8).
3.6. Duhul Sfânt naşte din nou pe omul care crede.
Încă din vremea Vechiului Testament, lucrarea de transformare aparţinea
Duhului. “Duhul Domnului va veni peste tine, vei proroci cu ei şi vei fi prefăcut
într-alt om” (1 Samuel 10:6).
Scriind corintenilor, apostolul Pavel spune:
“Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi
neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru”
(1 Corinteni 6:11). Apostolul continuă, spunând că “legea Duhului de viaţă în
Hristos Isus ne-a izbăvit …” (Romani 8:2) şi că doar Duhul ne dă confirmarea că
suntem copiii lui Dumnezeu (Romani 8:16).
Ce înseamnă toate acestea? Că nu putem gândi convertirea cui-va fără
participarea Duhului Sfânt. Că şi Lui, adică Duhului Sfânt, trebuie să Îi cerem
mântuirea şi cu siguranţă El ne va asculta, făcându-Şi partea în lucrarea de
mântuire. În final, să nu uităm că tot Duhul Sfânt este Acela care trebuie să
primească mulţumirea celui mântuit, atât pentru mântuirea personală, cât şi
pentru mântuirea semenilor.

4. Rolul omului în mântuirea personală

Afirmam la începutul acestui materialul că nu există mântuire fără

participarea lui Dumnezeu şi am văzut în ce a constat şi constă partea Lui. Tot
acolo afirmam că mântuirea omului nu este posibilă dacă acesta nu îşi împlineşte
partea cerută de Dumnezeu în mântuire. Analizând învăţătura Scripturii aflăm că,
în procesul mântuirii sufletului, omul trebuie să facă următorii paşi:
4.1. Să audă Evanghelia.
Pentru a înţelege care este rolul Scripturii în mântuirea noastră, trebuie să
ţinem seama de cel puţin următoarele pasaje biblice.
“Din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care
duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus” (2 Timotei 3:15).
“De aceea lepădaţi orice necurăţie şi orice revărsare de răutate şi primiţi cu
blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui su-fletele.” (Iacov 1:21)
“Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii pe care o dai
altora. Stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine
însuţi şi pe cei ce te ascultă.” (1 Timotei 4:16)
“Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea
lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a
Grecului.” (Romani 1:16)
Versetele prezentate anterior ne arată că primul pas pe care trebuie să-l
facă cineva în vederea mântuirii este să audă Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrul
acesta este precizat cu claritate şi în pilda se-mănătorului. Indiferent care este
tipul de teren pe care va ajunge să-mânţa, primul pas amintit de Mântuitor este
semănarea Cuvântului. Actul acesta, spunea Mântuitorul, se referă la momentul
în care persoana respectivă aude Cuvântul (Matei 13:19-23).
Cuvântul lui Dumnezeu poate ajunge la noi pe diferite căi şi în multe locuri.
Cineva poate auzi Cuvântul în casa lui sau pe patul unui spital. Unii aud Cuvântul
din fragedă copilărie, iar alţii la bătrâneţe. Alţii aud Cuvântul în biserică sau la
volanul maşinii. Sunt unii oameni care aud Cuvântul în momente de bucurie, iar
alţii în ocazii de jale. Unii îl citesc personal, alţii îl aud atunci când îl citeşte sau
când îl explică cineva. Adevărul este că nu forma sau locul auzirii Cuvântului este
important, ci conţinutul acestuia.
Importanţa auzirii Cuvântului pentru mântuire este foarte uşor de înţeles.
Fără Cuvântul lui Dumnezeu noi nu putem cunoaşte adevărul. Numai Cuvântul ne
ajută să pricepem adevărul despre Dumnezeu şi om, despre viaţă şi moarte,
despre vremelnicie şi veşnicie. Numai Cuvântul lui Dumnezeu ne transmite
adevărul în ce priveşte relaţia pe care trebuie să o avem cu semenii, cu lumea de
acum şi cu cea viitoare şi, desigur, relaţia noastră cu Creatorul. Fără Cuvântul lui
Dumnezeu, indiferent care este domeniul abordat, noi suntem la îndemâna
oricărui val de învăţătură şi, prin urmare, vom fi conduşi acolo unde urmăresc să
ne ducă cei care stau în spatele sau la temelia învăţăturii respective. Fără
Cuvântul lui Dumnezeu orice om este asemenea unui căpitan de vas în largul
mării care nu are busola absolut necesară orientării. Deoarece Cuvântul este
Lumina, fără el suntem la fel ca cei ce se ostenesc să afle ceva în întuneric şi nu
au nici un sorţ de izbândă.
Dragul meu, înţelegi importanţa Cuvântului în mântuirea ta şi a celorlalţi? Ai
în tine dorinţa de a auzi Cuvântul? L-ai auzit măcar o dată în viaţa ta? Eşti gata să
alergi acolo unde ştii că se vesteşte Cu-vântul? Dacă nu, poţi spune că eşti cu
adevărat interesat în mântuirea sufletului tău?
Sunt mulţumitor lui Dumnezeu că trăim într-o ţară în care de multă vreme
avem Cuvântul lui Dumnezeu tradus în limba noastră cu competenţă şi claritate.
Mulţumesc lui Dumnezeu că, astăzi, tot românul care îşi doreşte o Scriptură o
poate avea în casa lui. Vom căuta şi vom citi Cuvântul Domnului cu seriozitatea
impusă?
Fraţi creştini, probabil că acum, când realizăm importanţa Cu-vântului în
mântuirea unui om, înţelegem mai bine de ce ne-a poruncit Domnul Isus să
ducem Evanghelia la fiecare făptură. S-ar putea ca abia acum să înţelegem de ce
insista înţeleptul Solomon: Dimineaţa, seamănă-ţi sămânţa şi până seara nu lăsa
mâna să ţi se odihnească, fiindcă nu ştii ce va izbuti, aceasta sau aceea ...”
(Eclesiastul 11:6) M-aş bucura mult dacă, măcar acum, am imprima în mintea
noastră porunca spusă de apostolul Pavel lui Timotei: “Propovăduieşte Cuvântul,
stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp …” (2 Timotei 4:2)
Dacă Biblia are un rol vital în mântuirea semenilor, vom fi ga-ta să vestim şi
altora acest Cuvânt sfânt, singurul care conduce la mântuire?
4.2. Să se pocăiască.
Când un om aude Cuvântul lui Dumnezeu, el poate decide dacă primeşte
sau nu Cuvântul respectiv. Dacă omul alege să respingă Cuvântul, atunci diavolul
vine şi îl fură din inima lui, omul rămânând în starea de păcătoşenie. Cei care
decid să primească şi, implicit, să creadă Cuvântul, găsesc prin acesta că omul
nu poate experimenta salvarea fără pocăinţă. Astăzi, mulţi oameni nu mai
practică pocăinţa, iar unii au renunţat să o propovăduiască deoarece pocăinţa nu
este un subiect popular. În ciuda sentimentelor noastre sau a reacţiei semenilor
noştri faţă de acest subiect, Biblia este plină de îndemnuri la pocăinţă şi de
exemple de pocăinţă.
Iată câteva pasaje concludente:
“… Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei
păcătoşi.” (Marcu 2:17)
“Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum
tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască.” (Faptele Ap. 17:30)
“Ci am propovăduit [...] să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi
să facă fapte vrednice de pocăinţa lor.” (Faptele Ap. 26:20) “Dar, cu
împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de
mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.” (Romani
2:5)
“Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos
care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi care n-
au nevoie de pocăinţă.” (Luca 15:7)
“Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, po-căinţa şi
iertarea păcatelor, începând din Ierusalim.” (Luca 24:47)
“... Dumnezeu a dat, deci, şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa.”
(Faptele Ap. 11:18)
“Atunci Isus a început să mustre cetăţile în care fuseseră făcute cele mai
multe din minunile Lui, pentru că nu se pocăiseră.” (Matei 11:20)
“El zicea: «S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.
Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie.»” (Marcu 1:15)
“«Pocăiţi-vă» le-a zis Petru «şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui
Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului
Duh.»” (Faptele Ap. 2:38)
“Pocăiţi-vă, deci, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, ca să vi se şteargă
păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare.” (Faptele Ap. 3:19)

Analiza pasajelor de mai sus, care sunt doar câteva din mulţimea pasajelor
despre pocăinţă, ne ajută să tragem câteva concluzii: Ioan Botezătorul, Domnul
Isus şi sfinţii apostoli au predicat pocăinţa; pocăinţa este un act personal care nu
are în vedere doar viaţa de acum, ci şi pe cea viitoare; cel care nu se pocăieşte
va suporta consecinţele, indiferent care este motivul refuzului de a asculta de
porunca Domnului; singură, pocăinţa nu este suficientă, dar ea face parte din
condiţiile mântuirii fiecărui om.
Acum, odată ce am văzut importanţa pocăinţei în mântuire, să încercăm să
înţelegem ce este de fapt pocăinţa. Pentru aceasta, cred că este important să
privim atât la oamenii din Vechiul Testament, cât şi la cei din Noul Testament.
Am ales să privim în Vechiul Tes-tament, la pocăinţa lui Iov şi la pocăinţa
locuitorilor cetăţii Ninive. În cazul lui Iov, pocăinţa a însemnat umilire, ruşine,
recunoaşterea vinovăţiei şi bineînţeles îndreptarea. Iov afirmă: “Mi-e scârbă de
mine şi mă pocăiesc în sac şi cenuşă” (Iov 42:6). În cazul locuitorilor din Ninive,
pocăinţa însemna ruşine, jertfă, umilinţă, rugăciune, recunoaşterea şi
mărturisirea păcatului, precum şi întoarcere spre Dumnezeu: “Şi a trimis să se
dea de ştire în Ninive, din porunca împăratului şi mai marilor lui, următoarele:
«Oamenii şi vitele, boii şi oile, să nu guste nimic, să nu pască, şi nici să nu bea
apă deloc! Ci oamenii şi vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către
Dumnezeu, şi să se întoarcă de la calea lor cea rea şi de la faptele de asuprire,
de care le sunt pline mâinile!»” (Iona 3:7-8).
Analiza cazurilor de pocăinţă prezentate în Noul Testament demonstrează
cu claritate că, şi după întruparea Domnului Isus, pocăinţa nu se limita la o
simplă înţelegere intelectuală a păcatului sau la o atitudine faţă de viaţa
păcătoasă, ci implica şi abandonarea vieţii respective. Pocăinţa este o
abandonare a păcatului, urmată imediat de o întoarcere sinceră şi totală spre
Dumnezeu. Dacă privim la Za-cheu, la cei prezenţi la Rusalii, la Saul, la Corneliu,
la samariteni sau la demnitarul etiopian, în fiecare caz de pocăinţă găsim o
întoarcere dinspre păcat înspre Dumnezeu şi, prin urmare, o schimbare radicală a
vieţii de fiecare zi.
 Cercetând Scriptura referitor la pocăinţă trebuie să remarcăm faptul că
aceasta nu este un act ce depinde de alţii, ci un act ce ne aparţine în întregime.
Dumnezeu a oferit posibilitatea pocăinţei şi a primit pocăinţa tuturor oamenilor.
Aceeaşi Scriptură ne spune că nici mesagerii Vechiului Testament, nici Ioan
Botezătorul, nici apostolii şi nici chiar Domnul Isus nu au pocăit pe cineva. Atât
Domnul Isus, cât şi ceilalţi mesageri ai cerului au predicat pocăinţa, iar cei care s-
au pocăit au fost păcătoşii care şi-au recunoscut vinovăţia şi au dorit să capete
iertarea. Prin urmare, dacă ne interesează mântuirea, după ce am auzit Cuvântul
şi îl credem, trebuie să urmeze pocăinţa. Dacă dorim iertarea şi ne propunem să
ne pocăim, să nu uităm că singurul timp pe care îl recomandă Scriptura pentru
pocăinţă este cel prezent: astăzi, acum. Apostolul Pavel subliniază: “Dumnezeu
nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor
de pretutindeni să se pocăiască …” (Faptele Ap. 17:30). Şi încă ceva deosebit de
im-portant: la pocăinţă sunt chemaţi de Domnul toţi păcătoşii. Întrucât toţi
suntem păcătoşi rezultă că fiecare avem nevoie de pocăinţă şi, prin urmare,
suntem chemaţi de Domnul fără nici o excepţie (Faptele Ap. 10:34).
Dragul meu, înţelegi importanţa pocăinţei în mântuirea ta şi în mântuirea
semenilor tăi? Poţi să te uiţi în urmă şi să vorbeşti cel puţin despre o zi a
pocăinţei tale? Dacă nu te-ai pocăit, poţi spune că eşti cu adevărat interesat de
mântuirea sufletului tău? Eşti gata, măcar acum, să te pocăieşti de păcatele şi
gândurile tale, ca astfel Dumnezeu să poată lucra mântuirea ta?
Fraţi creştini, probabil că, acum, când înţelegem cât de im-portantă este
pocăinţa în mântuirea unui om, îi înţelegem mai bine pe ucenicii Domnului care
au plecat şi au propovăduit pretutindeni pocăinţa. Nădăjduiesc ca, măcar acum,
să înţelegem bucuria apostolului când spunea: “Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce
vă era de folos, şi nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea
norodului şi în case, şi să vestesc Iudeilor şi Grecilor: pocăinţa faţă de Dumnezeu
…” (Faptele Ap. 20:20-21) Vom fi gata să vestim şi altora pocăinţa care duce la
mântuire? Vom fi gata să îi ajutăm să se pocăiască şi astfel să fie salvaţi?
4.3. Să creadă în jertfa Domnului Isus.
Pentru a ne edifica cu privire la rolul credinţei în mântuirea sufletului,
trebuie să începem prin prezentarea următoarelor versete biblice:
“Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi
osândit.” (Marcu 16:16)
“Pavel şi Sila i-au răspuns: «Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi
casa ta.»” (Faptele Ap. 16:31)
“N-a făcut nici o deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin
credinţă.” (Faptele Ap. 15:9)
“Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă
avem pace cu Dumnezeu ...” (Romani 3:28)
“Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă …” (Romani 5:1)
“Dacă mărturiseşti, deci, cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima
ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit”. (Romani 10:9)
“Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin
mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” (Romani 10:10)
“Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă ...” (Efes. 2:8)
Versetele amintite ne arată că următorul pas în mântuirea unei persoane
este credinţa. Apostolul Pavel ne atrage atenţia că nici un om nu poate fi pe
placul lui Dumnezeu fără credinţă: “Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim
plăcuţi lui Dumnezeu”. (Evrei 11.6)
 Deoarece trăim într-o lume în care cei mai mulţi oameni afirmă că sunt
credincioşi, aş vrea să ne oprim puţin asupra credinţei care ne mântuieşte
sufletul.
Abordând subiectul credinţei, apostolul Iacov ne provoacă cu următoarea
întrebare: “Poate credinţa ta să te mântuiască?” (Iacov 2:14) Ca să răspundem
corect acestei întrebări, trebuie să ne uităm cu atenţie în Scriptură la
caracteristicile credinţei mântuitoare. Ana-liza Bibliei ne arată că, înainte de
toate, credinţa mântuitoare este personală. Mântuitorul spunea deseori:
“Credinţa ta te-a mântuit.” (Luca 7:50) Apoi, credinţa mântuitoare este aceea
care ne pătrunde toată fiinţa şi ne afectează toate convingerile. Filip îi spunea
demnitarului din Etiopia: “Dacă crezi din toată inima ta, se poate.” (Faptele Ap.
8:37) Apostolul Iacov susţine că numai credinţa care se manifestă într-o viaţă
transformată este credinţa care mântuieşte (Iacov 2:18) Nu în ultimul rând,
Scriptura accentuează faptul că singura credinţă care ne mântuieşte este
credinţa în Domnul Isus Cristos (Ioan 3:16, Faptele Ap. 4.12). Este timpul, deci, să
ne punem întrebarea: “Are credinţa noastră caracteristicile menţionate?”;
“Credem noi în Domnul Isus Cristos?” De menţionat că, atunci când vorbim
despre credinţa mântuitoare, nu avem în vedere doar credinţa cuiva în naşterea
Fiului lui Dumnezeu din fecioară sau credinţa oamenilor în curăţia Lui morală.
Pentru mântuire, nu este suficient să credem în înţelepciunea Domnului Isus sau
în minunile pe care le-a făcut El. Credinţa care ne mântuieşte sufletul este aceea
care Îl proclamă pe Domnul Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, care a murit în locul
nostru şi pentru iertarea păcatelor noastre. Ea este credinţa prin care Îl
mărturisim pe Fiul lui Dumnezeu ca “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele
lumii”, adică re-cunoaştem că moartea Domnului Isus a fost un sacrificiu necesar
şi suficient pentru mântuirea noastră. Credinţa mântuitoare este actul personal
prin care ne punem toată speranţa în lucrarea realizată de Domnul Isus pe cruce
în locul nostru şi pentru fericirea noastră.
Având în vedere importanţa credinţei în procesul mântuirii, deseori suntem
confruntaţi cu următoarea întrebare: poate fiecare om să creadă în Domnul sau
doar anumiţi oameni? Ca să răspundem corect şi biblic acestei întrebări, trebuie
să elucidăm câteva lucruri.
În primul rând, trebuie să fim absolut siguri că Dumnezeu doreşte mântuirea
tuturor oamenilor. Aspectul acesta este dovedit prin următoarele pasaje:
“... pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.
Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru
ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică." (Ioan 3:15-16)
“Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat,
pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu." (Ioan 3:18)
“Toţi proorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El, ca-pătă, prin
Numele Lui, iertarea păcatelor.” (Faptele Ap. 10:43)
“Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată
căpăta neprihănirea.” (Romani 10:4)
“Care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa
adevărului.” (1 Timotei 2:4 )
“Fiindcă «oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit».” (Romani
10:13)
“Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi
osândit.” (Marcu 16:16)
Pe lângă pasajele de mai sus trebuie să reamintim faptul că Domnul Isus a
murit pentru toţi oamenii - ceea ce dă dreptul la mântuire tuturor -, precum şi
faptul că Evanghelia trebuie propovăduită la oricărei făpturi. Acum, dacă lucrurile
acestea ne garantează că Dum-nezeu doreşte mântuirea tuturor şi mântuirea nu
este posibilă fără credinţă, cum am putea crede că nu toţi oamenii au puterea să
creadă în Domnul Isus? Dacă am vrea să spunem că această credinţă este darul
lui Dumnezeu, atunci trebuie să afirmăm că Dumnezeu a dat darul acestei
credinţe tuturor oamenilor, deci toţi au posibilitatea să creadă în Domnul Isus. Pe
de altă parte, trebuie să remarcăm că, atunci când fac referire la credinţă, atât
Mântuitorul cât şi apostolii, poruncesc credinţa.
Iată câteva pasaje care conţin acest adevăr:
“Dar Isus, fără să ţină seamă de cuvintele acestea, a zis fruntaşului
sinagogii: «Nu te teme, crede numai!»” (Marcu 5:36)
“Apoi i-a zis lui Toma: «Adu-ţi degetul încoace, şi uită-te la mâinile Mele; şi
adu-ţi mâna, şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.»” (Ioan
20:27)
“Pavel şi Sila i-au răspuns: «Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa
ta.»” (Faptele Ap. 16:31)
Dacă omul nu ar avea puterea să creadă, cum de i se porunceşte acest
lucru? Oare porunca aceasta nu ne arată tocmai faptul că avem puterea să
credem? Mai mult, trebuie remarcat că, de fiecare dată când face referire la
credinţa mântuitoare, Biblia vorbeşte despre credinţa noastră şi o prezintă ca pe
o lucrare sau acţiune personală.
Din mulţimea pasajelor de acest gen am ales:
“Isus a răspuns: «Tu zici: “Dacă poţi!” ... Toate lucrurile sunt cu putinţă celui
ce crede!»” (Marcu 9:23) Răspunsul imediat este: “Cred, Doamne!”
“«Dacă eşti Tu Hristosul, spune-ne!» Isus le-a răspuns: «Dacă vă voi spune,
nu veţi crede.»” (Luca 22:67)
“Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel
ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la
viaţă.” (Ioan 5:24)
“Căci, dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris
despre Mine.” (Ioan 5:46)
“Ferice de aceea care a crezut; pentru că lucrurile, care i-au fost spuse din
partea Domnului, se vor împlini.” (Luca 1:45)
“Iată că vei fi mut, şi nu vei putea vorbi, până în ziua când se vor întâmpla
aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la vremea
lor.” (Luca 1:20)
“Isus i-a zis: «Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui
Dumnezeu?»” (Ioan 11:40)
“Totuşi, chiar dintre fruntaşi, mulţi au crezut în El; dar de frica Fariseilor nu-
L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă.” (Ioan 12:42)
“Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în
Acela, despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor?”
(Romani 10:14)
“Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci
numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim
socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că
nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.” (Galateni 2:16)
“Pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire,
să fie osândiţi.” (2 Tesaloniceni 2:12)
“Cinstea aceasta este, deci, pentru voi care aţi crezut! ...” (1 Petru 2:7)
 Chiar şi cei necredincioşi recunosc că necredinţa nu le-a fost impusă, ci ei au
ales această stare:
“«Hristosul, Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce, ca să
vedem şi să credem!» Cei răstigniţi împreună cu El, de asemenea, îşi băteau joc
de El.” (Marcu 15:32)
“«Ce semn faci Tu, deci», I-au zis ei, «ca să-l vedem, şi să credem în Tine?
Ce lucrezi Tu?»” (Ioan 6:30)
“Ceilalţi ucenici i-au zis deci: «Am văzut pe Domnul!» Dar el le-a răspuns:
«Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul
meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi
crede.»” (Ioan 20:25)
Condamnând atitudinea contemporanilor, Domnul Isus spunea: “Nu vreţi să
veniţi la Mine ca să aveţi viaţa” (Ioan 5:40). Cu altă ocazie Mântuitorul spunea:
“Dacă voieşte cineva să vină după Mine …” (Luca 9:23), iar tânărului bogat îi
spune: “… dacă vrei să fii desăvârşit …” (Matei 19:21). Observăm de aici că
hotărărea de a-L urma pe Domnul Isus depinde şi de voinţa noastră, ceea ce ne
dă dreptul să credem că Dumnezeu a aşezat în fiecare om puterea de a-L urma,
prin credinţă, pe Fiul Său.
În urma analizării Cuvântului lui Dumnezeu, concluzia este evidentă: nu
avem nici un motiv să-L învinovăţim pe Dumnezeu pentru situaţia noastră
spirituală. Mulţi oameni aleg starea de necredinţă, dar Îl învinuiesc pe Domnul. El
nu ne dă credinţa, afirmă aceştia. El nu vrea să fim mântuiţi, afirmă ei. Dacă
Dumnezeu vrea să ne mântuiască, spun alţii, undeva ne va găsi şi pe noi.
Dragul meu, Dumnezeu a vrut să te mântuiască din clipa în care a decis să Îl
trimită pe Domnul Isus ca să moară şi pentru tine. Să nu ne eschivăm de
responsabilitatea personală. Când împăratul şi-a invitat oaspeţii la nunta fiului
său, Biblia spune că ei n-au vrut să vină, în nici un caz că n-ar fi putut să vină: “A
trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei n-au vrut să vină”
(Matei 22:3). Un alt citat elocvent în acest sens este acesta: “… cât despre
vrăjmaşii mei, care n-au vrut să împărăţesc eu peste ei, aduceţi-i încoace, şi
tăiaţi-i înaintea mea” (Luca 19:27).
Ştiind că avem posibilitatea să ne împăcăm cu Dumnezeu, apostolul Pavel
spunea:
“Noi, deci, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu
ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu
Dumnezeu!” (2 Corinteni 5:20)
Dragii mei, credinţa mântuitoare nu este ceva abstract. Omul păcătos are în
faţă Evanghelia şi, pentru a primi mântuirea, trebuie să o creadă. Evanghelia nu
este complicată. Ea ne vorbeşte despre Fiul lui Dumnezeu care a murit în locul
nostru, plătind astfel preţul salvării noastre. Este atât de greu să ne recunoaştem
neputinţa şi să primim ajutorul Fiului lui Dumnezeu?
Ştiind că omul decide dacă ascultă sau nu ceea ce spune Cu-vântul,
apostolul avertizează:
“Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte!
Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să-L asculte pe Cel ce vorbea pe pământ,
cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din
ceruri.” (Evrei 12:25)
Să credem, dar, în Domnul Isus şi să împlinim cu bucurie toate poruncile Lui.
Deoarece omul a căzut în păcat prin neascultare de Dumnezeu, numai ascultarea
de El ne garantează viaţa veşnică, iar ascultarea, aşa cum am văzut, include atât
pocăinţa faţă de Dumnezeu, cât şi credinţa în jertfa Domnul Isus Cristos.
 4.4. Să se boteze.
În conformitate cu învăţătura Sfintelor Scripturi, după pocăinţă şi credinţa în
Domnul Isus, următorul pas este botezul. Iată câteva pasaje biblice care oferă
temelie acestei afirmaţii:
“Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.” (Matei 28:19)
“«Pocăiţi-vă», le-a zis Petru, «şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui
Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului
Duh.»” (Faptele Ap. 2:38)
“Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume
botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci măr-turia unui cuget
curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos.” (1 Petru 3:21)
Pasajele prezentate arată cu claritate că botezul nu este un act facultativ,
nu este un act ce trebuie împlinit doar de anumiţi oameni, ci este o lucrare
inclusă în tot ceea ce trebuie împlinit de cei care vor să fie pe placul Tatălui din
cer (Matei 3:15).

Dragul meu, dacă ai auzit Evanghelia, dacă te-ai pocăit şi crezi în jertfa
Domnului Isus, dar nu ai împlinit botezul aşa cum cere Scriptura, adică în urma
credinţei, prin cufundare, în numele Sfintei Treimi, este timpul să te confrunţi cu
întrebarea cu care a fost confruntat Saul: “Şi acum, ce zăboveşti? Scoală-te,
primeşte botezul şi fii spălat de păcatele tale, chemând Numele Domnului”
(Faptele Ap. 22:16).
Dacă ai mărturisit naşterea din nou şi alipirea ta de Domnul şi prin botez, nu
uita că datoria ta, prin puterea lui Dumnezeu, este să rămâi credincios
mărturisirii respective şi în acelaşi timp să-i ajuţi şi pe alţii să facă pasul acesta.
Acum, după ce am văzut cerinţele Scripturii pentru mântuire, să analizăm şi
câteva cazuri de oameni care au experimentat mântuirea. Au parcurs aceştia
drumul despre care am vorbit anterior? Sunt excepţii? Sunt lucruri pe care nu le-
am menţionat şi care trebuie îm-plinite ca să fim mântuiţi?
Una dintre cărţile care abundă în prezentarea cazurilor de oameni mântuiţi
este Faptele Apostolilor. Să urmărim împreună factorii care au condus la
mântuirea câtorva oameni din mulţimea celor prezentaţi.
• Mântuirea din ziua Rusaliilor (Faptele Ap. 2:1-41). Oamenii aceştia au auzit
Evanghelia predicată de Petru, au crezut în Domnul Isus, s-au pocăit şi au fost
botezaţi.
• Mântuirea samaritenilor (Faptele Ap. 8:4-13). Samaritenii au auzit
Evanghelia predicată de Filip, s-au pocăit, au crezut în Domnul Isus şi au fost
botezaţi.
• Mântuirea demnitarului din Etiopia (Faptele Ap. 8:26-40). O-mul acesta a
auzit Evanghelia explicată de Filip, s-a pocăit, a crezut în Domnul Isus şi a fost
botezat.
• Mântuirea lui Saul (Faptele Ap. 9:1-22). Acesta aude Evan-ghelia cu care îl
întâmpină Mântuitorul, se pocăieşte, crede în Domnul Isus şi, în urma discuţiei cu
Anania, se botează.
• Mântuirea lui Corneliu şi a rudeniilor sale (Faptele Ap. 10:1-48). Aceştia
aud Evanghelia predicată de Petru, se pocăiesc, cred în Domnul Isus şi sunt
botezaţi.
• Mântuirea temnicerului din Filipi (Faptele Ap. 16:24-34). O-mul acesta
aude Evanghelia predicată de Pavel şi Sila, se pocăieşte, crede în Domnul Isus şi
se botează.
 După cum se poate vedea şi din cazurile prezentate, nimeni nu face
excepţie de la planul şi calea decisă de Dumnezeu. Oamenii care doresc
mântuirea trebuie să o primească acum şi în condiţiile lui cerute de Dumnezeu.
Probabil că unii aţi vrea să îmi spuneţi că vă amintiţi de o excepţie: tâlharul de pe
cruce. Da, este adevărat, tâlharul de pe cruce a auzit Evanghelia, s-a pocăit, a
mărturisit public pocăinţa, a crezut în Domnul Isus şi şi-a exprimat această
credinţă, dar nu s-a botezat. Cu toate acestea, suntem siguri că el este mântuit,
deoarece Domnul l-a asigurat de Rai (Luca 23:43). Ce are însă aceasta a face cu
mântuirea noastră? Noi nu suntem pe cruce, cu câteva minute înaintea morţii, ci
datorită bunătăţii lui Dumnezeu suntem în viaţă şi putem să împlinim toate
condiţiile cerute de El. Să nu aşteptăm până va fi prea târziu, deoarece
consecinţele sunt groaznice şi veşnice. Dacă Domnul vorbeşte clar despre
condiţiile mântuirii, să nu le neglijăm în baza unei excepţii la care putem face
referire.
Da, este adevărat că, din lucrurile pe care le-am afirmat, se poate înţelege
că avem şi noi partea noastră în mântuire. Daţi-mi voie să vă spun că mă bucur
dacă aţi observat aspectul acesta, deoarece el este bazat pe învăţătura Bibliei.
Cu mulţi ani în urmă, apostolul Petru spunea fraţilor săi: “Mântuiţi-vă din mijlocul
acestui neam ticălos.” (Faptele Ap. 2:40) Acesta este lucrul pe care îl precizam la
început: în mântuire se împleteşte lucrarea divină cu lucrarea omului. Aceasta nu
înseamnă nici pe departe că noi ne realizăm mântuirea, ci că noi primim
mântuirea realizată de Domnul. Deoarece mântuirea, aşa cum spuneam, este
darul lui Dumnezeu, noi avem responsabilitatea să primim acest dar în condiţiile
ofertei divine. Salvarea unui om de la chinurile iadului poate fi comparată cu
salvarea unui om de la înec. Cel aflat în valuri nu îşi construieşte şi nici nu îşi
aruncă colacul de salvare. Există cineva care l-a confecţionat deja şi există un
salvator care aruncă colacul respectiv. Toţi suntem conştienţi însă de faptul că,
dacă omul nu vrea să se agaţe de colacul respectiv, nu poate fi salvat. În acelaşi
mod, Dumnezeu a făcut posibilă salvarea noastră, pregătind mijlocul de salvare
şi oferindu-ne salvarea. Dacă ne prindem sau nu de mâna salvatoare a Domnului
Isus este în final decizia noastră.
Acum, la capătul acestui material, consider că este necesar să ne oprim
puţin şi să ne punem foarte serios câteva întrebări: “Sunt mântuit?”; “Sunt copilul
lui Dumnezeu?” Ca să dăm răspunsul corect trebuie să ne întrebăm: “Am auzit
Evanghelia?”; “M-am pocăit?”; “Cred cu toată inima mea în jertfa Domnului
Isus?”; “Am mărturisit naşterea din nou în apa botezului?” Dacă da, Dumnezeu
ne asigură de iertarea Lui şi de înfierea noastră. Dacă nu, este timpul să ne
întrebăm ce ne mai lipseşte şi apoi să împlinim astăzi tot ce trebuie împlinit.
Este absolut necesar să mai facem încă o precizare: Condiţiile mântuirii nu
pot fi separate una de celelalte. Nu putem alege împlinirea a două sau doar a trei
din ele. Apostolul Pavel compară în-toarcerea noastră la Dumnezeu cu logodna (2
Corinteni 11:2). Este ştiut că pentru a vorbi de o logodnă nu este suficient ca doi
tineri să recunoască că nu este bine să fie singuri. Chiar dacă ei au decis să
schimbe starea aceasta şi s-au ales reciproc, chiar dacă şi-au dăruit inima şi şi-au
făcut anumite promisiuni, până nu se face publică a-ceastă decizie nu putem
vorbi de doi tineri logodiţi. La fel stau lucrurile şi în relaţia omului cu Dumnezeu.
Omul poate constata nevoia după mântuire, poate chiar să Îl aleagă pe Domnul
Isus ca Mântuitor, poate să Îi facă multe promisiuni, dar nu are voie să se
oprească aici. Alegerea din inimă trebuie exprimată public, în actul solemn al
botezului. Aşa cum, în mod oficial, Domnul Isus a făcut publică dragostea Lui
pentru noi murind pe cruce, tot aşa şi noi trebuie să ne facem cunoscută decizia
 inimă pentru Domnul Isus Cristos, care a murit pe cruce plătind
păcatul meu. Acum, mă pocăiesc, mă întorc spre Tine şi cred în
jertfa Fiului Tău. Te rog, iartă-mă şi mântuieşte-mi sufletul. Fă din
mine un copil al Tău, care să se bucure nu doar de ocrotirea Ta în
viaţa aceasta, ci şi de prezenţa veşnică în Rai. Îţi mulţumesc
pentru iertare şi Te rog, dă-mi putere să Te urmez cu credincioşie
în tot ceea ce îmi ceri, până la moarte. Dragă soră şi frate în Domnul
Isus Cristos,

Îi mulţumesc lui Dumnezeu din toată inima pentru că această broşură a

poposit şi în mâinile dumneavoastră. Înţeleg din aceasta că aveţi nobila
dorinţă ca Dumnezeu să vă folosească la mântuirea altora. Pentru a fi
eficienţi în această lucrare, doresc să vă reamintesc următoarele lucruri:
Diavolul nu renunţă uşor la sufletele pe care le ţine în robie. Aceasta
înseamnă că mântuirea unui suflet implică o mare bătălie spirituală. Prin
urmare, dacă vrem cu adevărat salvarea sufletelor, trebuie să ne angajăm
cu seriozitate în această luptă. M-am rugat - atât personal cât şi împreună
cu biserica, încredinţând lucrarea de faţă în mâna Domnului -, şi am
încercat să elaborez acest material într-un mod cât se poate de clar pentru
cei care îl vor citi. Totuşi, este foarte important ca şi dumneavoastră să vă
rugaţi atât pentru el, cât şi pentru oamenii la care va ajunge. Cred că este
important să ne reamintim cuvintele Mân-tuitorului: “Acest soi de draci nu
iese decât cu post şi rugăciune.” Primiţi, vă rog, provocarea la post şi
rugăciune pentru sufletele pe care le vrem mântuite şi cărora doriţi să le
oferiţi această broşură.
“Cel care este în noi, este mai tare decât cel care este în lume.”
Înainte să dorim noi mântuirea unui suflet, Dumnezeu a dorit-o. El nu a renunţat
la gândul de a duce pe cât mai mulţi “fii la slavă” (Evrei 2:10). Apoi, promisiunea
Domnului Isus că va fi cu cei care vestesc E-vanghelia “până la marginile
pământului" se aplică din plin şi în cazul nostru. Să lucrăm, deci, cu îndrăzneală,
perseverenţă, înţelepciune şi, mai ales, cu nădejdea că munca noastră va fi
binecuvântată de Dumnezeu şi încununată cu o roadă bogată. Vă mulţumesc din
toată inima pentru implicarea în lucrarea de evanghelizare.
Acum, vă rog să luaţi acest mesaj din broşură, deoarece el este numai
pentru dumneavoastră, cei mântuiţi, şi nu pentru prieteni. Nădăjduiesc să nu
uitaţi că, după ce persoana căreia i-aţi dăruit sau împrumutat broşura, a citit
materialul, este datoria dumneavoastră să comunicaţi şi să vedeţi dacă sunt
necesare unele lămuriri sau dacă au fost luate anumite decizii şi dacă respectiva
persoană trebuie ajutată să se integreze în biserica locală. Dacă aveţi anumite
întrebări, sugestii sau orice alte comunicări, este bucuria mea să le primesc pe
adresa: ………………………………………………………………………..
Domnul să ne dea bucuria ca, în următoarea perioadă, să vedem din nou,
dar mult mai bogat, rodul suferinţelor Mântuitorului.
Cu dragoste, păstor Viorel Iuga
de a ne uni cu El atât în moartea pentru păcat, cât şi în învierea pentru o viaţă
nouă şi sfântă. Mântuitorul ne-a avertizat că, dacă ne este ruşine de El, şi Lui Îi va
fi ruşine de noi: “... de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest
neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului, când va veni în slava
Tatălui Său, împreună cu sfinţii îngeri” (Marcu 8:38).
Îmi place să cred că, în urma parcurgerii acestui material, concluzia este
evidentă: Dumnezeu a investit enorm în mântuirea noastră. Pe de o parte,
aceasta ne vorbeşte despre importanţa mântuirii şi despre intensitatea dorinţei
Lui de a ne vedea mântuiţi. În acelaşi timp, Biblia ne vorbeşte şi despre lupta
spirituală care se dă împotriva salvării oamenilor.
Prietenii mei, să fim foarte atenţi şi să nu risipim o asemenea investiţie
divină. Să nu facem zadarnice eforturile lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră.
Aşa cum afirmam la început rugăciunea mea este ca la sfârşitul parcurgerii
acestui material să vă decideţi pentru Dumnezeu. Dacă nu aţi luat această
decizie, vă rog să vă puneţi foarte serios întrebarea: “De ce amânăm sau de ce
refuzăm oferta lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră?”; “Nu avem nevoie de
ea?”; “Nu strigă sufletul din noi după lucrurile pe care le aduce mântuirea?”; “Nu
avem nevoie de starea de har oferită, sau nu dorim veşnicia?”; “Ne credem
diferiţi de ceilalţi şi considerăm că ne putem descurca şi pe alte căi?”; “Refuzăm
mântuirea din pricina condiţiilor impuse pentru dobândirea acesteia?” Da, este
adevărat că modul în care putem fi mântuiţi este impus, nu este la alegerea
noastră. Singura Cale spre Cer este Calea lui Dumnezeu. Ar putea cineva să
spună că refuză mântuirea deoarece nu poate împlini condiţiile cerute? Cum
putem să spunem că nu suntem în stare să împlinim lucrurile pe care nici măcar
nu am încercat să le împlinim? Probabil că unii refuză mântuirea din mândrie. Ei
se consideră superiori altora şi gândesc că este umilitor să primească mântuirea
în dar.
Prieteni dragi, un dar oferit nu poate jigni decât atunci când nu este pe
măsura celui care îl oferă sau când nu este pe măsura celui care îl primeşte.
Aceasta nicidecum nu se poate aplica în cazul mântuirii noastre. Noi suntem un
nimic şi primim de la Dumnezeu totul. Probabil că un dar jigneşte şi când motivul
pentru care a fost făcut este rău. Dacă mântuirea ne-ar fi fost dată ca să ne
umilească, probabil că am putea să comentăm anumite lucruri. Adevărul este că
Domnul ne dăruieşte mântuirea ca să ne înalţe şi în nici un caz ca să ne
smerească. Indiferent care este unghiul din care privim lucrurile, adevărul este
unul singur: Noi suntem nevoiaşi şi, fără darul lui Dumnezeu, suntem sortiţi
veşnic pentru iad. Atunci de ce întârziem în primirea darului divin?
Să fim foarte atenţi la avertizarea apostolului Pavel, care spune: “Să luăm,
deci, bine seama, ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în
odihna Lui, nici unul din voi să nu se pomenească venit prea târziu” (Evrei 4:1).
Dumnezeu să ne ajute să primim astăzi chemarea la mântuire cu bucurie şi
cu multă mulţumire.

Dragul meu prieten,

Acum că ai aflat care este calea mântuirii, cred că este important să te

închini înaintea lui Dumnezeu prin următoarea rugăciune:
Părinte ceresc, Îţi mulţumesc că Adevărul Tău a ajuns şi la mine.
Recunosc că sunt păcătos, dar nu vreau să ajung în iad. În acelaşi
timp Îţi mărturisesc că nu mă pot salva singur. Îţi mulţumesc din
 inimă pentru Domnul Isus Cristos, care a murit pe cruce plătind
păcatul meu. Acum, mă pocăiesc, mă întorc spre Tine şi cred în
jertfa Fiului Tău. Te rog, iartă-mă şi mântuieşte-mi sufletul. Fă din
mine un copil al Tău, care să se bucure nu doar de ocrotirea Ta în
viaţa aceasta, ci şi de prezenţa veşnică în Rai. Îţi mulţumesc
pentru iertare şi Te rog, dă-mi putere să Te urmez cu credincioşie
în tot ceea ce îmi ceri, până la moarte. Dragă soră şi frate în Domnul
Isus Cristos,

Îi mulţumesc lui Dumnezeu din toată inima pentru că această broşură a

poposit şi în mâinile dumneavoastră. Înţeleg din aceasta că aveţi nobila
dorinţă ca Dumnezeu să vă folosească la mântuirea altora. Pentru a fi
eficienţi în această lucrare, doresc să vă reamintesc următoarele lucruri:
Diavolul nu renunţă uşor la sufletele pe care le ţine în robie. Aceasta
înseamnă că mântuirea unui suflet implică o mare bătălie spirituală. Prin
urmare, dacă vrem cu adevărat salvarea sufletelor, trebuie să ne angajăm
cu seriozitate în această luptă. M-am rugat - atât personal cât şi împreună
cu biserica, încredinţând lucrarea de faţă în mâna Domnului -, şi am
încercat să elaborez acest material într-un mod cât se poate de clar pentru
cei care îl vor citi. Totuşi, este foarte important ca şi dumneavoastră să vă
rugaţi atât pentru el, cât şi pentru oamenii la care va ajunge. Cred că este
important să ne reamintim cuvintele Mân-tuitorului: “Acest soi de draci nu
iese decât cu post şi rugăciune.” Primiţi, vă rog, provocarea la post şi
rugăciune pentru sufletele pe care le vrem mântuite şi cărora doriţi să le
oferiţi această broşură.
“Cel care este în noi, este mai tare decât cel care este în lume.”
Înainte să dorim noi mântuirea unui suflet, Dumnezeu a dorit-o. El nu a renunţat
la gândul de a duce pe cât mai mulţi “fii la slavă” (Evrei 2:10). Apoi, promisiunea
Domnului Isus că va fi cu cei care vestesc E-vanghelia “până la marginile
pământului" se aplică din plin şi în cazul nostru. Să lucrăm, deci, cu îndrăzneală,
perseverenţă, înţelepciune şi, mai ales, cu nădejdea că munca noastră va fi
binecuvântată de Dumnezeu şi încununată cu o roadă bogată. Vă mulţumesc din
toată inima pentru implicarea în lucrarea de evanghelizare.
Acum, vă rog să luaţi acest mesaj din broşură, deoarece el este numai
pentru dumneavoastră, cei mântuiţi, şi nu pentru prieteni. Nădăjduiesc să nu
uitaţi că, după ce persoana căreia i-aţi dăruit sau împrumutat broşura, a citit
materialul, este datoria dumneavoastră să comunicaţi şi să vedeţi dacă sunt
necesare unele lămuriri sau dacă au fost luate anumite decizii şi dacă respectiva
persoană trebuie ajutată să se integreze în biserica locală. Dacă aveţi anumite
întrebări, sugestii sau orice alte comunicări, este bucuria mea să le primesc pe
adresa: ………………………………………………………………………..
Domnul să ne dea bucuria ca, în următoarea perioadă, să vedem din nou,
dar mult mai bogat, rodul suferinţelor Mântuitorului.
Cu dragoste, păstor Viorel Iuga