Obiectul actului juridic civil

Noțiune

Obiectul este o condiție generală și esențială, de fond, prevăzută de lege

pentru validitatea actelor juridice.
În reglementarea actuală, Codul civil distinge între obiectul contractului și
obiectul obligației.
Astfel, potrivit art. 1225 alin. 1 C. civ., obiectul contractului este reprezentat
de operațiunea juridică convenită de părți, astfel cum reiese aceasta din ansamblul
drepturilor și obligațiilor contractuale (spre exemplu: vânzare, locațiune, mandat
etc.). Ca atare, în cele din urmă obiectul contractului se referă la conduita părților,
respectiv acțiunile ori inacțiunile la care sunt îndreptățite ori de care sunt ținute
părțile. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare obiectul contractului este
reprezentat de operațiunea juridică de vânzare, respectiv transmiterea dreptului de
proprietate ori a altui drept patrimonial de către o parte, în schimbul plății prețului de
către cealaltă parte.
În schimb, obiectul obligației face referire la prestația pe care și-o asumă
debitorul, adică partea care se obligă (art. 1226 alin. C. civ.).

Cerințele de validitate ale obiectului actului juridic

Potrivit legii, pentru a fi valabil, obiectul actului juridic trebuie să

îndeplinească următoarele cerințe generale de validitate:
a. să existe;
b. să fie în circuitul civil;
c. să fie determinat sau determinabil;
d. să fie posibil;
e. să fie licit;
f. să constea într-un fapt personal al celui ce se obligă.

a. Obiectul actului juridic trebuie să existe.

De principiu, această condiție vizează ipotezele în care conduita părților, astfel
cum a fost stabilită prin actul juridic, se referă la un bun. Îndeplinirea sa se
apreciază la momentul încheierii actului juridic, sens în care devin aplicabile
următoarele reguli:
- dacă bunul a existat, însă nu mai există la data încheierii actului, condiția analizată
nu este îndeplinită și actul încheiat nu este valabil;
- dacă bunul există la momentul încheierii actului condiția este îndeplinită, chiar dacă
acesta piere ulterior.
 În egală măsură, potrivit art. 1228 C. civ., și bunurile viitoare pot face
obiectul unui act juridic, cu excepția succesiunilor viitoare, adică a succesiunilor
nedeschise încă.
În legătură cu această condiție, ea este considerată îndeplinită și în ipoteza
în care bunul nu aparține debitorului, ci unui terț. În acest sens, art. 1230 C. civ.
dispune: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terț pot face obiectul unei
prestații, debitorul fiind obligat să le procure și să le transmită creditorului sau, după
caz, să obțină acordul terțului. În cazul neexecutării obligației, debitorul răspunde
pentru prejudiciile cauzate.“

b. Obiectul actului juridic trebuie să se afle în circuitul civil.

Și această cerință de validitate are în vedere cazurile în care conduita părților se
referă la bunuri, ea fiind expres prevăzută de art. 1229 C. civ.

c. Obiectul actului juridic trebuie să fie determinat sau determinabil

Astfel, în raport și de prevederile art. 1179 alin. 1 C. civ., actul juridic trebuie
să aibă ca obiect o operațiune juridică determinată, sub sancțiunea nulității
absolute. Totodată, atât obiectul obligației, respectiv prestațiile părților, cât și bunul
ce formează obiectul derivat al actului juridic trebuie să fie determinate ori cel
puțin determinabile la momentul încheierii actului juridic.
Din această perspectivă, obiectul este determinat atunci când actul juridic
conține elementele care îl individualizează. În schimb, obiectul este determinabil
atunci când actul juridic conține elemente cu ajutorul cărora va putea fi determinat în
viitor.
Sub aspectul bunului ce formează obiectul derivat al actului juridic, această
condiție este considerată îndeplinită în mod diferit, în funcție de natura acestuia.
Astfel, dacă bunul este individual determinat, condiția este îndeplinită și obiectul
este determinat, deoarece este individualizat prin caracteristici particulare. În
schimb, dacă obiectul actului juridic este compus din bunuri de gen, această condiție
poate fi îndeplinită în mai multe modalități:
- prin indicarea precisă a cantității, calității ori valorii bunurilor, ipoteză în care
obiectul este determinat;
- prin stabilirea unor criterii de determinare, care vor fi folosite în momentul
executării actului juridic, caz în care obiectul este doar determinabil.

d. Obiectul actului juridic trebuie să fie posibil.

Această condiție nu este îndeplinită numai în ipoteza unei imposibilități
absolute de a executa obligația, în sensul că aceasta este obiectiv imposibilă pentru
oricine. În schimb, dacă imposibilitatea este relativă, în sensul că aceasta survine
din cauze subiective, obiectul fiind imposibil numai pentru debitor, și nu pentru o altă
persoană, se consideră că această condiție este îndeplinită iar actul juridic este
valabil.
Mai mult chiar, art. 1227 C. civ. prevede că imposibilitatea inițială a
obiectului actului juridic, la momentul încheierii sale, nu atrage nevalabilitatea
acestuia.

e. Obiectul actului juridic trebuie să fie licit.

Sub sancțiunea nulității absolute, conduita părților, respectiv acțiunile ori
inacțiunile acestora, ce rezultă din actul juridic, trebuie să fie în conformitate cu legea
și cu bunele moravuri.

f. Obiectul actului juridic trebuie să constea într-un fapt personal al celui ce se

obligă.
Din acest punct de vedere, nimeni nu poate deveni debitor printr-un act juridic
fără a-și exprima voința în acest sens. Prin urmare, o parte se poate obliga printr-un
act juridic doar la faptul său personal. Cu toate acestea, promisiunea faptei altuia
(denumită și convenție de porte-fort) este valabilă, deoarece în cazul unui astfel de
act juridic promitentul se obligă să depună toate diligențele pentru a convinge un terț
să încheie ori să ratifice un act juridic, și astfel promite fapta proprie, și nu cea a
terțului (art. 1283 C. civ.).

Cauza actului juridic civil

Noțiune

Cauza este o condiție generală și esențială, de fond, prevăzută de lege pentru

validitatea actelor juridice.
Așa cum am mai precizat, cauza, împreună cu consimțământul, formează
voința juridică. În raport și de prevederile art. 1235 C. civ., cauza poate fi definită
ca reprezentând motivul care determină fiecare parte să încheie un contract. Prin
urmare, cauza desemnează scopul concret în vederea căruia se încheie un act juridic,
respectiv prefigurarea mentală a scopului urmărit de părți, motiv pentru care precede
încheierea actului juridic. Așadar, părțile încheie actului juridic tocmai în vederea
realizării acestui scop, iar cauza este elementul care răspunde la întrebarea „pentru ce
s-a încheiat actul juridic?“
Cauza, respectiv motivul determinant pentru încheierea actului juridic, este
concretă și specifică fiecărui act juridic. Astfel, spre exemplu, în contractul de
vânzare, cauza vânzătorului constă în destinația pe care urmează a o da sumei ce
reprezintă prețul, ceea ce diferă de la o persoană la alta.
Potrivit legii, pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească,
cumulativ, următoarele cerințe de valabilitate:
a. să existe;
b. să fie licită;
c. să fie morală.
a. Cauza actului juridic trebuie să existe.
De principiu, cauza lipsește atunci când una dintre părți nu are posibilitatea de
a-și reprezenta corect acțiunile sale ori consecințele acestora, respectiv această parte
nu are discernământ, cu atât mai mult cu cât formarea voinței juridice presupune
existența discernământului.
Totodată, lipsa cauzei include și ipotezele în care cauza nu este reală, adică
atunci când există o eroare esențială cu referire la motivul determinant pentru care a
fost încheiat actul juridic.
Sancțiunea aplicabilă în ipoteza în care cauza lipsește sau nu este reală este
nulitatea relativă a actului juridic încheiat în aceste condiții.

b. Cauza actului juridic trebuie să fie licită

În sensul art. 1236 alin. 2 C. civ., de principiu cauza este ilicită când este
contrară legii și ordinii publice. Totodată, cauza este ilicită și în cazurile în care
contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative,
respectiv frauda la lege (art. 1237 C. civ.).
Sancțiunea aplicabilă în ipotezele în care cauza este ilicită este nulitatea
absolută a actului juridic, însă numai în măsura în care este comună părților ori
cealaltă parte a cunoscut-o sau trebuia să o cunoască.

c. Cauza actului juridic trebuie să fie morală.

În acest sens, cauza imorală este contrară bunelor moravuri. Sancțiunea
aplicabilă într-o astfel de ipoteză este nulitatea absolută a actului juridic, în cazul în
care cauza imorală este comună părților ori cealaltă parte a cunoscut-o sau trebuia să
o cunoască.
Proba cauzei

Pentru a evita dificultățile de probare a cauzei, art. 1239 alin. 1 C. civ. dispune:
„Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută.“ Totodată,
alin. 2 al aceluiași articol instituie și o prezumție de valabilitate a cauzei, care însă
poate fi răsturnată prin proba contrară. Prin urmare, partea care invocă nevalabilitatea
cauzei are sarcina probei.

Forma actului juridic civil

Principiul consensualismului
 De principiu, în dreptul nostru încheierea valabilă a actelor juridice nu impune
respectarea vreunei forme a manifestării de voință.
Ca atare, așa cum dispune în mod expres art. 1178 C. civ, contractele sunt
consensuale, în sensul că se încheie valabil prin simpla manifestare de voință a
părților, fără ca aceasta să îmbrace o formă specială. Această regulă dă expresie
principiului consensualismului, potrivit căruia simpla manifestare de voință a
părților este necesară, dar și suficientă pentru încheierea valabilă a actului juridic, sub
aspectul formei.

Noțiunea și clasificarea condițiilor de formă ale actului juridic civil

Forma actului juridic poate fi definită ca modalitatea de exteriorizare a

manifestării de voință a părților, făcută cu intenția de a produce efecte juridice,
respectiv de a crea, modifica sau stinge un raport juridic concret.
Condițiile de formă ale actului juridic civil se pot clasifica în funcție de
consecințele nerespectării lor în:
a. forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem), adică pentru însăși validitatea
actului juridic;
b. forma cerută ad probationem, adică pentru dovada actului juridic;
c. forma cerută pentru opozabilitatea față de terți.

a. Forma ad validitatem
În cazul actelor juridice solemne, legea impune îndeplinirea anumitor condiții
de formă pentru încheierea lor valabilă, sub sancțiunea nulității absolute.
Prin urmare, în cazul acestei categorii de acte juridice, forma reprezintă o
condiție de validitate, esențială și specială, alături de celelalte condiții generale de
validitate prevăzute de lege. Practic forma ad validitatem constă în necesitatea
îndeplinirii unor formalități prevăzute de lege, ce vizează modalitatea de exteriorizare
a voinței părților, în lipsa cărora actul juridic nu este valabil încheiat.
Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere juridice:
1. este un element constitutiv (esențial) al actului juridic, iar în ipoteza
nerespectării sale intervine nulitatea absolută a actului juridic;
2. presupune o manifestare expresă de voință a părților, și este deci incompatibilă
cu manifestarea tacită de voință;
3. este exclusivă, deoarece pentru un anumit tip de act juridic solemn, legea impune o
anumită formă, de regulă forma autentică, fără a fi posibilă o opțiune a părților în
acest sens. Există totuși și excepții, cum ar fi cazul testamentului, care poate fi și
olograf.
Forma ad validitatem trebuie respectată în legătură cu întregul conținut al
actului juridic, nefiind posibilă trimiterea la o sursă exterioară pentru reîntregirea
conținutului acestuia. În egală măsură, toate actele aflate în legătură cu un act
juridic solemn trebuie să îmbrace forma ad validitatem, chiar dacă ele privite
separat nu trebuie să respecte o astfel de condiție (spre exemplu, mandatul pentru
încheierea unui act autentic trebuie încheiat tot în formă autentică). De asemenea,
actul juridic prin care se modifică ori se determină ineficiența unui act solemn
trebuie să îmbrace aceeași formă ad validitatem.
Exemple de acte juridice solemne, ce trebuie încheiate de regulă în formă
autentică, cerută de lege ad validitatem:
- convenția matrimonială;
- contractul de donație;
- testamentul;
- renunțarea expresă la succesiune;
- contractele prin care se constituie sau se transferă drepturi reale asupra imobilelor ce
urmează a fi înscrise în cartea funciară etc.

b. Forma ad probationem
Reprezintă forma cerută de lege pentru probarea actului juridic, și constă în
cerința întocmirii unui înscris în scopul dovedirii actului juridic încheiat.
Lipsa acestei forme nu afectează validitatea actului juridic. Cu toate acestea, și
forma cerută ad probationem este obligatorie, însă nerespectarea sa atrage, de
principiu, imposibilitatea dovedirii actului juridic cu un al mijloc de probă.
Exemple de acte juridice pentru care legea impune forma ad probationem:
- contractul de societate fără personalitate juridică;
- contractul de asigurare;
- contractul de tranzacție etc.

c. Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți

Această formă vizează formalitățile care sunt necesare, potrivit legii, pentru a
face actul juridic opozabil și terților, adică persoanelor care nu au participat la
încheierea acestuia.
Și această formă este obligatorie, atunci când este impusă de lege, însă
nerespectarea sa nu influențează validitatea actului juridic, ci atrage o sancțiune
specifică, și anume inopozabilitatea actului față de terți. Ca atare, actul juridic
încheiat este valabil și produce efecte juridice față de părți, însă el nu este
opozabil terților, adică părțile nu se pot prevala față de terți de drepturile ce își au
izvorul în acel act juridic.
Aplicații ale formei cerute pentru opozabilitate față de terți:
- publicitatea convențiilor matrimoniale prin înscrierea în Registrul național notarial
al regimurilor matrimoniale;
- înregistrarea operațiunilor privind ipotecile mobiliare în Registrul național de
Publicitate Mobiliară;
- înregistrarea contractului de arendare într-un registru special ținut de secretarul
consiliului local în a cărui rază se află bunurile arendate etc.