Structura și activitatea Consiliului pentru IFRS

Ideea standardizării raportării internaţionale este realizată de Comitetul

pentru Standardele Internaţionale de Contabilitate, fondat în 1973, care din 2001 se
redenumeşte în Consiliul pentru Standardele Internaţionale de Raportarea
Financiară.
Consiliul pentru Standardele Internaţionale de Raportare Financiară este o
organizaţie necomercială independentă, scopul căreia constă în obţinerea
coordonării între principiile contabile folosite de întreprinderile comerciale şi alte
organizaţii în procesul de întocmire a raportării financiare în toată lumea. În
prezent membri ai Consiliului sunt peste 200 de organizaţii profesionale din 112
ţări. În componenţa consiliului întră toate asociaţiile profesionale ale contabililor şi
contabililor-experţi care sunt membri ai Federaţiei Internaţionale de Contabili
(FIC).
Obiective principale ale Consiliul pentru Standardele Internaţionale de
Raportare Financiară sunt:
- elaborarea şi publicare pachetului de standarde internaţionale pentru
raportările financiare;
- sprijinul în introducerea şi utilizarea IFRS în diferite ţări şi asigurarea
respectării lor riguroase;
- lucru permanent asupra îmbunătăţirii şi coordonării principiilor, standardelor
şi procedurilor referitoare la întocmirea rapoartelor financiare, pentru
atingerea apropierii maxime a standardelor naţionale de cele internaţionale
cu privire la raportarea financiară.

Organul superior este Consiliul de Tutelă format din 14 membrii care răspund
de conducerea, finanţarea şi asigurarea cu informaţii a tuturor subdiviziunilor
Consiliului. Acest organ numeşte membrii Direcţiei consiliului pentru IFRS;
Consiliului pentru interpretările raportărilor financiare internaţionale; Consiliului
Consultativ pentru standarde. Membrii Consiliului de Tutelă trebuie să fie
contabili-experţi de înaltă calificare şi nici unul din ei nu poate fi în componenţa
celorlalte nivele.

Consiliul pentru Standardele Internaţionale de Raportare Financiară include trei

nivele:
- Direcţia consiliului pentru IFRS;
- Consiliul pentru interpretările raportărilor financiare internaţionale;
- Consiliul Consultativ pentru standarde.
Direcţia consiliului pentru IFRS are obligaţia de a accepta standardele de
contabilitate şi interpretările lor. Pentru publicarea acestora este necesară aprobarea
a opt din paisprezece membri.
Consiliul pentru interpretările raportărilor financiare internaţionale are
scopul de a explica, sub formă de interpretări, a unor formulări din standardele
internaţionale.
Consiliul Consultativ pentru standarde este format doar din organizaţii
profesionale neguvernamentale şi are ca scop pregătirea de noi proiecte de
standarde, informarea Consiliului pentru Standardele Internaţionale de Raportare
Financiară despre opinia specialiştilor referitor la proiectele propuse.
Procesul de elaborare şi aprobare a standardelor cuprind următoarele etape:
- la începutul proiectului Direcţia formează Comitetul de pregătire sau un
grup consultativ care prezintă recomandări pentru un anumit proiect;
- în cadrul proiectelor principale Direcţia elaborează şi prezintă la examinarea
cercurilor largi „Proiectul principiilor de bază” sau alt document cu conţinut
similar. La această etapă, Comitetul de pregătire întocmeşte planul de lucru
asupra proiectului, studiază practica existentă de evidenţă şi politica de
evidenţă la nivel regional şi internaţional, şi prezintă proiectul Consiliului
pentru aprobare de către Direcţie;
- după analiza comentariilor primite Direcţia pregăteşte şi prezintă la
examinarea cercurilor largi „Varianta prealabilă a standardului”, unde pot
participa în cadrul dezbaterilor toate părţile interesate şi experţi;
- aprobarea de către Consiliul pentru Standardele Internaţionale de Raportare
Financiară a tezelor standardului;
- după primirea şi luarea în consideraţie a comentariilor Direcţia emite
varianta finală a standardului, care nu este publicată, dar poate fi pusă la
discuţia cercurilor largi;
- specialiştii şi experţii estimează toate observaţiile şi propunerile şi transmit
proiectul la examinarea Consiliului.
După îmbunătăţirile necesare a proiectului standardului, Comitetul pregăteşte
varianta finală a standardului şi o prezintă Direcţiei. Pentru aprobare şi publicare
trebuie să fie acceptată de3/4 din membrii Direcţiei.
Fiecare standard elaborat conţine informaţii referitoare la:
- obiectul de evidenţă;
- recunoaşterea obiectului de evidenţă;
- evaluarea obiectului de evidenţă;
- reflectarea în rapoartele financiare.

Consiliului pentru Standardele Internaţionale de Raportare Financiară are trei

categorii principale de publicări oficiale:
- Concepţia pregătirii şi prezentării rapoartelor financiare;
- Standardele Internaţionale de Raportare Financiară;
- Interpretările.
Consiliului pentru Standardele Internaţionale de Raportare Financiară anual
publică culegerea IFRS. Standardele sunt numerotate în ordine succesivă. Dacă un
standard este anulat, el îşi păstrează numărul.
Cine poate utiliza IFRS:
 întreprinderile ce funcţionează utilizând capital străin;
 entităţile ce comercializează propriile hârtii de valoare pe pieţele
internaţionale;
 entităţile ce contractează credite din străinătate;
 entităţi ce investesc în străinătate;
 organele naționale la necesitatea prezentării economiei naţionale în indici
statistici internaţionali etc.
 La nivel regional (european) dirijarea evidenţei se face în baza Directivelor,
care sunt obligatorii pentru ţările membre ale Uniunii Europene.

Cerinţe faţă de raportarea financiară şi componenţa acesteia

IAS 1 „Prezentarea rapoartelor financiare”.

IFRS 1 „Prima utilizare a IFRS”

Raportarea financiară reprezintă o totalitate de indicatori privind

activitatea economică a entităţilor economice, care sunt sistematizate în tabele
specifice.
Obiectivul raportării financiare este prezentarea informaţiei despre situaţia
financiară şi rezultatele financiare ale întreprinderii, care este utilă unui cerc larg
de utilizatori pentru adoptarea deciziilor economice.
Întocmirea rapoartelor financiare se efectuează în conformitate cu cerinţele
stipulate în Bazele conceptuale de pregătire a rapoartelor financiare, publicate de
către consiliul de elaborare IFRS.
Raportarea financiară poate fi:
- cu destinaţie generală;
- intermediară;
- consolidată;
- întocmită de către bănci şi alte instituţii financiare.
Raportarea financiară anuală cu destinaţie generală se pregăteşte în
conformitate cu IAS 1 „Prezentarea rapoartelor financiare”.
Raportarea intermediară (pe un termen mai mic de un an) se pregăteşte în
corespundere cu IAS 34 „Raportarea financiară intermediară”.
Companiile care dispun de filiale în calitate de întreprinderi-fiice, pe lângă
rapoartele financiare proprii pregătesc şi rapoarte financiare consolidate conform
regulilor prevăzute în IAS 27 „Rapoarte financiare consolidate şi individuale”.
Băncile şi instituţiile financiare în linii generale se conduc de IAS 1
„Prezentarea rapoartelor financiare”, dar pentru aceasta există şi cerinţe
suplimentare de întocmire a dărilor de seamă care se conţin în IAS 30
„Dezvăluirea informaţiei în rapoartele financiare ale băncilor şi alte instituţii
financiare similare”.
Pentru atingerea propriului scop şi respectarea cerinţelor stipulate în Bazele
conceptuale de pregătire a rapoartelor financiare, raportarea financiară trebuie să
asigure informaţia despre următorii indicatori ai organizaţiei: active, capital
propriu, datorii, venituri şi cheltuieli.

Activul este o resursă:

- controlată de entitatea economică,
- apărută în rezultatul evenimentelor care au avut loc în trecut;
- de la care întreprinderea aşteptă să obţină în viitor un avantaj economic.
Cerinţa obligatorie a IFRS este dezvăluirea activelor în cele pe termen lung şi
curente. Activul pe termen lung nu este un activ cu durata de serviciu pe o
perioadă mai mare de un an. În acest context, criteriul de bază a clasificării
activelor în cele pe termen lung sau curente este intenţia proprietarului privitor la
utilizarea acestui activ (durata obţinerii unui avantaj economic), respectiv
destinaţia acestuia.
Datoria este o obligaţie:
- curentă;
- apărută în urma evenimentelor ce au avut loc în trecut;
- stingerea căreia va duce la micşorarea resurselor întreprinderii care asigură
un avantaj economic.
În dependenţă de termenul de stingere a datoriilor, acestea se împart în datorii pe
termen lung şi datorii pe termen scurt.
Dar numai corespunderea cu definiţiile menţionate nu atrage după sine
recunoaşterea automată a articolului concret, deoarece e necesar de avut în vedere
respectarea criteriilor de recunoaştere a activelor şi datoriilor, care sunt:
- probabilitatea că viitorul avantaj economic legat de un element concret al
dărilor de seamă va fi obţinut sau pierdut;
- posibilitatea de a face măsurări exacte sau a evalua în expresie valorică
elementele raportării financiare.
În conformitate cu Bazele conceptuale de pregătire a rapoartelor financiare
sunt examinate problemele de evaluarea, care este un proces de determinare a
valorii băneşti în care elementele raportării financiare trebuie recunoscute şi
reflectate în Bilanţul contabil şi Raportul de profit şi pierderi.
Pentru scopul evaluării sunt evidenţiate patru indici de bază:
- costul istoric:
 pentru active - valoarea de achiziţionare;
 pentru datorii – suma primită în schimbul obligaţiei.
- costul curent (de înlocuire sau de acoperire):
 pentru active – suma necesară pentru procurarea activului similar în
momentul prezent;
 pentru datorii – suma necesară pentru stingerea obligaţiei în perioada
curentă.
- Valoarea posibilă a vânzări reprezintă suma care în condiţii normale de
funcţionare a întreprinderii în perioada examinată ar putea fi obţinută la
vânzarea activului.
Datoriile sunt înregistrate la valoarea de decontare.
- Valoarea actualizată:
 pentru active – reprezintă viitoarele fluxuri de mijloace băneşti în
condiţiile funcţionării normale a întreprinderii;
 pentru datorii – valoarea actualizată a viitoarelor ieşiri de numerar.

Activul contingent (eventual) – reprezintă un activ posibil care apare din

evenimente trecute și a cărui existență va fi confirmată doar de producerea sau nu a
unuia sau a mai multor evenimente viitoare nesigure care nu sunt cu totul sub
controlul entității.
Datoria contigentă reprezintă:
a) o obligație contingentă, apărută ca urmare a unor evenimente trecute și a
cărei existență va fi confirmată numai de apariția sau neapariția unor sau mai
 multor evenimente viitoare incerte, care nu pot fi în totalitate sub controlul
entității; sau
b) o obligație curentă, apărută ca urmare a unor evenimente trecute, dar care nu
este recunoscută, deoarece:
- nu este sigur că vor fi necesare resursele pentru stingerea acestei
obligații; sau
- valoarea obligației nu poate fi evaluată suficient.

Capitalul este partea activelor întreprinderii care rămâne după deducerea tuturor
datoriilor ei. Capitalul ca valoare calculată este un element ce depinde de structura
juridică a entităţii şi în contextul IFRS poate fi numit: capital social, capital
compus din cote, capital statutar.
Capitalul poate fi divizat în subgrupe, care urmează să fie reflectate separat în
bilanţ, şi anume:
- mijloace vărsate de acţionari;
- beneficiul nerepartizat;
- rezerve care reprezintă defalcări din profitul net şi cel nerepartizat;
- rezerve care reprezintă corectări ce asigură susţinerea capitalului.

În Bazele conceptuale de pregătire a rapoartelor financiare sunt expuse două

concepţii ale capitalului:
 concepţia financiară. În sens financiar capitalul poate lua două forme:
- capital financiar nominal care reprezintă mijloacele băneşti investite;
- capital financiar real care reprezintă capacitatea de cumpărare investită.
 concepţia fizică. Această concepţie se bazează pe cunoştinţele despre
posibilitatea de producţie sau de operaţii ale întreprinderii cuprinse în
active.
Întreprinderii trebuie să menţină capitalul. Astfel există concepţia de menţinere a
capitalului, care se determină din punct de vedere al influenţei asupra procedeului
de determinare a profitului şi a cerinţelor utilizatorilor privind informaţia
financiară.
Astfel, există:
1. Concepţia menţinerii capitalului financiar nominal. Conform acestei
concepţii profitul se consideră câştigat dacă valoarea bănească a activelor
nete la sfârşitul perioadei depăşeşte valoarea bănească a activelor nete la
începutul perioadei, minus toate plăţile către proprietari şi depunerile făcute
de ei în această perioadă.

2. Concepţia menţinerii capitalului financiar real. Conform acestei concepţii

profitul se consideră câştigat dacă valoarea bănească a activelor nete la
sfârşitul perioadei depăşeşte valoarea bănească a activelor nete la începutul
perioadei recalculate în aceleaşi unităţi ale capacităţii de cumpărare, minus
toate plăţile către proprietari şi depunerile făcute de ei în această perioadă.
De regulă se utilizează unităţile capacităţii de cumpărare la sfârşitul
perioadei şi în ele se reacalculează valoarea activelor la începutul perioadei.
 3. Concepţia menţinerii capitalului fizic real. Această concepţie presupune că
profitul se consideră obţinut dacă capitalul operaţional a activelor nete la
sfârşitul perioadei depăşeşte capitalul operaţional a activelor nete la
începutul perioadei recalculat în aceleaşi unităţi ale capacităţii de cumpărare
minus toate plăţile către proprietari şi depunerile făcute de ei în această
perioadă. În acest caz potenţialul operaţional al activelor este determinat în
baza preţurilor curente.

Notă: (1) La utilizarea Concepţia menţinerii capitalului financiar nominal -

creşterea valorii de bilanţ a activelor nete se consideră parte a profitului.
(2) La utilizarea Concepţia menţinerii capitalului financiar real - totalul
general al recalculării în cazul se numeşte „corecţii la menţinerea nivelului
capitalului” şi se reflectă ca rezervă de menţinere a nivelului capitalului care este o
parte a lui.
(3) La utilizarea Concepţia menţinerii capitalului fizic real – totalul general
al modificărilor, adică a schimbării valorii activelor şi datoriilor conform valorii
curente care nu acţionează asupra potenţialului operaţional, este considerat corecţie
la menţinerea mărimii capitalului şi este exclus din suma profitului.

Exemplu: Presupunem că entitatea „Aster” şi-a început activitatea cu capital public

în mărime de 10000 €. La începutul anului de această sumă au fost procurate
stocuri realizate la sfârşitul anului cu 13000 €, valoarea curentă a cărora este de
11500 € la nivelul anual general al inflaţiei de 8%. Trebuie de determinat profitul
companiei conform tuturor concepţiilor de menţinere a capitalului.

Comparaţia indicelui profitului şi corecţiei la menţinerea nivelului capitalului

Indicii rezultatelor Menţinerea Menţinerea Menţinerea
activităţii capitalului capitalului capitalului fizic
financiar nominal financiar real real
Venituri din 13000 13000 13000
vânzări, €
Costul vânzărilor, 10000 10000 11500
€
Profit operaţional,
€
Corecţie la - 800 (10000 * 8% / -
inflaţie, € 100 %)
Profit global, €
Corecţii la - 800 1500 (13000-
menţinerea 11500)
capitalului, €

În IAS 1 „Prezentarea rapoartelor financiare” este menţionată lista formelor de

rapoarte financiare care trebuie să fie prezentate de către întreprindere în decursul
anului:
 - Bilanţ contabil;
- Raportul de profit şi pierderi;
- Raportul despre modificările în capitalul propriu;
- Raportul cu privire la fluxul mijloacelor băneşti;
- Note explicative, fragmente din politica de contabilitate şi alte materiale
informative.
Dat fiind faptul că este necesar de asigurat comparabilitatea datelor dărilor de
seamă atât ale diferitor companii, cât şi ale uneia şi aceleaşi companii în diferite
perioade de activitate, IFRS cere ca în rapoartele financiare şi anexele respective să
se conţină date nu numai pentru perioada de gestiune ci şi pentru perioada de
gestiune precedentă.

Pentru a obţine o prezentare obiectivă a informaţiei este necesar de a respecta

cerinţele IFRS în toate aspectele esenţiale ale acestora. În acest scop ordinea
operaţiilor managementului trebuie să fie următoarea:
- Alegerea şi utilizarea politicii de evidenţă în corespundere cu IAS 8
„Politica de evidenţă, modificări în estimări contabile şi erori”.
- Prezentarea informaţiei relevante, veridice, comparabile şi utile, inclusiv
informaţia despre politica de evidenţă.
- Dezvăluirea informaţiei suplimentare când cerinţele IFRS sunt insuficiente
pentru perceperea de către utilizatori a influenţei operaţiunilor concrete
asupra situaţiei financiare şi a rezultatelor financiare a companiei.