Morfologia partilor de plante utilizate in terapeutica

aspect
culoare
miros
forma
dimensiuni
consistenta
modalitati de recunoastere specifica

1.Frunzele
Frunza este un organ vegetativ lateral al tulpinii sau ramurilor, de formă plată, care
îndeplineste functia fundamentală în procesul de fotosinteză, dar servind si la respiratie si
transpiratie.
O frunză completă este formată din trei părti:
– limb,
– petiol
– bază (teacă).

1.1. Limbul este partea verde cea mai importantă a frunzei. După alcătuirea limbului, frunzele sunt
de două categorii:
 Simple- sunt caracteristice monocotiledonatelor si multor dicotiledonate,
 Compuse- sunt frecvente la unele dicotiledonate.
Forma limbului diferă de la o plantă la alta si poate fi:
a. Eliptică - întâlnită la Fagus sylvatica, Viburnum lantana, caracterizându-se prin diametrul
transversal mai scurt decât cel longitudinal, întretăierea lor făcându-se la mijlocul limbului.
b. Ovală - întâlnită la Pyrus communis, Prunus avium, prezintă tot diametre inegale, dar
întretăierea lor se face în treimea inferioară a limbului.
c. Circulară - întâlnită la Populus tremula, Celastrus orbiculatus, are diametrele egale si
întretăierea lor se face la mijlocul limbului.

Dintre celelalte forme, derivate din primele trei, mentionăm:

 cordiformă, asemănătoare cu o inimă, ca la Tilia cordata (tei pucios);
 lanceolată, cu diametrul longitudinal de cel putin 3-4 ori mai lung decât cel transversal, ca la
Salix alba (salcie albă);
 liniară, ca la Gramineae;
 aciculară, ca la Pinus, Abies, Picea;
 filiformă, ca la frunzele submerse de Ranunculus aquatilis (piciorul-cocosului-de-apă).
Dupa forma limbului, frunzele pot fi:
1. ovale
2. rotunde
3. aciculare (în formă de ac)
4. sagitate (în formă de săgeată)
5. cordate (în formă de inimă)
6. liniare (în formă de linie)
7. lanceolate (în formă de lance/sabie)
8. fistulare (în formă de fistule)
 Nervatiunea frunzei reprezintă modul de aranjare a nervurilor (zona fasciculelor
conducătoare) în limb.
În functie de grosimea si de pozitia lor în limb, nervurile sunt: principale, secundare, tertiare
s.a.m.d., iar cele de ultim ordin se anastomozează în mare proportie.
Frunzele pot avea:
 o singură nervură principală (la majoritatea dicotiledonatelor)
 mai multe (la monocotiledonate).

Frunzele cu o singură nervură principală se clasifică în :

 frunze uninerve, cu nervura dispusă central si longitudinal (la Pinus sylvestris, Elodea
canadensis);
 frunze penatinerve, care au o nervură principală, de la care pornesc lateral, de o parte si de
alta a sa, nervuri secundare; frunzele cu nervatiunea penată se găsesc la majoritatea plantelor
erbacee, dicotiledonate; când nervurile secundare, tertiare se întretaie si formează o retea
vizibilă, mai ales pe fata inferioară, nervatiunea e reticulată (la Digitalis purpurea,
Hamamelis virginiana, Salvia officinalis);
 frunze palmatinerve, cu o nervură principală scurtă, de la care pornesc ramificatii în mod
palmat (la Acer platanoides, Malva sp. ).

Frunzele cu mai multe nervuri principale (3-5 sau mai multe) pot avea următoarele tipuri de
nervatiune:
 nervatiune arcuată, când nervurile principale sunt dispuse în mod arcuat fată de cele două
margini ale frunzei (la Convallaria majalis, Gentiana lutea);
 nervatiune dichotomică, când nervurile principale se ramifică dichotomic (la Ginkgo
biloba);
 nervatiune paralelă, cînd nervatiunile principale sunt paralele unele cu altele.

1.2. Petiolul serveste, pe de o parte, la circulatia sevei brute spre limb si a celei elaborate spre
tulpină, iar pe de altă parte, la orientarea limbului în pozitia cea mai favorabilă în raport cu lumina.
Petiolul are si rol mecanic, de sustinere a limbului când acesta este lovit de stropii de ploaie,
de gheată sau când este bătut de vânt.
Când petiolul lipseste, frunzele se numesc sesile.

1.3. Baza frunzei (teaca) se fixează de tulpină. Uneori ea este o simplă dilatatie a părtii inferioare a
petiolului, ca la Ranunculus ficaria, alteori ea se dezvoltă într-o teacă sau vagină, care înconjoară
tulpina pe o anumită lungime; această teacă este foarte umflată si voluminoasă la Umbelliferae.
Ca urmare a actiunii factorilor de mediu apar frunzele metamorfozate, cu roluri fiziologice
diferite.

Frunzele transformate partial sau total în spini au rol protector si apar astfel:
– întreaga frunză se transformă într-un spin simplu sau ramificat ( la Berberis vulgaris, Opuntia
sp.,);
– partea terminală a lobilor foliari se transformă în spini (la Carduus acanthoides, Xantium
spinosum);
– limbul cade si petiolul rămas se transformă în spin (la Pelargonium spinosum);
– foliolele se desprind si rahisul se transformă în spin (la Astragalus gummifer);
– stipelele se transformă în spini (la Robinia pseudacacia).

Frunzele agătătoare sau transformate în cârcei sunt:

– frunze întregi transformate în cârcei, fotosinteza fiind îndeplinită de stipelele dezvoltate (la
Lathyrus sp.);
– vârful frunzei transformat în cârcel (la Pisum sativum, Vicia sativa);
– petiolurile transformate în cârcei (la Clematis vitalba);
– stipelele metamorfozate în cârcei (la Smilax sp.).

Frunzele cu functie de nutritie mixotrofă. Desi capabile de fotosinteză, plantele carnivore

au nevoie de un surplus de substante minerale, în special azotate, pe care le iau din corpul
insectelor. Ele prezintă adaptări morfo-anatomice, în special ale frunzelor, care au devenit
adevărate capcane pentru insecte sau pentru animale mici. Dintre plantele care au nutritie mixotrofă
se pot aminti specii din genurile Drosera, Utricularia, Sarracena, Cephalotus, Nepenthes s.a.

Frunzele cu rol de depozitare sunt cărnoase si contin cantităti mari de apă si substante
nutritive. Ele pot avea si rol fotosintetizator (frunzele de Aloe sp., Agave sp.).

Frunzele mirmecofile sunt frunze sau stipele la care limbul, în partea bazală, formează
pungi sau cămărute în care se adăpostesc furnicile. Între planta gazdă si aceste insecte este o relatie
de simbioză: furnicile folosesc frunzele ca adăpost si depozit de hrană, iar planta este apărată de
către furnici împotriva altor insecte sau a animalelor.

Frunzele reduse sunt frunze transformate în scuame sau solzi. Ele se găsesc pe tulpini
subterane, dar si în cazul unor tulpini aeriene ale unor plante de sărătură sau de desert. Unele
plante, cum sunt majoritatea speciilor din familiile Euphorbiaceae si Cactaceae din regiunile aride,
au tulpini complet lipsite de frunze sau, dacă se formează, cad de timpuriu. Aceste plante se
numesc afile si tulpinile lor asimilatoare sunt prevăzute cu spini de origine epidermică.

Frunzele submerse sau rizofilele au aspect de rădăcini, cu rol de absorbtie a apei cu sărurile
minerale. De exemplu, la Salvinia natans, frunzele metamorfozate în rizofile sunt analoge cu
rădăcina, dar omologe cu frunzele normale.

Frunzele transformate în urne cu substante hrănitoare sunt frunze metamorfozate în

adevărate buzunare în care se adună humus si se condensează apa de transpiratie. De exemplu, la
Dischidia rafflesiana, dicotiledonată epifită, rădăcinile adventive de pe tulpini sau de la baza
petiolului absorb apa cu sărurile minerale din aceste urne.

2.Florile

Floarea reprezintă organul de înmultire al gimnospermelor si angiospermelor. Ea ia nastere

fie din mugurii florali, fie din mugurii micsti ce se găsesc pe ramurile scurte ale tulpinii, în
majoritatea cazurilor la subsoara frunzelor.
 Ea este formată dintr-un lăstar scurt, cu frunzele mai mult sau mai putin metamorfozate, în
functie de rolul care îl au de îndeplinit.
Partea tulpinală constituie axul florii, de obicei scurt si lătit la vârf, formând receptaculul
floral. Acesta are forme diferite:
 bombat ca un disc
 scobit ca o cupă
 cilindric
 conic.

Receptaculul reprezintă deci partea mai dezvoltată a coditei florii, care se numeste si
peduncul floral.

Elementele florale sunt formate din:

 sepale (primele care apar la marginea receptaculului)
 petale (mai spre interior);

totalitatea acestor elemente constituie învelisurile florale, după care urmează dispuse pe 1 sau 2
cicluri, si carpelele, formând ultimul verticil din centrul receptaculului.
Structura florii

1 – Floare matură

2 – Stigmat (partea superioară a ovarului sau a stilului)

3 – Stil (partea filiformă aflată deasupra ovarului, care se termină prin stigmat)

4 – Filamentul staminal susținând anterele

5 – Axa florală sau receptacul, antofor (extremitatea pedunculului floral, pe care sunt așezate
periantul, androceul și gineceul)

6 – Articulație (locul de inserție a axei florală pe pedicel)

7 – Pedicel (suportul mic al florii) sau peduncul floral (suportul florii pe care sunt prinse florile
solitare sau grupate în inflorescențe)

8 – Nectarină (organ care secretă sau conține nectar)

9 – Stamină (organ al florii format din filament, anteră și conectiv, totalitatea lor constituind
androceul)

10 – Ovar (cavitatea bazală a gineceului conținând ovulele; primordiul fructului)

11 – Ovule (celule sexuale femele din ovar)

12 – Conectiv (partea terminală a filamentului staminal care unește cele două teci ale anterelor)

13 – Sac polinic (cavitate aflată în interiorul lojei anterei, conținând grăuncioare de polen)

14 – Anteră (extremitate superioară a filamentului staminal conținând de obicei patru saci polinici)

15 – Periant (totalitatea învelișurilor florale: caliciu, corolă, perigon)

16 – Corolă (înveliș floral intern al florii, de obicei colorat, format din petale)

17 – Caliciu (înveliș floral extern al florii, de obicei verde, format din sepale)

Dupa ciclul de viata avem astfel trei categorii de flori:

 flori anuale,
 flori bienale
 flori perene.

a.) La florile anuale perioada de vegetatie se desfasoara intr-un singur an: se seamana primavara,
infloresc si fac seminte in acelasi an, dupa care mor odata cu venirea iernii. Cele mai cunoscute din
aceasta categorie sunt:
– petunia,
– gura leului,
– garofite,
– carciumareasa,
– regina noptii.

b.). Florile bienale infloresc si fac seminte in al doilea an de la insamantare. Cele mai cunoscute
dintre acestea sunt:
– panselutele,
– paralutele,
 – micsunelele,
– clopoteii,
– nu-ma-uita.

c) Florile perene raman in acelasi loc si infloresc timp de mai multi ani. Cele din sera vegeteaza
continuu, cele cultivate in gradina au o perioada de repaus iarna, atunci cand partile lor aeriene sunt
distruse de frig, ramanand in viata numai partile subterane - bulbi, tuberculi, tubero-bulbi. Unele
dintre plantele perene din gradina sau jardiniere rezista la frig si raman afara peste iarna. Amintim
aici:
– lalelele,
– crinii,
– narcisele,
– bujorii.

Alte flori perene, cum ar fi

– gladiolele,
– tuberozele,
– crizantemele,
este necesar ca toamna sa le fie scoase partile subterane si adapostite peste iarna, urmand ca
primavara sa fie plantate din nou.

După prezenta sau absenta florilor, plantele se clasifica in:

 plante fără flori (muschii si ferigile)
  plante cu flori (toate cormobiontele cu exceptia ferigilor)

Culoarea petalelor se datoreaza unor substante colorante naturale – pigmenti. Rezultatele

existentei acestor pigmenti sunt variate, tot astfel cum ai vazut ca de foarte multe feluri este paleta
cromatica ce apare la flori sau la fructe. Cu toate acestea, exista si alti factori care pot influenta
aceste culori si le pot face, in cadrul aceleiasi specii de plante, sa fie mai deschise sau mai inchise,
sa vireze spre o tonalitate sau alta, sa se amestece cu alte nuante.
Enormul numar de culori intalnite la flori este creat de doar trei grupe de pigmenti naturali:
1. flavone – coloranti galbeni, prezenti in sucul celular,
2. carotenoide – coloranti cu nuante de la galben la rosu, prezenti in protoplasma celulelor
3. antociane – coloranti cu nuante de la rosu la violet inchis, aproape negru, existenti tot in sucul
celular.
Culoarea petalelor este influentata de lumina, temperatura, umiditate si de diversi alti factori.
Multe plante cultivate in plina lumina contin in sucul celular al petalelor mai multi pigmenti
antocianici. Partile petalelor mai intens iluminate sunt mai puternic pigmentate decat cele umbrite.
Alteori, se poate cu usurinta vedea ca lumina sau lipsa ei nu influenteaza pigmentatia: ex: culoarea
partii de sub pamant a ridichiilor de luna sau a sfeclei rosii.
De aceea s-a incercat propunerea un studiu de rescriere a culorii florilor in lucrarile de
specialitate in functie de aflarea lungimilor de unda a culorilor pentru a nu se mai folosi, ca acum,
cuvinte cu un inalt grad de relativitate. Ar fi mai corect sa spunem ca o floare are culoarea cu
frecventa X nanometrii, sau combinatia X+Y nanometrii ori Y+Z nanometrii?
Exemple de procentele relative ale pigmentilor florilor:
– INDIGO 0%
– ROSU CARMIN sub…1%
– ORANJ 1%
– ROSU VERMION 1-2%
– CARMIN VIOLACEU 2-3%
– ALBASTRU 6-7%
– GALBEN 11-12%
– ALB 22-23%
– VIOLET 34-36%

In lista de mai sus, din motive obiective (legi naturale) nu regasim rosu (permanent), indigoul,
rozul. Pe de alta parte nuantele de aceeasi culoare se acumuleaza:
 daca o floare este alba ea de fapt are o compozitie de culori diferite care la nivelul de
intensitate a luminii naturale, la nivelul creerului uman da culoarea alba.
 floare are 1, 2 sau 3 pigmenti.
 floare cu mai multi pigmenti de culoare are acesti pigmenti in aceeasi zona a spectrului
culorilor ( ori spre rosu, ori spre violet).

Mirosul
In lumea vegetala si animala mirosul ajuta la realizarea celor mai importante procese din
natura constituind un adevarat limbaj pentru indivizii aceleiasi specii. Asemenea celorlalte forme
de viata intalnite pe Pamant, cele din regnul Plantae si-au dezvoltat de-a lungul timpului un mod
caracteristic de a se inmulti.
Pentru o parte dintre speciile care produc flori inmultirea are loc prin simpla caderea a
semintelor pe sol, insa pentru cele mai multe dintre ele prin polenizare. Mirosul placut al florilor
are in primul rand rolul de a atrage animalele capabile sa polenizeze (insectele si lilieci). Odata
intrate in contact cu florile bine mirositoare acestea transporta polenul preluat de pe anterele
staminelor la stigmatul altor flori facand posibila fecundarea.
Un alt rol jucat de mirosul florilor este de a asigura protectia impotriva daunatorilor
deoarece nu toate animalele il percep ca pe un lucru atractiv sau placut, asemenea noua.

3. Sămânţa

Sământa este un organ al plantelor superioare, care poate fi:

- liberă, neînchisă în fruct ca la plantele încadrate în încrengătura Pinophyta (ex: brad, pin,
molid),
- închisă în fruct ca la plantele din Încrengătura Magnoliophyta (Angiospermatophyta),

Sământa

Sământa provine din transformarea ovulului în urma fecundatiei. Plantele care produc
sământă în ciclul lor de dezvoltare ontogenetică sunt denumite spermatofite.
Sământa este alcătuită din:
 embrion,
 endosperm
 tegument seminal.

Embrionul provine din diviziunea oului, ou care după fecundatie se divide în două celule
suprapuse. Din embrion, prin germinatie, se poate dezvolta o nouă plantă; la germinare embrionul
foloseste amidonul din sământă ca sursă de nutritie.
 Endospermul provine din diviziunea celulei triploide formate în urma fecundării nucleului
secundar al sacului embrionar cu unul dintre nucleii spermatici.
Tegumentul seminal provine din transformarea integumentelor ovulului si este alcătuit din
două zone diferentiate: testa si tegmen.

Germinarea semintei are loc în urma unor procese calitative si cantitative care determină
trecerea de la viata latentă a semintei în viată activă, având ca rezultat dezvoltarea unei plante noi.
Această trecere este influentată de factori:
- interni (maturitatea semintei, puterea de germinare, integritatea si puritatea semintei),
- externi (solul, apa, aerul, temperatura, lumina).

Forma semintei variază de la o plantă la alta si uneori poate constitui caracter de specificitate.
Mărimea semintei depinde de:
- specie,
- factorii de mediu din timpul formării,
- agrotehnica aplicată
- numărul de seminte pe care le contine fructul.

Gradarea (clasificarea) seminţelor le imparte in seminte de:

- cereale,
- leguminoase
- oleaginoase
- plante medicinale.
Identificarea semintelor
Identificarea semintelor se face cu ajutorul caracterelor:
- botanice,
- morfologice
- agro biologice.

1.Caracterele botanice

Din punct de vedere botanic se disting semintele:

 propriu zise: tomate, ardei, vinete, castraveti si fructe uscate
 indehiscente:
- achena (salata),
- glomerula (sfecla rosie),
- cariopsa (radacinoase cum ar fi: morcov, patrunjel, telina)
- capsule (ceapa).

2. Caractere morfologice

Cu ajutorul acestor caractere se identifica majoritatea semintelor, exceptie facand cele din
familia Cruciferae, care se determina prin masuratori biometrice de laborator.
a) Forma semintelor:
- eliptic turtita (dovlecel)
- oval turtita (castraveti)
- alungita (salata)
- triedrica in 3 muchii (ceapa)
b) Aspectul suprafetei semintelor:
- prezenta perisorilor foarte fini
- prezenta tepilor la radacinoase
- prezenta striurilor
c) Marimea semintelor:
- este un caracter care se poate aprecia vizual
- marimea poate oscila de la 1–2 mm lungime la telina la 10–25 mm lungime la fasole

d) Greutatea semintelor:
- se poate determina sub forma de numar de seminte la 1 kg sau masa a 1000 de
seminte de boabe
e) Culoarea semintelor:
- culoarea semintelor difera de la specie la specie iar in cazul fasolei de la soi la soi
f) Luciul semintelor:
- este un caracter morfologic temporar intalnit doar la unele specii (fasolea si prazul)
iar pe masura ce semintele imbatranesc acest caracter se pierde
g) Mirosul si gustul:
- sunt caractere morfologice temporare organoleptice intalnite la (telina, marar,
leustean) iar pe masura ce semintele imbatranesc caracterele se pierd

3. Caractere agrobiologice

Puritatea semintelor sau puritatea biologica reprezinta capacitatea unui lot de samanta sa
apartina unui singur soi sau hibrid
- puritatea fizica reprezinta procentul de seminte curate eliminandu-se semintele
sparte, seminte cu buruieni, resturi vegetale si pamant
Valoarea culturala a semintelor:
- reprezinta exprimarea procentuala a puritatii si germinatiei

V=P*G / 100 *%
(P = puritate, G = germinatie, V = valoare culturala)
Toate aceste caractere duc la calcularea cantitatii de seminte necesara infiintarii unui hectar
de cultura.
Q(KG/HA) = Nr. Pl/m patrat * MMB/V
MMB – masa a 1000 de boabe.

4. Scoarţa = cortex - Tulpina

CÓRTEX, cortexuri, s. n. = Scoartă a unui copac ♦ Coaja unui fruct ♦ (Anat.) Partea
periferică a unui organ. ♦ Învelis al părului, cuprins între măduva centrală si cuticula exterioară.
 Scoarta de copac ajuta la eliminarea fluctuatiile extreme de temperatura in sol si contribuie la
imbogatirea acestuia cu cele mai favorabile substantele nutritive. Specialistii considera ca, in
cazurile ideale 6% din solul din gradina este reprezentat de materia organica, aceasta ajutand la
pastrarea umiditati si la capacitatea de aerisire a solului. Astfel se asigura accesul substantelor
nutritive la radacinile plantelor.
Exista foarte multe tipuri , sortimente sau culori de scoarta de copac. Scoarta rosiatica de
cedru are un miros placut si poate fi folosita pentru orice plante care vor fi cultivate.

SCOÁRTĂ, scoarte = Tesut protector (gros si tare) care acoperă tulpina si rădăcina
plantelor;
Scoarta copacilor, fiareta, zdrobita sau macinata, vindeca rani, intareste organismul, ferindu-l
de infectiile sezonului rece,si alunga boli dintre cele mai diverse. De-a lungul timpului, scoarta
copacilor a avut diferite intrebuintari pana cand oamenii au realizat ca e buna ca medicament in
diferite afectiuni.
Salcia, primul copac de la noi care infrunzeste primavara, se foloseste de mii de ani pentru
alungarea durerilor de tot felul. Are efecte tonice, antiseptice si antiinflamatoare, sedative,
astringente si antireumatismale. De la salcie, in scop terapeutic se foloseste scoarta de pe ramurile
tinere, de doi, trei ani. Folosita de mii de ani pentru tratarea bolilor reumatismale, a hemoragiilor,
dezinteriei si febrei, scoarta de salcie alba a devenit importanta in urma cu peste o suta de ani, cand
i-au fost descoperite si au fost izolate principalele substante active care ii confera calitatea de
medicament naturist, si anume salicina.
Coaja de salcie poate fi administrata sub forma de infuzie, decoct, pulbere. In caz de raceala, gripa
ori dureri de oase se poate prepara o infuzie din 200 de ml de apa clocotita turnata peste doua
lingurite de scoarta bine uscata si maruntita. Ceaiul, tinut la temperatura camerei, se bea, cate doua,
trei linguri, pe parcursul unei zile. Decoctul din coaja de salcie se recomanda ca remediu natural
impotriva febrei, a nevralgiilor, reumatismului si gutei. Ca sa-l prepari, se pune la fiert, la foc mic,
pentru 20-30 de minute, doua linguri de scoarta bine uscata si maruntita intr-un sfert de litru de
apa. Dupa racire se filtreaza si lichidul rezultat se bea, cate doua, trei linguri, pe parcursul zilei.
 Crusinul este una dintre cele mai folosite plante de la noi in caz de constipatie. Se pune la
fiert un sfert de litru de apa si, cand clocoteste, se adauga o lingurita de coaja de crusin si se lasa
amestecul sa fiarba 15 minute la foc mic. Se opreste focul si se acopera vasul pentru zece minute,
dupa care lichidul se strecoara. Se bea seara, cald, neindulcit sau indulcit cu una, doua lingurite de
miere de albine.
De la stejar, in scop terapeutic, se foloseste scoarta ramurilor tinere, care contine tanini, are
gust astringent si este lipsita de miros. Preparatele din coaja de stejar au o actiune astringenta,
combat diareea acuta, indigestia si hemostatica, reducand sangerarile in caz de ciclu menstrual
abundent, eliminarea de sange prin tuse ori sange in urina. Ceaiul din scoarta de stejar se prepara
punand la fiert, pentru 20 de minute, doua lingurite de scoarta maruntita intr-un sfert de litru de
apa. Dupa fierbere se strecoara si se beau doua cani pe zi. Este excelent in combaterea febrei, in
amigdalita si colici abdominale, faringite, intoxicatii cu metale grele.
Mesteacanul, un arbore inalt care poate ajunge la 25 - 30 de metri, are o coaja alba,
caracteristica. Cura cu decoct din coaja de mesteacan are efecte digestive, depurative si
antiulceroase. Decoctul este eficient in ulcerul gastric, dar si in tratamentul intern al unor boli de
piele, cum ar fi acneea. Maceratul din scoarta de mesteacan este recomandat impotriva pistruilor si
a petelor. Se obtine punand 100 de grame de scoarta bine uscata intr-un litru de vin rosu.
Amestecul poate fi folosit dupa 8 zile. Se pun comprese pe zonele afectate de doua ori pe zi.
Ulmul are actiune antiinflamatoare si emolienta asupra mucoasei intestinale. Este un
antioxidant si detoxifiant de exceptie. Decoctul din scoarta de ulm diminueaza gazele, este eficient
impotriva ulcerului, colitei, intoxicatiilor alimentare. Este recomandat, de asemenea, si in diferite
forme de anemie si probleme de coagulare a sangelui. Se prepara punand doua lingurite de scoarta
bine uscata si maruntata la o cana de apa. Amestecul se lasa la fiert zece minute. Se recomanda cate
o cana de decoct neindulcit de trei ori pe zi.

Tulpina

Tulpina este un organ al plantelor superioare, care are rolul de a sustine ramurile, frunzele,
florile si fructele, sau de a conduce seva brută de la rădăcină spre frunze si seva elaborată de la
frunze către celelalte organe. Tulpina este organul vegetativ al plantei deobicei suprateran si a cărui
formă depinde de mediul de viată si rolul îndeplinit în viata plantei.
Tulpinile unor plante pot avea si alte functii (în afară de cele specifice):
 de a servi la depozitarea substantelor de rezervă (tuberculii, bulbii, rizomii);
 de a îndeplini functia de fotosinteză.

Într-o sectiune transversală prin tulpină se disting următoarele zone, începând de la exterior
spre interior:
 epiderma, un tesut unistratificat cu rol de protejare a tesuturilor interne, de
control al schimburilor de gaze si de hidroizolatie
 scoarta, alcătuită din celule parenchimatice
 cilindrul central, format din tesut parenchimatic în care sunt dispuse
fasciculele conducătoare. În cazul tulpinii, acestea sunt mixte, libero-lemnoase
cu lemnul dispus către interior si liberul către exterior.
 Tesutul lemnos reprezintă partea tare din corpul plantelor, fiind alcătuit în cea mai mare
parte din tesut mort; este tesutul prin care circulă seva brută.
Tesutul liberian este alcătuit în cea mai mare parte din elemente vii si prin intermediul său
circulă seva elaborată, bogată în glucide, formată din tesuturile asimilatoare
0 = Măduvă; 1 Inele anuale; 2 Canal de răsină; 3 Raze primare; 4 Raze secundare; 5 Cambiu; 6 Razele bastului; 7
Felogen; 8 Bast; 9 Scoartă

5. Rădăcina

Rădăcina este un organ vegetativ al plantelor superioare. Majoritatea rădăcinilor se

caracterizează prin faptul că:
 se dezvoltă în sol,
 are geotropism pozitiv (este orientată către centrul pământului),
 nu are pigmenti asimilatori,
 nu prezintă muguri sau frunze pe suprafata sa,
 nu are noduri si nici internoduri.

Exista si rădăcina aeriana care se diferentiază prin faptul că:

 se dezvoltă în directie independentă fată de centrul pămîntului,
 se catără pe suporturi),
 absoarbe apa din aer
  îi lipseste stratul protector la capătul rădăcinii numit piloriză. În rest are aceleasi
caracterisitci ca si celelalte rădăcini.

Rădăcinile sunt structuri vegetale subterane sau aeriene compuse în principal din scoartă
(la exterior) si din tesut parenchimatic (la interior). Rădăcinile groase seamănă cu structura
ramurilor plantelor lemnoase, întrucât de la nivelul principal al rădăcinii se formează structura de
bază a tulpinii si, prin extensie, a crengilor.

Rădăcinile mici, ale plantelor ierboase, de exemplu, sunt acoperite numai de un rizoderm (numit
si epidermă radiculară). Vârful rădăcinii se termină cu apexul. Interiorul rădăcinii este ocupat în
majoritate de cilindrul central format din parenchim si vasele liberiene si lemnoase. La exterior se
remarcă scoarta, perii absorbanti. Perii absorbanti preiau apa si sărurile minerale din sol pe care
le transferă către celulele din interior. Aceste substante nutritive ajung în vasele lemnoase de
unde sunt purtate către restul structurilor plantei, până la frunze. Aici au loc procese biochimice
complexe în urma cărora rezultă compusi nutritivi care sunt transportati prin vasele liberiene
către celelalte structuri morfologice ale plantei, a căror crestere si dezvoltare depinde de acestia.
Toate rădăcinile au o crestere primară sau o crestere în lungime. Rădăcinile multor plante
vasculare, mai ales dicotiledonate sau gimnosperme, adesea prezintă crestere secundară, care
este, în fapt, o crestere în diametru. Cresterea secundară apare pe fondul maturizării plantei, fiind
vizibilă la plantele lemnoase (arbori, arbusti).

În functie de raportul care există între rădăcina principală si radicele, se disting mai multe
forme de rădăcini:
 rădăcini pivotante, sunt cele la care axa principală se dezvoltă foarte mult în raport cu
gradul de dezvoltare al radicelelor,si au forma unui tărus (la morcov, lucernă, sfeclă de
zahăr, bumbac, păpădie);
 rădăcini rămuroase, sunt cele la care radicelele au o dezvoltare egală cu cea a
rădăcinii principale (la molid si la majoritatea arborilor din pădurile de foioase);
 rădăcini fasciculate, rădăcini firoase, sunt cele la care locul rădăcinii principale este
luat de radicele sau de alte rădăcini care se formează la baza tulpinii, constituind
mănunchiuri de rădăcini. Sunt caracteristice pentru gramineele cultivate, (grâu,
porumb, orz, etc) dar si pentru plantele cu bulbi, (ceapă, crin, lalea, zambilă, etc).
Rădăcinile normale îsi au originea în radicula embrionului, dar există si rădăcini adventive,
care se formează pe tulpini, ramuri sau frunze. Ele se pot dezvolta pe:
 tulpini aeriene (iederă),
 tulpini subterane (rizomi, bulbi),
 la nivelul nodului de înfrătire (graminee),
 ramuri (Ficus)
 frunze (Bryonia).

Dupa modul de ramificare, radacinile pot fi:

 pivotante
  firoase
 ramuroase

Însă rădăcinile pot fi împărtite si în următoarele feluri:

 Pivotante (o rădăcină primară din care se trag rădăcini laterale numite si
secundare)
 Firoase (un sistem de rădăcini de mărimi egale care dezvoltă rădăcini laterale
numite si secundare)
 Aeriene (rădăcini ce nu cresc în pămînt, ci se catără pe suporturi si absorb apa
din aer)
 Proptitoare (un tip particular de rădăcini aeriene care creste din tulpină in aer
apoi în pămînt. O astfel de formă permite plantei o ancorare mai puternică în
sol. Acest tip de rădăcini se întîlneste la mangrove)
 Adventivă (tip de rădăcini ce creste direct din bulb)
Pe suprafata unei rădăcini tinere se pot distinge mai multe zone:
Piloriza, (numită si caliptră sau scufie) este formată dintr-un tesut special, partial
suberificat, care acoperă vârful vegetativ al rădăcinii si facilitează pătrunderea vârfului rădăcinii în
sol. La plantele acvatice piloriza lipseste, fiind înlocuită de rizomitră, care nu se uzează si nici nu
se regenerează. Piloriza lipseste si la plantele parazite.

Vârful vegetativ, situat imediat sub piloriză, este format din meristeme primordiale, care
ulterior vor genera meristemele primare.

Regiunea netedă, aflată deasupra vârfului vegetativ, reprezintă zona de crestere în lungime
a rădăcinii. Celulele din această zonă nu se mai divid si cresc prin întindere.

Regiunea piliferă (zona absorbantă), acoperită cu un mare număr de perisori absorbanti

unicelulari care vor ajunge la maturitate în 2-3 zile si pot dura trei săptămâni. În cazul rădăcinilor
care se dezvoltă în mediul acvatic, nu are loc formarea perisorilor absorbanti. Nici la plantele
epifite nu se dezvoltă perisori absorbanti, locul acestora fiind luat de un tesut special (velamen
radicum).

Regiunea aspră, cuprinde zona în care meristemele primare se diferentiază în tesuturi

definitive (specializate): rizoderma, scoarta si cilindrul central.

Regiunea coletului, este cea care face trecerea de la rădăcină la tulpină. Ea are o întindere
mică si la multe plante nu se distinge morfologic.

6. Rizomii
Rizomul (din greaca rhizoma = mănunchi de rădăcini) este o tulpină subterană geofilă:
 simplă sau ramificată,
 de obicei cărnoasă,
 cu noduri si internoduri, la plantele erbacee perene,
 lipsită de clorofilă si piloriză,
 uneori cu frunze rudimentare (scuame), în formă de solzi.

Rizomul este foarte important în viata plantei, servind la depozitarea substantelor de rezervă
si ca organ de înmultire vegetativă prin muguri terminali sau laterali (de la nivelul nodurilor), din
care se dezvoltă axe supraterane care poartă frunze si flori.
Ramificarea rizomilor este monopodială sau simpodială, asemănătoare tulpinilor aeriene.
Ramificatia monopodială (din greaca monos = unic, singur; podion, pous, podos = picior).
Rizomul rămâne permanent în sol si are o crestere în lungime continuă si nelimitată gratie
mugurelui său terminal. Lăstarii aerieni, tulpinile si ramurile supraterane florifere iau nastere din
mugurii axilari.
Ramificarea monopodială este întâlnită la rizomii de:
 lăcrămiţă (Maianthemum bifolium) 1.
 dalac (Paris quadrifolia) 2.
 măcrisul iepurelui (Oxalis acetosella) 3.
 lăcrămioare sau mărgăritărel (Convallaria majalis) 4.

1.

2.
3. cele mai răspândite specii de măcrisor din tara noastră:

Oxalis stricta (flori galbene)

Oxalis acetosella (flori albe cu striatii violet)

Oxalis corniculata (flori galbene si frunze cu tenta rosiatică)
4.

Ramificatia simpodială (din greaca syn = împreună; podion, pous, podos = picior). La
rizomul cu ramificatie simpodială tulpina floriferă supraterană se formează din mugurele terminal
si, ca urmare, vârful rizomului iese la suprafata solului în fiecare an, odată cu formarea tulpinii
florifere.
Cresterea si alungirea rizomului se realizează prin ramuri laterale diferentiate provenite din
dezvoltarea mugurilor axilari; fiecare ramură laterală se termină la rândul ei printr-un mugure, care
se va transforma, în anul următor în tulpină floriferă. Prin urmare rizomul are o crestere definită,
limitată, prin faptul că mugurele terminal dă nastere unui lăstar florifer, care se termină cu flori.
Ramificarea simpodială este întâlnită la rizomul de:
 stânjenel (Iris germanica) 1.
 obligeană (Acorus calamus) 2.
 pecetea lui Solomon (Polygonatum multiflorum) 3.
1.
2.

3.

7. Bulbii

Bulbul este stadiul latent al anumitor plante cu seminte, în special plante monocotiledonate
perene. Constă într-un mugur subteran, relativ mare, având de obicei formă globulară, cu frunze
membranoase sau cărnoase suprapuse, care pornesc dintr-o tulpină scurtă.
Frunzele cărnoase au rolul de a păstra rezerve de hrană, permitându-i plantei să rămână în
stare latentă atunci când nu are apă la dispozitie (în timpul iernii sau în vreme de secetă) si să-si
reia procesul de crestere, atunci când conditiile sunt din nou favorabile.
Există două tipuri principale de bulb:
 bulb tunicat, exemplificat de ceapă, este acoperit cu un strat subtire de frunze membranoase,
ca din hârtie, care îi protejează frunzele cărnoase.
  bulb solzos, cum este cazul crinilor, prezintă frunze neacoperite de strat protector, ceea ce le
conferă aspectul unor solzi ascutiti.

Bulbii le permit multor plante ornamentale, cum ar fi narcisele, lalelele si zambilele, să

înflorească rapid la începutul primăverii, când apar conditii favorabile de crestere. Alte plante cu
bulbi înfloresc:
vara (de ex., crinii)
toamna (de ex., sofranul de toamnă).

Rădăcinile tari ale sofranului si ale gladiolelor si rizomii alungiti ai irisilor nu sunt bulbi

Bulbii, tuberculii si rizomii

BULBII Cu termenul de bulboase se indica acele plante care seunt prevazute cu organe
subterane adaptate la inmagazinarea hranei. Mai corect, aceste plante sunt denumite geofite.
Bulboasele sunt acele geofite care poseda un organ particular, denumit bulb, constituit dintr-un
aparat radicular si de unele frunze carnoase, denumite catafili, reunite in jurul unui mugur adormit.
Se considera a fi bulbi ceapa si usturoiul.
 TUBERCULII Sunt portiuni din tulpina subterana ingrosate, cum ar fi cartofii sau dalia.
Adesea aceste tulpini ingrosate au forma:
globuloasa sau cilindrica,
ovala sau alungita.

Sunt bogate in substante nutritive. Din mugurii tuberculilor cresc mladite supraterane florifere.
Principalul scop al tuberculilor este cel de organ in care se acumuleaza substantele de rezerva
glucidice (amidonul, inulina) ce servesc la asigurarea supravietuirii plantei pe timpul iernii.
Prezenta, pe suprafata lor, a mugurilor auxiliari (denumiti „ochi”), ce se pot dezvolta intr-un nou
individ, face ca aceste organe sa-si asume un rol important si in inmultirea vegetativa (sau
propagarea clonala) a lpantei ce ii produce.
Pentru proprietatea nutritionala foarte crescuta a substantelor continute, tuberculii si-au asumat un
rol foarte important in alimentatia omului si a animalelor.
Exista si bulbi-tuberculi, o forma intermediara dintre bulbi si tuberculi. Sunt de fapt tuberculi
scurtati, compacti, inveliti cu un fel de tunci uscate, in care se gasesc 1-2 muguri. Din acesti
muguri ai bulbilor-tuberculi ramasi in pamant peste iarna, se formeaza acele tulpinite la suprafata
solului, primavara. Aceste tulpini supraterane florifere se mai formeaza si din mugurii existenti pe
varful bulbo-tuberului mama.

RIZOMII Sunt si ei portiuni de tulpini, dar mai subtiri decat tuberculii; in general au o
dezvoltare paralela cu terenul si au capacitatea de a produce noi plante de-a lungul dezvoltarii lor.
Rizomii produc ramificatii subterane, denumite stoloni: sunt lungi, subtiri, prevazute cu
noduri putin evidente. Din aceste puncte se formeaza radacini adventive. Stolonii subterani au rolul
de a propaga planta, indepartand in acelasi timp plantele tinere (formate din mugurii terminali sau
din cei auxiliari situati pe stoloni) de planta mama.