SOCIETĂȚILE COMERCIALE

Oganul administrativ și reprezentarea legală

a societăților comerciale

Considerații introductive:
Omul nu este în stare să-şi atingă singur toate scopurile sale şi, odată cu sporirea
nevoilor lui, asocierea a devenit inevitabilă. Ideea de „societate” s-a născut şi s-a dezvoltat din
cauze de ordin economico-social. Viaţa socială, fiind rezultatul unui întreg proces de sinteză,
a transformat raporturile umane de coexistenţă în raporturi de cooperare. În aceste condiţii, a
generat ideea cooperării între mai mulţi întreprinzători, care să realizeze împreună astfel de
activităţi.
Această idee şi-a găsit expresia, în contextul dreptului, în conceptul de societate comercială,
care implică asocierea a două sau mai multe persoane, cu punerea în comun a unor resurse, în
vederea desfăşurării unei activităţi economice şi împărţirii beneficiilor obţinute.
Societatea comercială  entitate de natură contractuală, bazată pe asocierea liberă a
membrilor ei, are o istorie de mii de ani. Codul lui Hamurappi reglementa activitatea
comercială în mai multe dispoziţii referitoare la contractul de locaţiune, de comision, precum
şi cel de împrumut.
În dreptul roman, societăţile erau de mai multe tipuri :
 societăţi în cadrul cărora se puneau în comun toate bunurile prezente şi
viitoare (universitates rerum);
 societăţi în cadrul cărora se punea în comun un singur lucru (societas unius rei);
 societăţi în cadrul cărora se puneau în comun veniturile (societas quaestus);
 societăţi cu un singur fel de afaceri (societas alianius negationis), de pildă, societatea
publicanilor (societas publicanomm), care avea drept obiect arendarea impozitelor
statului.
În timp, societatea comercială a apărut ca o soluţie pentru cei care, deşi deţineau mari
sume de bani, totuşi, prin funcţiile lor: clerici, militari, erau incompatibili cu activităţile
speculative comerciale. În atare situaţii ei devin asociaţi ai comercianţilor în baza unui
contract de „command”, prin punerea la dispoziţia lor a unor fonduri de bani sau de marfă, cu
condiţia de a participa la împărţirea beneficiilor şi de a suporta riscurile pierderilor în limita
respectivelor valori.
Această operaţiune a fost reglementată pentru prima oară în Franţa prin ordonanţa lui
Ludovic al XIV-lea privind comerţul terestru din 1673, sub denumirea de societate în
comandită.
Referindu-ne la perioada modernă, este de semnalat faptul că prima reglementare
sistematică şi cuprinzătoare a societăţilor comerciale o reprezintă: Codul comercial francez
din 1807. O formă de societate cunoscută sub numele de „societe generale”, consacrată sub
denumirea de societate în nume colectiv. Societatea are personalitate juridică, iar asociaţii au
o răspundere nelimitată şi solidară pentru toate obligaţiile societăţii.
 Apoi, pe baza contractului de command, se reglementează societatea în comandită.
Această societate cuprinde două categorii de asociaţi: comanditaţii, care au o răspundere
nelimitată şi solidară; şi comanditarii, care răspund numai în limita contribuţiilor lor.
Preluând principiile care reglementau marile companii coloniale, a fost reglementată şi
societatea anonimă, cu cele două forme ale sale: societatea pe acţiuni şi societatea în
comandită pe acţiuni. În ce priveşte reglementarea societăţilor comerciale, în ţara
noastră aceasta este legată, în mod indubitabil, de însăşi constituirea acestui stat ca unul de
drept, bazat pe economia de piaţă.
Societăţile comerciale capătă o reglementare nouă în Codul civil adoptat la 6 iunie
2002. Acesta a păstrat doar patru forme de societăţi comerciale: societatea în nume
colectiv,societatea în comandită, societatea cu răspundere limitată şi societatea pe acţiuni.
Mircea Ştefan Minea defineşte societatea comercială ca o persoană juridică
instituţionalizată, creată în temeiul unui contract de societate, prin care două sau mai multe
persoane (fizice sau juridice) convin că prin aporturile individuale să săvârşească acte sau
fapte de comerţ, să obţină profit pe care să-l împartă între ele. Alţi autori definesc societatea
ca o fiinţă juridică abstractă, rezultată dintr-un contract şi înzestrată de lege cu personalitate
juridică. Se mai afirmă că societatea comercială este persoana juridică, constituită în baza
unui contract, prin care două sau mai multe persoane convin să formeze, prin aportul lor,
capital social, cu scopul de a împărţi profitul, care ar putea să provină din exercitarea unuia
sau mai multor acte de comerţ.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990, „dacă prin lege nu se prevede altfel, societăţile
cu personalitate juridică se constituie în una din următoarele forme: a) societate în nume
colectiv; b) societate în comandită simplă; c) societate pe acţiuni; d) societate în comandită
pe acţiuni şi e) societate cu răspundere limitată.” Asociaţii au libertatea de a alege forma
viitoarei societăţi, cu excepţia unor activităţi comerciale a căror importanţă impune
reglementarea legală a formei de societate (de exemplu, în domeniul asigurărilor se constituie
numai societăţi pe acţiuni sau societăţi cu răspundere limitată – potrivit Legii nr. 32/2000, iar
în domeniul bancar – numai societăţi pe acţiuni, conform Legii nr. 58/1998 şi O.G. nr.
99/2006). Contractul de societate trebuie să respecte condiţiile esenţiale pentru validitatea
contractului reglementate de art. 1179 C.civ., şi anume: capacitatea de a contracta,
consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală. Regula
generală, potrivit art. 5 alin. 6 din Legea nr. 31/1990, este că actul constitutiv al societăţii
comerciale se încheie sub forma înscrisului sub semnătură privată, care se semnează de către
toţi asociaţii sau numai de către fondatori, în cazul societăţii pe acţiuni constituită prin
subscripţie publică.
Reieşind din definiţiile de mai sus, se evidenţiază următoarele elemente ale societăţii
comerciale, şi anume: calitate de persoană juridică, act de constituire bi- sau unilateral,
activitate lucrativă aducătoare de beneficii, scopul propus de fondatori (realizarea şi
împărţirea beneficiilor). Considerăm reuşită definiţia dată de Nicolae Roşca şi Sergiu Baieş,
definind societatea comercială „ca persoană juridică fondată în baza actului de constituire,
prin care asociaţii convin să pună în comun anumite bunuri pentru exercitarea activităţii de
întreprinzător, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultatelor.”
În ceea ce priveşte natura juridică a societăţii comerciale, în doctrină există mai multe
concepţii: ca teoria contractuală, teoria actului colectiv, teoria instituţiei, teoria dublei naturi

2
juridice, teoria patrimoniului personificat. Însă, indiferent de concepţia adoptată, toţi autorii
sunt de acord că la originea oricărei societăţi se află consimţământul individual al asociaţilor. 
Din momentul în care societatea a dobândit personalitate juridică, rolul voinţei
asociaţilor se estompează, societatea comercială apare ca agent organizat de persoane care,
graţie personalităţii juridice, acţionează ca un subiect de drept distinct.
Asociaţii păstrează, însă, dreptul de a decide, în condiţiile actului constitutiv şi cu
respectarea prevederilor legii, asupra societăţii, putând modifica actul constitutiv şi chiar
dizolva societatea. Rezultă, deci deşi nu se reduce la numai un contract, deoarece este şi o
persoană juridică, că societatea comercială are o origine contractuală.

Conținut:
În continuare, voi prezenta o analiza asupra organului administrativ și a reprezentării
legale a societății comerciale.

Organul administrativ
Conform  Legii nr. 31/1990, organele societăţii sunt de patru feluri: organul
deliberativ, reprezentat de adunarea generală a asociaţilor; organul de supraveghere,
reprezentat de consiliul de administraţie al societăţii pe acţiuni organizată în sistem unitar care
deleagă atribuţiile, respectiv de consiliul de supraveghere, în cazul societăţii pe acţiuni
organizată în sistem dualist; organul de conducere, managerial, executiv, reprezentat de
directorii executivi ai societăţii, în cazul societăţii pe acţiuni organizată în sistem unitar sau
(mai rar) ai societăţii cu răspundere limitată, respectiv directorat, în cazul societăţii pe acţiuni
organizată în sistem dualist, şi organul de control, reprezentat de cenzorii, respectiv auditorii
societăţii, după caz.
La societăţile de mici dimensiuni, precum marea majoritate a societăţilor cu
răspundere limitată şi multe societăţi pe acţiuni de tip închis, organul de supraveghere şi
organul executiv (managerial) sunt comasate sub forma organului de administrare format din
administratori. În sensul art. 209 alin. (2) C. civ., prin "organ de administrare" se înţelege,
când vorbim de o societate comercială, fie consiliul de administraţie, atunci când
supravegherea şi managementul sunt comasate, fie doar managementul (format din directorii
executivi ai societăţii), atunci când sunt separate, în sistemul unitar, iar în sistemul dualist,
unde separaţia este obligatorie în toate cazurile, se înţelege directoratul. Organul deliberativ
nu este un "organ de administrare", în sensul codului, ci organ de conducere [art. 212 alin.
(1) C. civ.], deşi această denumire nu este potrivită în domeniul societar, unde este apanajul
managementului, executivului.
Voinţa societară supremă se formează în cadrul organului deliberativ, prin hotărâre, iar voinţa
subordonată celei supreme se formează în organul de administrare, prin decizie, deosebirea
dintre cele două forme de voinţă fiind aceea că prima reprezintă voinţa generală, care trasează
liniile principale ale afacerii (multe dintre ele stabilite prin actul constitutiv), pe când cea de-a
doua reprezintă voinţa concretă, adaptată unor situaţii mai mult sau mai puţin punctuale (în
funcţie de mărimea societăţii).
Prin lege sau prin actul constitutiv se stabilesc competenţele fiecărui organ societar.
Cu excepţia situaţiilor aparte prevăzute expres de legiuitor nu este obligatoriu ca organul
respectiv să fie unul colegial, acesta putând să fie şi unipersonal, adică alcătuit dintr-o singură

3
persoană, fizică sau juridică. Aceste competenţe (denumite şi atribuţii) constau inclusiv în
aprobarea anumitor acte ce se vrea a fi încheiate de societate cu terţii, sau a unor probleme
interne ale acesteia. În cazul în care aprobarea unui anumit act ori a unei anumite probleme
interne este stabilită de lege exclusiv în sarcina unui anumit organ societar, este interzisă
trecerea competenţei în sarcina unui alt organ societar, cu excepţia cazului în care însăşi legea
permite acest lucru.
Conform art. 209 alin. (1) C. civ., "persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi
îndeplineşte obligaţiile prin organele sale administrative, de la data constituirii lor".
Conform art. 218 alin. (1), "actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei
juridice, în limita puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi". Deşi
legea vorbeşte despre persoana juridică şi organele sale, ne aflăm în faţa unei singure entităţi
– societatea comercială – ce se exprimă prin organele sale. Distincţia dintre societate şi
organele sale există doar când privim în interiorul societăţii, în raporturile dintre organele
societare. Când ne referim la organele persoanei juridice, nu avem în vedere un subiect
distinct, ci o parte componentă a însăşi persoana juridică a cărei calitate de subiect de drept se
exprimă direct prin activitatea organelor. Actele juridice aprobate de un organ societar produc
efecte - în principiu - doar faţă de societate şi nu faţă de persoanele fizice sau juridice care
alcătuiesc, în calitate de membri, organul societar respectiv.
Pentru persoanele numite în organul de administrare (adică administratori, respectiv
directori executivi sau membri ai directoratului, după caz) trebuie făcută publicitatea numirii,
astfel încât existenţa acestora, generatoare a capacităţii de exerciţiu societare, să fie cunoscută
de terţi, mai ales că aceste persoane (sau parte din ele) au în plus şi calitatea de reprezentanţi
legali, astfel încât actele acestora, încheiate în numele societăţii, să poată fi opuse terţilor.
După efectuarea publicităţii în legătură cu aceste persoane care, în calitate de organe ale
societăţii, sunt autorizate să decidă pentru ea şi să o reprezinte legal, societatea nu mai poate
opune terţilor nicio neregularitate cu privire la numirea lor, cu excepţia cazului în care
societatea face dovada că terţii respectivi aveau cunoştinţă de această neregularitate [art. 54
alin. (1) din Legea nr. 31/1990]. Precizăm că membri ai "organului de administrare", în
sensul art. 209 C. civ., sunt atât geranţii, cât şi reprezentanţii legali ai persoanei juridice.
Reprezentarea este cea în temeiul căreia ia naştere actul încheiat în exterior de
societate, producător de efecte juridice, însă încheierea de acte cu terţii are întotdeauna la bază
o decizie a unui organ societar cu atribuţii de administrare sau de management.

Reprezentarea legală a societății:

La modul general, reprezentarea constă în încheierea de către o persoană, numită
reprezentant, în numele şi pe socoteala altei persoane, numită reprezentat, de acte juridice ale
căror efecte se produc direct în persoana şi patrimoniul acestuia din urmă. Reprezentarea
presupune intenţia efectivă de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii în numele şi pe
seama reprezentatului (contemplatio domini), neputându-se vorbi de reprezentare atunci când
reprezentantul se mărgineşte a fi doar un simplu mesager al reprezentatului.
Reglementând reprezentarea persoanei juridice, legiuitorul creează o ficţiune, o
abstracţiune juridică prin care activitatea se realizează de către reprezentat prin reprezentant.
Reprezentanţii legali ai persoanei juridice sunt, în sensul art. 209 alin. (2) C. civ. raportat la
art. 2009 C.civ., acele persoane fizice - şi numai fizice - care, în temeiul unui

4
mandat recunoscut de lege, pot angaja societatea în raporturi juridice, prin încheierea de
acte civile.
Dacă reprezentarea legală a persoanelor fizice este o situaţie excepţională, determinată
de incapacitatea reprezentatului (de exemplu minor), în cazul persoanelor juridice
reprezentarea legală este regula logică, acestea neavând o voinţă proprie în sens psihologic.
Desemnarea reprezentanţilor legali este denumită deseori şi conferire a dreptului de semnătură
socială. Reprezentarea legală a persoanei juridice se deosebeşte de reprezentarea legală a
persoanei fizice şi prin aceea că atribuţia de reprezentare este circumscrisă unui mandat
limitat prin voinţa unui organ al reprezentatului (limitarea fiind menţionată în actul constitutiv
prin precizarea obiectului de activitate), pe când limitele reprezentării legale a persoanei fizice
sunt stabilite doar de lege, reprezentantul având altfel deplină autonomie în a încheia
contracte producătoare de efecte în persoana reprezentatului, neîngrădită de vreun act juridic.
Având în vedere că reprezentarea legală a societăţii este generală, nu pentru un anumit
act, iar actele societăţii cuprind toată sfera actelor juridice permisă de lege, rezultă că
reprezentantul legal trebuie să aibă deplină capacitate de exerciţiu. În condiţiile dispariţiei
specializării capacităţii de folosinţă, acordarea atribuţiei de reprezentare legală rămâne a fi
limitată doar de prevederile generale referitoare la mandat, precum şi de prevederile legale
specifice (de exemplu ridicarea dreptului de administrare al persoanei juridice insolvente).
Dobândirea capacităţii depline de exerciţiu a persoanei juridice are loc la momentul
desemnării organelor cu atribuţii de gerare şi reprezentare ai căror membri trebuie să aibă,
deci, la rândul lor, deplina capacitate de exerciţiu.
Conform art. 209 alin. (1) şi (2) C. civ., "persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi
îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. Au
calitatea de organe de administrare persoanele fizice sau juridice care, prin lege, actul de
constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau
colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice". Aceste două aliniate au o funcţie
bivalentă: se referă atât la actele de gestiune făcute de organele cu atribuţii de gerare, cât şi la
actele de reprezentare a persoanei juridice în raporturile juridice cu terţii, prin aceste din urmă
acte, societatea, ca persoană juridică distinctă, dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii în
raport cu terţii. Societatea îşi exercită drepturile dobândite, respectiv răspunde pentru
obligaţiile asumate prin reprezentanţii ei. Exercitarea atribuţiei de reprezentare dă dreptul
reprezentatului să se îndrepte asupra terţului în baza contractului încheiat de reprezentant,
întrucât actul este al reprezentatului şi nu al reprezentantului, la fel cum dă dreptul terţului, cu
care reprezentantul a contractat în limitele mandatului, de a se îndrepta în aceeaşi măsură
asupra reprezentatului.
Reprezentarea legală se întinde şi la actele procesuale, reprezentanţii legali putând
reprezenta în instanţă societatea pârâtă sau reclamantă.
Pentru ca reprezentarea legală să producă efecte juridice faţă de terţi, adică semnătura
reprezentantului să angajeze societatea în raporturile juridice născute din actele juridice
încheiate prin reprezentare, trebuie efectuate formalităţile de publicitate prin registrul
comerţului, atât cu privire la numire, cât şi cu privire la depunerea specimenului de semnătură
pentru fiecare reprezentant legal. După cum spuneam, dacă printre administratorii unei
societăţi pe acţiuni administrate în sistem unitar se află şi o persoană juridică, aceasta trebuie
să-şi desemneze un reprezentant permanent-persoană ce depune specimenul de semnătură.

5
 În afara reprezentanţilor legali mai sus menţionaţi, aceeaşi calitate o au şi cei care
reprezintă sucursalele, dacă prin actul constitutiv sau prin regulamentul interior al societăţii
ori al sucursalei sau prin actul de numire nu s-a stabilit altfel. Aceştia din urmă au deci un
drept de reprezentare legală, însă limitat la actele pe care sucursala le poate încheia conform
actului de înfiinţare (actul constitutiv sau hotărârea adunării generale) ori a regulamentului
interior de funcţionare.
Revocarea dreptului de reprezentare este atributul ad nutum aceluiaşi organ statutar
care a dispus-o, diferit în funcţie de eventualele prevederi statutare. Revocarea dreptului de
reprezentare se poate face odată cu revocarea întregului mandat sau separat. Astfel, dacă
administratorul sau managerul a fost desemnat nominal ca reprezentant legal al societăţii, prin
chiar actul constitutiv, societatea trebuie să opereze modificarea de rigoare şi să înscrie actul
adiţional în registrul comerţului. Dacă actul constitutiv al unei societăţi pe acţiuni desemnează
reprezentanţii legali doar prin trimitere la funcţia lor (administrator, membru al directoratului
sau director), revocarea dreptului de reprezentare se face prin prezentarea hotărârii de
retragere a atribuţiei de administrare socială pentru funcţia respectivă (dreptul de semnătură
socială fiind în acest caz revocat ca o consecinţă), actul constitutiv nefiind afectat.
Dreptul de a reprezenta legal societatea nu poate fi transmis de către reprezentanţii
legali, după cum prevede art. 71 din Legea nr. 31/1990, "decât dacă această facultate li s-a
acordat în mod expres". Aşadar, în lipsa unei clauze speciale privind posibilitatea transmiterii,
actul de transmitere va fi inopozabil societăţii.
Reprezentarea legală a persoanei juridice are însă un caracter aparte comparativ cu cea
generală, întrucât se exercită în paralel cu actele de gestiune. Aşadar substituirea
reprezentantului legal cu un terţ nu poate opera în nicio situaţie, fără derogări, o transmitere a
întregului mandat, pentru o durată nelimitată. Într-adevăr, o parte dintr-un subiect de drepturi
nu poate reprezenta acel subiect de drepturi. Actele făcute de un reprezentant produc efecte
specifice în persoana şi patrimoniul celui reprezentat, însă, din punct de vedere fizic,
reprezentantul şi reprezentatul sunt persoane deosebite, iar din punct de vedere juridic,
subiecte distincte de drepturi şi obligaţii.
Nefiind materializată într-un contract încheiat cu terţul, reprezentarea nu funcţionează
în materie delictuală, aceasta având ca obiect doar acte juridice, nu şi fapte juridice. Dacă
decizia se materializează într-un contract încheiat cu terţul, atunci răspunderea societăţii va fi
contractuală, ca răspundere specială ce înlătură răspunderea delictuală. Noţiunea de
răspundere civilă delictuală directă a societăţii intervine pentru toate actele şi faptele
prejudiciabile săvârşite de către administratori sau manageri în legătură cu atribuţiile sau
scopul funcţiilor încredinţate, însă nu şi pentru cele săvârşite de alţi prepuşi ai societăţii care,
chiar dacă îşi întemeiază fapta pe o decizie sau chiar pe o hotărâre a societăţii, nu pot angaja
răspunderea acesteia din urmă decât indirect.

Aspecte finale:
Calitatea de administrator îi conferă atribuţia de gerare, alături de ceilalţi
administratori (când sunt mai mulţi), subordonată hotărârii deliberative formată şi prin voinţa
lui, în calitate de asociat, iar calitatea de reprezentant legal adăugată celei de administrator îi
conferă atribuţia de reprezentare. Calitatea de asociat îi conferă dreptul societar de a participa
la formarea, prin vot, a voinţei societare supreme, pe când calitatea de administrator îi conferă

6
dreptul de a circumstanţia, printr-o decizie executivă, hotărârea la care a participat în calitate
de membru al adunării generale, decizie uneori implementată sub forma unor acte juridice
încheiate cu terţii în numele şi pe socoteala societăţii. Nu este nevoie ca hotărârea pusă în
executare să fie întotdeauna expresă, fiind suficientă stabilirea explicită ori implicită prin actul
constitutiv sau chiar lege. Dacă societatea este unipersonală şi asociatul unic este şi singurul
administrator-reprezentant legal al societăţii cu răspundere limitată, atribuţia deliberativă se
confundă cu cea decizională şi cu cea de reprezentare, astfel că un contract semnat de
persoana în cauză îndeplineşte toate condiţiile pentru valabilitatea lui.
Aşa cum am arătat în cuprinsul prezentului referat, membrii componenţi ai organelor
societare de administrare nu sunt automat reprezentanţi legali ai societăţii. Atribuţia de
reprezentare trebuie conferită de societate în mod expres fiecărui gerant, prin voinţa organului
deliberativ. Persoanele ce alcătuiesc acest din urmă organ, formator al voinţei supreme, nu
sunt niciodată reprezentanţi legali, în schimb persoanele care alcătuiesc organul de
administrare, unde se ia decizia societară (consiliul de administraţie/directorat sau directorii
executivi) pot fi reprezentanţi legali dacă li se conferă în mod individual atribuţia de
reprezentare.
Aşadar simpla calitate de asociat - deci exclusiv de membru al organului deliberativ -
nu presupune niciodată, prin ea înseşi, existenţa atribuţiei de reprezentare, întrucât
participarea la formarea voinţei societare supreme nu constituie o atribuţie de decizie, de
gerare, ci de deliberare. Atribuţia de reprezentare se poate suprapune exclusiv peste atribuţia
de gerare, astfel că asociatul ar trebui să deţină şi calitatea de membru într-un organ de
administrare, în speţă consiliul de administraţie/directorat sau directorii executivi.
În calitatea sa de subiect de drept, material şi respectiv procesual, societatea poate
încheia acte juridice prin reprezentanţii săi, respectiv poate exercita acte procesuale, de
asemenea prin reprezentanţii săi, în acest din urmă caz fără a fi nevoie de mandat de la fiecare
asociat, având în vedere că în instanţă apare – ca reclamant sau pârât – societatea şi nu
asociaţii săi. Calitatea de subiect de drept presupune exprimarea voinţei proprii (voinţa
socială, colectivă), voinţa formată în interiorul organelor societare şi exteriorizată prin
reprezentanţii săi.

7
 BIBLIOGRAFIE

 Sorana Popa, Suport de curs pentru disciplina Drept comercial, București 2018-2019;
 Radu Catană, Suport de curs pentru disciplina Drept comercial – UBB Cluj 2018-
2019;
 Valentin Sebastian Bodu, Organul administrativ și reprezentarea legală a societății
comerciale, publicație în Revista Română de Drept al afacerilor din 6/2017;
 Codul Civil din 2009, legea nr. 287/2009 – republicare, M.Of. 505 din 15.07.2015;
 Legea societăților, legea nr. 31/1990 – republicare, M.Of. 1066 din 17.11.2004.