Mai bine să recunoaștem că ne-am înșelat

decât să trăim în minciună (I)

11 aprilie 2022 prof. dr. Adrian Severin Analize, Comentariu 57

Nu cred ca eu să fi fost vreodată în localitatea Bucha, de lângă Kiev. Se spune că acolo ar fi avut loc un masacru
cândva la sfârșitul lunii martie sau începutul lunii aprilie 2022. Faptul a fost adus în atenția opiniei publice din
întreaga lume de autoritățile ucrainene. Câțiva ziariști români cu mare experiență, precum domnii Ion Cristoiu și
Marius Ghilezan, ca și jurnaliști de război și de investigație din diferite state membre NATO au încercat să afle
adevărul și cu acest prilej au cules și au reliefat o serie de indicii care pun sub semnul întrebării corectitudinea
informației furnizate de Ucraina, ca parte în conflict a priori subiectivă, dar, mai ales, cu un trecut recent bogat în
acțiuni de dezinformare. (Exemplele eroilor morți la datorie pe Insula Șerpilor, care peste câteva zile au înviat, sau
al actriței care a jucat în rolul tinerei mame scăpate dintre ruinele maternității bombardate de ruși, sunt numai
două dintr-o listă destul de lungă.) Nu voi realiza o analiză similară; respectiv nu voi încerca să descopăr
realitatea privind din exterior. Voi vorbi ca unul care a cunoscut situații similare din interior, ca actor politic iar
nu ca spectator mediatic. Mi se pare cu atât mai important să o fac cu cât se aduce ca probă a vinovăției rușilor la
Bucha, atrocitățile comise la Katyn (acolo, în groapa comună, a fost găsit și cadavrul unui unchi de al meu înrolat
voluntar în armata poloneză) sau la Groznâi. Pentru unii dovada crimelor trecute poate substitui lipsa dovezii
crimelor prezente.

DE LA TIMIȘOARA…

În decembrie 1989 și ianuarie 1990, presa internațională punea în circulație imagini înregistrate în Cimitirul
săracilor din Timișoara, cu cadavrele celor ce se răsculaseră împotriva regimului Ceaușescu și a comunismului,
pentru a fi uciși bestial de zbirii poliției politice ceaușiste (Securitatea). Ceea ce întreaga omenire putea să vadă

1
era nu numai bestialitatea dictatorului de la București, ci și dezumanizarea armatei de români aflați în slujba
acestuia.

Din goana calului, consumatorul producției mass media, grăbit și puțin informat, nu mai făcea diferența între
minoritatea opresoare și majoritatea oprimată. Toți erau o apă și un pământ. La așa stăpâni, așa supuși:
violenți, cruzi, necivilizați. Am avut surpriza să o constat timp îndelungat după aceea, în cursul întâlnirilor mele
cu diferiți interlocutori străini – oameni politici, oameni de afaceri, jurnaliști, activiști ai societății civile. De unde
mă așteptam ca eroismul și sacrificiul de sânge al românilor în lupta dusă împotriva dictaturii să fi câștigat
simpatii enorme în beneficiul poporului român, în realitate vedeam că, dacă acțiunile represive ale vechiului
regim ceaușist treziseră revolta în cugetele popoarelor obișnuite cu toleranța și pluralismul democratic, odată
regimul înlăturat, întreaga națiune română rămânea sub umbra suspiciunii de a nu aparține familiei de valori
occidentale europene.

Între timp, dictatorul fusese asasinat sub acoperirea unei farse judiciare și puțini ar fi fost în măsură să spună
atunci că ceea ce i s-a întâmplat a fost nedrept. Încercarea administrației americane de a-i salva viața s-a
produs prea târziu. Intervenția factorului sovietic fusese mai rapidă. Așa că, măcar pentru o vreme, morții de
la Timișoara, unii scoși din gropi comune iar alții filmați în morgi prezentate ca fiind foste camere de tortură,
au rămas să fie obiectul unei legende utile nu numai pentru justificarea eliminării fizice a soților Ceaușescu,
dar și pentru decapitarea întregii elite politice, militare și informative a statului român. Cei care nu au putut fi
aduși în sala de judecată și trimiși în închisoare, sau, pur și simplu, uciși, au căzut sub ghilotina întrebării „ce ai
făcut dumneata în ultimii cinci ani, domnule cutare?”.

Norocul a făcut că s-au mai găsit câțiva români care, într-un fel sau altul, scăpând de povara trecutului
comunist, au reușit să „confiște” lovitura de stat, dată cu un larg „ajutor” extern, să o naționalizeze și să o
transforme în revoluție (adică într-o schimbare esențială de sistem).

Ca vice-prim ministru în primul guvern legitim post-comunist, am vrut să mă informez direct de la instituțiile
române specializate cu privire la cele cu adevărat întâmplate la Timișoara. Răspunsul primit a fost clar: istoria
morților, astfel cum a fost prezentată (de către cine?) pentru a impresiona și indigna opinia publică națională și
internațională, a fost un fals.

În vârtejul evenimentelor de atunci s-a și tras în mulțime și s-au înregistrat morți și răniți, așa cum, din păcate,
se întâmplă pretutindeni în toate împrejurările similare. Numărul acestora, mai mare decât într-o democrație
veritabilă, a fost, însă, mult mai mic decât s-a anunțat și, în orice caz, nu s-a murit din cauza torturii sau
sadismului forțelor de represiune. Nu a existat intenția comiterii unui omor în masă. Iată de ce, în măsura în
care „masacrul de la Bucha 2022” este o acțiune similară cu „masacrul de la Timișoara 1989”, publicația
franceză Reseau International are dreptate să conchidă că avem de a face cu „un caz tipic de manual de
dezinformare”.

O dezinformare care, deși, în 1989, era tehnic îndreptată împotriva regimului „național-comunist”, în
subconștientul colectiv al lumii a intrat ca înclinație a întregului popor român către violență și excese
exclusiviste. Nu degeaba – vezi Doamne! – românii au fost singurii a căror revoluție a fost violentă. De aici și
paradoxul „fenomenului Timișoara”: exagerarea violenței a trezit indignarea cu privire la opresori și disprețul
cu privire la oprimați.

… LA TÂRGU MUREȘ

2
Pe acest fundal vor izbucni conflictele interetnice de la Târgu Mureș din martie 1990. Puse la cale de forțe
externe, acestea au avut în vedere crearea cadrului pentru dezmembrarea României pe motiv că românii
persecută minoritățile naționale (în special, cea maghiară) cu o brutalitate ajunsă la cote care fac imposibilă
conviețuirea. (Scenariul, testat în România avea să fie aplicat apoi cu mai mult „succes” în Iugoslavia.)

O asemenea teorie avea nevoie de susținerea unor „probe” care să impresioneze maximal opinia publică
internațională. În acest scop, a fost trimis la Târgu Mureș un jurnalist specializat în astfel de montări, care, cu
câteva săptămâni înainte de izbucnirea conflictelor de nimic anunțate, și-a rezervat la un hotel din orașul
transilvan, unde, altminteri, nimic senzațional nu se întâmpla, o cameră cu vedere perfectă asupra a ceea ce…
urma să se întâmple. Așa se face că el a putut filma și transmite în întreaga lume scena oribilă în care un
maghiar lipsit de apărare era bătut cu bestialitate de un român dezlănțuit și orbit de ură etnică. Imaginile
respective au însoțit pe mapamond toate comentariile negative și acuzele cele mai teribile la adresa
românilor, ele fiind dovada „palpabilă„ și de nerespins că „rechizitoriul” este întemeiat. Pe român, avea să se
afle rapid, îl chema Mihăilă Cofariu, iar pe maghiar Pal Cseresznyes.

„Mica problemă” a fost că, în realitate, românul era victima iar maghiarul agresorul. Faptul a contat, însă, prea
puțin. „Adevărul” era deja „cunoscut” și „adjudecat”. O tentativă de omor sau o lovire gravă săvârșită de o
persoană fizică s-a transformat în genocid pus la cale de un întreg popor. Da! Genocidul este o temă preferată
a pescuitorilor în ape tulburi și a piromanilor geopolitici.

Conflictul interetnic din 19-21 martie 1990 de la Târgu Mureş s-a soldat cu 5 morţi (2 români şi 3 maghiari) şi
278 de răniţi. Un număr de 30 de persoane au fost trimise în judecată, alte 21 arestate în cursul urmării
penale, dintre care 12 romi, 8 maghiari şi un român, iar instanţa a condamnat 8 persoane, un maghiar şi 7
romi. Pe plan extern, România a fost, însă, cea condamnată ca nedemnă de a fi recunoscută ca membru al
familiei democrațiilor europene. Dovada suplimentară a intoleranței culturale și a naționalismului etnic
primitiv al românilor era chiar faptul că Pal Cseresznyes, agresorul, fusese condamnat pentru fapta sa la zece
ani de închisoare, când bine ar fi fost ca victima să fie condamnată (sic!).

Una dintre consecințe a fost că, în timp ce Ungaria era primită în sunet de fanfară în Consiliul Europei, ca prim
pas al integrării ei în structurile europene și euro-atlantice, României i s-au închis în nas toate porțile
instituțiilor europene, cu toate consecințele pe planul gonirii investitorilor și al creșterii dobânzilor la creditele
românești. Toate s-au reflectat în nivelul de viață al românilor, indiferent de naționalitatea lor.

Puțini au făcut, însă, legătura dintre cauză (demonizarea României acuzată pentru intențiile de purificare
etnică) și efect (izolarea internațională a României și sărăcirea cetățenilor ei). Și mai puțini încă au cunoscut
chinurile liderilor români, printre care mă număram, pentru a scăpa de blestemul înscenării de la Târgu
Mureș, făcută și mai credibilă pe fondul înscenării de la Timișoara.

Câți știu câte umilințe au îndurat românii prin reprezentanții lor, cărora li s-au refuzat explicațiile, care au fost
tratați ca niște perpetuatori ai genocidului, ca niște primitivi lipsiți de sentimente omenești, ca niște iubitori de
dictatură și de purificare etnică? Câți știu câtă muncă, câtă neodihnă, câți nervi am consumat noi pentru a
scoate România din fundătura în care fusese împinsă printr-o provocare și o înscenare? Câtă inteligență am
pus la bătaie, cât curaj am mobilizat și câte plecăciuni tactice am făcut atunci, pentru ca România, așa
amputată cum a ieșit ea din al Doilea Război Mondial, să rămână întreagă.

În final, după ce, s-a acceptat totuși că altul era făptuitorul infracțiunii, ni s-a cerut ca justiția să îl achite pe
vinovat (sic!). Aceasta ar fi însemnat ca Guvernul să intervină în mersul actului de justiție, ca puterea executivă
să devieze cursul puterii judecătorești. În mod absurd se ajunsese ca proba funcționării statului de drept în

3
România să fie o hotărâre judecătorească nelegală și netemeinică, pronunțată la ordinul executivului. Evident
că nu am putut accepta așa ceva, iar rezultatul a fost marginalizarea noastră ca stat, pretutindeni unde
aceasta era posibil.

După ce am ținut sfat între noi, am lăsat, deci, justiția să își urmeze cursul, pentru ca după condamnare
președintele României să acorde grațierea. Cum nu existau motive pentru un asemenea act, altele decât
faptul că străinătatea ne-o cerea, soluția salvatoare a fost aceea ca însăși victima, Mihăilă Cofariu, care de pe
urma bătăii suferite rămăsese cu numeroase infirmități (avea probleme cu rinichii, cu ficatul şi se mişca foarte
greu, doar cu un cadru de metal), să acorde iertarea. Președintele Constantinescu i-a telefonat, pe când tocmai
se apropia sărbătoarea Crăciunului și l-a întrebat dacă ar fi de acord să îl ierte creștinește pe Pal Cseresznyes,
ca parte a politicii noastre de reconciliere interetnică. Cofariu a consimțit, iar președintele a semnat decretul
de grațiere punând, practic, în executare voința acestuia, și totodată punând capăt controversei externe.

Între aceste evenimente s-au intercalat misterele „teroriștilor” care „au tras în noi după 22”, precum mai târziu
lunetiștii din EuroMaidan (Ucraina – 2014), fără ca cineva să fi putut stabili cine sunt, de unde au venit și unde
au dispărut, al „mineriadelor” culminând cu cea din iunie 1990, fără ca să se fi lămurit vreodată cu exactitate
cine și de ce i-a chemat pe minieri la București ori cum au fost determinați ei să se dedea violențelor, precum
și al „Pieței Universității”, combinație de protest non-violent și lovitură de stat, teribil de asemănătoare cu
revoluția portocalie ucraineană din Piața Maidan (2004), pe care forțele de coerciție ale statului, complet
scăpate de sub controlul acestuia, au înțeles să o risipească cu inutilă dar provocatoare brutalitate, tocmai
când era pe punctul de a se stinge în mod natural.

Nu știu dacă organizatorii din umbră au fost aceiași, deși toate evenimentele menționate s-au încadrat într-un
tot coerent, dar, cu certitudine concepția și modul de operare au fost aceleași. Planificare? Înclin să cred că da.
Dar și dacă au fost simple coincidențe, au fost cu mult prea multe. Or, când coincidențele depășesc un număr
rezonabil prezumția premeditării stă în picioare.

Când propria voastră țară, dragi concetățeni români, a avut de suferit de pe urma unei intoxicări de acest tip,
mai sunteți dispuși să înghițiți acuze, indiferent la adresa cui, care nu au fost riguros verificate și dovedite? Și
credeți, oare, că este bine ca noi să facem altora răul pe care alții ni l-au făcut nouă?!

O dată am scăpat. Cine ne garantează că vom mai scăpa și data viitoare? Iar dacă nu luptăm ca asemenea
lucruri să nu se întâmple altora, cu siguranță ni se vor întâmpla din nou și nouă.

În următorul episod, vom merge din Markale (piața centrală de alimente din Sarajevo) în Maidan (piața
centrală din Kiev), ca să vedem cum au stat lucrurile și acolo, precum și să constatăm că modele similare se
aplică pretutindeni.

4
Mai bine să recunoaștem că ne-am înșelat
decât să trăim în minciună (II)
12 aprilie 2022 prof. dr. Adrian Severin Actualitate, Analize, Comentariu 39

Nu cred ca eu să fi fost vreodată în localitatea Bucha, de lângă Kiev. Se spune că acolo ar fi avut loc un masacru
cândva la sfârșitul lunii martie sau începutul lunii aprilie 2022. Faptul a fost adus în atenția opiniei publice din
întreaga lume de autoritățile ucrainene. Câțiva ziariști români cu mare experiență, precum domnii Ion Cristoiu și
Marius Ghilezan, ca și jurnaliști de război și de investigație din diferite state membre NATO au încercat să afle
adevărul și cu acest prilej au cules și au reliefat o serie de indicii care pun sub semnul întrebării corectitudinea
informației furnizate de Ucraina, ca parte în conflict a priori subiectivă, dar, mai ales, cu un trecut recent bogat în
acțiuni de dezinformare. (Exemplele eroilor morți la datorie pe Insula Șerpilor, care peste câteva zile au înviat, sau
al actriței care a jucat în rolul tinerei mame scăpate dintre ruinele maternității bombardate de ruși, sunt numai
două dintr-o listă destul de lungă.) Nu voi realiza o analiză similară; respectiv nu voi încerca să descopăr
realitatea privind din exterior. Voi vorbi ca unul care a cunoscut situații similare din interior, ca actor politic iar
nu ca spectator mediatic. Mi se pare cu atât mai important să o fac cu cât se aduce ca probă a vinovăției rușilor la
Bucha, atrocitățile comise la Katyn (acolo, în groapa comună, a fost găsit și cadavrul unui unchi de al meu înrolat
voluntar în armata poloneză) sau la Groznâi. Pentru unii dovada crimelor trecute poate substitui lipsa dovezii
crimelor prezente.

DE LA SARAJEVO…

Pe data de 5 februarie 1994 comunitatea internațională lua act oripilată, cu sprijinul mass media, de masacrul
comis de armatele sârbe amplasate pe munții dimprejurul orașului Sarajevo, capitala Bosniei Herțegovina.
Aceștia atacaseră cu focuri de artilerie civilii aflați în piața centrală a localității, Markale, supra aglomerată în
acel moment. Evenimentul a intrat în limbajul curent și în istorie ca „primul masacru din Markale”. Între ora
5
12,10 și 12,15, un număr de 68 de persoane au fost ucise și 144 rănite cu lovituri de mortier. Nimeni nu s-a
îndoit de brutalitatea sârbilor care de mai mult timp asediau orașul, precum și de faptul că se comisese o
crimă de război. Întrucât era vorba și despre un conflict etnic, crima avea aspectul genocidului.

Cu optsprezece luni mai târziu, pe data de 28 august 1995, la ora 15, se produce, în condiții similare, cel de „al
doilea masacru din Markale”. De astă dată se înregistrează 43 de morți și 75 de răniți. Dacă masacrul din 1994
fusese atribuit automat sârbilor (sic!), de astă dată nu putea fi atribuit altcuiva (sic!), deși aceștia au negat
participarea lor la crimă, din primul moment. Tot așa cum acum Rusia, responsabil dovedit și cu vina asumată
pentru masacrul de la Katyn, din 1940, zadarnic neagă orice amestec în masacrul de la Bucha din 2022.

Interesant de remarcat este – istoria se repetă – că numai cu câteva ore înaintea celui de al doilea masacru,
sârbii bosniaci acceptaseră condițiile unui plan de pace avansat de adjunctul Secretarului de Stat american,
Richard Holbrooke, ceea ce, evident, deschidea perspectiva păcii. Masacrul din Markale, atribuit sârbilor, a
aruncat în aer pacea care se profila, tot așa cum, fără îndoială, și masacrul din Bucha, atribuit rușilor, a creat
un imens obstacol în calea păcii ale cărei ingrediente partea rusă tocmai păruse a le accepta cu ocazia
negocierilor de la Istambul, mediate de Turcia. Rusia a pretins că tocmai în considerarea progresului făcut la
acele negocieri decisese retragerea din localitățile aflate în jurul Kievului (inclusiv Bucha). Poate nu o fi așa,
dar, în orice caz, nu există nici o probă că armata rusă ar fi părăsit localitatea izgonită în urma unor bătălii
purtate cu forțele ucrainene.

Nu putem exclude posibilitatea că, în ambele cazuri, tocmai cei care acceptaseră pacea au subminat-o de
îndată prin propriile acțiuni. De ce? Probabil pentru că sperau să obțină mai mult prin războiul la care numai
de ochii lumii renunțaseră.

Dar dacă acceptăm o asemenea ipoteză care, ca orice ipoteză, rămâne a fi demonstrată, trebuie să o
acceptăm, tot sub rezerva demonstrației, și pe aceea că cealaltă parte, la rându-i nemulțumită de condițiile
păcii, a putut încerca să o saboteze și, în plus, să internaționalizeze astfel conflictul, sacrificând câțiva oameni
din propria tabără. Și la șah se sacrifică pionii pentru a salva regina.

Fapt este că înregistrările video ale masacrelor din Markale, însoțite de comentariile care, înaintea oricărei
anchete profesioniste neutre, menționau rituos vinovăția sârbilor, au cunoscut o largă circulație și, pe bună
dreptate, au indignat lumea. La numai o zi după primul masacru, Secretarul General ONU, Boutros Boutros-
Ghali, a cerut NATO să declanșeze imediat bombardarea pozițiilor ocupate de sârbi, ceea ce s-a și întâmplat cu
începere de pe 9 februarie 1994. La numai două zile după cel de al doilea masacru, Secretarul General NATO,
Willi Claes, a anunțat începerea intervenției aeriene a statelor membre ale alianței. Internaționalizarea, deja
începută de mai mulți ani, a fost astfel deplină. În condițiile dezechilibrului de forțe creat, sârbii bosniaci au
acceptat Acordurile de pace de la Dayton.

Aceste acorduri au condus la încetarea războiului dar nu și la construirea unui stat viabil și coerent. Pe fondul
războiului americano-rus escaladat pe frontul ucrainean, dinspre Bosnia-Herțegovina se aud din nou, zgomote
de luptă, amintind că nici o problemă nu este rezolvată complet până nu este rezolvată corect.

Apropo de rezolvarea corectă, peste ani a început să se afle că anchetarea masacrelor din Markale nu a fost
chiar corectă, dar mai ales că loviturile de mortier au venit sau măcar ar fi putut veni din altă parte și anume
de pe poziții necontrolate de sârbii kosovari.

În memoriile sale, scrise la aproximativ zece ani după evenimente, generalul britanic Michael Rose,
comandantul UNPROFOR, mărturisește că, în cazul primului masacru, prima sa convingere a fost că tirul a avut

6
ca sursă pozițiile bosniace. Un raport UNPROFOR ulterior, redactat pe baza unei anchete mai aprofundate, a
conchis, însă, că este imposibil să se stabilească cu precizie de unde s-a tras. Așadar, nici în baza acestui raport
sârbii nu puteau fi acuzați.

La rândul său, fostul observator ONU, Jan Segers, a declarat că, la data respectivă, forțele ONU, prezente pe
teren, erau aproape sigure că de masacrul din 1994 nu erau vinovați sârbii, focul venind din oraș, iar nu de pe
dealuri, în timp ce expertul ONU, John Russel, a notat în jurnalul său convingerea că nu sârbii, ci bosniacii au
tras, precizând, însă, că este „imposibil” să se spună cu certitudine de unde a venit atacul. Ceea ce nu a
împiedicat Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, să decidă că, „dincolo de orice dubiu
rezonabil”, vinovați au fost sârbii. (Nu, însă, și fostul președinte iugoslav, Slobodan Miloșevici, achitat pentru
acuzațiile privind crimele din Bosnia, după ce anterior murise la Haga, în detenție, în condiții misterioase. În
discuția cu mine, Holbrooke a recunoscut că, de fapt, fără sprijinul lui Miloșevici nu s-ar fi putut ajunge la
Acordul de la Dayton și la oprirea războiului din Bosnia.)

Cu privire la cel de al doilea masacru, rapoartele experților, prezentate tribunalului internațional, întocmite
după ce bombardamentele NATO au răvășit tot terenul, se contrazic între ele, stabilind, în orice caz, că atacul
putea fi declanșat din mai multe locuri, din care unele erau controlate de sârbii-bosniaci, iar altele de bosniacii
musulmani.

Prin anii 2000, când eram președinte al AP- OSCE, opinia prevalentă printre cei inițiați era aceea că sârbii
fuseseră acuzați și condamnați pe nedrept. Nimeni nu avea, însă, curajul să o spună public, cu subiect și
predicat.

Tot atunci, împreună cu Secretarul General, americanul Spencer Oliver, am descoperit că în bugetul
organizației se înregistrase o mare pierdere cauzată oficial de abandonarea activelor cu care fuseseră dotate
misiunile acesteia din Kosovo și Serbia, obligate a se retrage precipitat înainte de începerea iminentă a
bombardamentelor NATO. La sesizarea unui expert suedez și pe baza datelor oferite de el, concluzia noastră a
fost că acea așa-zisă pagubă acoperea, în realitate, sub pretextul unei presupuse situații de forță majoră,
ajutoare netransparente (cel mai probabil, un transfer de tehnică de luptă) venite din partea unor state-
membre ale OSCE (cel mai probabil SUA) către Armata de Eliberare Kosovară. Un transfer care, evident, nu
fusese de natură să stingă războiul de secesiune kosovară și care făcea ca toate expertizele și anchetele
efectuate cu participarea reprezentanților statelor respective să fie suspecte de părtinire. Printr-o manevră
nevăzută, OSCE părea a se fi transformat, fără știrea și acordul tuturor membrilor săi, dintr-o organizație
concepută pentru a asigura evitarea și gestionarea crizelor, în amplificator al acestora. (Ca urmare a acestei
constatări și a protestului nostru, s-a decis ca pentru viitor, atât proiectul de buget al organizației cât și
execuția bugetară să fie supuse avizului prealabil obligatoriu al Adunării Parlamentare. Pe atunci democrația
încă mai funcționa și se mai putea apăra.)

Nu că sârbii ar fi fost ușă de biserică. În războiul fratricid din Balcanii de Vest atrocități s-au comis de către
toate părțile. Numai una a fost ținută, însă, responsabilă. Ceea ce unii vor să repete acum și în Ucraina.

Minciunile Occidentului euro-atlantic nu au fost pioase (există și minciuni care fac bine, fiind doar un vis în
așteptarea întrupării). Ele nu au urmărit stingerea războiului printr-o pace justă, ci întețirea lui pentru a se
ajunge la un deznodământ care să faciliteze promovarea agendelor geo-politice ale principalelor puteri euro-
atlantice. Prin ele însele și consecințele lor aceste dezinformări au fost criminale. Ele nu scuză crimele
combatanților locali (sârbi, albanezi, bosniaci, croați etc.), dar nici aceste crime nu scuză crimele puterilor euro-
atlantice (între care se include și exploatarea inocenței oamenilor de rând, pentru a-i dezbina și a-i face să se
urască în veci unii pe alții).

7
… LA KIEV

De la aceste evenimente, din care își trage originea și recentul vot în alegerile din Serbia pentru candidatul
care contestă versiunea NATO a războiului din Ucraina, să trecem la „EuroMaidanul” din 2014.

Nu este locul pentru a relua aici istoria evenimentelor care au condus la revolta din Piața Maidan, izbucnită la
finele anului 2013. Am făcut-o cu alte prilejuri. Ceea ce interesează acum este că după săptămâni de ocupare a
pieței, cu înălțarea de baricade profesionist concepute și confruntări cu forțele de ordine, în februarie 2014,
între guvern și răsculați, cărora li se alăturaseră și partidele de opoziție, cu medierea reprezentanților UE, se
ajunsese la un acord politic. Ca trimis al Parlamentului european, am purtat convorbiri cu toate părțile și am
participat la întâlniri dintre reprezentanții pieței și guvernul legitim, desfășurate în siajul acestui acord. Astfel,
am constatat direct că exista dorința și putința ca înțelegerile în cauză să fie puse în aplicare. Oamenii nu
părăsiseră Maidanul așteptând să vadă primii pași concreți în direcția convenită, dar agitația era moderată.
Am vizitat multe din corturile lor, am vorbit cu ei, am mâncat împreună, inclusiv cu cei care arboraseră svastica
drept semn distinctiv, le-am împărtășit învățămintele revoluției române din 1989, le-am atras atenția să nu se
lase înșelați de aparențe și instigați de falși prieteni.

Pe acest fundal dătător de optimism se produce lovitura de teatru. Aflăm că Guvernul a trimis în piață lunetiști
din trupele antitero cu misiunea de a elibera locul abuziv ocupat de mulțime. În acest sens ei s-au instalat pe
acoperișurile blocurilor care mărgineau locul (ca altădată armata sârbilor bosniaci pe dealurile din jurul
Sarajevo) și au început să tragă în oameni la întâmplare. La scurt timp a venit, din partea serviciilor de
informații occidentale, știrea că lunetiștii ar fi fost, de fapt, trimiși de ruși, evident, în înțelegere cu autoritățile
ucrainene. Ajunse la fața locului pentru a restabili pacea, adevăratele forțe de ordine guvernamentale au fost
întâmpinate ca fiind complicii lunetiștilor criminali și mulțimea isterizată, speriată, disperată a intrat în luptă cu
acestea.

Pe un atare fundal a descins la Kiev Victoria Nuland, asistentul Secretarului de Stat al SUA, care a acuzat Rusia
de amestec în afacerile interne ale Ucrainei, iar guvernul ucrainean „pro-rus” de reacție disproporționată față
de revolta populară și de comportament criminal față de propriul popor. Înțelegerile facilitate de UE, sau
măcar de reprezentații UE care nu știau jocul în care fuseseră trimiși, au fost declarate ca fiind încălcate de
guvern. Acesta a fost declarat ca delegitimat prin comportamentul său brutal față de cetățeni, iar UE a fost
trimisă la origine în termenii cei mai expliciți. Luptele de stradă au escaladat și, în asemenea condiții,
președintele Republicii a fugit în Rusia, executivul a fost demis și s-a trecut la arestarea miniștrilor (pe unii i-am
scăpat prin intervenția mea), iar la Kiev s-a instalat un guvern „pro-european” (sic!).

Las pe alții să dea o definiție acestei operațiuni, limitându-mă a menționa aici că investigațiile făcute în culisele
evenimentelor ne-au condus la aflarea unei alte realități decât cea adusă la cunoștința marelui public.

Prin coroborarea orelor la care s-au dat ordinele privind retrimiterea forțelor de ordine ucrainene în Maidan,
anterior retrase spre a permite detensionarea atmosferei după încheierea acordului dintre autoritatea publică
și opoziție, cu orele la care și-au făcut apariția lunetiștii pe acoperișurile din jurul pieței și s-a declanșat focul,
precum și cu alte informații, s-a ajuns la concluzia că aceștia nu erau ai guvernului. Mai multe anchete au
confirmat această concluzie, dar la o apreciabilă distanță în timp de la schimbarea de regim; sau, mai exact, de
la schimbarea guvernului „pro-rus” cu guvernul „pro-european”. Acțiunea misterioșilor lunetiști, pe termen
scurt și mediu, a declanșat un dezastru pentru Rusia întrucât ea a adus o putere politică ruso-sceptică, spre a
nu spune de-a dreptul ruso-fobă, în fruntea statului ucrainean, urmată de consolidarea forțelor naționaliste de
extremă dreaptă (inclusiv sub aspect paramilitar) și a influenței acestora asupra politicii interne și externe a
Ucrainei. (Mai multe rapoarte ale OSCE și Consiliului Europei au constatat faptul). Procesul a inclus și

8
reformarea armatei ucrainene conform standardelor și cu sprijinul NATO (așa cum avea să precizeze, fără
putința de a fi contrazis, Secretarul General adjunct al NATO, Mircea Geoană.) Aici își are nu scuza, dar una
dintre principalele explicații intervenția armată a Rusiei în Ucraina din 2022. (Repet: nu putem scuza, dar
trebuie să explicăm.)

Rămânea întrebarea de ce să îi fi trimis Rusia pe lunetiști ca să arunce în aer acordul mediat de UE, când
acesta permitea o tranziție așezată către un guvern „pro-ucrainean” (iar nu „pro-occidental” și, în orice caz, nu
„ruso-fob”) într-o republică devenită cvasi-parlamentară, în care problema intrării în NATO nu se punea, cu
perspectiva federalizării statului, dorită de Moscova? Rusia acceptase formal acel acord. SUA l-a criticat, tot
formal, solicitând îndeplinirea unor condiții suplimentare care făceau dificilă menținerea sa.

Fapt este că, după ce și-au făcut treaba, lunetiștii au dispărut fără urmă, nici unul nefiind capturat spre a fi
supus vreunei anchete din care s-ar fi aflat, eventual, mai multe amănunte (la fel cum s-a întâmplat cu
„teroriștii” din România, în decembrie 1989).

Ceea ce se știa la nivelul Comisiei europene era că a fost vorba despre o echipă de comando antrenată în
Polonia, la sugestia, dacă nu la solicitarea SUA. Prin 2015 această informație a ajuns și în presă dintr-o sursă
poloneză credibilă. Atunci, însă, jocurile erau deja făcute iar laptele vărsat nu mai avea cum fi adunat. Nici
sângele vărsat… Trăiască lupta pentru pace și democrație!

În următorul episod vom călători de la Bagdad la Damasc.

9
Mai bine să recunoaștem că ne-am înșelat
decât să trăim în minciună (III)
13 aprilie 2022 prof. dr. Adrian Severin Actualitate, Analize, Comentariu 54

Nu cred ca eu să fi fost vreodată în localitatea Bucha, de lângă Kiev. Se spune că acolo ar fi avut loc un masacru
cândva la sfârșitul lunii martie sau începutul lunii aprilie 2022. Faptul a fost adus în atenția opiniei publice din
întreaga lume de autoritățile ucrainene. Câțiva ziariști români cu mare experiență, precum domnii Ion Cristoiu și
Marius Ghilezan, ca și jurnaliști de război și de investigație din diferite state membre NATO au încercat să afle
adevărul și cu acest prilej au cules și au reliefat o serie de indicii care pun sub semnul întrebării corectitudinea
informației furnizate de Ucraina, ca parte în conflict a priori subiectivă, dar, mai ales, cu un trecut recent bogat în
acțiuni de dezinformare. (Exemplele eroilor morți la datorie pe Insula Șerpilor, care peste câteva zile au înviat, sau
al actriței care a jucat în rolul tinerei mame scăpate dintre ruinele maternității bombardate de ruși, sunt numai
două dintr-o listă destul de lungă.) Nu voi realiza o analiză similară; respectiv nu voi încerca să descopăr
realitatea privind din exterior. Voi vorbi ca unul care a cunoscut situații similare din interior, ca actor politic iar
nu ca spectator mediatic. Mi se pare cu atât mai important să o fac cu cât se aduce ca probă a vinovăției rușilor la
Bucha, atrocitățile comise la Katyn (acolo, în groapa comună, a fost găsit și cadavrul unui unchi de al meu înrolat
voluntar în armata poloneză) sau la Groznâi. Pentru unii dovada crimelor trecute poate substitui lipsa dovezii
crimelor prezente.

DE LA BAGDAD…

Pe 20 martie 2003, SUA împreună cu mai multe state aliate care formau „coaliția doritorilor” de intervenție
militară („the coalition of the willings”), printre care cel mai vehement a fost Regatul Unit, au invadat Irakul.

10
Motivul principal al operațiunii militare lansate atunci a fost nevoia de a confisca armele de distrugere în masă
de care ar fi dispus regimul lui Saddam Hussein și care, potrivit preşedintelui american, George W. Bush,
reprezentau „un pericol, atât pentru SUA cât şi pentru întreaga lume”. În subsidiar, administrația americană
susținea că Irakul întreține legături vinovate cu gruparea teroristă al-Qaeda și liderul ei Osama bin Laden,
considerate a fi responsabile pentru atacurile din 11 septembrie 2001, așa încât invadarea Irakului constituia o
parte a războiului global împotriva „terorismului islamic”. În fine, în etapele mai avansate ale războiului s-a
susținut că, inclusiv în lipsa armelor, regimul dictatorial al lui Saddam Hussein reprezenta o amenințare pentru
pacea lumii și de aceea o acțiune armată externă vizând înlăturarea sa este perfect îndreptățită și benefică. O
teză tipic neoconservatoare.

Așadar, în sinteză, era vorba despre „demilitarizarea” și „democratizarea” Irakului. Două ținte a căror atingere
nu mai putea aștepta și de aceea legitima o „lovitură preventivă” (doctrina Bush jr. a „loviturii preventive”).

Să observăm, în treacăt, perfecta similitudine cu discursul președintelui Rusiei, Vladimir Vladimirovici Putin,
referitor la Ucraina, supusă unei „operațiuni militare”, adică unei „lovituri preventive”, cu scopul
„demilitarizării” (nici o diferență) și „denazificării” (adică a „democratizării”) ei.

Fără îndoială, invadarea Irakului de către SUA nu poate fi invocată ca scuză pentru invadarea Ucrainei de către
Rusia, dar dincolo de faptul că nu putem măsura cele două operațiuni cu duble standarde, ceea ce ține de
domeniul moralei, nu se poate imagina că marile puteri pot opera în raporturile internaționale după reguli de
comportament diferite – unele exercitând dreptul forței, iar altele recurgând la forța dreptului. Aceasta ține de
domeniul realismului politic. Folosirea forței, desigur pentru promovarea unor „cauze drepte”, de către unii, îi
obligă pe toți ceilalți, care și-o pot permite în termeni practici, să procedeze de manieră similară. În măsura în
care recurgerea la forță și intervenția externă pentru calibrarea regimului politic al unui stat devine o cutumă
în relațiile internaționale, ea nu mai este ilegală (cutuma ține loc de lege) și toți cei care recurg la ele se
situează în limitele legitimității internaționale. În discuție rămâne justețea și realitatea motivelor invocate. Este
scopul just? Este starea de fapt invocată reală?

Cel care intervine își va îmbrăca totdeauna acțiunea în poleiala principiilor morale. Orice agresor își va scuza
agresiunea prin noblețea scopului urmărit de ea. Scopul scuză mijloacele. Ceea ce mai rămâne de stabilit este
doar autenticitatea motivelor invocate. A fost situația de fapt invocată pentru a justifica invazia Irakului în 2003
autentică?

În ceea ce privește susținerea terorismului islamic de către regimul Saddam Hussein, inconsistența
argumentului era evidentă din primul moment pentru toți cei care cunoșteau istoria recentă a Irakului și a
Orientului Mijlociu. Regimul ba’athist irakian era prin natura sa secular și el se găsea de mult în conflict cu
fundamentalismul islamic și mai cu seamă cu expresiile sale teroriste. Astfel, în „războiul împotriva terorii”
Irakul și partidul ba’ath ar fi trebuit să fie aliați, iar nu țintă. Dimpotrivă, înlăturarea lui Saddam Hussein a lăsat
drum liber manifestării extremismului musulman și escaladării terorismului în Irak și în regiune. Așa se
întâmplă însă când proba adevărului este ceea ce auzim la televizor sau citim în ziare. „Am văzut (la televizor –
nn) și am citit (în ziar – nn), deci este adevărat!” Iată o frază care a adus numai nenorociri lumii; inclusiv și în
primul rând celor care au pronunțat-o.

Ceea ce nu se putea afla, însă, decât din surse specializate, era măsura în care Saddam Hussein dispunea de
arme de distrugere în masă ori, cel puțin, ar fi fost în măsură să le producă înainte ca statele aflate sub
amenințarea lor să se poată apăra. De aceea, ONU a trimis la fața locului mai multe echipe de experți neutri.
Unul dintre șefii acestora a fost suedezul Hans Blix.

11
După câteva rapoarte mai mult sau mai puțin clare, evident menite să nu indispună principalele puteri
interesate în război (SUA, în special), experții ONU au conchis că nu au nici un motiv să creadă că irakienii
ascund arme de distrugere în masă. Altfel au văzut lucrurile, însă, coroborând informațiile agenților de pe
teren cu imaginile primite din satelit, serviciile secrete americane.

În martie 2003, cu puțin înainte de începerea răzoiului din Irak, George W. Bush afirma: „Informaţiile serviciilor
secrete nu lasă nici o urmă de îndoială în legătură cu existenţa unor arme dintre cele mai periculoase, care se
află în posesia lui Saddam, care aici au fost create şi tot aici sunt ascunse.” Trimis să susțină aceste teze în fața
Consiliului de Securitate ONU, fostul Secretar de Stat Colin Powell a prezentat nişte eprubete cu prafuri albe,
precum şi nişte fotografii făcute din satelit care arătau locurile unde Saddam dosise armele în discuție,
declarând ritos că „este o certitudine faptul că Saddam Hussein se află în posesia unor arme biologice şi că
are, de asemenea, capacitatea de a produce în scurt răstimp, încă foarte multe altele la fel.”

Este vorba despre aceiași sateliți care aveau să furnizeze, peste câțiva ani, acelorași servicii, și imaginile cu
depozitele de arme chimice ale lui Bashar al Assad, al Siriei, sau cu gropile comune de la Bucha (Ucraina). Unii
au tupeul de a ne prezenta repetat probe produse prin același sistem care a înșelat o întreagă lume, cu
consecințe dramatice, iar alții, „idioții utili”, confirmă definiția prostiei constând în convingerea că făcând
mereu același lucru (respectiv, dând crezare mereu acelorași informații obținute în același fel) pot ajunge la
rezultate diferite.

Am avut ocazia să urmăresc direct dezbaterea din Consiliul de Securitate și să îl aud pe ministrul de externe
german, Ioschka Fischer, strigându-i lui Colin Powell, într-o încercare disperată de a evita războiul: „Nu m-ai
convins! Nu înțelegi? Nu m-ai convins!” În aceeași perioadă, fostul Secretar de Stat în ministerul afacerilor
externe german, Gernot Erler, mi-a spus îngrozit, într-o discuție informală, că, potrivit calculelor germane și
franceze, aventura irakiană ar fi urmat să antreneze moartea a minimum un milion de civili. „Spune-le astea
americanilor, când poți!” – a adăugat el. Peste ani, după consumarea evenimentelor, întrebată dacă
operațiunea militară declanșată și condusă de America în Irak a meritat viața a câtorva sute de mii de copii,
fostul Secretar de Stat american Madeleine Albright a apreciat că aceste pierderi colaterale sunt regretabile,
dar acceptabile întrucât „acesta este prețul democrației”. Intervievat de o jurnalistă americană, tot post
factum, fostul Vice Președinte al SUA, Dick Cheney, principalul susținător al invadării Irakului, a declarat că nu
regretă nimic, inclusiv morții, întrucât asta a adus mai multă siguranță cetățenilor americani. Greu de spus
dacă cetățenii americani sunt astăzi în siguranță, dar, cu certitudine, compania Halliburton, al cărui președinte-
director general fusese Cheney, alături de alte companii petroliere americane, sunt mult mai bogate.

Prezent la Washington, în 2002, în mijlocul dezbaterilor cu privire la inițierea „marelui război patriotic
împotriva terorii”, am conferit cu mai mulți oficiali americani pentru a înțelege cât de credibile erau
informațiile referitoare la armele de distrugere în masă ale irakienilor, la refuzul regimului ba’athist de a
coopera cu inspectorii internaționali și la justețea și fezabilitatea unui război. Pe atunci eram Președinte al AP-
OSCE și unul dintre interlocutorii mei, care deținea, atunci (ca și azi) o poziție de prim rang în Congres, îmi era
apropiat colaborator. În timpul conversației noastre, purtate în biroul său din clădirea Capitoliului, a sunat
soneria care îi chema pe reprezentanți la vot. Cum prezența la vot era obligatorie, mi-a propus ca, în loc să
stau să îl aștept de unul singur, să mergem împreună la sala de plen, unde ar fi urmat să își exprime votul în
câteva minute. Astfel am fi putut continua discuția pe drum. Ceea ce am și făcut, până în momentul în care a
trebuit să luăm un lift. Ignorând faptul că acolo ne găseam împreună cu diverși alți congresmani având aceeași
destinație cu noi, i-am mărturisit scepticismul meu cu privire la acuratețea informațiilor de care dispuneam și
de oportunitatea începerii unui război. Colegul american m-a privit fix în totală muțenie, dându-mi de înțeles
că trebuie să tac. Rămași apoi singuri mi-a explicat că nu putea vorbi în prezența celorlalți întrucât atmosfera
războinică generală făcea riscantă exprimarea unei opinii contrare. L-am întrebat atunci cum va vota. Mi-a

12
răspuns că războiul va fi o tragedie, dar nu poate vota împotrivă întrucât opinia publică, impresionată și
inflamată de informațiile primite de la administrație și colportate de mass media, l-ar trata ca pe un trădător,
iar asta ar pune capăt carierei sale politice. În cele din urmă, Congresul a susținut cu o largă majoritate
declanșarea războiului din Irak, în ciuda faptului că ONU refuzase acordarea unui mandat în acest sens,
adoptând și abominabilul Patriot Act, care sacrifica libertățile individuale în numele nevoii de securitate
publică.

Armele de distrugere în masă nu au fost găsite până în ziua de azi, în ciuda informațiilor furnizate atunci de
serviciile specializate americane, în care mulți au crezut. Șeful echipei însărcinate cu depistarea acestor arme,
Charles Duelfer, și experții săi s-au întors la cartierul general al CIA cu mâinile goale.

Mărturisesc că în februarie 2003 nici eu mă așteptam la un asemenea deznodământ. Împreună cu alți colegi,
printre care și cel ce urma să devină Secretar General al Consiliului Europei, Terry Davis, sau fostul ministru
britanic de externe, Robin Cook (care demisionase în semn de dezacord cu războinicul său prim-ministru Tony
Blair), socotisem că „americanii știu, totuși, ce fac” și chiar dacă nu vor putea dovedi amenințarea de natură a
justifica „lovitura preventivă”, vor găsi pe undeva ceva urme de arme de distrugere în masă, măcar în curs de
fabricare. Pornind de la asemenea premise, formulasem și ideea că, dacă nu îi vom putea opri pe americani să
înceapă războiul, trebuia să îi acompaniem în Irak, astfel încât să nu le permitem a compromite pacea. Cu
toate acestea, absolut nimic nu s-a găsit.

Nimeni nu și-a cerut, însă, scuze. Doar discursul public s-a adaptat realității. De la certitudinea existenței
armelor lui Saddam s-a trecut la certitudinea privind „intenția” lui de a folosi asemenea arme, precum și
capacitatea sa de a le produce. În timpul campaniei electorale pentru un al doilea mandat, președintele Bush
Jr. asigura că: „Durează o vreme până vom găsi aceste arme, dar ştim că ele există. Poate că Saddam le-a
ascuns sau le-a distrus, un lucru este însă sigur: El nu va mai ameninţa niciodată SUA”. Saddam nu a mai avut,
într-adevăr, ocazia să amenințe America, dar nici armele sale nu au fost găsite. În Irak nu au existat arme de
distrugere în masă la data declanșării războiului din 2003. În schimb, în 2022, SUA a recunoscut finanțarea
unor capacități pentru dezvoltarea de asemenea arme în Ucraina, descoperite cu prilejul invaziei rusești în
această țară.

Dovada că SUA au antrenat ucraineni în domeniul medical militar

După invadarea Irakului, Scott Ritter, fost inspector ONU, a declarat că încă din 1998 nici guvernul britanic şi
nici cel american nu s-au aflat în posesia vreunui raport care să ateste existența unor dovezi categorice cum că
Saddam Hussein ar fi avut arme de distrugere în masă. El a mai adăugat: „Nu ne bazăm pe nimic atunci când
afirmăm că Saddam Hussein avea „intenţia” să le folosească. „Intenţia” este ultimul lucru de care se mai pot
agăţa Bush şi Blair ca să confere o legitimitate războiului. Fără ea, nu mai au nimic”. Același lucru îl spune și
Hans Blix, menționând că „se simte răzbunat”. Iaca, niște putiniști!

… LA DAMASC

Pe 21 august 2013, în contextul războiului civil din Siria, în regiunea Ghouta a avut loc un atac cu
arme chimice soldat cu mii de răniți și sute de morți. Atacul chimic, urmat, sub aspect cronologic, de ofensive
militare conduse de forțele guvernamentale împotriva forțelor insurgente antiguvernamentale, a fost atribuit,
de SUA, NATO și UE regimului Bashar al-Assad, atrăgând indignarea comunității internaționale.

În 2012, deja, Președintele Obama, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, avertizase că recurgerea la arme
chimice de către guvernul Assad ar fi depășit o linie roșie trasată de „democrațiile euro-atlantice” și

13
ar fi putut determina SUA să inițieze o intervenție militară. Pe baza rapoartelor întocmite de către serviciile
specializate americane privind atacul chimic din Ghouta, administrația Obama l-a învinuit formal pe Assad
pentru incident și a cerut aprobarea Congresului pentru declanșarea atacului militar împotriva Siriei. În acest
sens, Washingtonul avea să primească apoi sprijinul Marii Britanii și al Franței.

Secretarul Apărării, Chuck Hagel, a aprobat planul intervenției constând în bombardarea fabricilor și
depozitelor de arme chimice din Siria cu rachete de croazieră Tomahawk, pe amplasamentele indicate cu
„precizie” de CIA, conform observațiilor furnizate de sateliți, la fel cum se întâmplase și în cazul depozitelor de
arme de distrugere în masă din Irak. (Repet, căci nu se poate altfel, aceiași sateliți care au constatat și
masacrul de la Bucha, Ucraina.) În același timp, Secretarul de Stat John Kerry a informat Senatul SUA asupra
justificării, concepției și iminenței atacului, după care a venit în Europa (cu o primă escală la Londra) pentru a-i
informa pe aliații și partenerii europeni cu privire la declanșarea imediată a ostilităților.

În acest context am fost solicitat, informal, de analiști și planificatori politici ai administrației americane, să
evaluez discursul lui Kerry și să formulez o opinie asupra situației. Concluziile mele au fost, în sinteză,
următoarele: i. nu există nici o probă că armele chimice ar fi fost folosite de guvernul sirian sau cu aprobarea
lui, acesta, de altfel, negând implicarea în atacul de la Ghouta; ii. nu este logic ca guvernul să fi recurs la arme
neconvenționale exact într-un moment în care armata sa tocmai înregistra succese și ultimul lucru de care
avea nevoie era o intervenție externă împotriva sa; iii. dimpotrivă, era logic ca aceia care pierdeau teren,
respectiv forțele antiguvernamentale, printre care și cele ale Statului Islamic, să provoace escaladarea
internaționalizării războiului civil, folosind armament de distrugere în masă, foarte probabil, procurat din
depozitele guvernamentale, în condițiile haosului instalat în țară, și dând vina pe guvern pentru aceasta; iv. în
lipsa probelor, singurul lucru care se putea reproșa guvernului sirian era pericolul la adresa securității
regionale și internaționale creat prin incapacitatea sa de a ține sub control armamentul chimic de care
dispunea; v. bombardarea depozitelor de armament nuclear, localizabile pe baza unor informații care în trecut
s-au dovedit nefiabile, prezintă nu doar riscul neatingerii țintei, ci și pe acela al unor prejudicii colaterale,
dintre care cel mai grav ar fi declanșarea accidentală a unui dezastru ecologic consecutiv producerii unor
reacții chimice în lanț; vi. în aceste condiții, comunitatea internațională era îndreptățită să ceară, în apărarea
securității sale, iar nu în aplicarea unei pedepse pentru dispunerea căreia nu avea calitatea de curte de justiție,
predarea armamentului chimic sirian sau distrugerea sa pe loc; vii. pentru a maximiza succesul acestei soluții,
pe care Bashar al-Assad avea toate motivele să o primească cu satisfacție, căci îl reincludea în circuitul
diplomatic, propunerea către Damasc ar fi fost util să fie comunicată prin intermediul Rusiei.

Am transformat acest aviz, dezvoltat cu o serie de argumente suplimentare, într-o scrisoare oficială pe care
am trimis-o, ca membru al Parlamentului european, Înaltului Reprezentant al UE / Primul Vicepreședinte al
Comisiei Europene pentru politica externă și de securitate, Cathy Ashton. Cu acest titlu am comunicat-o apoi
Casei Albe și Departamentului de Stat, prin intermediul oficialilor de la Washington cu care eram în contact,
cancelarului german, Angela Merkel, prin intermediul colegului meu apropiat ei, europarlamentarul Elmar
Brok, Președintelui Rusiei, pe canalele diplomatice de la Bruxelles cu deschidere la Moscova, precum și, în
mod direct, ministrului de externe român și Președintelui României.

Cum a privit fiecare analiza amintită, nu știu. Fapt este că, ajuns la Londra în sunetul tobelor războiului,
Secretarul Kerry, a anunțat, spre surprinderea generală, la conferința de presă ținută după întâlnirea cu
omologul său britanic, că SUA oferă renunțarea la bombardamente, cu condiția ca guvernul sirian să distrugă
sau să predea armamentul chimic de care dispunea. În aceeași perioadă, cu ocazia unui Summit ținut la Sankt
Petersburg, pe rând, Angela Merkel și Barak Obama au conferit pe tema siriană cu Vladimir Putin, convenind
inclusiv ca, în caz că planul pentru evitarea soluției militare va fi acceptat, Rusia să supravegheze distrugerea
armelor chimice de către regimul al-Assad.

14
În urma acceptului sirian, care a mers chiar mai departe, la semnarea Convenției internaționale privind
producerea și folosirea armei chimice, pe 11 septembrie 2013, Președintele Obama a
anulat intervenția militară preconizată. Astfel obiectivul securității a fost atins, cu evitarea escaladării și
internaționalizării războiului, precum și a implicării SUA într-o operațiune de natură a-i crea complicații
similare cu cele întâlnite în Irak și Afganistan. (Informația disponibilă și astăzi pe internet este că Președintele
Obama a renunțat la pedepsirea exemplară a Siriei din cauza presiunilor Rusiei. Este fals. În realitate, SUA a
solicitat Rusiei să coopereze pentru promovarea formulei, de acum cunoscută, de natură a evita intervenția
militară.)

Cât despre cel care a utilizat armamentul chimic împotriva civililor sirieni, nu s-a putut dovedi nici până în ziua
de azi, că vina ar fi aparținut guvernului sirian. Dimpotrivă, fără a se fi putut trage o concluzie definitivă, toate
indiciile conduc către oponenții acestuia. Iată de ce, dacă astăzi mi s-ar cere avizul în legătură cu războiul din
Ucraina, aș formula propuneri similare, izvorâte din aceleași raționamente.

Se poate spune că episodul armelor chimice siriene este o poveste cu final fericit. Omenirea, Siria, dar și
America au fost scutite în ultimul moment de o altă aventură războinică, generatoare de posibile dezastre. În
realitate, se pare că Președintele Obama nu dorise intervenția militară, dar, prins în capcana emoției publice
inflamată de provocările celor care doreau implicarea și mai adâncă a SUA în criza siriană, și temându-se că
dacă nu va acționa în forță va face dovada slăbiciunii, a anunțat atacul armat. După aceea, a cerut și aprobarea
Congresului, de care nu era neapărată nevoie, în speranța că acesta, mai ponderat, va refuza ideea.
Parlamentarii nu au avut, însă, nici ei curajul de a o face și astfel bombardamentul a devenit aparent inevitabil.

Rețeta ocolirii pericolului a constat în renunțarea la procedeul stabilirii vinovățiilor fără probe și fără cercetări
prealabile obiective, doar pe bază de idiosincrazii și prejudecăți ideologice, precum și în abandonarea
șovinismului de mare putere preocupată să își dovedească supremația impunând în mod unilateral sancțiuni.
În schimb s-a dat prioritate găsirii de soluții raționale apte a salvgarda securitatea comunității internaționale
fără recurgerea la mijloace extreme. Este obligatoriu ca aceeași rețetă să se aplice și azi în legătură cu
conflictul ruso-ucrainean. Oricât de mari ar fi costurile păcii, ele sunt nesemnificative în raport cu costurile
războiului. Mai ales atunci când, în ciuda propagandei, războiul nu este pentru valori morale, ci pentru putere.

În ultima parte a acestui eseu voi încerca să pun cap la cap concluziile rezultate din evenimentele istorice
prezentate anterior, pentru a facilita, dacă nu găsirea căii de rezolvare a șaradei ucrainene, cel puțin evitarea
exceselor periculoase generate de însușirea necritică a propagandei părților direct sau indirect implicate în
conflict.

15