FUNCTIILE CRIMINOLOGIEI

FUNCTIILE CRIMINOLOGIEI. Pentru atingerea atât a scopului general, cât si a scopului particular
(imediat), criminologia îndeplineste anumite functii.

Acestea sunt: functia descriptiva, functia explicativa, functia predictiva si functia profilactica.

A) Functia descriptiva. Fenomenologia criminalitatii constituie o etapa obligatorie în cunoasterea

obiectului de cercetare.

De altfel, descrierea fenomenului criminalitatii a constituit, de-a lungul timpului, o preocupare constanta
în criminologie, având în vedere atât continuitatea istorica pe care scoala cartografica si variantele sale
ulterioare o asigura studiului stadstic al starii si dinamicii fenomenului, cât si interesul deosebit pe care îl
acorda cercetarilor de ordin cantitativ. Promotorii acestor orientari s-au straduit, aproape un secol, sa
demonstreze, pe calea studiului descriptiv, existenta unor diferente semnificative între infractori si
noninfractori.

Principalele concepte operationale de ordin descriptiv pe care criminologia le utilizeaza sunt acelea de
mediu, teren, personalitate, situatie act. Complexul personalitate-situatie constituie schema fundamentala
a explicatiei „trecerii la act".

Pentru a descrie caracteristicile generale ale criminalitatii, ca si a principalelor grupe de infractori

(volumul, dinamica, frecventa etc), precum si corelatiile acestui fenomen cu factorii politici, economici,
geografici,, culturali, demografici etc, criminologia apeleaza la o gama variata de surse de documentare.
Cea mai frecvent utilizata dintre ele este statistica. In ultimii ani criminologia a reusit sa realizeze un
sistem statistic propriu continuând însa sa apeleze si la datele statistice întocmite în alte domenii de
activitate, cum sunt statistica judiciara, economica. Prin fenomenologie se întelege studiul descriptiv al
unui ansamblu de fenomene.

Termenul desemneaza deopotriva si curentul filosofic si psihologic bazat pe ideea cunoasterii directe a
fenomenelor mentale si a descrierii lor concrete

demografica, culturala etc. Fiind de acord cu importanta cercetarilor de ordin descriptiv, majoritatea
criminologilor considera însa ca stiinta criminologiei nu se poate limita numai la latura cantitativa a
fenomenului.

B) Functia explicativa. Explicarea naturii, a esentei, a cauzelor care o determina si a conditiilor care o
favorizeaza reprezinta scopul imediat al cercetarii criminologiei. De aici decurge importanta functiei
explicative a criminologiei.
Cercetarea etiologica a preocupat pe marea majoritate a specialistilor,

istoria criminologiei fiind în realitate o istorie a diferitelor conceptii etiologice.

Rezervele cu privire la importanta cercetarilor de natura etiologica au aparut, mai cu seama, în deceniile
6 si 7 ale secolului XX, odata cu noua criminologie. O serie de specialisti si-au exprimat tot mai frecvent
îndoiala cu privire la rolul si importanta cercetarii fundamentale în criminologie, vizând, în cadrul
acesteia, îndeosebi cercetarea etiologica.

Originea acestor opinii este însa ceva mai veche si are la baza o anumita

viziune asupra categoriilor filozofice de cauza si efect"', a modalitatilor

specifice prin care acestea se manifesta în domeniul criminologiei. Astfel,

teoria „factorilor" reprezinta rezultatul unor conceptii ce considera ca nu se poate vorbi în criminologie
de actiunea unor cauze si conditii, ci numai de existenta anumitor factori care influenteaza comiterea
crimei.

Majoritatea specialistilor este însa de parere ca scopul acestei discipline nu poate fi atins daca se
neglijeaza cercetarea etiologica.

Principalele concepte operationale de ordin explicativ la care criminologia apeleaza sunt acelea de cauza,
conditie, efect, factor.

Asemenea opinii întâlnim si în lucrari mai recente. Astfel, se arata, pe drept cuvânt, ca specialistii în
criminologie sunt atrasi în ultimii ani cu prea multa usurinta de anumite mode sau curente filozofice
pasagere, în loc sa se aplece cu mai mare atentie spre problemele concrete ale criminalitatii. Este de dorit
sa se revina la cercetari etiologice sistematice, la studii de evaluare care evidentiind carentele metodelor
de tratament aplicate, sa propuna o perfectionare a acestora.

C) Functia predictiva. Poate fi oare anticipata evolutia unui

fenomen cu o determinare atât de complexa cum este criminalitatea?

în raport cu pozitia adoptata fata de aceasta interogatie se recunoaste

sau nu o functie predictiva criminologiei.

Pentru construirea modelelor prospective, criminologia apeleaza la variate domenii ale cunoasterii
stiintifice, de la cel matematic pâna la cel euristic.

Conceptele operationale de ordin predictiv sunt si ele foarte variate.

Amintim dintre acestea pe acela de prezent, viitor, probabilitate, similitudine, extrapolare, hazard, risc,
prognostic, care de asemenea nu au o conotatie specifica în criminologie.

Predictia urmareste cel putin doua obiective:

a) anticiparea unor schimbari ale caracteristicilor fenomenului (volum, intensitate, structura) pe o
perioada de timp;

b) evaluarea probabilitatii producerii evenimentului (faptei antisociale).

In cadrul celui de-al doilea obiectiv se încearca sa se evalueze posibilitatea producerii evenimentului la o
vârsta timpurie, precum si posibilitatea repetarii evenimentului (riscul de recidiva).

D) Functia profilactica. Nu putine au fost acele orientari care au considerat ca cercetarea remediilor
criminalitatii excede ariei de preocupari a criminologiei, aceasta revenind unor alte discipline, cum este
dreptul penal, politica penala, penologia etc.

Curentul clinic în criminologie are meritul de a fi adus în atentia cercetarilor problema studierii unor
mijloace de tratament menite a contribui la prevenirea criminalitatii.

O perioada s-a comparat astfel, criminologia cu medicina si pedagogia. Dupa cum medicina nu poate fi
conceputa în afara aplicarii sale la tratamentul si prevenirea maladiilor, pedagogia, în afara aplicarii sale
la dezvoltarea armonioasa a psihologiei copilului, tot asa, criminologia exista prin prezenta unor valori
specifice, ce se manifesta prin aplicarea criminologiei la profilaxia crimei si la tratamentul de
resocializare a infractorilor.

DUALISM SI SINTEZA. Aplicarea în criminologie a unor metode de cercetare ce au fost elaborate în

vederea realizarii altor scopuri decât acelea ale explicarii criminalitatii, cât si interferenta ce se produce
aici între metodele proprii stiintelor sociale si metodele specifice unor alte domenii de cercetare
(medicina, biologie etc.) au drept consecinta un anume dualism pe plan metodologic.

Dualismul metodologic nu are însa semnificatia unui mozaic, a unui inventar de metode si tehnici
împrumutate din alte discipline, ci are o finalitate integratoare.

Acest lucru este posibil, în primul rând, datorita obiectului specific al criminologiei. Folosirea unor
metode din alte ramuri ale stiintei la studiul criminalitatii face ca acestea sa dobândeasca, în procesul
aplicarii lor concrete, trasaturi, particularitati deosebite, functie de obiectul cercetat. „Daca exista metode
comune pe ansamblul stiintelor sociale - arata Albert Brimo - nimeni nu poate nega ca fiecare stiinta
sociala utilizeaza în mod specific aceste metode, conform propriului sau obiect".

Modalitatile de cercetare multi- si interdisciplinare pe care criminologia ca stiinta de granita le dezvolta

pe plan metodologic, nu se rezuma asadar la o preluare automata a metodelor si tehnicilor de cercetare
apartinând altor discipline stiintifice, la aplicarea lor tale quale la studiul criminalitatii, întrucât nici pe
plan teoretic si nici sub raport metodologic criminologia nu se confunda cu stiintele cu care se
învecineaza. Ea se sprijina pe rezultatele acestor stiinte într-un scop si într-o finalitate ce-i sunt proprii.

Abordarea interdisciplinara a fenomenului criminalitatii, ca una din caile fundamentale de realizare a

unei sinteze cu functii metodologice în criminologie, decurge din însasi natura complexa a acestui
fenomen. Sunt
necesare în acest sens investigatii cu caracter sociologic, psihologic etc.

Fiecare din specialistii ce alcatuiesc echipele de cercetare criminologica vine cu experienta, cu

explicatiile, cu rezultatele obtinute în domeniul

propriu. Fiecare observa, descrie si explica criminalitatea de pe pozitiile

disciplinei sale. Dar cercetarea criminologica nu se opreste aici. Daca s-ar

întâmpla astfel într-adevar, nu ne-am afla decât în fata unui inventar de date venite din cele mai diferite
discipline, dar care nu ar putea constitui arsenalul stiintific al unei discipline autonome, ele ramânând, în
cel mai bun caz, parti sau capitole ale disciplinei de baza, prin extinderea obiectului de cercetare si
asupra fenomenului criminalitatii.

Se impune, asadar, o integrare progresiva a rezultatelor obtinute, într-o perspectiva originala, care sa
constituie fondul teoretic si metodologic propriu stiintei criminologiei.

In cadrul acestui efort de sinteza se coreleaza concluziile privind diferitele laturi ale fenomenului studiat,
observându-se pâna la ce punct anumiti factori se asociaza sau se neutralizeaza. O atare corelare devine
posibila, numai în masura în care si pe plan metodologic se realizeaza conlucrarea efectiva între diferitele
metode si tehnici utilizate. Acesta este sensul unei reale cercetari interdisciplinare si aceasta a fost calea
prin care s-a realizat trecerea de la sociologia criminala, unde predomina viziunea sociologului, la
criminologia sociologica, unde dominanta este viziunea criminologului, de la psihologia criminala la
criminologia psihologica s.a.m.d. Criminologia generala este rezultatul acestui proces de sinteza.

Paralel cu folosirea unor metode „de împrumut", criminologia îsi dezvolta însa, pe masura afirmarii sale
ca disciplina autonoma, propriile sale metode si tehnici de cercetare.

• Nu se exclude, desigur, posibilitatea unor cercetari individuale în domeniul

criminologiei. Istoria criminologiei ne ofera, de altfel, numeroase exemple în acest sens.

Abordarea interdisciplinara în cadrul unor echipe complexe apare însa ca cea mai adecvata cale, mai ales
în stadiul actual de dezvoltare a diferitelor ramuri ale stiintei.

G. Houchon arata, înca din 1967, ca în fata metodologiei criminologice sta sarcina imediata ca, alaturi de
aplicarea unor instrumente de cercetare împrumutate din stiintele sociale, sa se treaca la construirea unor
tehnici de cercetare proprii care sa studieze fenomenele specifice criminologiei.

DELIMITARI CONCEPTUALE. în finalul acestei sectiuni unele clarificari de ordin conceptual sunt
absolut indispensabile pentru întelegerea problemelor examinate în acest capitol.

Prima clarificare are în vedere conceptul de metodologie.

O privire în istoria gândirii filosofice desprinde un anumit moment în care pe omul de stiinta începe sa-1
preocupe nu numai explicatia cauzala pe care determinismul o ofera, dar si functia metodologica a
determinismului, rolul pe care cauzalitatea îl ocupa în procesul de cunoastere.
Ca rol al acestor reflectii filosofice, legate mai ales de empirismul englez si rationalismul francez, se pun
bazele unui domeniu de cugetare distinct, si anume metodologia considerata ca stiinta care se ocupa cu
studiul metodelor stiintifice. Pe masura progresului stiintific, din metodologia generala se desprind
metodologiile particulare, fiecare domeniu de cercetare elaborând propriile sale reguli si norme de
cunoastere. Cu alte cuvinte, drumul pe care gândirea îl parcurge catre cunoasterea obiectului de studiu
devine un capitol distinct al oricarei discipline stiintifice.

Atât metodologia generala, cât si metodologiile particulare nu trebuie sa fie confundate cu diferitele
procedee de realizare a unor actiuni practice, cu un „îndreptar tehnic", asa cum în mod gresit se foloseste.

O alta clarificare are în vedere conceptul de metoda si acela de tehnica.

Prin metoda se întelege acea ordine ce se pune în studierea si învatarea unei stiinte. Cu ajutorul metodei,
cunoasterea spontana se transforma în cunoastere critica. In aceasta acceptiune metoda este un produs
ideativ, o creatie a mintii ce se diversifica în activitatea de cercetare stiintifica într-o pluralitate de metode
particulare. Fiecare din aceste metode particulare da nastere în procesul concret de studiere a fenomenelor
si proceselor lumii naturale si sociale, la tehnici diferite.

Tehnica sau procedeul constituie, prin urmare, o anumita metoda în actiune sau, altfel spus, felul practic
în care se utilizeaza o metoda sau alta. Aceasta si explica de ce, în anumite cazuri aceeasi denumire este
folosita atât cu privire la o metoda, cât si pentru a desemna tehnica de realizare în concret a acesteia.