UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA SIBIU”

FACULTATEA DE DREPT SIMION BARNUTIU

SPECIALIZAREA STIINTE ADMINISTRATIVE GR2 AN 3

ANUL UNIVERSITAR 2021 – 2022

SEMESTRUL II

DISCIPLINA:DREPTUL COMERTULUI INTERNATIONAL

TEMA DE CONTROL

TITULAR DE CURS,

CONF. UNIV. RADU GEORGE GEAMANU

STUDENT,

POPA ALINA ELENA

2022
 Principiul lex voluntatis

Principiul lex voluntatis constituie un caz particular de aplicare a princi-

piului libertăţii convenţiilor în domeniul raporturilor de comerţ internaţional,
un reflex al acestuia în realităţile economice şi juridice pe care le concre-
tizează asemenea raporturi.
Doctrina juridică defineşte acest principiu ca normă conflictuală
fundamentală potrivit căreia condiţiile de fond (mai puţin capacitatea
părţilor) şi efectele juridice ale contractului comercial internaţional sunt
guvernate de legea desemnată în acest scop de către părţile contractante1.
Altfel spus, principiul lex voluntatis exprimă regula de aplicare
generală la contractele comerciale internaţionale, potrivit căreia fondul şi
efectele obligaţionale ale acestor contracte sunt prioritar supuse legii
desemnate de părţi ca fiind competentă să le reglementeze.
Legea nr. 105/1992, care conţine prima consacrare legală a acestui
principiu în dreptul nostru, extinde sfera lui de aplicare şi la actele juridice
unilaterale. Articolul 2.637 alin. (1) din NCC dispune în termeni clari:
„Condițiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de părți
sau, după caz, de autorul său”. Prin ricoşeu, actul juridic accesoriu este
cârmuit de legea care se aplică fondului actului juridic principal.
Privitor la contractele comerciale internaţionale, art. 2.637 alin. (1) din
NCC precizează că acestea sunt supuse legii alese prin consens de părţi.
În sfârşit, pentru a epuiza enumerarea textelor legale ce consacră
principiul lex voluntatis, menţionăm şi prevederile art. 2.639 alin. (1) din
NCC, conform cu care condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite
de legea care-i cârmuieşte fondul. Or, atunci când o atare lege a fost
desemnată de părţi, principiul lex voluntatis îşi extinde aria de cuprindere şi
asupra formei actelor juridice.
Fundamentarea teoretică şi practică a principiului lex voluntatis se
întemeiază înainte de toate pe recunoaşterea egalităţii tuturor sistemelor
juridice naţionale (cu specială referire la dreptul civil şi la dreptul
comercial). Egalitatea legislaţiilor naţionale raportată la facultatea părţilor de
a desemna legea care să le guverneze contractul legitimează concluzia că nu
există lege care să se aplice obligatoriu, după cum nu există o lege care să nu
poată fi aplicată vreodată: niciun sistem juridic naţional nu este exclus din
raporturile de drept internaţional privat.

1
B. Ştefănescu, I. Rucăreanu, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983, p. 76.
 Desfăşurarea normală a raporturilor de comerţ internaţional reclamă
uniformizarea normelor conflictuale existente în acest domeniu, în condiţiile
în care sistemele conflictuale din diferite ţări prezintă o mare diversitate de
soluţii cu referire la determinarea legii aplicabile contractului. Norma lex
voluntatis – după cum s-a remarcat în doctrina juridică2 – este comună
majorităţii sistemelor de drept internaţional privat. Ea reprezintă deci un
element de uniformitate într-o mare diversitate. Această uniformitate trebuie
păstrată, consolidată şi, pe cât posibil, extinsă, deoarece ea apare ca
indispensabil necesară pentru a ajunge la soluţii comune cu privire la
probleme comune.
Principiul lex voluntatis este perfect compatibil şi întrutotul adecvat
cerinţelor specifice pe care le reclamă normala desfăşurare a circuitului
mondial de valori şi de cunoştinţe, cerinţe ce se subsumează în două
elemente – securitatea şi previzibilitatea – definitorii pentru parametrii
acestui circuit.
Acest principiu permite părţilor să adapteze contractul lor la realităţile
juridice atât de variate pe diverse pieţe străine, ceea ce facilitează la modul
concret schimburile internaţionale de mărfuri.
În armonie cu legislaţia României, cu practica jurisdicţională a Curţii de
Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti şi cu opinia dominantă în
doctrina juridică română, facultatea părţilor contractante de a desemna lex
contractus nu este limitată la sistemele de drept naţional ce au o anumită
legătură obiectivă sau, în orice caz, o legătură semnificativă cu contractul
lor. După cum s-a remarcat în doctrina juridică3, posibila legătură a
contractului comercial internaţional cu sistemul juridic existent într-un
anumit stat nu este în mod necesar de natură teritorială şi, ca urmare, nu este
în mod necesar aparentă, vizibilă. Conexiunea unui asemenea contract cu
legea unei anumite ţări este prin excelenţă internă, de natură economică,
comercială, deci are caracter neaparent. Tocmai legătura de acest gen
prezintă relevanţă pentru alegerea de către părţi a legii care să le guverneze
contractul. Principiul lex voluntatis este construit de aşa manieră, încât să
permită părţilor contractante să releve conexiunea economică a contractului
lor cu legea dintr-o anumită ţară şi să îşi exprime opţiunea pentru acea lege
ca lex contractus, chiar dacă între statul căreia îi aparţine respectiva lege şi
contractul lor nu se poate stabili o conexiune teritorială.
În acelaşi timp, prezintă relevanţă suficientă pentru a legitima alegerea
de către părţi ca lex contractus a unui sistem juridic naţional faptul că statul
căruia îi aparţine acel sistem juridic deţine un rol preponderent în segmentul
2
Idem, p. 78.
3
B. Ştefănescu, I. Rucăreanu, op. cit., p. 83.
de comerţ internaţional de care se leagă respectivul contract; datorită acestui
rol, statul în cauză şi-a perfecţionat propriul său sistem juridic, astfel încât el
(adică acel sistem de drept) oferă cea mai adecvată şi cea mai completă
reglementare legală pentru genul de contract în care se integrează şi
contractul concret intervenit între părţi.
Desigur, temeiurile până aici invocate de natură să legitimeze opţiunea
partenerilor contractuali pentru o anumită lege naţională care să le guverneze
contractul convenit par a fi cele importante, dar ele nu sunt şi singurele
considerente susceptibile de a fi invocate într-un atare sens. Părţile îşi pot
motiva opţiunea lor privind legea aplicabilă contractului şi pe diverse alte
raţiuni de ordin politic, economic, comercial, juridic sau chiar financiar.
Urmează deci a se conchide că principiul lex voluntatis comportă pentru
părţi o liberă şi suverană apreciere a tuturor circumstanţelor concrete în care
se integrează şi se derulează contractul lor şi o nelimitată putere de decizie
privind desemnarea legii care să guverneze raportul juridic respectiv într-un
mod cât mai corespunzător cu propriile lor interese.
Sistemele de drept internaţional privat din diverse ţări ale lumii
recunosc nelimitat facultatea părţilor de a desemna legea contractului,
necondiţionând exercitarea acestei facultăţi de existenţa unei conexiuni
teritoriale între contract şi ţara legii desemnate4.
O situaţie oarecum contradictorie există în legislaţia SUA, deoarece
aici, în timp ce unele dispoziţii normative tratează cu multă largheţe
principiul lex voluntatis, alte dispoziţii normative îi aduc anumite
restrângeri. Astfel, cel de-al doilea Restatement în materia conflictelor de
legi adoptat de Institutul de drept american permite ca părţile să desemneze
ca lege a contractului lor chiar o lege aparţinând unui sistem de drept fără
legătură cu acel contract, dacă există însă un alt temei rezonabil pentru o
atare opţiune. Codul comercial uniform al SUA limitează drastic libertatea
părţilor de a alege lex contractus, restrângând posibilitatea acestora de a o
exercita numai cu privire la legile statelor sau naţiunilor cu care contractul
lor are o legătură rezonabilă. Instituind această restricţie, Codul comercial
uniform al SUA face notă discordantă cu legile naţionale din marea
majoritate a celorlalte ţări, îndepărtându-se de tendinţa generală manifestată
pe plan internaţional de recunoaştere a libertăţii neîngrădite a părţilor de a
alege lex contractus.
Tendinţa generală manifestată în legislaţiile naţionale din marea
majoritate a statelor se armonizează cu orientarea de principiu a
jurisprudenţei americane şi a jurisprudenţei din alte ţări de a recunoaşte
părţilor din contractul comercial internaţional facultatea de a supune
4
raporturile lor juridice incidenţei legii unui stat care nu are o legătură
obiectivă cu contractul.
Dar recunoaşterea nelimitată a facultăţii părţilor de a desemna legea
dorită pentru a cârmui contractul lor poate constitui uneori o primă
încurajare pentru acestea de a nu dezvălui apartenenţa reală a contractului la
sistemul juridic pe baza
căruia el a fost perfectat, în scopul de a-l sustrage aplicării normelor
imperative ce-i sunt cu adevărat aplicabile. O astfel de situaţie trebuie avută
în vedere, iar riscul pe care transpunerea ei în realitate îl comportă nu trebuie
ignorat.
Interesul părţilor contractante de a lega contractul lor de un sistem
juridic faţă de care acesta are anumite aderenţe constituie prin el însuşi o
veritabilă garanţie că acestea (adică părţile) se vor comporta corect în
aplicarea principiului lex voluntatis. Pentru eventualitatea unui
comportament incorect al părţilor în alegerea legii aplicabile contractului lor
urmează a se face aplicarea teoriei fraudei la lege. În virtutea acestei teorii,
desemnarea legii competente făcută cu intenţia de a se frustra aplicarea
normelor conflictuale incidente rămâne fără eficienţă juridică.
Frauda la lege presupune coexistenţa a două elemente de natură
diferită: unul obiectiv, concretizat în crearea artificială unui contract
comercial internaţional cu legea unei anumite ţări, iar altul subiectiv,
constând în intenţia părţilor contractante de a frustra aplicarea normală a
principiului lex voluntatis prin eludarea sistemului juridic sub incidenţa
căruia s-a perfectat contractul. Existenţa celor două elemente trebuie probată
de către cel ce invocă frauda la lege. Proba elementului obiectiv nu comportă
dificultăţi deosebite, în schimb, dovada elementului subiectiv este extrem de
dificilă. Suntem de părere că, făcându-se dovada existenţei elementului
obiectiv, se creează o prezumţie relativă cu referire la existenţa elementului
subiectiv, iar pe această cale dificultăţile de probaţiune sunt în mare măsură
înlăturate. Într-adevăr, părţile contractante care până atunci erau considerate
de bună-credinţă sunt puse acum în situaţia de a răsturna prezumţia
respectivă prin proba contrară, care comportă de această dată dovada bunei-
credinţe cu care ele au lucrat.
Prin efectul dovedirii fraudei la lege, opţiunea exprimată de părţi cu
referire la legea competentă să le cârmuiască raportul juridic în care s-au
implicat rămâne lipsită de eficienţă juridică şi, ca urmare, organul de
jurisdicţie competent o va înlocui cu sistemul de drept ce are o legătură reală
cu contractul în cauză.
Principiul lex voluntatis suportă şi o altă limitare prin impactul ordinii
publice de drept internaţional privat asupra domeniului său de aplicare.
Astfel, în ipoteza când, uzând de acest principiu, părţile desemnează ca lex
contractus o lege străină care cuprinde reglementări diferite, chiar contrarii
faţă de cele existente în legea forului, aplicarea acestei legi nu trebuie
înlăturată, deoarece respectivele deosebiri de reglementare nu pot legitima o
atare soluţie, oricât de grave ar fi ele. Intervenţia ordinii publice de drept
internaţional privat nu are ca efect înlăturarea legii străine desemnate de
părţi ca lex contractus, ci numai a rezultatului la care ar conduce aplicarea sa
de către organul de jurisdicţie competent, în măsura în care acel rezultat ar fi
incompatibil cu exigenţele ordinii din ţara forului.
Aşa fiind, urmează să se conchidă că ordinea publică de drept
internaţional privat are, ca factor de limitare a principiului lex voluntatis,
caracter excepţional, în practică fiind extrem de rare situaţiile când ea ar
putea fi luată în considerare ca atare.
Analiza principiilor prezentate relevă strânsa legătură ce există între
ele, complementaritatea lor. Astfel, principiul libertăţii comerţului constituie
premisa necesară pentru afirmarea principiului libertăţii convenţiilor în
plenitudinea valenţelor sale, iar principiul lex voluntatis reprezintă în final
un mod de afirmare şi de detaliere a unuia din aspectele specifice pentru
domeniul dreptului comerţului internaţional – libertatea convenţiilor. Într-
adevăr, libertatea convenţiilor în zona comerţului internaţional dobândeşte
câmp liber de afirmare şi de realizare numai în condiţiile promovării pe plan
politic şi consacrării pe plan legislativ de către statele membre ale
comunităţii de naţiuni a principiului libertăţii comerţului. Totodată,
acceptarea şi reglementarea în legislaţiile naţionale din diferite ţări a
principiului lex voluntatis adaugă principiului libertăţii convenţiilor o
valenţă juridică suplimentară, care-i asigură, pe de o parte, un loc central, un
rol proeminent între principiile dreptului comerţului internaţional, iar, pe de
altă parte, îi conturează mai puternic identitatea juridică faţă de principiul
corespondent din dreptul comun.
 Bibliografie

- B. Ştefănescu, I. Rucăreanu, Dreptul comerţului internaţional, Ed.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
Mircea N. Costin şi Sergiu Deleanu, Dreptul comerţului internaţional.
Partea specială., vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1995, p. 5.
Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional. Tratat.
Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 477.
Radu I. Motica şi Tiberiu Medeanu, Dreptul afacerilor, Vol. II,
Dreptul comerţului internaţional, Ed. ALAMA MATER