Caracterizarea lui Ion

În perioada interbelică, romanul, specie narativă amplă, cunoaște o dezvoltare fără

precedent. Diverse orientări tematice, modele din literatura universală sau tipuri narative
imprimă evoluția romanului între tradițional și modern, între „ionic” și „doric” (termenii
criticului Nicolae Manolescu), între perspectiva narativă obiectivă omniscientă și
relativizarea ei în romanul subiectiv, între mimesis și autenticitate.
Apărut în anul 1920, „Ion” este un roman realist de tip obiectiv prin perspectivă
narativă obiectivă, ubicuitatea naratorului, atitudinea lui detașată în descriere, veridicitatea
reflectată în acțiune și verosimilitatea personajelor precum și prin stilul impersonal sobru.
Romanul prezintă o perspectivă moralizatoare, trăsătură a operelor realiste: cei care încalcă
legile scrise și nescrise vor fi pedepsiți exemplar. Acest lucru este anticipat prin detaliul
semnificativ de la începutul romanului. La intrarea în sat, te întâmpină „un Hristos din tablă
ruginită, cu fața spălată de ploi și cu o cununiță de flori veștede agățată de picioare.”.
Liviu Rebreanu abordează teme definitorii pentru existența satului românesc: tema
foamei ancestrale de pământ a țăranului se împletește cu tema iubirii, a familiei, a vieții și a
morții, dar și cu tema intelectuală. Romanul „Ion” este o monografie a satului ardelean de
la începutul secolului XX și ilustrează conflictul generat de lupta aprigă pentru pământ într-o
lume în care statutul social al omului dar și respectul ce se acorda depinde de avere.
Ion al Glanetașului este un erou puternic individualizat, dar totodată tipic pentru
categoria țăranilor săraci, după cum observă G. Călinescu: „Toți flăcăii din sat sunt varietăți
de Ion.”. Personajele realiste sunt condiționate de mediul în care trăiesc, tipice pentru o
categorie socială, niște „exponenți ai clasei și generației” (G. Călinescu).
Personajul principal, eponim și „rotund” (E. M. Forster), realizat prin tehnica
basoreliefului, domină celelalte personaje implicate în conflict (Ana, Vasile, Florica, George),
care îi pun în lumină trăsăturile. Tipologia personajului iese în evidență și printr-o tehnică a
contrapunctului: imaginea lui Ion cel sărac, dar frumos și puternic, este pusă în paralel cu
imaginea lui George Bulbuc, flăcăul bogat, dar mătăhălos; Ion o iubește pe Florica, dar o ia
pe Ana de nevastă, în timp ce George o vrea pe Ana, dar o ia pe Florica.
Mai multe tipologii realiste se regăsesc în construcția protagonistului. Pe plan social,
Ion este tipul țăranului sărac, a cărui patimă pentru pământ izvorăște din convingerea că
averea îi va asigura demnitatea și respectul comunității. Din punct de vedere moral, el este
tipul arivistului fără scrupule, care folosește femeia ca mijloc de parvenire. Pe plan
psihologic, Ion este ambițiosul dezumanizat de lăcomie.
Ion este un personaj complex, cu însușiri contradictorii: viclenie și naivitate, gingășie
și brutalitate; în plus, este perseverent și cinic. La începutul romanului, i se face un portret
favorabil; acțiunile sale sunt motivate de nevoia de a-și depăși condiția, însă în goana după
avere el se dezumanizează treptat, iar moartea lui este expresia intenției moralizatoare a
scriitorului.
Lăcomia pentru pământ, cauza psihologică a acțiunilor sale, este sintetizată în
vorbele copilului de odinioară, incluse în biografia realizată de naratorul omniscient:
„Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. (...) De pe atunci i-a fost mai drag ca o
mamă.”. Criticul Nicolae Manolescu afirmă că „Ion este victima măreață a fatalității
biologice.”.
O primă scenă semnificativă pentru ilustrarea lăcomiei de pământ a lui Ion este cea în
care intră cu plugul pe terenul vecinului său, Simion Lungu, și mută hotarul: „Inima îi
tremura de bucurie că și-a mărit averea. Trei-patru brazde nu e mult, nici nu se bagă de
seamă.”. Înainte, terenul aparținea Glanetașilor, iar gestul lui Ion se naște din dorința de a
recupera pământul pe care părinții lui, din neștiința de a-și gestiona averea, l-au pierdut în
timp. Momentul marchează începutul dezumanizării personajului. Susținut de preotul
Belciug, vecinul îl cheamă pe Ion la judecată și, drept urmare, este condamnat la două
săptămâni de închisoare.
O a doua scenă semnificativă pentru ilustrarea lăcomiei de pământ a lui Ion și care
ilustrează apoteoza iubirii sale pătimașe este cea în care Ion sărută pământul obținut de la
socrul său, Vasile Baciu. Într-o zi de luni, îmbrăcat în haine de sărbătoare, Ion alege cel mai
bun petic de pământ și trăiește din plin patima posesiunii în momentul în care
îngenunchează și sărută glia „cu voluptate”. Pământul este erotizat, iar gestul personajului
se naște involuntar, demonstrând intensitatea trăirilor sale interioare.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradițional, unde
averea condiționează respectul comunității. Drama lui Ion esre drama țăranului sărac.
Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția și este pus în situația
de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior, de natură socială,
între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior, între „glasul
pământului” și „glasul iubirii”. Cele două chemări lăuntrice nu îl pun într-o situație-limită,
întrucât se manifestă succesiv, nu simultan. Conflictul tragic dintre om și pământul-stihie
este provocat de iubirea pătimașă a personajului pentru pământ și de iluzia că-l poate
stăpâni, dar se încheie ca orice destin uman, prin întoarcerea în această matrice universală.
Modalitățile de caracterizare în romanul realist pun în evidență trăsăturile
personajului principal în mod direct de către narator („iute și harnic, ca mă-sa”, „Iubirea
pământului l-a stăpânit de mic copil.”), de către alte personaje (Vasile Baciu îl face
„sărăntoc”, „hoț” și „tâlhar” la horă, familia Herdelea îl consideră harnic, muncitor și isteț)
sau prin intermediul autocaracterizării („Mă moleșesc ca o babă năroadă. Parcă n-aș mai fi
în stare să mă scutur de calicie...”).
Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care îi evidențiază trăsăturile.
Limbajul aparține registrului popular și este diferit în funcție de situație si interlocutor. Ion
folosește cu naturalețe expresii populare (a sta cu mâinile-n sân, a da cu piciorul norocului)
sau invectiva. Este respectuos cu învățătorul și preotul, dar ironic cu Vasile Baciu. Gesturile
și mimica îi trădează intențiile: „Ion urmări din ochi pe Ana câteva clipe. Avea ceva straniu
în privire, parcă nedumerire și un vicleșug prefăcut.”. Vestimentația îi reflectă condiția
socială de țăran, iar numele său devine emblematic.
În concluzie, Ion este un personaj românesc memorabil și monumental, exponent al
țărănimii din satul ardelenesc de la începutul secolului XX, ipostază a omului teluric, dar
supus destinului tragic de a fi strivit de forțe mai presus de voința lui neînfrântă: pământul
și legile nescrise ale satului tradițional.