Capitolul V .

Analiza , acordarea , monitorizarea si controlul creditelor

Procesul de creditare este o activitate complexă de informare ,evaluare , analiză şi luare a

deciziei , care incepe cu cunoaşterea clientelei subraport juridic , economic , financiar si
managerial , apoi continuă cu determinarea solvabilităţii clientului în vederea determinării
riscurilor semnificative cu care acesta se confruntă , după care urmează analiza solicitării
creditului sub aspectul destinaţiei şi a capacităţii de rambursare a acestuia , plata dobânzilor şi
a comisioanelor şi în final a garnţiei creditului .
Activitatea de creditare înseamnă pentru bancă asumarea unor riscuri aferente creditelor
acordate , iar analiza trebuie să dea asigurări că asemenea riscuri se pot accepta în anumite
condiţii de costuri şi garanţii sau riscurile sunt prea mari şi pot influenţa semnificativ situaţia
financiara a băncii şi nu se recomandă asumarea acestora. Analiza creditului este în fond o
analiză de risc , o analiză a unor riscuri multiple.
Pentru bancă , clientul reprezintă o oportunitate de plasament a resurselor şi de efectuare a
unor servicii de plăţi şi garanţii bancare legate de derularea creditului şi , în continuare , de
alte oportunităţi de plasamente si servicii pe baza unei relatii de cunoastere cat mai buna si
incredere reciproca.
In acest sens , banca devine şi un sfătuitor financiar al clientului , iar solicitările de credite
trebuie privite nu numai ca un raport inflexibil , ci ca o relaţie care conduce la rezolvarea
solicitării de credite dar în condiţii rezonabile , adică o diminuare a a volumului solicitat ,
acordarea în tranşe după relizarea unor parametrii de bonitate , imbunatatirea structurii
garanţiilor şi multe alte aspecte în funcţie de natura şi obiectul creditului.
Analiza creditului este destul de diferenţiată în funcţie de cele doua mari categorii de clienti:
persoane fizice (retail) şi persoane juridice (corporate) şi după tipul creditului ( termen scurt ,
termen mijlociu , termen lung). Analiza se efectueaza de o persoana sau o echipa , in functie
de complexitatea creditului , care se numesc analişti de credite , specializaţi în creditare ,
riscuri şi gestiune bancară.
Analiştii trebuie să dea răspunsuri ,fundamentate , la o serie de întrebări esenţiale despre
client , solvabilitate ,rentabilitate , grad de îndatorare , capacitate de rambursare şi surse
alternative de rambursare . Analiza este o activitate cu un grad mai ridicat de
profesionalitate , numindu-se analiza profesionala.
Analiza creditului reprezintă procesul de evaluare a riscului de creditare. Riscul de creditare
trebuie apreciat în funcţie de ceea ce banca se aşteaptă să realizeze de pe urma creditării.
Procesul de creditare este potenţial purtător de câştiguri , acestea se pot grupa în două
categorii: câştigurile directe şi cele indirecte.
Câştigurile directe sunt imediate şi cuantificabile , cele mai importante fiind dobânda şi
comisionul încasat de bancă. La acestea se poate adăuga soldul creditor minim al contului
clientului , sold care reprezintă garanţia creditului.
Câştigurile indirecte sunt mult mai greu de cuantificat şi mai neclare. Acordarea unui credit
poate să atragă după sine iniţierea sau menţinerea unei relaţii , o creştere a depozitelor ,
precum şi o creştere a cererii pentru alte servicii bancare. Ansamblul acestor câştiguri trebuie
avut în vedere atunci când expunerea la risc este analizată şi , acceptată.
Analiza creditului este un proces care trebuie să se deruleze periodic: înainte de acordarea
creditului în vederea fundamentării deciziei de creditare şi apoi, în funcţie de scadenţa
creditului , la intervale de timp determinate , de regulă atunci când rapoartele financiare ale
clientului sunt puse la dispoziţie. Procesul de analiză a creditului are două dimensiuni: o
dimensiune cantitativă şi o alta calitativă.
Dimensiunea cantitativă a analizei creditului are la bază o serie de activităţi specifice de
colectare , prelucrare şi interpretare a tuturor informaţiilor referitoare la client , la care banca
are acces. Acestea sunt: analiza datelor financiare , prognoza evoluţiei viitoare a activităţilor
clientului , evaluarea capacităţii de rambursare prin analiza şi prognoza fluxurilor viitoare
anticipate de venituri şi cheltuieli , evaluarea capacităţii debitorului de a rezista la şocuri.
Rezultatele acestor activităţi sunt relativ cuantificabile şi pot contribui la fundamentarea unei
decizii obiective privind expunerea băncii la risc , care rezultă din angajarea creditului
analizat.
Analiza calitativă presupune adunarea şi actualizarea tuturor informaţiilor referitoare la
responsabilitatea financiară a debitorului , determinarea scopului real al contractării
împrumutului , identificarea riscurilor cu care se poate confrunta debitorul şi estimarea
seriozităţii şi implicării debitorului în respectarea angajamentelor asumate faţă de bancă.
Elementele determinante ale gestiunii riscului individual de creditare sunt: capacitatea de
plată, caracterul debitorului – dorinţa sa de a face plata, capitalul – averea debitorului ,
garanţia (reală sau personală) , condiţiile de mediu. Dintre aceşti factori , primul este cel mai
important. Dat fiind riscul pe care îl induc pentru bănci operaţiunile de creditare, există un
regim special pentru contractele de creditare încheiate de bănci cu clienţii lor. Toate
operaţiunile de credit şi de garanţie ale băncilor trebuie consemnate în documente
contractuale , din care să rezulte clar toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor tranzacţii.
Contractele de credit bancar , precum şi cele ale garanţiilor reale şi personale , constituite în
scopul garantării creditului bancar , sunt titluri executorii . Se apreciază că principalele
slăbiciuni în gestiunea riscului de creditare sunt unele de ordin intern: selecţia defectuoasă a
dosarelor şi supravegherea internă improprie a evoluţiei calităţii debitorilor.
Riscul de selecţie improprie a dosarelor poate fi minimizat prin: rigoare în conţinutul
dosarelor , apreciere internă a calităţii clienţilor pe baze unitare , prin punctaj , dubla avizare
a deciziei de creditare şi stabilirea unei marje corespunzătoare a dobânzii percepute.
Creditorii , în special băncile , sunt expuşi următoarelor tipuri de riscuri :
A) Neexecutarea sau neîndeplinirea obligaţiilor rezultate din raportul de credit.
Aceasta se datorează lipsei de lichiditate şi solvabilitate a debitorului. Unele creanţe pot fi
recuperate parţial , în timp ce altele devin nerecuperabile. Băncile se protejează de risc prin :
- diversificarea portofoliului pentru dispersarea riscurilor
- includerea unei prime de risc în cadrul ratelor de dobânzi practicate
 - includerea de clauze protectoare, de garantare, în contractul de credit , pentru a reduce
efectele neexecutării de catre debitor.
B) Modificarea dobânzii în perioada angajării capitalului în raportul de credit.
Presupune faptul ca , creditele pot fi contractate cu dobânzi fixe (valabile pe toată durata
contractului) sau cu dobânzi variabile , care se modifică în funcţie de fluctuaţiile ratei
dobânzii pe o anumită piaţă. Băncile , acordă împrumut cu o rată a dobânzii variabila .
C) Modificarea puterii de cumpărare a monedei în aceeaşi perioadă.
Riscul modificării puterii de cumpărare este determinat de intensitatea procesului inflaţionist.
Termenul de acordare al creditului reprezintă un factor esenţial care influenţează major riscul
de credit. Cu cât termenul de acordare a creditului este mai lung , cu atât riscul apariţiei unor
evenimente neaşteptate este mai mare.
În general , creditele pentru persoanele juridice reprezintă valori mai mari decât cele pentru
persoanele fizice, expuneri mai mari pentru bănci . Creditarea persoanelor juridice implică o
analiză mai complexă , atât din punct de vedere financiar cât şi nonfinanciar . Creditele
pentru persoanele juridice se adaptează si isi modifică carateristicile în funcţie de specificul
beneficiarului , domeniului de activitate, dimensiunea afacerii.
Cele mai importante aspecte in analiza de credit , sunt :
- Identificarea scopului şi nivelului creditului solicitat
- Stabilirea nivelului dobâzii şi al comisioanelor
- Identificarea surselor de rambursare a creditului
- Identificarea garanţiilor creditului
- Întocmirea referatului de credit şi a contractului de credit
Documentarea acestora include : cererea de credite la care se ataşează documentele , studiul
de fezabilitate , cash flow-ul investiţiei pe perioada de creditare cu calculul eficienţei
economice , bugetul de venituri şi cheltuieli pe perioda de realizare a investitiei pentru
verificarea fondurilor proprii cu care se angajează investitorul , avizele pentru investiţiile
colaterale şi conexe , titlul de proprietate asupra terenului , bilanţul şi contul de profit şi
pierdere al ultimului an de activitate , alte documente solicitate da bancă în funcţie de
specificul investiţiei .

Capitolul VII . Produse si servicii bancare dedicate sustinerii exporturilor (EXPORT

FINANCE)

Majoritatea ţărilor lumii susţin în mod oficial exportatorii naţionali , prin intermediul unor
instituţii de tip Export Credit Agencies . Soluţiile oferite de către aceste instituţii sunt
instrumente de finanţare directă (creditele de export) , de refinanţare , acordare a unor
ajutoare de stat şi stabilizare a retelor de dobândă pe termen mediu şi lung .
Finantarea de catre bancile comerciale a exporturilor cu asigurare Eximbank ofera
urmatoarele tipuri de produse si servicii bancare destinate sustinerii exportului de produse
romanesti :
A. Credit revolving in lei si valuta pentru prefinantarea exporturilor :
- Operatiune de finantare a agentului exportator prin acordarea unui credit in lei sau
valuta pentru pregatirea bunurilor destinate exporturilor ;
- Bunurile destinate exportului trebuie sa fie de origine romaneasca in proportie de
min.60%;
- Asigurarea riscurilor asociate exportatorului la EXIMBANK Romania.
Avantaje:
- Asigura exportatorului o sursa de finantare pentru pregatirea exportului ;
- Diminueaza necesarul de garantii reale prin cesionarea drepturilor ce decurg din polita
de asigurare incheiata la Eximbank pentru acoperirea riscului de nerealizare a
productiei.
B. Refinantarea Creditului Furnizor
- Refinantarea creditului acordat direct importatorului de catre furnizor, pe termen
scurt, mediu si lung ;
- Asigurarea riscului de neplata la Eximbank Romania (risc comercial si politic );
- Valoarea maxima de finantat: 85% din valoarea contractului extern ;
- Bunurile trebuie sa fie de origine romaneasca in proportie de min.50 % pentru
exporturile complexe,cu exceptia navelor
Avantaje :
- Permite finantatorului (furnizorului) sa se refinanteze la banca sa garantand cu
cesiunea drepturilor ce decurg din polita de asigurare incheiata la Eximbank
impotriva riscului de neplata la extern

C. Creditul Cumparator:
- Credit acordat de catre bancile romanesti direct bancii importatorului sub forma
unei linii de finantare ;
- Asigurarea bancii finantatoare impotriva riscului de neplata la Eximbank
- Romania (nu este nevoie pentru exporturile in tarile din grupa A de risc)
- Valoarea maxima de finantat: 85% din valoarea contractului extern + prima de
asigurare
- Bunurile trebuie sa fie de origine romana in proportie de min.50 % pentru exporturile
complexe ,cu exceptia navelor.
Avantaje :
- Permite exportatorului incasarea drepturilor de creanta imediat dupa momentul livrarii
- Costul finantarii este redus;
 - Finantarea serviciilor aferente investitiei cu conditia ca acestea se regaseasca in
factura externa

Finanţarea exporturilor se realizează prin produse de creditare în valută pentru acoperirea

cheltuielilor cu fabricarea şi livrarea produselor respectiv pentru prestarea serviciilor
destinate exportului atât pentru companii private cât şi pentru autorităţile administraţiei
publice . Instituţiile ce oferă pachete complete de servicii în vederea susţinerii activităţilor de
export, pot fi :
Publice - capital majoritar de tip Export Credit Agency , ce acţionează ca asiguratori,
finanţatori sau garantori de ultim rang
Private - sub forma societăţilor private de asigurare , ce furnizează informaţii comerciale şi
servicii de gestiune a riscurilor , de colectare sau recuperare a creanţelor generate din
activităţile de comerţ exterior.
Garantarea contractelor de export se realizează în baza unor scrisori de garanţie bancară,
menite să asigure finanţările acordate de instituţiile financiare pentru bună derulare a
operaţiunilor de export. Aceste garanţii sunt necondiţionate , plătibile pana la prima cerere
scrisă a beneficiarului, în termen de maxim 15 zile lucrătoare , acoperind până la 80% din
valoarea finanţării , in afara de comisioane si dobanzi.
Principalele tipuri de garanţii sunt :
- Garanţii pentru creditele pe termen scurt său mediu acordate de bănci pentru
finanţarea producţiei şi serviciilor destinate exportului
- Garanţii de export
- Garanţii de participare la licitaţii internaţionale
- Garanţii pentru restituirea avansului
- Garanţii de bună execuţie
- Garanţii pentru import temporar
Asigurarea exporturilor se realizează pe baza unor poliţe pentru acoperirea riscurilor
comerciale şi politice ce pot apărea în derularea tranzacţiilor comerciale internaţionale ale
companiilor , asigurându-le confortul că-şi vor recupera creanţele chiar şi în pieţe cu risc
ridicat. Poliţele de asigurare pot fi utilizate mai departe de către exportatori prin cesionarea
lor , în vederea obţinerii de finanţări sau în vederea obţinerii unor facilităţi de stabilizare a
ratei dobânzii. Principalele riscuri asigurate sunt : riscurile comerciale , riscurile politice ,
riscurile de forţă majoră.

Capitolul VIII . Produse si servicii de trezorerie

Trezoreria constituie un element esential al gestiunii pe termen scurt. Aceasta constituie un

instrument de actiune pentru realizarea obiectivelor strategice. Trezoreria poate fi utilizata fie
pentru achizitionarea echipamentelor indispensabile cresterii interne, fie pentru procurarea
titlurilor de participatie care vizeaza cresterea externa. Trezoreria constituie deci , gajul
flexibilitatii intreprinderii.
Principalele tipuri de riscuri întâlnite cu precădere în activităţile de comerţ exterior a unei
companii , sunt riscurile privind cursul de schimb , rata dobânzii şi alte câteva riscuri
specifice acestor activităţi , asigurabile de către bănci . Gestionarea acestor riscuri se poate
realiza prin două metode :
•Metoda bilanţieră , care presupune relocarea activităţilor , renegocierea contractelor cu
clienţii , furnizorii , creditorii şi acţionarii în vederea reducerii pe cât posibil a expunerilor
valutare. Aplicarea acestei metode însă se poate dovedi a fi dificilă , costisitoare şi mai puţin
eficientă în acoperirea pe deplin a riscurilor.
•Metoda extrabilantieră oferă mai multe avantaje atât în privinţa costurilor cât şi eficacităţii ,
si consta în utilizarea unor instrumente financiare derivate de acoperire a riscurilor , cum ar fi
cele de forma contractelor futures , forward , swap sau opţiunilor pe rata dobânzii.
Serviciile de trezorerie şi pieţe de capital sunt oferite în general persoanelor fizice din
categoria clientelei de tip „Private Banking”, companiilor mici şi mijlocii , corporaţiilor ,
municipalităţilor şi autorităţilor guvernale precum şi instituţiilor financiare cum ar fi :
instituţii de credit , instituţii financiare nebancare , consultanţi financiari , companii de
leasing , companii de factoring sau asigurări , companii de brokeraj , companii de
administrare a investiţiilor şi în cazul anumitor servicii de tip „Prime Brokerage” chiar şi
instituţiilor financiare complexe cum ar fi exemplul fondurilor de hedging respectiv
fondurilor suverane de investiţii.
Principalelor soluţii oferite de bănci în privinţa intermedierii , depozitării şi custodiei de
valori mobiliare dedicate instituţiilor financiare şi emitenţilor pe o piaţă reglementată , sunt:
• Deschiderea conturilor de instrumente financiare şi custodia acestora în conturi
• Administrarea conturilor de instrumente financiare conform instrucţiunilor primite de la
clienţi
• Decontarea tranzacţiilor cu instrumente financiare încheiate pe pieţele locale şi/sau externe;
• Asistență şi informare privind noutăţile şi evenimentele din piaţă , schimbările legislative
sau aspecte ce ţin de practica pieţelor de capital
• Evaluarea portofoliului clienţilor şi servicii de raportare periodică
• Păstrarea în condiţii de siguranţă a activelor organismelor de plasament colectiv (OPC)
• Înregistrarea , verificarea , monitorizarea activelor pe care le deţine un OPC
Trezoreria are mai multe roluri intr-o banca , cele mai importante fiind :
• Asigurarea unui nivel optim al lichiditatii si rezervelor
• Plasarea activelor in exces la un nivel optim al raportului dintre randament si risc
• Minimizarea costurilor de finantare si realizarea unui raport optim intre nevoile de finantare
si plasament
• Gestiunea pozitiilor valutare si a riscurilor de rata a dobanzii
• Gestionarea eficienta a procesului de transfer al preturilor produselor si serviciilor bancii
• Realizarea in conditii optime a arbitrajelor , tranzactiilor proprietare cat si in operatiunile de
market-maker pe piata interbancara.
• Managementul asigurarii riscurilor
• Gestiunea unei bune relatii cu agentiile de rating si cu alte organisme externe de
supraveghere
De asemenea , trezoreria indeplineste urmatoarele functii : Vanzarea de instrumente
financiare derivate , Arbitraj clientela nonbancara , Adecvarea capitalurilor , Originari /
structurari de produse derivate , Monitorizare a riscurilor , Gestiunea provizioanelor (valuta) ,
ALM - Gestiunea activelor si pasivelor , Gestiunea lichiditatii , Gestiunea investitiilor si a
rezervelor.
Organizarea activitatii de trezorerie depinde in mare masura de dimensiunile bancii , de gama
de operatiuni pe care banca le desfasoara , gradul de dezvoltare respectiv gama de operatiuni
pentru care este autorizata de banca centrala. In mare , trezoreria este formata din Front
Office (dealing clientela non-bancara – “Treasury Sales Desks” si dealing clientela
interbancara “Interbank Market Dealing Desks”), Back-Office si departamentul sau biroul
destinat analizelor de piata – “Research”. Middle Office fiind gestionat independent de
trezorerie reprezentand siguranta trezoreriei .
Pe de alta parte , fluxurile de trezorerie ce decurg din desfasurarea activitatii intreprinderilor
din tari cu economie concurentialam se foloseste notiunea de 'cash-flow'.
Cash-flow-ul din activitatile de gestiune este cel mai important , fiind utilizat in urmatoarele
scopuri: efectuarea platilor curente de gestiune , achizitia de noi active prin auto finantare sau
pentru rambursare a creditelor , precum si pentru remunerarea actionari lor cu dividende si a
creditorilor cu dobanzi. Se pot explica pe baza veniturilor incasabile si a cheltuielilor platibile
din contul de profit si pierdere si corectat cu variatia nevoii de fond de rulment. A doua
componenta a cash-flow-ului o reprezinta cash-flow-ul din activitati de investitii . Acest tip
de cash-flow se refera , de regula , la plati pentru achizitia de active fixe noi:
- Corporale , respectiv proprietati asupra terenurilor si constructiilor , masini si
echipamente , inclusiv prin autodotare
- Necorporale , respectiv licente , brevete , marci
- Financiare , respectiv participatii directe , cumpararea de actiuni si obligatiuni emise
de alte intreprinderi , acordarea de avansuri financiare catre filiale.
Activitatea de investitii cuprinde , totodata , incasari din vanzarea (cesiunea) de active fixe:
vanzari de proprietati , masini , echipamente , de actiuni si obligatiuni detinute sau
rascumparari , la scadenta , ale obligatiunilor detinute sau ale avansurilor banesti acordate
filialelor.
A treia componenta a cash-flow-ului o reprezinta cash-flow-ul din activitatile de finantare
care cuprinde atat fluxuri de venituri , cat si fluxuri de cheltuieli , generatoare de plati.
Incasarile provin din operatiuni de majorari de capital social sau de majorarile de datorii
financiare. Platile se manifesta sub forma rambursarii de imprumuturi pe termen mediu si
lung si , uneori , a rascumpararilor de pe piata bursiera si extrabursiera a propriilor actiuni pe
baza profitului net.
O intreprindere indatorata beneficiaza de economii fiscale determinate de deductibilitatea
dobanzii din profitul impozabil. Aceste economii fiscale au majorat profitul net al
intreprinderii indatorate. Ca urmare , plata intreaga a dobanzii catre creditori este suportata de
intreprindere la nivelul dobanzii nete de impozit , iar restul , este suportat din bugetul de stat
care primeste de la intreprinderea indatorata un impozit pe profit mai mic decat de la o
intreprindere neindatorata.

In concluzie , impozitarea rezultatelor intreprinderii are relevanta asupra fluxurilor de

trezorerie . Incidenta fiscala se rasfrange atat asupra fluxurilor legate de operatii asupra active
lor , cat si asupra fluxurilor asociate operatiilor de finantare , fapt care contribuie la
dobandirea unui caracter hibrid al acesteia , chiar daca , de regula, impozitul pe profit se
inregistreaza in cash-flow-ul de gestiune.