Stăruind în rugăciune păstrăm unitatea de credință1

ÎPS TEOCTIST ARĂPAȘU

Numeroase sunt darurile pe care „Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute”

le-a revărsat, încă de la zidire, făpturilor Sale și mai ales omului prin lucrarea de
mântuire săvârșită, din prisosul dragostei dumnezeiești, de către Domnul nostru
Iisus Hristos.
Păstrător și, în același timp, trăitor al dumnezeieștilor învățături și porunci,
creștinul dreptmăritor și fiu ascultător al Bisericii strămoșești știe că în acest nesfârșit
șir al darurilor Sfântului Duh în Biserică, un loc important îl ocupă rugăciunea, ea
însăși dar al lui Dumnezeu, înmiresmat de dragoste, pe care omul îl poate oferi
Părintelui ceresc. Prin rugăciune, credinciosul nu numai că reintră în ascultare față
de Dumnezeu, ci se înalță la starea de convorbire cu Creatorul. Este starea hărăzită
celor care se străduiesc să-și curețe cugetul prin îndepărtarea de păcat, și celor care
pe această cale năzuiesc să-L cunoască pe Dumnezeu. De o asemenea chemare și de
un dar atât de înălțător s-a învrednicit omul ca ființă gânditoare și liberă.
Dacă toate celelalte creaturi au fost aduse din neființă la ființă prin cuvânt: „Și
a zis Dumnezeu [...] Și a fost” (Facerea 1, 3, 6), omul a dobândit viața, bunul suprem,
prin sfatul Sfintei Treimi: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră”
(Facerea 1, 26). Aceasta înseamnă că dintru început acesta, ca făptură a mâinilor lui
Dumnezeu, a fost chemat ca legătura sa cu Creatorul, întru ascultare păstrându-o, să
o mențină tot prin cuvânt. Dumnezeu însuși îl caută și îi vorbește lui Adam, care
ieșise prin călcarea poruncii ascultării din raiul cel deschis „Adame, unde ești?”
(Facerea 3, 9). Cu toate că protopărinții Adam și Eva fii ai neascultării s-au arătat,
Dumnezeu le făgăduiește un Răscumpărător (Facerea 3, 15). Mai mult, în toată
perioada Vechiului Testament Dumnezeu nu numai că povățuiește prin cuvânt
poporul ales, dar ascultă rugăciunile acestuia ori de câte ori se înalță din „buze fără
de viclenie” (Psalmul 16, 1). În această îndelungată perioadă de pregătire a poporului
ales pentru venirea lui Mesia, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Dumnezeu
descoperă prin trimișii Săi, patriarhi, judecători și proroci, cum omul, deși aflat sub
povara păcatului, trebuie să aducă rugăciuni de preamărire, mulțumire și cerere
Celui Care, din dragoste nemărginită voiește ca păcătosul „să se întoarcă de la căile
sale și să fie viu” (Iezechiel 33, 11; 1 Timotei 2, 4). Treimea cea deoființă și nedespărțită:
Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, desăvârșiți în comuniune, nemărginiți în
dragoste, veșnici prin statornicia întru adevăr și neclintiți întru păstrarea
făgăduințelor făcute pentru că „a Mea este lumea și plinirea ei” (Psalmul 49, 13),
descoperă limpede ceea ce așteaptă de la om, chiar și când acesta era copleșit de
întunerecul păcatului, anume, jertfă de laudă și împlinirea promisiunilor tale:
„Jertfește lui Dumnezeu jertfă de laudă și împlinește Celui Preaînalt făgăduințele
tale. Și Mă cheamă pe Mine în ziua necazului și te voi izbăvi și Mă vei preaslăvi”
1
Text publicat original în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, LVIII (1982), 5-6, pp. 517-520.
(Psalmul 49, 15-16).
Odată cu pregătirea poporului ales pentru așteptarea lui Mesia și după ce, „în
multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților noștri prin proroci” (Evrei 1, 1),
El a arătat acestui popor, în dese rânduri răzvrătit și neascultător, chipuri de
patriarhi, drepți și proroci care stăruiau în rugăciune și, totodată, a sădit în ființa și
conștiința aleșilor Săi necesitatea rugăciunii ca reintrare întru ascultarea Tatălui
ceresc și părtășie la comuniunea de viață dătătoare, pe care credinciosul o va simți
deplin în Biserică, Trupul tainic al Domnului nostru Iisus Hristos.
Dar pentru a ajunge la părtășia acestei comuniuni de bucurie și har, care își are
temei și origine în comuniunea de viață dătătoare, făcătoare de lumină și de adevăr
ziditoare pe care o manifestă față de făpturi Persoanele Sfintei Treimi, a fost necesară
întruparea și jertfa ispășitoare a Fiului lui Dumnezeu. „Și Cuvântul S-a făcut trup și
S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin
de har și de adevăr” (Ioan 1, 14). Prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu oamenii
au recăpătat capacitatea de a se înălța prin rugăciune până la stadiul de convorbire
cu Dumnezeu, Părintele luminilor și al dragostei desăvârșite. De aceea, spune
Evagrie Monahul: „Cel ce iubește pe Dumnezeu, stă de vorbă cu El de-a pururi, cum
ar sta cu un tată, alungând orice înțeles pătimaș”.
Ridicându-ne prin întrupare la această stare de convorbire cu Dumnezeu,
Domnul nostru Iisus Hristos ne-a dat nu numai pildă de rugăciune, ci ne-a învățat și
cum să ne rugăm, rostind El însuși dar, în numele tuturor, Rugăciunea Domnească
„Tatăl nostru” (Matei 6, 9-13). Prin această rugăciune se exprimă adevărul de credință
că noi rămânând în Biserică, păstrând dreapta credință și primind Sfintele Taine,
suntem chemați a fi „fii ai lui Dumnezeu” (Luca 20, 36).
În această calitate, de chemare spre a fi fii ai lui Dumnezeu „nu mai sunteți
străini și locuitori vremelnici, ci sunteți împreună-cetățeni cu sfinții și casnici ai lui
Dumnezeu”. Iar aceasta în măsura în care rămâneți „zidiți pe temelia apostolilor și a
prorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuși Iisus Hristos” (Efeseni 2, 19-20).
Dumnezeu nu ne adresează numai o chemare. Nu ne lasă nici să ne ostenim
doar singuri, ci ne ajută cu harul Sfântului Duh, care ne întrarmează, să urcăm
treaptă cu treaptă pentru a dobândi desăvârșire și spre a mulțumi „cu bucurie
Tatălui Celui Care ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moștenirea sfinților, întru
lumină” (Coloseni 1, 12).
Într-adevăr, nu există bucurie mai mare decât aceea de a ne afla prin
comuniune cu sfinții în comuniune cu Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu
nemăsurată și de nepătrunsă taină dobândește prin această aplecare spre omul
credincios prin sfinți, caracter treimic. Sfântul Duh, Mângâietor și Călăuzitor „la tot
adevărul” (Ioan 16, 13), este Cel care „vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci nu știm
să ne rugăm cum trebuie, ci Însuși Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite. Iar
Cel Care cercetează inimile știe care este dorința Duhului, căci după Dumnezeu El se
roagă pentru sfinți” (Romani 8, 26-27).
Prin rugăciune noi ne învrednicim de primirea harului Sfântului Duh, „izvor
de apă care curge spre viața veșnică” (Ioan 4,14). Rugăciunea credinciosului
dreptmăritor este întotdeauna o rugăciune făcută împreună cu Duhul Sfânt și întru
bucuria comuniunii sfinților.
Sfântul Duh se roagă împreună cu noi în măsura în care noi păstrăm dreapta
credință și rămânem în ascultarea Bisericii dreptmăritoare, care este Trupul tainic al
Domnului. Când credinciosul nu primește Sfintele Taine – așa cum le-a instituit
Mântuitorul nostru Iisus Hristos și le-au rânduit ca așezăminte de neschimbat Sfinții
Apostoli, încredințându-le Bisericii – el nu poate să se împărtășească de lucrarea
Sfântului Duh și de înrourarea întremătoare a harului Său.
Fără Sfintele Taine, fără a ne bucura de mijlocirea Maicii Domnului și a
sfinților, care sunt mădulare ale Bisericii triumfătoare, și fără venerarea Sfintei Cruci
și a Sfintelor Icoane noi nu putem avea părtășie la rugăciune și nu ne putem bucura
de roadele sale mântuitoare. Sfântul Duh, Mângâietorul, „Duhul Adevărului”, El este
singurul Care ne călăuzește „la tot adevărul, căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va
auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti” (Ioan 16, 13).
Lucrarea Sfântului Duh în Biserică reactualizează opera de răscumpărare și
restaurare a credinciosului săvârșită de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos o dată
pentru totdeauna și pentru toți, „pentru că din al Meu va lua și vă va vesti” (Ioan 16,
14), deoarece „Biserica Dumnezeului celui viu este stâlp și temelie adevărului” (1
Timotei 3, 15).
Această conștiință a părtășiei la trunchiul Bisericii dreptmăritoare, a Sfintei
noastre Biserici, a însuflețit pe moșii și strămoșii noștri, care stăruiau, precum
odinioară Sfinții Apostoli și femeile mironosițe, în rugăciune și țineau „predaniile” (1
Corinteni 11, 2), precum le-au fost încredințate, ferindu-se „de orice frate care umblă
fără de rânduială și nu după învățătura primită” (2 Tesaloniceni 3, 6). Rugăciunea
fiecăruia, făcută din inimă curată și smerită se adaugă, asemenea picăturilor de apă,
marii rugăciuni a Bisericii, a tuturor fiilor ei, împlinindu-se și desăvârșindu-se în
Sfânta Liturghie. În aceasta, rugăciunea fiecăruia devine rugăciunea tuturor,
înviorând astfel credința, luminând și îndestulând darul întru dobândirea cu
vrednicie a Trupului și Sângelui Mântuitorului Hristos. În această rugăciune, în acest
loc și în acest timp liturgic întâlnim pe Prea Sfânta Treime, Care ni se dăruiește așa
cum ne dăruim și noi Bisericii. Se săvârșește astfel întâlnirea cea veșnică și are loc
acea convorbire și unitate tainică cu Dumnezeirea despre care scriau înaripat Sfinții
Părinți, potrivit învățăturii Sf. Apostol Pavel: „Că o pâine, un trup suntem cei mulți;
căci toți ne împărtășim dintr-o pâine” (1 Corinteni 10, 17).
Continuând firul vieții bisericești, așa cum au trăit-o înaintașii noștri, și
prețuind cununile virtuților strămoșești, vă îndemn împreună cu Sf. Apostol Pavel
„să râvniți ca să trăiți în liniște, să faceți fiecare cele ale sale și să lucrați cu mâinile
voastre” (1 Tesaloniceni 4, 11) și Dumnezeul dragostei va fi cu voi, ca Cel Care „este
mai mare decât inima noastră și știe toate” (1 Ioan 3, 20).