STIINTA HANDBALULUI

Profesor universitar dr.

Budevici-Puiu Anatolie

CHIȘINĂU 2020
 CAPITOLUL I – SCURT ISTORIC AL JOCULUI

1.1. Repere internaţionale

În comparaţie cu alte jocuri sportive, handbalul (şi practicarea lui) poate fi considerat
un sport tânăr. Apariţia jocului de handbal în 7 jucători este semnalată, cel mai adesea, la
începutul secolului XX în unele ţări din Europa.

Profesorul Nielsen din Danemarca, în anul 1904, redactează primul regulament de

handbal în 7 jucători numit şi handbal de sală şi care, în 1934 este aprobat de Federaţia
Internaţională de Handbalul Amator.Primul joc inter-ţări are loc în 1935 între Danemarca şi
Suedia, iar primul Campionat Mondial de handbal în sală are loc în anul 1938. În anul 1972
jocul de handbal în 7 jucători este introdus în cadrul Jocurilor Olimpice.
Ţara de origine a jocului de handbal în 7 jucători este considerată Danemarca,
iar părintele acestui joc este Holger Nielsen, care-l introduce în anul 1898 la Liceul din
Ollerup sub numele de Handbold, fiind socotit unul din cele mai eficiente mijloace de
realizare a obiectivelor educaţiei fizice şcolare datorită influenţelor sale multilaterale. De
altfel, aici ia fiinţă pentru prim dată în lume o secţie de handbal în 7 jucători. Pe de altă parte
Hans Peter Oppermann, precizează că handbalul în 7 jucători a luat fiinţă în Germania la 29
octombrie 1917 când Max Heiser îmbunătăţeşte regulamentul unui joc cu mingea la poartă
numit Torballspiel, dată de la care jocul se numeşte handbal. Jocul se desfăşura pe un teren cu
dimensiunile de 20x40m, cu porţi de 2 x 2,5 m, regulamentul prevedea să nu se alerge cu
mingea în mână şi nici să nu fie ţinută în mână mai mult decât 5 secunde.

Carl Schelenz, profesor din Berlin, face în 1920 regulamentul pentru jocul de
handbal în 11 jucători, joc provenit din alt joc asemănător numit Torbal. Jocul de handbal în
11 jucători, se desfăşoară pe un teren de fotbal cu dimensiunile de 60x 110 m, cu dimensiunile
porţilor ca la fotbal şi cu semicercul ce marca spaţiul de poartă la 11 metri. Se modifică şi
dimensiunea mingii de la 70 cm la 60 în circumferinţă. Aceste reguli au fost adoptate pe plan
internaţional în anul 1920. Cele de mai sus au dus la concluzia că handbalul este un sport
german. De altfel în 1925 în Germania erau 1282 echipe, iar în 1929 erau deja 8100 echipe.
Avântul se explică prin înfiinţarea în 1921 a Campionatului Naţional German. Primul joc
interţări are loc în Austria (Austria-Germania) 5:4, iar după alţi autori Austria ar fi câştigat cu
6:3.
 La Jocurile Olimpice de la Berlin din anul 1936 se introduce pentru prima dată
jocul de handbal în 11 jucători. La acest turneu olimpic participă 6 echipe care s-au clasificat
astfel: 1 Germania, 2 Austria, 3 Elveţia, 4 Ungaria, 5 România, 6 SUA.

La sfârşitul secolului XIX, jocuri asemănătoare apar şi în alte ţări. Astfel, în

ţările Cehe, profesorii de educaţie fizică căutau jocuri care să satisfacă dorinţa tineretului de
mişcare, de întrecere şi care să solicite în egală măsură trenul inferior şi cel superior.

Astfel, apare jocul numit HAZENA , pentru care în 1905 profesorul Vaclav
Karas publică regulamentul de joc. Jocul Hazena, datorită noului regulament prezentat de
profesorul Antonin Kristof, se răspândeşte în numeroase ţări. Intre anii 1921-1925 Hazena se
practica în Belgia, România, S.U.A., Polonia, Anglia, Bulgari, India, ş.a. Primele jocuri inter
ţări au loc în 1921 la Paris, iar în 1930 are loc primul Campionat Mondial de Hazena disputat
la Praga.

Din cele de mai sus rezultă că jocul de handbal a apărut în diverse ţări,
aproximativ în aceeaşi perioadă ca urmare a activităţii profesorilor de educaţie fizică pentru a
introduce în şcoli un sport cu efecte multiple şi care să satisfacă dorinţa de mişcare a
tineretului. Pentru dirijarea activităţilor handbalistice inter ţări ia fiinţă Federaţia
Internaţională de Handbal, la început pe lângă Federaţia Internaţională de Baschet şi Volei şi
apoi independentă.

Din anul 1938 Federaţia Intrnaţională de Handbal organizează în paralel

Campionatul Mondial de Handbal în 7 jucători şi cel de handbal în 11 jucători.

La Campionatul Mondial de Handbal în 11 jucători din anul 1938 desfăşurat în

Germania participă 10 echipe, care se clasează stfel: 1 Germania, 2 Elveţia, 3 Ungaria, 4
Suedia, 5 România, 6 Ceoslovacia, 7 Polonia, 8 Danemarca, 9 Olanda, 10 Luxemburg.
Războiul întrerupe activitatea handbalistică internaţională.

In anul 1946 la Congresul de la Copenhaga se dizolvă F.I.H.A. şi ia fiinţă

F.I.H. Prin aceasta s-au deschis noi perspective dezvoltării jocului de handbal în înteaga
lume. La Paris are loc în anul 1948 al doilea Campionat Mondial de Handbal în 11 jucători
câştigat de Suedia. In anul 1949 are loc în Ungaria primul Campionat Mondial feminin de
handbal în 11 jucători, câştigat de Ungaria. In anul 1952 în Elveţia se organizează al treilea
Campionat Mondial de Handbal în 11 jucători la care este campioană R.F. Germania.
 A doua ediţie a Campionatului Mondial de Handbal în 7 jucători - masculin are
loc în Suedia în anul 1954 - Suedia ocupă primul loc. La Frankfurt pe Main, în anul l956, are
loc al doilea Campionat Mondial în 11 feminin la care România devine campioană mondială.

Primul Campionat Mondial de handbal în 7 feminin are loc în 1957. Până acum
cele 2 jocuri, handbalul în 7 şi cel în 11 jucători merg în paralel. In anul 1966 în Austria se
organizează ultima ediţie a Campionatului Mondial în 11 - masculin. In continuare s-au
organizat numai competiţii de handbal în 7 jucători. La Jocurile Olipice de la Munchen din
anul 1972 jocul de handbal în 7 este prezent pentru prima dată în echipe masculine, iar cele
feminine sunt prezente pentru prima dată la Jocurile Olimpice de la Montreal din 1976. In
continuare Campionatele Mondiale masculine şi feminine şi turneele Olimpice se organizează
cu regularitate.

1.2. Repere naţionale

Primele date semnalează că Hazena s-a jucat şi în ţara noastră în perioada
dinaintea şi de după primul război mondial. Jocul de handbal în 11 jucători este semnalat în
anul 1922 la Sibiu, unde s-a organizat un joc între două echipe şcolare. Se pare că în ţara
noastră jocul a fost adus de studenţii care studiau în străinătate.

In anul 1928 sunt organizate competiţii de handbal la Sibiu, Braşov, Bistriţa,

Mediaş şi Sighişoara şi se înfiinţează la Reghin prima echipă feminină de handbal, iar în anul
1930 România devine membră a F.I.H.A.

In jurul anului 1933 se organizează competiţii în oraşele din Transilvania şi se

consemnează înfiinţarea unor echipe de handbal în 11 jucători la Lugoj, Reşiţa, Bucureşti,
Ploieşti, Bacău, Galaţi şi P. Neamţ şi tot în anul 1933 Federaţia Română de baschet şi volei
preia şi conducerea activităţii handbalistice.

Primele jocuri internaţionale la noi au avut loc în anul 1935, când o echipă
studenţească din Munchen susţine 4 jocuri în România.

In anul 1936 se constituie prima echipă reprezentativă a ţării care participă la

Jocurile Olimpice de la Berlin şi se clasează pe locul 5, iar în anul 1948 România aderă la
F.I.H.
 In anul 1949, la Timişoara au loc primele meciuri internaţionale postbelice
masculine şi feminine şi prima ediţie a Cupei României la handbal în 11 jucători masculin.

Divizia A pentru echipele masculine se înfiinţează în anul 1950 la handbal în

11, iar în anul 1950 se organizează primul curs de antrenori de handbal la care participă 40
profesori de educaţie fizică.

La Tmişoara în anul 1950 se organizează prima competiţie de handbal în sală

cu echipe masculine.

In 1951 la Bucureşti are loc jocul de handbal în 7 inter ţări. Meciul final se
joacă cu Cehoslovacia pe care-l câştigăm cu 14-13. Tot în acest an se organizează primele
jocuri în sală la Bucureşti.

In continuare se organizează Cupa F.R.H. la handbal în sală cu scopul ca pe

perioada de iarnă echipele de handbal în 11 să aibă o pregătire mai adecvată.

Acesta a fost începutul practicării jocului de handbal în 7 jucători la noi în ţară.

In anul 1956 la Frankfurt pe Mein echipa feminină a României devine

Campioană Mondială la handbal în 11.

Incepând din acest an, handbalul românesc se impune pe plan mondial o

perioadă îndelungată atât la fete cât şi la băieţi, In anul 1957 începe Campionatul Republican
de handbal în 7 masculin şi feminin şi primele jocuri interţări.

Echipa masculină a României participă în anul 1957 pentru prima dată la un

Campionat Mondial de handbal în 7.

In 1959 la Campionatul Mondial de handbal în 11 echipa masculină a

României ocupă locul II.

In 1960 la campionatul Mondial din Olanda echipa feminină a României

cucereşte pentru a doua oară titlul mondial la handbal în 11 jucătoare.

Echipa masculină a României cucereşte în anul 1961 în R.F.G. -titlul de

Campioană Mondială la handbal în 7, iar echipa feminină de handbal în 7 tiinţa Bucureşti
câştigă prima ediţie a Cupei Campionilor Europeni.

In anul 1962 echipa feminină a României la handbal în 7 câştigă titlul mondial.

 In 1964 echipa masculină de handbal în 7 cucereşte în Cehoslovacia titlul de
Campioană Mondială, iar echipa feminină “Rapid” Bucureşti cucereşte Cupa Campionilor
Europei la Handbal în 7.

In 1965” Dinamo “câştigă Cupa Campionilor Europeni la handbal în 7.

In anul 1968 “Steaua” câştigă C.C.E.

In anul 1970 în Franţa echipa masculină a României cucereşte a 3-a oară titlul
mondial , iar în 1974 în R.D.G. devine pentru a patra oară Campioană Mondială.

In continuare se obţin rezultate mai modeste: în 1977 Steaua cucereşte C.C.E.

la J.O. de la Moscova, băieţii locul III în 1995 şi 1999 fetele sunt campioane la tineret.

La toate acestea se adaugă recentele titluri semnificative obţinute de

reprezentativa feminină a României, respectiv, Vicecampioană Mondială în 2005. de
asemenea, trebuie subliniată şi participarea echipelor româneşti masculine în competiţiile
EHF, Fibrex Nylon Săvineşti, HCM Constanţa, Steaua Bucureşti, Dinamo Bucureşti, C.S.
Reşiţa.
 CAPITOLUL II - ANTRENAMENTUL SPORTIV

2.1. Noţiune, concept, caracteristici

Antrenamentul este un proces pedagogic de educaţie, învăţare şi ridicare a

capacităţii funcţionale a sportivului în condiţiile unui regim igienic corect şi ale unui control
medical şi pedagogic minuţios. Antrenamentul sportiv este un proces desfăşurat sistematic şi
continuu gradat, de adaptare a organismului la eforturile psihice şi fizice intense, în scopul
obţinerii unor rezultate înalte.
Obiectivele antrenamentului sportiv sunt numeroase: întărirea sănătăţii,
dezvoltarea fizică armonioasă, formarea unui sistem larg de priceperi şi deprinderi de mişcare,
perfecţionarea calităţilor motrice, formarea cunoştinţelor de specialitate, educarea
deprinderilor şi obişnuinţelor de conduită morală, obţinerea unor rezultate de valoare şi
amplificarea relaţiilor sociale între oameni.

Obiectivele antrenamentului se rezolvă concomitent, însă ponderea lor diferă în

decursul anilor şi în cadrul fiecărui an în funcţie de perioadele şi etapele de antrenament, de
vârsta şi sexul sportivilor, de nivelul pregătirii şi măiestriei lor.

Principalul scop al antrenamentului este realizarea unei “pregătiri speciale” a

jucătorilor şi echipelor de handbal.

Pornind de la scopul arătat, antrenamentul este guvernat de următoarele

principii:

- principiul specializării instruirii echipelor şi jucătorilor potrivit elementelor de

conţinut caracteristice handbalului;
- principiul individualizării;
- principiul dezvoltării multilaterale a calităţilor motrice şi a indicilor morfologici şi
funcţionali;
- principiul modelării;
- principiul eforturilor intense şi maxime.
Principalele mijloace ale antrenamentului sunt exerciţiile fizice, care au un
caracter diversificat şi, în acelaşi timp, specializat; în conţinutul handbalului caracterul
specializat al exerciţiilor fizice în antrenament este de neînlăturat, ele costituind fondul
instructiv caracteristic.

Exerciţiului fizic i se mai adaugă:

- mijloace specifice, cum ar fi aparatura de antrenament;

- nespecifice sau asociate, ca factorii naturali de călire şi condiţiile igienice
Atunci când luăm în discuţie conţinutul antrenamentului sportiv, trebuie să
avem în vedere elementele constitutive fundamentale ale procesului instructiv-educativ, adică
pregătirea fizică, tehnică, tactică, psihică şi teoretică.

Deşi în cadrul pregătirii echipelor şi jucătorilor, aceste componente se găsesc

într-o strânsă legătură şi interdependenţă, din considerente de ordin didactic ele se vor trata
separat în cele ce urmează.
2.1.1. Pregătirea fizică
a. Componentă de bază a întregului proces instructiv-educativ, fără de care nu sunt de
conceput celelalte elemente ale acestuia, pregătirea fizică condiţionează obţinerea rezultatelor
sportive, precum şi munca de formare a viitorilor jucători.
Rezultatele echipelor în marile competiţii de handbal se sprijină pe măiestria tehnico-
tactică şi pe atingerea unor niveluri mereu mai înalte ale pregătirii fizice şi calităţilor motrice,
îndeosebi ale vitezei şi forţei explozive.

Fără a diminua importanţa pregătirii tehnico-tactice se cere subliniat faptul că

ceea ce determină nivelul la care procedeele şi acţiunile sunt executate de jucători este
componenta de ordin fizic. De acest aspect major trebuie ţinut cont şi trebuie să se reflecte în
conţinutul tuturor antrenamentelor. Aceasta, îndeosebi, pentru faptul că, în ultimii ani intenţia
de a esenţializa mijloacele de pregătire, în sensul alegerii mijloacelor cu cea mai importantă
semnificaţie pentru joc, a sărăcit arsenalul mijloacelor utilizate pentru pregătirea fizică a
jucătorilor. Aşadar, pregătirea fizică este baza întregii pregătiri şi în orice etapă ea trebuie să
aibă un loc bine determinat.

Când echipele evoluează necorespunzător este clar că acumulările din perioada

pregătitoare şi etapa precompetiţională au fost sub nivelul cerut, că pregătirea fizică a fost
trecută pe plan secundar sau chiar ignorată, în favoarea pregătirii tehnice sau tactice.

b. Prin pregătirea fizică se înţelege nivelul dezvoltării posibilităţilor motrice ale

individului, atins în procesul repetării sistematice a exerciţiilor fizice.
 Noţiunea se foloseşte într-o dublă accepţiune, pe care definiţia a încercat s-o
satisfacă: atât de efect, cât şi de cauză, de proces care determină nivelul ei.

Pregătirea fizică înseamnă perfecţionarea calităţilor motrice, stăpânirea unei

mari varietăţi de priceperi şi deprinderi de mişcare, precum şi dezvoltarea indicilor
morfofuncţionali ai organismului, corespunzător cerinţelor handbalului. Concepută în acest
fel, pregătirea fizică ni se prezintă ca fiind totalitatea indicilor morfologici, neurovegetativi şi
motrici, optimizaţi faţă de cei pe care ni-i conferă procesul de creştere şi dezvoltare
psihomotrică.

Desfăşurarea procesului de pregătire fizică este condiţionată de o serie de

factori determinanţi, care asigură, în acelaşi timp, premisele pregătirii fizice.

Aceştia sunt:

- starea de sănătate;
- dezvoltarea fizică;
- aptitudinile motrice;
- calităţile psihice.
Procesul de dezvoltare a posibilităţilor motrice nu are sens decât în cazul în care se
porneşte de la un anumit nivel al calităţilor motrice. Întreaga tehnică şi tactică, resursele
psihice se proiectează pe fondul acestor calităţi motrice. Dacă acestea sunt slab reprezentate în
structura biologică a tânărului, întregul proces de pregătire, oricât de bine ar fi condus, nu
poate duce decât la rezultate mediocre. De aceea un prim pas în pregătirea fizică îl constituie
selecţia.

c. Pregătire fizică poate fi:

- pregătire fizică generală şi multilaterală;

- pregătire fizică specifică.
Pregătirea fizică generală se referă, în principal, la acţiunea de îndeplinire a
obiectivelor sociale, ale educaţiei fizice (întărirea sănătăţii, sporirea capacităţii de muncă
fizică şi intelectuală, creşterea normală a organismului, dezvoltarea fizică armonioasă), la
creşterea capacităţii de lucru a tuturor organelor şi sistemelor prin armonia funcţiunilor, la
educarea şi perfecţionarea echilibrată a calităţilor motrice. Pregătirea fizică generală se referă
şi la înarmarea jucătorului cu deprinderi motrice variate, deprinderi pe care să se poată sprijini
specializarea lui în handbal. De aici şi o altă denumire a ei, cea de pregătire multilaterală.
 Prin antrenament de pregătire fizică generală se înţelege genul de antrenament care
are drept scop creşterea capacităţii funcţionale a organismului şi dezvoltarea calităţilor
motrice impuse de o anumită etapă şi un nivel de pregătire a jucătorilor. Acest tip de
antrenament urmăreşte, de asemenea, îmbogăţirea fondului motric al sportivului.

Pregătirea fizică generală şi multilaterală la handbal se realizează cu ajutorul

exerciţiilor de dezvoltare generală, exerciţii la aparate, exerciţii fără şi cu obiecte şi materiale
ajutătoare, precum şi cu ajutorul practicării altor ramuri de sport ca atletismul, gimnastica
acrobatică, jocul de fotbal pe teren redus, schiul, înotul şi jocul de polo pe apă, halterele.

Când se folosesc astfel de mijloace, se are în vedere consolidarea şi perfecţionarea

diferitelor părţi mai slabe ale organismului, pentru obţinerea unor efecte calitative însumate
ale pregătirii fizice.

Succesiunea solicitărilor la începători este cea clasică: corp, cap, mână, picior.
Oricum, trebuie ca pregătirea fizică generală să nu se transforme într-o a doua specializare
sportivă.

Un alt grup de mijloace îl oferă exerciţiile de acţiune directă. şi cu ajutorul acestora

se fortifică organele şi sistemele, se măresc posibilităţile funcţionale, se dezvoltă calităţile
motrice în raport cu cerinţele construirii fundamentului general comun. Exerciţiile cu acţiune
directă se selecţionează din tehnica şi tactica de bază. În primele etape ale perioadelor
pregătitoare ale antrenamentului, astfel de exerciţii se execută cu o intensitate mai mică decât
în etapa a doua, dar se disting printr-o durată mai mică. Pentru a obţine o îmbunătăţire
considerabilă a activităţii oricărui organ sau sistem, a diferitelor grupe musculare, exerciţiile
trebuie repetate de foarte multe ori.

La vârsta timpurie au prioritate mijloacele din prima mare categorie, apoi la juniorii
mari, la tineret şi la seniori sunt întrebuinţate exerciţii din a doua grupă de mijloace.

Chestiunea esenţială nu este locul de unde se aleg exerciţiile pentru pregătirea fizică
generală şi multilaterală, ci, ce fel de exerciţii se aleg, dacă ele sunt în concordanţă cu
scopurile propuse: cum trebuie executate, în ce succesiune, în ce mod, cu ce fel de dozare ? O
indicaţie de ordin general este aceea că în cadrul lecţiilor sau momentelor de pregătire fizică
să se găsească formele cele mai accesibile şi atractive.
 Pregătirea fizică specifică este procesul de prelucrare selectivă a marilor funcţiuni şi
a motricităţii în concordanţă cu caracteristicile efortului specific handbalului, corespunzător
cerinţelor performanţei. Cu alte cuvinte, pregătirea fizică specifică asigură îmbinarea unitară a
calităţilor motrice cu deprinderile sportive şi pe cea a dezvoltării morfo-funcţionale cu
aplicarea tehnicii şi tacticii jocului.

Antrenamentul de pregătire fizică specifică urmăreşte dezvoltarea cu precădere a

calităţilor motrice şi a capacităţii de efort a organismului, adaptate sarcinilor tehnice şi tactice
ale handbalului.

Pregătirea fizică specifică se realizează printr-un număr (relativ) mai redus de

mijloace, dar, care au structuri asemănătoare acţiunilor tactice, procedeelor tehnice şi
calităţilor motrice, în strictă concordanţă cu solicitările de efort specific.

Handbalul de performanţă impune organismului modificări efective, atingerea unor

înalte niveluri funcţionale specializate, suportarea unor mari eforturi de antrenament şi de joc.
Este important ca toate aceste modificări şi perfecţionări din organism, apărute ca urmare a
pregătirii, să fie acordate la cerinţele handbalului. Aceasta se referă nu numai la calităţile
motrice, ci şi la cele psihice. Mulţi specialişti au început să discute şi să acorde chiar un
coeficient de specificitate fiecărui exerciţiu, în funcţie de apropierea sau depărtarea lui de
specificul jocului.

Mijloacele folosite pentru pregătirea fizică specifică sunt legate de îmbunătăţirea

rezistenţei în regim de viteză, forţă şi îndemânare tehnică. Ele se pot grupa după cum
urmează:

a. repetarea fazelor de joc caracteristice atacului, apărării şi legarea acestora;

b. repetarea multiplă, în condiţii variate, a procedeelor şi acţiunilor specifice
posturilor;
c. exerciţii pentru calităţile motrice, caracteristice handbalului;
d. practicarea integrală a jocului.
Specialiştii sunt unanim de acord că una din căile de creştere a randamentului
jucătorilor de handbal constă în repetarea neîntreruptă, în toate perioadele de pregătire, a unor
exerciţii din cadrul celor patru grupe arătate.
 În principiu, exerciţiile pentru pregătirea specifică se execută cu intensitatea
întâlnită în joc, cu una ceva mai scăzută sau, dimpotrivă, mai crescută. Aceste trei regimuri ale
intensităţii se folosesc de altfel cu prilejul dezvoltării oricăror calităţi motrice.

Între pregătirea fizică generală multilaterală şi cea specifică există o strânsă

legătură, ele condiţionându-se reciproc şi neputându-se substitui una celeilalte. În timp,
pregătirea fizică generală o precede pe cea specifică şi o influenţează. În cadrul
antrenamentului anual pregătirea fizică multilaterală are caracter preponderent în perioadele
de pregătire şi în cele de trecere de la un sezon competiţional la altul, apoi se reduce treptat pe
măsură ce ne apropiem de perioadele competiţionale, unde pregătirea fizică specifică este
dominantă.
2.1.2. Pregătirea tehnică
Când privim, observăm atent şi analizăm un joc de handbal, constatăm o mare
varietate de mişcări cu un caracter înlănţuit, efectuate cu anumite scopuri şi care sunt în
concordanţă cu regulamentul de joc.
Tehnica are o importanţă hotărâtoare în joc, ea fiind cea care creează unitatea
comportamentelor constitutive ale jocului. Având ca suport pregătirea fizică, calităţile fizice şi
psihice, tehnica este subordonată tacticii şi regulamentului de joc. În cadrul corelaţiei ce există
între componentele jocului se poate afirma că un nivel ridicat al tehnicii asigură posibilităţi
deosebite tacticii, aşa după cum nivelul ridicat al tacticii de joc permite valorificarea la
maximum a tehnicii şi pregătirii individuale.

Antrenamentul tehnic este în strânsă legătură cu antrenamentul de pregătire

fizică şi tactică.

În învăţarea unui procedeu tehnic se caută ca, la început, să se formeze o

reprezentare mentală, apoi urmează încercările de a-l efectua practic, după care, pe măsura
repetării lui, se formează priceperea de a efectua mişcarea, ca ulterior ea să se transforme în
deprindere motrică. Când s-a format deprinderea, procedeul poate fi repetat stereotip. Se
înţelege că o asemenea stereotipie exterioară a mişcării respective este rezultatul legăturilor
nervoase care condiţionează nu numai construirea şi coordonarea mişcărilor, ci şi
manifestarea concomitentă a forţei, vitezei, rezistenţei, a activităţii volitive, a funcţiilor
organelor şi sistemelor aflate în legătură cu executarea deprinderilor motrice.

a. Formarea unei reprezentări mentale a procedeului tehnic este prima condiţie a

învăţării. Elevul trebuie să cunoască exact ce are de învăţat:
 1. Profesorul va denumi exact procedeul, de exemplu: aruncarea la poartă din
alergare, pasă prin pronaţie, blocarea mingilor, etc. Enunţarea terminologică a procedeului va
fi întregită de prevederile regulamentului referitoare la procedeul tehnic respectiv. Foarte
instructivă şi utilă pentru captarea interesului elevilor este numirea jucătorului român care a
utilizat sau creat procedeul respectiv.
2. Pentru a înlesni formarea unei imagini motrice a procedeului cât mai exact
conturată, se face demonstraţia lui de către profesor sau de un elev, care stăpâneşte deja
tehnica la un nivel corespunzător de execuţie. În prima demonstraţie execuţia procedeului
tehnic trebuie să fie cât mai fidelă celei de joc. La demonstrare nu trebuie să lipsească nici un
element de structură a procedeului, iar acestea vor fi executate cu respectarea integrală a
vitezei, ritmului şi amplitudinii normale a mişcărilor. În schimb, intensitatea efortului trebuie
să rămână în limitele în care execuţia ireproşabilă este posibilă şi, mai ales, este sigură. În
dese cazuri demonstraţia iniţială se completează cu demonstraţii speciale, care au drept scop
întărirea şi precizarea reprezentării despre procedeu în întregime, sau a unor elemente
importante ce trebuie evidenţiate. Pentru ca demonstraţia să-şi atingă scopul se vor lua
măsurile cuvenite de organizare a colectivului de elevi.
3. Explicarea, descrierea şi ilustrarea exerciţiului contribuie la precizarea
reprezentării despre mişcare. Conţinutul explicării şi descrierii procedeului este dependent de
colectivul de elevi, totuşi în orice situaţie, bunii executanţi ai procedeului trebuie numiţi.
Explicarea va fi succintă, în termeni precişi şi, pe cât posibil şi plastici. Ilustrarea se face
prezentând kinograme şi filme tehnice sau asistând la jocurile oficiale ale echipelor de
categorii superioare şi organizând observaţia.
Practic, învăţarea şi perfecţionarea tehnicii handbalului trebuie să răspundă şi la alte
două cerinţe de bază şi anume:

b. Formarea şi perfecţionarea stereotipului motric propriu procedeului respectiv.

c. Formarea capacităţii de aplicare a procedeului tehnic în concordanţă cu
desfăşurarea jocului, în care adversarii şi coechipierii impun adaptarea continuă a procedeelor
la diversitatea situaţiilor ivite.
1. Corespunzător acestor cerinţe, la început procedeele tehnice se vor preda în
condiţii mai uşoare, care să ducă la învăţarea mecanismelor de bază, la executarea lor fără
eforturi inutile. Este necesar ca tehnologia de lucru, mijloacele şi metodele folosite să
faciliteze succesiunea părţilor componente ale structurii mişcării. De exemplu, pasarea mingii
se va face la început de pe loc, în grupe de câte doi faţă în faţă, apoi în alergare uşoară şi, după
aceea, în mod progresiv, din viteză din ce în ce mai mare.
2. După ce structura de bază a procedeului, corespunzătoare tehnicii de
randament, a fost însuşită, pentru unele procedee tehnice se pot folosi aparate ajutătoare, care
să simbolizeze adversarul sau să condiţioneze jucătorul să acţioneze în funcţie de acestea. În
învăţarea schimbărilor de direcţie ale driblingului, ale fentelor, se folosesc în mod curent
fanioane, jaloane, siluete. Pentru aruncările la poartă se folosesc materiale, aparate simple sau
siluete, care să înlesnească sau să condiţioneze un anume gen de execuţie. Aşa, de exemplu,
pentru aruncarea din plonjon se folosesc saltelele pentru amortizarea şocului; pentru aruncarea
din plonjon sărit se apelează la siluete, cercuri de gimnastică (prin care se trece), bănci de
gimnastică peste care se sare; pentru aruncările din săritură se folosesc bănci de gimnastică
(desprinderi); panouri reglabile (înălţarea punctului de lansare a mingii), siluete (lucrul special
al braţului), etc. Preocuparea pentru tehnica corectă trebuie să fie însoţită de executarea
procedeelor fără eforturi inutile, în condiţiile unor eforturi suficient de mari, urmărind
automatizarea deprinderilor şi a principalelor procese de coordonare.
Pentru perfecţionarea mecanismului de bază al fiecărui procedeu tehnic se
programează atât exersarea globală a elementelor componente ale acestuia, cât şi repetarea
unui sistem de exerciţii menit să contribuie la prelucrarea separată a unor elemente esenţiale,
dar în care apar dificultăţi (ex: desprinderea la aruncările din săritură). Numai pe baza
stăpânirii temeinice a elementelor constitutive ale procedeului se pot obţine indici superiori de
execuţie şi, implicit, de randament.

3. Dar însuşirea tehnicii la handbal nu poate fi rezumată numai la formarea

capacităţii sportivilor de a efectua procedeele tehnice în condiţii ideale.
Este necesar ca procedeele tehnice să fie exersate în faţa unor adversari pasivi sau
semiactivi. În această fază superioară a învăţării, jucătorul va trebui să ţină seama de prezenţa
şi contraacţiunea adversarului şi să adapteze la aceste condiţii mecanismul de bază al mişcării.
Procedeele de tehnică se desfăşoară în condiţiile regulilor de tactică individuală pe care
jucătorul le învaţă sau le redescoperă acum.

Înainte de a trece la următoarele etape este necesar să amintim că în procesul

învăţării şi perfecţionării un rol extrem de important îl joacă numărul de repetări. Fără repetări
este imposibil să formăm deprinderi motrice, să realizăm automatizarea procedeelor, să se
atingă stabilitatea tehnică.
 4. Exersarea acţiunilor în lupta cu un adversar activ este faza hotărâtoare în
procesul de instruire a unui jucător. În lupta directă cu adversarul, jucătorul are două
alternative: în primul rând să dezvolte acţiunile tipice (învăţate) şi în al doilea rând să
acţioneze spontan, creator, etalându-şi personalitatea. Acum instruirea se desfăşoară pe baza
unor exerciţii complexe, care oferă posibilitatea pregătirii unor faze de joc şi perfecţionarea
tehnicii necesare rezolvării acestora în condiţiile intervenţiei adversarilor. Perfecţionarea
execuţiei diferitelor procedee tehnice este orientată permanent pentru a corespunde cerinţelor
impuse de desfăşurarea meciurilor.
5. În sfârşit, perfecţionarea procedeelor tehnice trebuie să se facă în jocuri de
pregătire, când jucătorul exersează procedeele tehnice în condiţii de joc, acumulând
experienţă. Jocul obligă ca formarea şi perfecţionarea tehnicii să se efectueze În condiţii
diferite de ritm, intensitate, de effort, de oboseală, în condiţii diferite de mediu.
2.1.3. Conţinutul tehnicii handbalului
Pentru a uşura înţelegerea, vom face diferenţierea elementelor şi procedeelor tehnice
de atac şi de apărare ca situaţii fundamentale ale jocului şi, de asemenea, vom analiza separat
tehnica portarului.
 Tehnica jocului în atac cuprinde următoarele elemente: poziţia fundamentală,
mişcarea În teren, ţinerea, prinderea şi pasarea mingii, driblingul, aruncarea la poartă, fentele.
 Tehnica jocului în apărare se referă la elementele ce urmează şi poziţia
fundamentală, mişcarea În teren, blocarea aruncărilor la poartă, atacarea adversarului cu
corpul, scoaterea mingii de la adversar.
 Tehnica portarului conţine următoarele elemente specifice: poziţia
fundamentală, deplasarea În spaţiul de poartă şi ca jucător de câmp, prinderea mingii,
respingerea mingii cu piciorul, degajarea mingii, plonjonul, mişcările înşelătoare, tehnica
portarului ca jucător de câmp.
Definiţie, caracteristici, elemente în subordine
A. Pentru a cuprinde cât mai mult din sensurile noţiunii de tehnică în sport, apelăm
la definiţiile formulate de specialişti reputaţi - astfel:

 în momentul de faţă prin tehnică în sport se înţelege procedeele de executare a

acţiunilor motrice;
 numim tehnică sportivă modalităţile de executare a exerciţiului fizic, sau un
sistem de mişcări determinat cel mai raţional, care se aplică pentru un anumit act complet al
luptei sportive.
 Când privim, observăm şi analizăm un joc sportiv constatăm a mare varietate
de mişcări, care au un caracter înlănţuit, efectuate cu anumite scopuri şi care sunt în
concordanţă cu regulamentul de joc. "Totalitatea acţiunilor şi procedeelor de mişcare ce au
formă şi conţinut specific alcătuiesc tehnica". (I. Şiclovan)

Prin tehnica unui joc sportiv se înţelege "ansamblul de procedee specifice ca

formă şi conţinut (cunoscute sub denumirea de procedee tehnice) folosit în scopul practicării
cu randamentul maxim al unui joc sportiv, în concordanţă cu cerinţele jocului competiţional.
Folosirea acestor procedee tehnice se referă în egală măsură atât la manevrarea obiectului de
joc, cât şi la deplasările jucătorilor efectuate în vederea acestor manevrări". (I. Teodorescu)

Profesor universitar Ioan Kunst Ghermănescu arată că "tehnica jocului de

handbal reprezintă un ansamblu de deprinderi motrice specifice ca formă şi conţinut, care se
referă la manevrarea mingii, deplasările jucătorilor în vederea acestei manevre şi care se
desfăşoară după legile activităţii nervoase superioare şi ale biomecanicii, în scopul realizării
randamentului maxim în joc."

B. Pentru a înţelege posibilităţile existente în tehnică trebuie să avem în vedere

principalele sale caracteristici.

Executarea deprinderilor motrice specifice de către un jucător depinzând de

constituţia, calităţile fizice, tipul de activitate nervoasă şi de alte particularităţi ale acestuia.
Atunci când se fac aprecieri asupra execuţiei procedeelor de tehnică se are în vedere: poziţia
corpului şi poziţia segmentelor sale înainte de începerea exerciţiului sau într-un moment
oarecare al executării lui; interacţiunea forţelor în cursul mişcării; traiectoria mişcării cu o
anumită direcţie şi amplitudinea; viteza, ritmul şi tempoul mişcărilor.

Tehnica are o importanţă hotărâtoare în joc, ea fiind ce care creează unitatea

componentelor constitutive ale jocului. Având ca suport pregătirea fizică, calităţile fizice şi
psihice - tehnica este subordonată tacticii şi regulamentului de joc. !n cadrul corelaţiei ce
există între componentele jocului se poate afirma că un nivel ridicat al tehnicii asigură
posibilităţi deosebite tacticii, tot aşa după cum nivelul ridicat al tacticii de joc permite
valorificarea la maximum a tehnicii şi pregătirii individuale.
 Comparând tehnica handbalului actual cu cea din trecut constatăm că nivelul ei
general nu a rămas acelaşi. Evoluţia concepţiei şi procesului de joc au determinat evoluţia
permanentă a tehnicii, diferenţierea şi nuanţarea unor procedee tehnice, creşterea vitezei de
execuţie şi sporirea randamentului acestora în lupta directă cu adversarul. Această dinamică a
activităţii practice, a antrenorilor şi jucătorilor, contribuie la lărgirea sferei cunoştinţelor
teoretice despre tehnică.

Tehnica este formată din structuri şi acţiuni de joc precis stabilite, cu o mare
eficienţă, concretizate în elemente şi procedee tehnice.

Prin elemente tehnice ale handbalului se înţeleg acţiunile fundamentale de

mişcare caracteristice atacului sau apărării. Elementele tehnice au caracter general - noţional,
câteva exemple: aruncarea la poartă; pasarea mingii; mişcarea în teren, etc.

Procedeele tehnice reprezintă concretizarea şi adaptarea elementelor tehnice la

diferite situaţii specifice jocului. Fiecare element tehnic conţine un număr diferit de procedee
tehnice.

Procedeul tehnic este un complex de mişcări şi acţiuni ale corpului şi ale

segmentelor acestuia, executate conştient şi într-o succesiune raţională, depunând eforturi de
voinţă şi musculare, respectând ritmul şi tempoul corespunzător, în condiţiile intervenţiilor
adversarului, în scopul rezolvării unei sarcini parţiale de joc. Procedeul tehnic are un caracter
concret de execuţie, putând fi executat cu sau fără minge. Dacă ne referim, de exemplu, la
aruncarea la poartă - noţiune cu caracter general (element tehnic), pentru a concretiza ideea pe
care vrem să o exprimăm ne vom referi întotdeauna la o modalitate concretă (procedeu tehnic)
şi anume: aruncarea la poartă din săritură; aruncarea la poartă cu paşi adăugaţi; aruncarea la
poartă din plonjon, ş.a.m.d.

Procedeele tehnice pot fi simple sau complexe.

Procedee tehnice simple au un caracter invariabil şi sunt executate pe bază unui

stereotip dinamic. La aceste procedee deosebim condiţii identice sau foarte asemănătoare de
execuţie: poziţie iniţială, execuţia propriu-zisă şi poziţie finală. Procedeele tehnice sub această
formă invariabilă (tip) le întâlnim în procesul învăţării - când se însuşeşte şi se perfecţionează
un procedeu tehnic şi mai rar în procesul de joc, ca de exemplu la aruncarea de la 7 m,
aruncarea de la colţ, aruncarea de la margine.

Fiecare procedeu are un mecanism de bază, un schelet al "formei", are

momente tipice ale unei structuri - ce întrunesc atribute ale tehnicii corecte. Mecanismul de
bază implică corelaţia generală şi obligatorie a fazelor principale ale mişcării, fără de care
procesul nu poate fi executat. De însuşirea mecanismului de bază a procedeului tehnic
depinde posibilitatea rezolvării raţionale şi eficiente a acţiunilor motrice. În învăţare este
necesară îmbinarea armonioasă a momentelor tipice ale structurii cu particularităţile
individuale ale elevului. Pe lângă mecanismul de bază apar în executarea procedeelor tehnice
aşa zisele "detalii de tehnică" care sunt date de particularităţile individuale ale jucătorului.
Perfecţionarea mecanismelor de bază ale procedeelor tehnice la handbal se face de regulă prin
exersarea globală a momentelor tipice şi mai rar prin prelucrarea separată a unor elemente de
structură.

Procedee tehnice complexe. În joc execuţia procedeelor tehnice îşi pierd

caracterul lor invariabil, situaţiile mereu schimbătoare impunând variaţii de ritm, de
intensitate şi amplitudine în mişcări, poziţii iniţiale modificate, întreruperi ale execuţiei unui
procedeu tehnic în funcţie de jocul adversarilor şi al coechipierilor, înlănţuirea lui diversă cu
alte procedee tehnice, se datoreşte plasticităţii scoarţei cerebrale. În învăţare se caută însuşirea
a cât mai multe mecanisme de bază ale mişcărilor specifice care să constituie puncte de
plecare pentru procedeele tehnice complexe - caracteristice instruirii în condiţii apropiate de
joc.

Procedeele tehnice complexe sunt interpretate fie pentru a evidenţia dificultatea

(greutatea) în execuţie, ie pentru a arăta înlănţuirea mişcărilor (complexe de procedee).
Exemple: aruncarea la poartă prin evitare, aruncarea la poartă din săritură de pe extremă prin
înclinarea trunchiului sau cu aterizare pe piciorul opus celui de bătaie; jucătorul aflat în
pătrundere spre poartă primeşte mingea, execută o fentă pentru a depăşi un adversar, pătrunde
în dribling şi aruncă la poartă din săritură sau angajează un jucător de semicerc.

În faza superioară de stăpânire a tehnicii jocului apare stilul. Stilul presupune

structura şi forma corectă a mişcării, la care se adaugă în execuţia procedeului nota personală
(amprenta, coloratura) a jucătorului, în ceea ce priveşte tipul de activitate nervoasă superioară,
stadiul calităţilor fizice şi constituţia morfologică.
 O altă înţelegere a stilului se referă la faptul că sportivul în execuţia unui
procedeu tehnic prezintă variante noi, eficace şi motivate tactic. Atât timp cât execuţia
respectivă aparţine jucătorului este stilul lui, u timpul însă, când această modalitate este
preluată şi de alţi sportivi devine procedeu tehnic. Prin aceasta jucătorul sau antrenorul care a
realizat noul procedeu tehnic contribuie în mod creator la dezvoltarea tehnicii handbalului.

Tot sub denumirea de stil mai trebuie înţeleasă înlănţuirea tipică a mai multor
procedee tehnice sau a mai multor procedee tehnice sau a mai multor fragmente de procedee
utilizate de jucător - astfel încât prin automatizare devine unitară şi caracteristică acelui
jucător ca de exemplu finalizarea la Gheorghe Gruia.

2.1.4. Metodica învăţării tehnicii

Pregătirea tehnică este un proces de instruire prin care se urmăreşte învăţarea şi

perfecţionarea procedeelor tehnice, de prindere, pasare, aruncare, dribling, etc.
În învăţarea unui procedeu tehnic se caută ca la început să se formeze o
reprezentare mentală, apoi urmează încercările de a-l efectua practic, după care, pe măsura
repetării lui se capătă priceperea de a efectua mişcarea, ca ulterior ea să se transforme în
deprindere motrică. Când s-a format deprinderea, procedeul poate fi repetat stereotip. Se
înţelege că o asemenea stereotipie exterioară a mişcării respective este rezultatul legăturilor
nervoase care condiţionează nu numai construirea şi coordonarea mişcărilor ci şi manifestarea
concomitentă a forţei, vitezei, rezistenţei, a activităţii volitive, a funcţiilor organelor şi
sistemelor aflate în legătură cu executarea deprinderii motrice.

Formarea unei reprezentări a procedeului tehnic este prima condiţie a învăţării.

Elevul trebuie să cunoască exact ce are de învăţat. Corespunzător acestei cerinţe se
procedează astfel:

a) Profesorul va denumi exact procedeul; exemple: aruncarea la poartă din

alergare, pasa din pronaţie, blocarea mingilor, etc. Enunţarea terminologică a procedeului va
fi întregită de prevederile regulamentului referitoare la procedeul tehnic respectiv. Foarte
instructivă şi utilă pentru captarea interesului elevilor este numirea jucătorului român care a
utilizat sau creat procedeul respectiv.
b) Pentru a înlesni formarea unui imagini motrice a procedeului cât mai exact
conturată se face demonstraţia lui de către profesor sau un elev care stăpâneşte deja tehnica la
un bun nivel; de execuţie. În prima demonstraţie execuţia procedeului tehnic trebuie să fie cât
mai fidelă celei de joc. La demonstrare nu trebuie să lipsească nici un element de structură a
procedeului, iar acestea vor fi executate cu respectarea integrală a vitezei ritmului şi
amplitudinii normale a mişcărilor; în schimb intensitatea efortului trebuie să rămână în
limitele în care execuţia ireproşabilă este posibilă şi mai ales este sigură. În dese cazuri
demonstraţia iniţială se completează cu demonstraţii speciale care au drept scop întărirea şi
precizarea reprezentării despre procedeu în întregime sau a unor elemente importante necesar
de a fi evidenţiate. Pentru ca demonstraţia să-şi atingă scopul se vor lua măsurile cuvenite de
organizare a clasei de elevi.
c) Explicaţia, descrierea şi ilustrarea exerciţiului contribuie la precizarea
reprezentării despre mişcare. Conţinutul explicării şi descrierii procedeului este dependent de
colectivul de elevi, totuşi în orice situaţie operatorii tari ai procedeului trebuiesc arătaţi.
Exprimarea va fi succintă, în termeni precişi şi pe cât posibil şi plastici. Ilustrarea se face
prezentând kinograme şi filme de tehnică sau asistând, pe cât posibil, la jocurile oficiale ale
echipelor de categorii superioare şi organizând observaţia.
Practic învăţarea şi perfecţionarea tehnicii handbalului trebuie să răspundă la alte
două cerinţe de bază şi anume:

 formarea şi perfecţionarea stereotipului motric propriu procedeului respectiv;

 - formarea capacităţii de aplicare a întregului arsenal tehnic în concordanţă cu
desfăşurarea jocului, în care adversarii şi coechipierii impun adaptarea continuă a
procedeelor la diversitatea situaţiilor ivite.
Corespunzător acestor cerinţe la început procedeele tehnice se vor preda în condiţii
mai uşoare care să ducă la învăţarea mecanismelor da bază, la executarea lor fără eforturi
inutile. Este necesar ca tehnologia de lucru, mijloacele şi metodele folosite să faciliteze
succesiunea părţilor componente ale structurii mişcării. De exemplu pasarea mingii se va face
la început întâi de pe loc în grupe de cât doi faţă în faţă, apoi din alergare uşoară şi după
aceea, în mod progresiv, din viteză din ce în ce mai mare.

După ce structura de bază a procedeului, corespunzător tehnicii de randament, a fost

însuşită pentru unele procedee tehnice se pot folosi aparate ajutătoare, care să simbolizeze
adversarul sau să condiţioneze jucătorul să acţioneze în funcţie de acestea. În învăţarea
schimbărilor de direcţie, a driblingului, a fentelor - se folosesc în mod curent fanioane,
jaloane, siluete. Pentru aruncările la poartă se folosesc materiale, aparate simple sau siluete
care să înlesnească sau să condiţioneze un anume gen de execuţie. Aşa de exemplu pentru
aruncarea din plonjon se folosesc saltelele pentru amortizarea şocului; pentru aruncarea din
plonjon sărit se apelează la siluete, cercuri de gimnastică (prin care se trec), bănci de
gimnastică peste care sar; pentru aruncările din săritură se folosesc bănci de gimnastică
(desprinderi); panouri reglabile (înălţarea punctului de lansare a mingii), siluete (lucru special
al braţului), etc. Preocuparea pentru o tehnică corectă trebuie să fie însoţită de executarea
procedeelor fără eforturi inutile, în condiţiile unor eforturi suficient de mari, urmărind
automatizarea deprinderilor şi a principalelor procese de coordonare.

Pentru perfecţionarea mecanismului de bază fiecărui procedeu tehnic, se

programează atât exersarea globală a elementelor componente ale acestuia, cât şi repetarea
unui sistem de exerciţii menit să contribuie la prelucrarea separată a unor elemente esenţiale,
dar în care apar dificultăţi (ex. desprinderea la aruncărilor din săritură).

Dar, însuşirea tehnicii la handbal nu poate fi rezumată numai la formarea capacităţii

sportivilor de a efectua procedeele tehnice în condiţii ideale.

Este necesar ca procedeele tehnice să fie exersate în prezenţa unor adversari

pasivi sau semiactivi. În această fază superioară a învăţării, jucătorul va trebui să ţină seama
de prezenţa şi contraacţiunea adversarului şi să adapteze la aceste condiţii mecanismul de bază
al mişcării. Procedeele de tehnică se desfăşoară în condiţiile regulilor de tactică individuală pe
care jucătorul le învaţă sau le redescoperă acum.
Înainte de a trece la următoarele etape este necesar să amintim ca în procesul
învăţării şi perfecţionării un rol extrem de important îl joacă numărul de repetări. Fără repetări
este imposibil să formăm deprinderi motrice să realizăm automatizarea procedeelor, să
atingem stabilitatea tehnică.

Exersarea acţiunilor în lupta cu un adversar activ, este faza hotărâtoare în procesul de

instruire a unui jucător. În lupta directă cu adversarul jucătorul are două alternative: în primul
rând să dezvolte acţiunile tipice (învăţate) şi în al doilea rând are posibilitatea să acţioneze
spontan, creator etalând personalitatea sa. Acum instruirea se desfăşoară pe baza unor exerciţii
complexe care oferă posibilitatea pregătirii unor faze de joc şi să perfecţioneze tehnica
necesară rezolvării acestora în condiţiile acţiunilor adversarilor. Perfecţionarea execuţiei
diferitelor procedee este orientată permanent pentru a corespunde cerinţelor solicitate de
desfăşurarea meciurilor.

În sfârşit, perfecţionarea procedeelor tehnice trebuie să se facă în jocuri de pregătire,

când jucătorul exersează procedeele tehnice în condiţii de joc acumulând experienţă. Jocul
obligă ca formarea şi perfecţionarea tehnicii să se efectueze în condiţii diferite de: ritm,
intensitate de efort, în condiţii de oboseală, în condiţii diferite de mediu.

Numărul mare de procedee tehnice însuşite până la automatizare

şi justa lor folosite în joc constituie una din bazele măiestriei în handbal. În
acelaşi timp trebuie avut în vedere că obţinerea unui nivel tehnic superior
trebuie strâns împletit şi cu dezvoltarea indicilor de forţă, viteză, rezistenţă şi
îndemânare, precum şi cu educarea perseverenţei, dârzeniei, iniţiativei
creatoare, imaginaţiei, etc.
Jocul de handbal face parte din grupa sporturilor caracterizată, după cum s-a
arătat de varianta acţiunilor - aceasta implică ca pregătirea tehnică să se facă strâns legată de
tactică. Direcţia perfecţionării tehnicii constă în creşterea stabilităţii la acţiunile de perturbare:
oboseală, instabilitate emoţională, depăşirea vitezei însuşite.

Formarea şi perfecţionarea tehnicii cerute în joc implică modelarea permanentă

a exerciţiilor folosite în acest scop cu cerinţele de joc. Premisele modelării sunt oferite de
rezultatele analizei tehnicii jucătorilor, de evidenţa stadiului calităţilor fizice, de tendinţele
jocului modern, etc.

2.1.5. Elementele tehnice din handbal

Pentru a uşura înţelegerea vom face diferenţierea elementelor şi procedeelor

tehnice în funcţie de atac şi de apărare ca situaţii fundamentale ale jocului şi de asemenea vom
analiza separat tehnica portarului.

Tehnica atacantului
Sistematizarea pe care o prezentăm în continuare este caracteristică handbalului
şcolar. Pentru handbalul de performanţă sistematizarea este mult mai complexă.

Poziţia fundamentală a atacantului

Desfăşurarea jocului cere din partea celor care-l practică adoptarea unor poziţii
ale corpului şi segmentelor sale care să favorizeze executarea, în condiţii de eficacitate
crescută a procedeelor cerute de situaţia respectivă. Fiecărui post din atac îi corespunde o
anumită poziţie fundamentală (exemplu: pivot, inter, etc.)

Mişcarea în teren sau deplasarea jucătorilor în teren fără minge

 Ca element de tehnică, mişcarea în teren cuprinde deplasările şi acţiunile
atacantului efectuate în scopul câştigării unei poziţii avantajoase în teren faţă de adversar
pentru a crea premisele necesare intrării în posesia mingii sau pentru a efectua un atac.

Mişcarea în teren cuprinde numeroase procedee tehnice, unele foarte frecvente

în joc, chiar indispensabile, iar altele mai rar folosite dar care totuşi îşi au rostul lor în
arsenalul tehnicii atacantului.

Conţinut. Procedeele tehnice ale mişcării în teren sunt următoarele: pornirile

(plecările) din loc, alergarea lansată, alergarea cu spatele, alergarea laterală cu pas încrucişat
şi uneori adăugat, alergarea tropotită, alergarea de viteză, alergarea de viteză, frânările din
alergare, opririle, întoarcerile, schimbările de direcţie, săriturile pe unul şi două picioare de pe
loc şi din deplasare, mişcările speciale ale trunchiului şi ale braţelor, mişcarea în teren pe post
în atac. Multe din procedeele prezentate mai sus sunt asemănătoare celor din atletism, însă cu
unele particularităţi. Asupra altora trebuie să insistăm. Astfel:

 schimbările de direcţie se fac de către atacant pentru a scăpa de marcajul strâns

al apărătorului sau pentru a intra la timp într-o acţiune colectivă. Schimbarea de direcţie se
poate face cu pas oblic-lateral, prin pas încrucişat, prin piruetă, cu uşoară săritură şi frânare pe
două picioare, prin legarea a două schimbări de direcţie (schimbare dublă);
 în cadrul mişcărilor speciale ale trunchiului şi braţelor, cuprindem: îndoirea
trunchiului, ghemuirea corpului, răsucirea trunchiului din alergare şi mişcarea braţelor pentru
prinderea şi manevrarea mingii independentă de activitatea picioarelor (din deplasare, diferite
structuri de paşi).
 mişcarea în teren pe post în atac presupune ca jucătorul să fie în permanentă
mişcare şi să fie pregătite pentru dezvoltarea fazelor efectuând deplasare înainte-înapoi;
deplasări cu paşi alăturaţi stânga-dreapta, pe elipse, în cercuri; porniri bruşte de pe loc şi
pătrundere în breşele apărării; deplasări în întreaga fâşie de teren specifică postului, opriri,
porniri, schimbare de direcţie. Uşoare sărituri pe loc şi joc de picioare specifice postului.
Am insistat asupra mişcării în teren deoarece toate procedeele acesteia
constituie şi mijloace de bază prin care se realizează pregătirea fizică la handbal.

Ţinerea mingii
Face parte din blocul funcţional prindere-pasare (aruncare, acţiune cu mingea).
Element de legătură între prindere şi dezvoltarea fazelor de joc, ţinerea mingii poate dura
(regulamentar) trei secunde în care atacantul poate efectua diferite acţiuni. ţinerea mingii se
poate face cu două mâini, recomandată elevilor sau cu o mână la echipe de performanţă.

Prinderea mingii
Însumează mai multe aspecte ale intrării în posesia mingii. În cele mai
frecvente situaţii avem de-a face cu primirea unei pase de la un coechipier. Se face cu două
mâini din lateral, în dreptul pieptului, deasupra capului, lateral stânga sau dreapta, la nivelul
genunilor, etc.

Condiţii pentru prinderea sigură a mingii:

 deplasarea în întâmpinarea mingii;

 găsirea celei mai bune poziţii de prindere;
 plasarea corpului şi îndeosebi a cupei palmelor în traiectoria mingii;
 relaxarea musculaturii braţelor şi mâinilor;
 primirea mingii cu braţele semiflexate;
 amortizarea şocului prin întărirea articulaţiilor degetelor şi cedarea celor ale
pumnului şi cotului, concomitent cu prinderea şi reţinerea mingii;
 asigurarea posesiei mingii şi pregătirea pentru acţiunile ce urmează.
Intrarea în posesia mingii se face şi după ce acestea se rostogolesc pe sol sau
ricoşează din sol, se prind după o prealabilă săritură, cele tari sau unele se stopează şi apoi se
prind după ricoşare din sol, vin din urmă, etc.

Pasarea mingii
Este transmiterea mingii unui coechipier şi prinderea ei de către acesta. Pasa
este un element esenţial al jocului, ca principal mijloc de colaborare între coechipieri. Se are
în vedere precizia, siguranţa, lungimea şi viteza cu care se transmite mingea.

Calitatea şi responsabilitatea pentru a realiza o pasă utilă revine în egală măsură

atât pasatorului cât şi primitorului.

Mai sus am prezentat condiţiile pentru a prinde mingea şi în continuare

prezentăm condiţiile pentru realizarea unei pase bune:

 Informare permanentă, înainte şi după primirea mingii, asupra poziţiilor în teren a

coechipierilor şi adversarilor;
 Prinderea sigură cu două mâini a mingii şi pregătirea ei pentru pasă;
  Alegerea celui mai indicat coechipier;
 Pasa trebuie să aibă precizie, să fie utilizabilă;
 Forţa cu care se pasează trebuie adaptată distanţei şi deplasării coechipierului;
 Pasa să fie rapidă şi oportună;
 Pasa să aibă traiectorie întinsă, lineară.
Clasificarea paselor se poate face din multe puncte de vedere: de pe loc sau
deplasare, după structuri de paşi premergători după acţiunea braţului, pase fundamentale
(azvârlite, lansate, etc.), pase speciale cu sprijin pe sol sau din aer, ş.a.

Driblingul
Este element de tehnică prin care jucătorul se poate deplasa în teren cu
mingea. Sunt trei modalităţi de a face dribling:

- Driblingul simplu este împingerea mingii în sol odată, înainte şi după driblingul
simplu se pot face unul, doi sau trei paşi (permişi de regulamentul de joc);
- Driblingul multiplu este împingerea repetată a mingii în sol cu una din mâini;
- Dribling prin rostogolirea mingii pe sol cu o mână.
Driblingul este recomandat în atacul rapid.

Aruncarea la poartă

Victoria este de partea echipei care înscrie mai multe goluri în poarta echipei
adverse. Această a făcut ca aruncarea la poartă să fie considerată drept cel mai important
element de tehnică.

Clasificări:

 sub aspectul mişcării şi a acţiunii braţului aruncător: prin azvârlire, lansare,

împingere, lovire, deviere, acţiuni complexe;
 după modul cum sunt executate: de pe loc, după diferite structuri de paşi, din
alergare, săritură. Plonjon, prin evitare;
 în raport cu distanţa şi locul faţă de poartă: de pe semicerc, de la 9 m, din unghiuri
laterale;
 se pot face cu o mână, cu două mâini;
 funcţie de adversar: peste, lateral prin evitare, lateral prin căderea braţului.
 În handbalul şcolar (programa şcolară) cele mai frecvente aruncări la poartă sunt: din
săritură, cu pas adăugat, cu pas încrucişat, din alergare, prin evitare sau semievitare, de pe loc
(7 m). La echipa reprezentativă a şcolii sau liceului se adaugă aruncarea din plonjon (pivot),
aruncarea din săritură cu aterizare pe piciorul de pe partea braţului de aruncare (extrema
stângă) aruncare din săritură prin înşurubare şi înclinarea trunchiului (extrema dreaptă).

Descrierea tuturor acestor procedee şi exerciţiile pentru învăţarea mecanismului

lor de bază au fost prezentate în "Îndrumarele" semestrelor I, II şi III.

Factorii care contribuie şi condiţionează eficacitatea aruncărilor la poartă sunt

următorii:

 Forţa de aruncare, însumează forţa musculaturii picioarelor, trunchiului şi braţului.

Este influenţată şi de lungimea pârghiilor braţului şi de folosirea ei corespunzătoare prin
biciuire;
 Viteza de execuţie a aruncării este cel mai important factor al eficacităţii. Viteza
aruncării depinde de stăpânirea mecanismului de bază a procedeului tehnic, de capacitatea
nativă de viteză şi de detentă a braţului.
 Precizia este un alt factor hotărâtor al eficacităţii dependentă de suprafaţa de sprijin
(când se aruncă de pe picioare), de echilibrul corpului (mai ales în aer), de ţinerea corectă a
mingii, de vizarea porţii, de stabilitatea şi automatismul procedeului, de acoperirea şi apăsarea
pe minge, de gradul de pregătire al jucătorului, de oboseală.
 Aruncarea la poartă trebuie să fie surprinzătoare şi derutantă;
 Aruncarea la poartă (procedeul) se efectuează în funcţie de răspunsul apărătorului;
 Jucătorul care aruncă la poartă trebuie să fie calm şi să se concentreze, dar să nu fie
rigid.
Din punct de vedere tactic, recomandăm să se arunce din săritură şi alergare pe
contraatac sau în faza a II-a a atacului, de pe posturile de inter, din săritură, evitare sau
semievitare, de pe extreme şi pivot prin procedeele arătate mai sus.

Fentele

Fentele sunt constituite din începuturi ale unor acţiuni (procedee) care se
întrerup înainte de final şi se continuă prin alte acţiuni ce surprind apărătorul. Fenta are două
părţi: una pregătitoare - de simulare şi alta - finală, executată hotărât, în viteză şi forţă.
 Exemple:

 Fentă de pasă de deasupra umărului continuată cu pasă din pronaţie cu solul;

 Fentă de angajare a pivotului continuată cu aruncare la poartă;
 Fentă simplă spre stânga continuată cu pătrundere în dribling spre dreapta, etc.
În handbalul şcolar fentele sunt mai puţin folosite datorită complexităţii lor sporite.

2.1.6. Tehnica apărătorului

Tehnica apărătorului cuprinde puţine elemente şi procedee cu care el trebuie să
facă faţă în orice împrejurare acţiunilor variate de atac şi prin care să împiedice înscrierea
golurilor în poarta proprie.

Sistematizarea tehnicii apărătorului este următoarea:

Poziţia fundamentală pentru apărare este cea care asigură un echilibru şi posibilităţi
de a efectua toate mişcările cerute de desfăşurare a jocului. Ea diferă în funcţie de postul
jucătorului în cadrul sistemului de joc şi de la un sistem de apărare la altul.

Mişcarea în teren a apărătorului. Pe lângă procedeele folosite de atacant, apărătorul

foloseşte şi alte procedee specifice:

 deplasările în lateral, stânga şi dreapta cu paşi adăugaţi;

 deplasări înainte spre semicercul de la 9 m şi retragere le semicercul de la 6 m;
 mişcări speciale ale braţelor sus, lateral, oblic jos, stânga sau dreapta;
 sărituri cu desprindere pe două picioare.
Atacarea adversarului cu corpul este permisă de regulamentul jocului şi se face
înainte sau când adversarul are mingea. În schimb nu este permisă atacarea adversarului cu
braţele şi îmbrăţişările.

Blocarea aruncărilor la poartă. Când apărătorul aflat pe semicerc nu are timp să iasă
la adversarul care aruncă la poartă atunci blochează mingea cu două mâini, cu o mână din
săritură d pe loc sau făcând un pas fandare. După blocarea mingii jucătorul va fi preocupat şi
să intre în posesia ei.

Scoaterea mingii de la adversar se face din dribling când mingea ricoşează din sol
sau când un atacant pasează mingea unui coechipier apărătorul anticipând, se interpune în
traiectoria mingii - spre primitor.
 Învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea elementelor şi procedeelor tehnice se
face în jocurile cu temă din cadrul lecţiilor. În toate cele trei "Îndrumare metodice de handbal"
s-au prezentat şi exerciţii adecvate de învăţare şi perfecţionare.

Portarul trebuie să dovedească calm, siguranţă şi intervenţii şi spirit de

sacrificiu. Portarul trebuie să posede calităţi de ordin fizic ca viteză de reacţie, îndemânare şi
supleţe, detentă, forţă generală şi rezistenţă specifică. Acestea trebuie dublate de calităţi
psihice cum ar fi curajul, stăpânirea de sine, atenţia şi concentrarea, voinţa şi hotărârea.

Pentru apărarea porţii ei folosesc mişcări de randament maxim (create special)

astfel:

Poziţia fundamentală a portarului este total diferită de cea a atacanţilor şi

apărătorilor, fiind în funcţie de locul de unde se aruncă: din afară (9-12 m de poartă), de pe
semicerc sau de pe extreme. Pentru a găsi poziţia optimă el se deplasează în general cu paşi
adăugaţi sau cu paşi mici înainte-înapoi.

Prinderea mingii este un element de bază al tehnicii portarului. Locul unde mingea
este aruncată în poartă determină deplasări. Schimbarea poziţiei fundamentale şi mai ales
schimbarea poziţiei braţelor. Tehnica este diferenţiată pentru prinderea mingii venită în
dreptul pieptului, în lateral sus-jos, stânga-dreapta, la mingile ricoşate din podea aruncate cu
boltă sau diferite efecte.

Respingerea mingii. Portarul trebuie să prindă cât mai multe mingi, dar atunci când
acestea sunt aruncate cu multă forţă, în viteză sau sunt derutante, el le respinge fie că acestea
vin sus şi lateral (cu un braţ), jos şi lateral (fandare şi un braţ sau şpagat) în unghiul scurt
(parare), pe colţurile lungi (cu împingere în piciorul de lângă bară şi căderea braţului sau
şpagat).

Mişcarea în spaţiul de poartă. Pe lângă deplasările din poziţie fundamentală şi

cerinţele impuse de plasament, portarul se poate deplasa fără şi cu minge în spaţiul de poartă
oricum vrea (îi permite regulamentul). Noi recomandăm ca după prinderea mingii, respingerea
şi recuperarea ei, portarul să o repună cât mai repede în joc.

Degajarea mingii se face la un coechipier apropiat (de regulă intermediar), la vârful

de atac sau aruncare directă în poarta adversă pentru a marca gol. Degajarea mingii se ace din
spaţiul de poartă, imediat ce a intrat în posesia ei, după un demarcaj lateral pentru a-şi înmulţi
alternativele pasei oportune.

Tehnica portarului ca jucător de câmp necesară la intervenţiile în contraatacul

adversarului sau ca al şaptelea jucător de câmp în situaţii tactice speciale (folosind pasa,
driblingul, fenta, aruncarea la poartă, etc.). Aceste cunoştinţe se dobândesc când este începător
şi se perfecţionează când este necesar.

În cadrul lecţiilor de clasă desfăşurate cu elevii nu ne ocupăm în mod special de

pregătirea portarilor. În schimb la echipa reprezentativă a şcolii sau în clasele speciale de
handbal pregătirea sistematică a portarilor este absolut necesară.
 2.2. Tactica handbalului

Scopul, definiţia şi clasificarea tacticii

Dacă prin tehnică am arătat care sunt mişcările (gesturile motrice)
întâlnite în jocul de handbal, tactica arată rolul acestor mişcări, cum şi de ce
le folosim, care este contribuţia gândirii jucătorilor pentru a obţine victoria.
Tactica îşi propune să înveţe pe jucători modalităţile organizării, pregătirii şi
desfăşurării acţiunilor de atac şi de apărare.
Prin tactică se înţelege totalitatea acţiunilor individuale şi colective ale
jucătorilor unei echipe, organizate şi coordonate raţional şi unitar, în limitele regulamentului
şi ale eticii sportive, în scopul obţinerii victoriei. (L. Teodorescu, 1965)

În lupta sportivă intervine un proces de gândire continuu concretizat în

selecţionarea şi aplicarea procedeelor tehnice însuşite, prin valorificarea calităţilor fizice ,
psihice şi teoretice ale fiecărui jucător la situaţiile concrete dar mereu schimbătoare din meci.
Pentru a dezvolta gândirea tactică se cultivă la jucători spiritul de observaţie, iniţiativa
creatoare, fermitatea, capacitatea de anticipare şi opţiunea pentru soluţia optimă la situaţia
dată.

Tactica aplicată de un jucător este tactica individuală iar cea aplicată de doi sau
mai mulţi jucători se defineşte ca tactică colectivă. Le întâlnim atât în atac cât şi în apărare.

Dacă prin tehnică am arătat cum se execută corect, sigur şi eficace mişcările
întâlnite în jocul de handbal, tactica ne învaţă care este rolul acestor mişcări, cum şi de ce le
folosim, care este contribuţia gândirii jucătorilor pentru obţinerea unui rezultat favorabil.
Tactica îşi propune să înveţe pe jucători modalităţile organizării şi desfăşurării acţiunilor de
atac şi de apărare.
În joc sunt prezenţi toţi factorii (componentele) de pregătire - tehnic, tactic,
fizic, psihic, teoretic – care se află într-o strânsă interdependenţă, influenţându-se şi
condiţionându-se reciproc. Astfel, tactica nu se poate valorifica decât prin pregătire tehnică,
aceasta la rândul ei are la bază pregătirea fizică şi tactică, iar toată pregătirea în ansamblu se
valorifică în condiţiile unei pregătiri psihice şi teoretice.
Tactica se clasifică în individuală şi colectivă.
 În atac: reguli de acţionare; calităţile, rolul şi sarcinile
jucătorilor pe posturi; folosirea tactică a procedeelor tehnice; demarcajul
direct şi indirect; depăşirea adversarului; recuperarea mingilor.
În apărare: cerinţele apărării faţă de jucător; reguli ale tacticii
Tac individuale în apărare; calităţile şi sarcinile apărătorilor laterali,
tica intermediari, centrali, zburători; folosirea tactică a procedeelor tehnice;
individuală lansarea cu adversarul; marcajul adversarului; urmărirea şi recuperarea
mingiilor.
Tactica portarului: plasamentul şi apărarea aruncărilor de la
distanţă, de pe semicerc, de pe extreme; colaborarea cu apărătorul;
apărarea aruncărilor de la 7 m.; acţiunile portarului ca jucător de câmp.
În atac: principii: păstrarea posesiei mingii; atacarea porţii
adverse; crearea raportului supranumeric; adaptarea atacului la sistemul
de apărare folosit de adversar; provocarea şi valorificarea greşelilor
apărării adverse; mijloace ale tacticii colective în atac: pase între doi sau
mai mulţi atacanţi, combinaţii de bază pe aripă, pasa-pătrunderea şi
reprimirea mingii, încrucişările, paravane, blocaje, alte combinaţii,
Tac
fazele atacului, sisteme de joc etc.
tica
În apărare: principii: apărarea porţii sarcină a tuturor
colectivă
jucătorilor, luptă pentru dobândirea mingii, adaptarea la atacul advers,
cuprinde:
provocarea şi valorificarea greşelilor atacanţilor; mijloace: repartizarea
şi numărătoarea, sprijinirea şi vorbirea în apărare, predarea şi preluarea
atacantului, alunecarea, închiderea culoarelor, dublarea şi întrajutorarea,
flotarea, suplinirea; fazele apărării: replierea, apărarea temporară,
organizarea, apărarea propriu-zisă; sisteme de apărare: zonă, „om la
om”, combinată; apărarea în situaţii speciale.
 2.2.1. Pregătirea tehnico-tactică
Componentele pregătirii se află într-o strânsă interdependenţă, influenţându-se
şi condiţionându-se reciproc. Astfel tactica nu se poate valorifica decât prin pregătire tehnică,
aceasta la rândul ei are la bază pregătirea fizică şi cea tactică, iar întreaga pregătire a echipei şi
jucătorilor se valorifică în condiţiile unei pregătiri psihice şi teoretice corespunzătoare.
1. Corelaţia Între tehnică şi tactică apare cel mai evident În meci, datorită
faptului că jucătorul execută procedee tehnice Înlănţuite, adaptate fazelor jocului de atac sau
de apărare, În condiţii de luptă cu adversarul şi În regim de calităţi motrice şi de tensiune
psihică, solicitate la intensităţi diferite.
Procedeele tehnice astfel integrate devin un tot unitar care se derulează după
logica activităţii jucătorului în meci, ele fiind denumite şi acţiuni tactice sau acţiuni de joc.
Aceste acţiuni sunt elementele constitutive ale jocului şi pot fi individuale şi colective.
Acţiunile individuale şi combinaţiile tactice sunt efectuate în concordanţă cu
concepţia de conducere a luptei sportive pe care am prezentat-o mai sus.
Nivelul calitativ de realizare a acţiunilor de joc din fazele atacului şi ale
apărării se reflectă şi în oportunitatea lor. Pentru a întruni aceste calităţi, acţiunile jucătorilor
vor fi corelate în mod permanent: cu mediul intern – reacţia şi adaptarea organismului la
solicitarea de efort cerut; cu condiţiile de adversitate sau, mai bine spus, cu opoziţia
adversarilor; cu mediul extern, cu ambianţa în care se desfăşoară.
2. Corelaţia dintre tehnică şi tactică trebuie să se reflecte, chiar mai mult decât
până acum, şi în metodica antrenamentului. Aceasta determină schimbări în concepţia de
pregătire, actuale fiind învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor în condiţii apropiate de joc,
obiectivul fundamental constând în educarea, concomitent cu tehnica, a gândirii tactice şi
deprinderii de a juca. Se placă de la studierea luptei sportive pe fazele atacului şi apărării, ceea
ce duce la aprecieri ale acţiunilor folosite în mod curent de jucătorii echipei respective.
Statisticile jocurilor aduc mai multe foloase: în primul rând permit aprecieri critice, prin
comparaţie cu echipele “model” ; în al doilea rând stimulează gândirea creatoare a
antrenorilor şi jucătorilor, care se concretizează în apariţia unor noi direcţii de organizare a
acţiunilor de atac sau de apărare; în alt treilea rând, studiul fazic al jocului duce la implicaţii în
antrenament, de aici necesitatea de a elabora exerciţii care să pregătească pe jucători pentru
fiecare fază şi altele destinate să lege fazele intr-un tot unitar constituit, având ca model jocul
competiţional.
Se învaţă şi se perfecţionează exerciţii care creează jucătorilor deprinderi
tehnico-tactice, modele ce pot fi caracterizate prin următoarele particularităţi:
 - pentru creşterea capacităţii de orientare a jucătorilor exerciţiile tehnico-tactice se
amplasează în teren corespunzător situaţiilor de joc;
- se acordă o mai mare atenţie legăturii logice între procedee şi se cere o mai bună
gradare a dificultăţilor exerciţiilor şi sarcinilor tactice;
- exerciţiile tehnico-tactice executate în colaborare cu coechipierii şi în luptă cu
adversarii poartă denumirea de exerciţii în condiţii de joc; deşi destul de complexe, ele asigură
jucătorului o activitate asemănătoare, cel puţin parţial, celei de meci;
- direcţia perfecţionării constă în creşterea stabilităţii la acţiunile de perturbare ca:
oboseală, instabilitate emoţională, depăşirea vitezei însuşirii etc. Pentru aceasta se apelează la
următoarele mijloace: restrângerea numărului procedeelor de finalizare, gamă largă de acţiuni
pregătitoare , numeroase variante de intrare în procedee. Aşa se face că în “fondul tehnic” al
jucătorului rămân, spre exemplu, doar procedeele de finalizare cele mai eficace; în schimb
creşte numărul şi se diversifică complexele de acţiune care preced faza de finalizare. Prin
aceasta eşecul, soldat frecvent cu pierderea posesiei mingii, caracteristic fazelor de finalizare,
este transferat fazelor de pregătire unde acţiunea începută de un jucător poate fi întreruptă şi
continuată prin coechipierii care-l dublează, sprijină sau asigură. Deci pentru aceleaşi acţiuni
de finalizare, un număr mai mic de procedee tehnice, dar foarte bine însuşite, compensat de
cunoaşterea mai multor acţiuni de pregătire şi de depăşire a adversarului;
- învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor de atac şi apărare trebuie să aibă loc în
condiţii de angajare corporală;
- exersarea acţiunilor tehnico-tactice se face în condiţii de solicitare maximă a
calităţilor motrice, a capacităţii de efort fizic ridicat şi în stare de tensiune psihică;
- antrenament individual pentru optimizarea tehnicii, precizia acţiunii şi dezvoltarea
calităţii motrice (forţă explozivă, supleţe);
- pentru a evita criza de trecere de la o fază a jocului la alta şi pentru a asigura astfel
cursivitatea şi coerenţa atacului şi apărării, se vor efectua exerciţii speciale pentru fiecare fază
a atacului şi a apărării, urmate de cuplarea succesivă a fazelor până în stadiul de integrare.
În procesul de antrenament este necesar să se dea o mare atenţie jocului-şcoală,
jocurilor de verificare, precum şi jocului competiţional în general. Crearea condiţiilor de joc în
antrenament a fost cunoscută sub denumirea de modelare a antrenamentului.

2.2.2. Formulele de aplicare a tacticii

 Acţiunea individuală din multitudinea de elemente şi procedee tehnice şi având la
bază gândirea tactică, jucătorul optează pentru înlănţuirea unor acţiuni corespunzătoare
situaţiei de joc.

Combinaţia tactică presupune coordonarea acţiunilor individuale a doi sau mai

mulţi jucători pentru a realiza o fază de joc.

Sistemul de joc presupune organizarea şi coordonarea acţiunilor întreguluI efectiv de

jucători în atac sau în apărare.

Concepţia de joc înseamnă particularităţile manifestate de o echipă în aplicarea

tacticii. Avem o concepţie românească de joc.

Tactica individuală
Cuprinde totalitatea acţiunilor individuale folosite în mod conştient de un
jucător în lupta cu unul sau doi adversari şi în colaborare cu coechipierii săi în scopul
rezolvării unei sarcini da joc (atac, apărare).

Tactica individuală are următoarele reguli pentru desfăşurarea acţiunilor jucătorilor:

 anticiparea acţiunilor;
 iniţierea şi efectuarea acţiunilor în timp util;
 angajament fizic în acţiune;
 acordarea oportună a ajutorului reciproc;
 respectarea posturilor în echipă;
 căutarea celui mai bun plasament;
 păstrarea unei atenţii încordate pe toată durata jocului;
 reducerea numărului de greşeli personale în atac şi apărare;
 respectarea disciplinei de echipă şi joc.
Tactica individuală în atac
Aşezarea în atac, calităţile, rolul şi sarcinile jucătorilor pe posturi.

Se poate remarca că atacanţii sunt aşezaţi pe două linii: prima, care acţionează
pe semicerc sau în imediata apropiere a lui (include cele două extreme şi pivotul - se numeşte
linie de semicerc); a doua linie de atac este constituită din cei doi jucători interi la care se
adaugă conducătorul de joc - se numeşte linie de 9 m.
Numărul jucătorilor din cadrul liniilor poate suferi modificări în sensul că
centrul sau conducătorul de joc poate acţiona ca pivot. Dar şi fiecare jucător poate să-şi
modifice aşezarea în fâşia de teren plasându-se mai aproape sau mai de poartă, mai apropiat
sau mai departe de linia mediană a terenului. Cerinţele jocului şi aşezările jucătorilor în teren
au determinat o specializare a lor pe un post. Orice jucător trebuie să fie multilateral pregătit
pentru a juca pe toate posturile, dar cum este şi normal, randamentul lui nu va fi acelaşi pe
toate posturile.

Repartizarea jucătorilor în atac se face ţinând seama de cerinţele postului

respectiv şi de calităţile fizice, tehnice, tactice şi psihice pe care aceştia le posedă.

Extremele au rolul de a purta contraatacul, de a da lărgime frontului de atac

printr-un joc cu personalitate, de a circula în viteză printre apărători şi de a se infiltra între sau
în spatele acestora, etc. Extremelor li se cere: o foarte bună viteză de deplasare, prinderea
sigură a mingilor din alergare în viteză maximă, să arunce din unghi cu eficacitate la poartă,
să folosească oportun fentele de depăşire, cele de pasă şi pătrunderile hotărâte, etc.

Pivoţii au sarcina de a destrăma apărarea şi de a crea breşe în care să acţioneze

jucătorii de la 9 m, de a da adâncime atacului prin aruncări de pe 6 m şi dintre apărători, de a
fixa un apărător prin plasament sau fără paravan, de a efectua blocaje favorizate acţiunilor
decisive iniţiate, mai ales, de jucătorii de 9 m. Câteva calităţi necesare oricărui pivot: forţă şi
tărie fizică pentru a lupta permanent cu apărătorul, viteză de reacţie şi de execuţie, dârzenie,
simţul plasamentului, prinderea sigură a mingii în condiţiile luptei directe cu adversarul,
aruncări la poartă din plonjon sărit după unul din paşii specifici pivotului descrişi şi în cadrul
aruncării la poartă din plonjon.

Interii sunt consideraţi, şi pe bună dreptate, temelia oricărei echipe, deoarece ei

înscriu goluri de la distanţă, ei joacă extremele şi pivoţii, ei se retrag primii în apărare. Interii
trebuie să fie înalţi, puternici, supli şi îndemânatici, cu o bună tehnică individuală în prinderea
şi pasarea rapidă a mingii, siguri în folosirea fentelor de aruncare şi a celor de pasare rapidă a
mingii, siguri în folosirea fentelor de aruncare şi a celor de pasare; cu o forţă deosebită de
aruncare şi cu eficacitate corespunzătoare a procedeelor de aruncare; cunoscători ai
procedeelor speciale de angajare a pivoţilor; posesori ai câtorva acţiuni complexe tehnico-
tactice de depăşire a apărătorului, etc.
 Conducătorul de joc sau centrul atacului este animat de dorinţa ca echipa să
desfăşoare un joc colectiv în care să se valorifice toate capacităţile coechipierilor săi.
Împreună cu un inter, asigură transportul mingii în atac şi se repliază primul în apărare,
dirijează - iniţiază şi desfăşoară acţiuni colective în atac (încrucişări, paravane, blocaje,
circulaţii), prin acţiuni periculoase pe centrul terenului, contribuie la demarcajul indirect al
interilor sau pivotului. Trebuie să aibă cât mai multe din calităţile unui inter, la care se
adaugă: fantezia şi experienţa bogată de joc; prinderea-pasarea-driblingul, deosebit de bune,
execuţii rapide şi surprinzătoare ale aruncărilor la poartă, fente de depăşire urmate de
pătrunderi hotărâte, etc.

Utilizarea tactică a procedeelor tehnice

Utilizarea de către atacanţi a procedeelor tehnice (poziţie
fundamentală, mişcarea în teren, pasa, aruncarea, driblingul, etc.) se face în
concordanţă cu locul în teren al jucătorului, cu acţiunile pe care doreşte să le
întreprindă, cu tactica generală a echipei şi în funcţie de acţiunile
adversarilor.
Reguli ale tacticii individuale în atac
Regulilor de tactică individuală care au un caracter general li se adaugă alte
reguli specifice posturii de atacant:

- Variaţiile de ritm în deplasare şi mişcarea în teren,

- Asigurarea mingii (la prindere, protejare în timpul manevrărilor, driblingului,
pregătirii pasei sau aruncării la poartă);
- Sincronizarea acţiunilor proprii cu cele ale posesorului mingii;
- Caracterul ofensiv al acţiunilor şi folosirea oricărei situaţii favorabile pentru a
arunca la poartă;
- Prin activitatea fiecărui jucător atacul să aibă un front larg;
- Alternarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice pentru surprinderea
apărătorilor, a adversarilor.
Acţiuni tactice individuale
1. Demarcajul şi pătrunderea

Demarcajul este acţiunea de tactică individuală prin care atacantul fără minge caută
să scape de sub supravegherea apărătorului pentru a primi mingea sau arunca la poartă.
Demarcajul poate fi făcut direct sau indirect. Cel direct se realizează prin forţe proprii
utilizând judicios şi oportun procedeele înlănţuite ale “mişcării în teren” precum şi acţiuni de
derutare a apărătorului (învingerea vigilenţei lui). Când atacantul se deplasează de la poarta
proprie spre cea adversă, pentru a realiza demarcajul direct, porneşte brusc în fâşii libere de
teren, schimbă ritmul de apărare în mod repetat, efectuează schimbări de direcţie
surprinzătoare (simple, duble, piruete), opriri bruşte din alergare urmate de priviri în alte
direcţii, etc. În atacul poziţional jucătorii se demarcă în funcţie de postul în care acţionează,
aşa de pildă, jucătorii de lângă zonă se retrag pentru a prinde sau a lua elanul necesar
aruncării; cei din linia de 9 m se deplasează lateral pentru a ieşi în întâmpinarea mingii pasate,
iar pivoţii pornesc brusc de lângă apărătorii în spaţii libere.

În general, desprinderea de apărători trebuie să se execute brusc şi numai în

momentul premergător acţiunii, această desprindere hotărâtă şi energică, pe lângă faptul că
surprinde apărătorul, este un indiciu şi pentru coechipierul cu mingea care-i poate pasa fără ca
pasa să fie interceptată. Demarcarea nu trebuie să fie executată spre un loc către un alt
coechipier a început demarcarea şi nici către locul pe care se află deja un coechipier demarcat
deoarece jucătorii s-ar încurca reciproc în acţiune.

Deşi scopul demarcării este acela de a realiza condiţii favorabile primirii mingii,
totuşi un bun demarcaj contribuie direct la succesul acţiunilor celorlalţi atacanţi, prin aceea că
atrage un apărător – ceea ce favorizează crearea unor culoare libere pentru un alt atacant. Aşa
a apărut demarcajul indirect, demarcaj pe care îl vom prezenta în cadrul mijloacelor tactice
colective.

Pătrunderea este un procedeu special de demarcare, fiind urmată, în mod normal, de

prinderea mingii ăi aruncarea la poartă. Deci, pătrunderea este acţiunea de demarcare către
poartă (când se trece în atac) sau spre semicerc (atac poziţional sau în circulaţie), efectuată în
viteză şi forţă cu scopul primirii mingii şi a aruncării ei la poartă.

Demarcarea ce se face pentru o pătrundere trebuie să fie sesizată de coechipierul cu

minge şi onorată de către acesta printr-o pasă oportună.

Cele mai întâlnite pătrunderi sunt cele ale extremelor şi interilor în breşele zonei,
precum şi cele executate de unul din vârfurile contraatacului prin spatele executate de unul din
vârfurile contraatacului prin spatele unor apărători repliaţi cu întârziere.

2. Depăşirea
 Depăşirea este acţiunea de tactică individuală prin care atacantul posesor al
mingii se eliberează corect de marcajul apărătorului direct şi acţionează hotărât spre poartă
pentru a arunca sau pasa.
Depăşirile constau din complexe de procedee tehnice şi din valorificarea
calităţilor fizice de viteză (reacţie, execuţie, deplasare), îndemânare şi forţă.

În efectuarea unei depăşiri apar mai multe faze:

- judecarea situaţiei ăi prevederea eventualităţilor;

- efectuarea fentei.
- sesizarea răspunsului adversarului şi corectarea eventuală a planului;
- depăşirea propriu-zisă;
- finalizarea acţiunii individuale.
Ca mijloace de bază folosite în cadrul depăşirii reţinem: gândirea tactică, procedeele
tehnice (în special fente, dribling, aruncarea la poartă) calităţile fizice arătate precum şi
iniţiativă, curaj, hotărâre, impetuozitate, etc.

Cele mai frecvente depăşiri se fac în luptă cu un adversar: care se repliază, care iese
din zonă pentru a ataca jucătorul cu minge sau care marcă strâns un atacant periculos.

În prima alternativă jucătorul aflat în posesia mingii efectuează depăşirea

apărătorului care se retrage spre poarta pe care o apără executând dribling şi schimbări de
direcţie, alternând înălţimea driblingului sau mâna cu care driblează, făcând piruete,
schimbând continuu ritmul de deplasare, acţionând hotărât spre poartă pentru a arunca.

În cele două alternative atacantul îşi caută cel mai bun plasament, primeşte mingea,
execută o uşoară săritură pe două picioare în lateral (stânga sau dreapta) - sesizând
contraacţiunea apărătorului; porneşte hotărât în partea unde face depăşirea – folosind
driblingul simplu sau multiplu pentru concretizarea iniţiativei şi pentru finalizarea acţiunii.
Interii şi extremele uneori înlocuiesc săritura pe două picioare şi cu o fentă simplă, dublă sau
pivotare.

3. Recuperarea mingilor

Ca urmare a aruncărilor la poartă din acţiune, de la 7 m şi de la 9 m mingea poate

intra în poartă (gol), poate fi reţinută de portar sau respinsă de acesta, de bară sau din blocările
efectuate de apărători.
 Pentru a reintra în posesia acestor mingi, pentru a le recupera + unii dintre jucători ce
fuseseră în atac, urmăresc ricoşarea lor în care timp efectuează un plasament corespunzător şi
reprinzând mingea acţionează individual spre poartă sau încep un nou atac colectiv.

2.2.3. Tactica individuală în apărare

Cerinţele apărării faţă de jucător: să fie dârz, mobil, perseverent în a face marcajul
sau ieşirea la adversarul direct, prompt şi gata de a reacţiona rapid în concordanţă cu faza de
joc folosindu-se cunoştinţele tehnice şi calităţile sale. El trebuie să observe acţiunile celorlalţi
coechipieri şi adversari, să judece situaţiile ăi să intervină hotărât.

Reguli de tactică individuală în apărare:

- jucătorul va fi preocupat şi de apărare încă din timpul atacului;

- repliere promptă şi oportună în apărare;
- întârzierea lansării şi desfăşurării contraatacului advers;
- mereu între adversar şi poarta proprie;
- intervenţie hotărâtă la cel mai periculos adversar faţă de poarta proprie;
- marcaj strâns sau atac hotărât al adversarului care primeşte mingea sau o are, pe
partea braţului de aruncare;
- folosirea oricărei posibilităţi certe pentru a intra în posesia mingii;
- ritm susţinut şi continuu în acţiuni;
- demarcaj brusc în zonă liberă de teren, când echipa proprie intră în posesia mingii.
Folosirea tactică a procedeelor tehnice
Elementele constitutive ale fazelor şi sistemelor de joc sunt acţiunile
individuale. Acţiunea individuală este folosirea conştientă de către apărător a celui mai
corespunzător complex de procedee tehnice, în scopul realizării unei sarcini de apărare, cum
ar fi împiedicarea atacantului de a arunca la poartă, de a intra în posesia mingii, etc.

Acţiunea individuală presupune o succesiune de procese de analiză a situaţiei

de joc şi de alegerea regulilor dup care trebuie să intervină, acestea fiind susţinute de
procedeele tehnice de apărare: poziţie fundamentală, mişcarea în teren, atacarea adversarului
cu corpul, scoaterea mingii din dribling, blocarea aruncărilor.

Marcajul
 Marcajul este acţiunea tactică individuală, de bază, prin care apărătorul – folosind
plasamentul şi mişcarea în teren - supraveghează acţiunile atacantului, îl împiedică în mod
regulamentar să prindă mingea, dă o paseze, să dribleze sau să arunce la poartă.

În funcţie de cum se efectuează marcajul adversarului, poate fi de trei feluri:

Marcajul strâns – se foloseşte cel mai des pentru a anihila sau a limita acţiunile unui
atacant, valoarea (inter) a unui vârf de contraatac pentru a nu primi mingea în cadrul
sistemului de apărare “om la om” sau atunci când un atacant pătrunde la semicerc.

În marcajul strâns apărătorul se va deplasa între poartă şi adversari, pe partea braţului

de aruncare sau orientat astfel încât să-i ofere culoar de pătrundere spre marginea terenului.
Deci, apărătorul nu se va plasa întotdeauna pe linia imaginară ce uneşte adversarul cu mijlocul
porţii.

În marcajul strâns, apărătorul este aproape de adversarul său direct. Apropierea sa

accentuează în apărarea “om la om” pe jumătate sau pe tot terenul şi de asemenea pe măsură
ce atacantul se apropie de poartă – când cei doi adversari se găsesc în cele din urmă într-o
luptă bărbătească corp la corp.

Apărătorul ce face marcaj strâns va căuta să evite blocajele şi paravanele făcute de un

alt adversar pentru a facilita acţiunile atacantului. Mijloacele de a le evita sunt simple – unul
sau doi paşi înapoi, lateral sau înainte cu condiţia de a fi oportuni.

Marcajul strâns este foarte eficient când atacantul nu posedă procedee tehnice, viteză
şi forţă corespunzătoare depăşirii apărătorului sau în condiţii de joc cu mingea udă, teren cu
zgură desfundat de ploaie, bitum ud sau cu mâzgă – când prinderea , driblingul ăi aruncarea la
poartă sunt mult îngreuiate.

Pentru a efectua un marcaj strâns, eficace, apărătorului i se cere:

- respectarea şi aplicarea regulilor de tactică individuală;

- să fie capabil şi să vrea să depună eforturi mari, psihice şi intelectuale;
- să aibă o foarte bună pregătire fizică, fiindu-i necesară în primul rând forţa în
picioare pentru opriri; în al doilea rând, pentru a nu fi depăşit cu uşurinţă trebuie să posede
viteză de reacţie ăi de deplasare; apoi i se cere rezistenţă în regim de viteză, necesară realizării
unui randament maxim pe toată durata jocului.
 a) Marcajul de supraveghere este caracteristic apărării în zonă, uneori se foloseşte
în apărarea “om la om” când atacantul advers nu este valoros sau de către apărătorul ce are în
sarcină să ajute un coechipier al cărui adversar este mai periculos pentru echipă.
Marcajul de supraveghere constă din supravegherea permanentă a adversarului direct
(deplasări cu paşi adăugaţi din poziţie de apărare), dar este atent în acelaşi timp la pasarea
mingii, la activitatea celorlalţi atacanţi, încercând să anticipeze intenţiile tactice ale
adversarilor şi dacă este cazul să acorde unui coechipier apropiat aflat în dificultate.

În alternativa în care ”omul” său primeşte mingea şi are o poziţie favorabilă de unde
ar înscrie, atunci apărătorul îl va ataca cu promptitudine şi îl va marca strâns până acesta va
pasa mingea.

În folosirea marcajului de supraveghere ordinea activităţilor este următoarea:

numărătoare , plasament dinamic, anticipare, acţiune hotărâtă, colaborare.

b) Marcajul de intercepţie, a apărut în handbal pentru a împiedica pivotul să

primească mingea. De data aceasta apărătorul se plasează între posesorul de minge ăi pivot,
efectuând de fapt un marcaj strâns activ. Asupra termenului de “activ” vom reveni puţin mai
târziu.
Când marcajul de intercepţie se face la jucătorii din extremă sau din linia de 9 m, este
un marcaj special – de la o distanţă ceva mai mare (nu este nici marcaj strâns nici de
supraveghere).

Tot marcaj de intercepţie poate fi şi ocuparea primului plan când se urmăresc

vârfurile de atac adverse sau când pe semicerc se infiltrează atacanţii.

Marcajul de intercepţie este eficace la handbal, deoarece semicercul face ca atacurile

să se desfăşoare mai mult frontal şi mai puţin în adâncime (ca la baschet sau fotbal).

Unul din atributele jocului modern în apărare este legat de iniţiativă. A juca cu
iniţiativă în apărare presupune a face totul mai repede , mai hotărât, mai eficient (informare,
analiză, decizie, acţiune). În acest sens marcajul strâns şi cel de intercepţie devine activ –
dinamic - agresiv, având drept scop limitarea sau întârzierea intrării adversarului în acţiune,
determinarea efectuării unor greşeli de tehnică din partea atacantului cu minge sau favorizarea
intercepţiilor. Jocul de iniţiativă în apărare aduce în prim plan pregătirea psihică (iniţiativă,
promptitudine, curaj), fizică şi tehnică (viteză, luptă nemijlocită cu atacantul, scoaterea
mingii, etc.) precum ăi noţiuni teoretice clare.
 Lansarea cu adversarul
Lansarea cu adversarul este o acţiune de tactică individuală prin care apărătorul
caută să contracareze pătrunderile şi depăşirile efectuate de adversari – deci jocul în adâncime
al acestora.

Despre lansarea cu vârful de atac care nu are mingea şi despre alternativa în

care atacantul cu mingea, făcând dribling, se îndreaptă spre poarta adversă am discutat cu
prilejul folosirii tactice a procedeelor tehnice şi a regulilor după care jucătorii îşi desfăşoară
acţiunile.

Acum ne vom opri asupra alternativei în care apărătorul aflat în dispozitivul de

apărare acţionează împotriva unui adversar aflat în posesia mingii şi care prin valoarea sa se
face periculos.

Atacantul care primeşte mingea la o distanţă convenabilă faţă de poartă şi într-o

poziţie favorabilă pentru a înscrie, trebuie atacat şi stânjenit permanent de către apărătorul
direct. Atacarea adversarului cu minge trebuie să se facă prompt, dar în nici un caz apărătorul
nu se va arunca orbeşte asupra acestuia.

Lansarea cu adversarul presupune unele deplasări prealabile; găsirea unui plasament

corespunzător intervenţiilor, atacarea oportună a omului cu minge – în tot acest timp au loc
procese de analiză şi anticipare a acţiunilor adversarului (ce vrea să facă; a folosit driblingul;
cele trei secunde; cei trei paşi) – atacarea adversarului să ofere rezerve pentru acţiuni viitoare
apărătorului; în situaţia că atacantul vrea să-l depăşească, acesta să fie gata să se retragă uşor
înapoi, închizându-i unghiurile de aruncare determinându-l să-şi întrerupă acţiunea şi să
paseze mingea.

Marile valori pot fi anihilate prin marcaj special (uneori colectiv) şi prin lansări în
care forţa generală a aparatului are un rol hotărâtor.

Intercepţia mingii
Dacă marcajul în intercepţie lasă puţine şanse adversarului direct de a primi
mingea, intercepţia este acţiunea derutantă, executată spontan, prin surprinderea de către
apărător pentru a intra în posesia mingii.
 În general, intercepţia este precedată de o “pasivitate” ce lasă impresia
adversarului direct şi a celui cu minge că apărătorul nu urmăreşte faza, deci nu poate anticipa
şi nici nu intenţionează să ocupe primul plan.

În realitate printr-o acţiune hotărâtă, explozivă, el încearcă să intre în posesia

mingii. Această acţiune, gândită, voită şi calculată trebuie realizată rapid şi cu certitudinea de
reuşită, întrucât prin ieşirea unui apărător din dispozitiv se creează o breşă, prin care atacanţii
pot înscrie foarte uşor.

Pentru a intercepta mingea apărătorul intervine în traiectoria mingii aproape de

cel ce urmează să o primească, în caz contrar, poate fi fentat sau are timp suficient pentru a
interveni. Elementul hotărâtor pentru realizarea unei intercepţii este anticiparea.

Urmărirea mingilor
Mingile aruncate la poartă şi care sunt blocate sau respinse de către apărători şi
portari, cele care lovesc bara, cele care se rostogolesc pe sol, trebuie urmărite de apărători
pentru a intra în posesia lor. La aruncările de la 7 m sau de la colţ, pentru a urmări şi intra în
posesia mingii, plasamentul şi primul plan are mare importanţă.

2.2.4. Metodica învăţării tacticii individuale

Atunci când în cadrul instruirii se dă orientare tactică procedeelor tehnice care

se învaţă şi se repetă, când se arată la ce folosesc ele – nu facem altceva decât să-i învăţăm pe
elevi tactica individuală. Dacă la folosirea tactică a procedeelor tehnice se adaugă: învăţarea
unor reguli după care îşi desfăşoară jucătorii acţiunile; li se arată sarcinile lor individuale în
concordanţă cu fazele de joc; li se prezintă cerinţele legate de lupta cu un adversar – avem o
viziune generală şi o dinamică a învăţării tacticii individuale.

1. Pentru a presta un joc eficace, jucătorul va trebui să parcurgă exerciţiile arătate cu

prilejul învăţării procedeelor tehnice de atac şi de apărare în condiţii apropiate de joc.
Subliniem şi cu acest prilej rolul cu totul special pe care îl are: procedeele mişcării în teren şi
pentru care se pot folosi cu mult succes şi jocuri de mişcare, ca: “Leapşa”, “Jocul cu umbra”,
“Vânătoarea”, etc.

2. Învăţarea organizată a acţiunilor tactice individuale trebuie începută imediat ce s-a

trecut la repetarea şi perfecţionarea principalelor procedee tehnice. Oricât de bine ar fi însuşită
şi perfecţionată tehnica jocului, ea nu poate fi valorificată decât prin aplicarea ei sub forma
unor acţiuni individuale şi colective.

Spunem organizată, pentru că este foarte necesar ca acţiunile tactice

individuale să fie corect şi rapid însuşite chiar de la început.

Acum se învaţă practic şi teoretic acţiunile specifice posturilor, cele specifice

fazelor de joc şi cele necesare luptei cu adversarul – este considerată ca cea mai dificilă
perioadă, necesitând multă răbdare şi calm din partea jucătorului şi a profesorului.

3. Pe măsură ce se însuşesc componentele tehnice, fizice, teoretice şi tactice ale

acţiunilor, se trece la introducerea adversarilor. Iată câteva jocuri de mare eficacitate:

a) Şase atacanţi cu minge şi trei apărători pe jumătate de teren. Apărătorii fac marcaj
la un atacant apelând la procedee ale mişcării în teren, se luptă pentru a obţine mingea apelând
la plasament, informare, anticipare la scoaterea mingii de la adversar, etc. Atacanţii fiind
superiori din punct de vedere numeric, vor căuta să se demarce, să alterneze procedeele
mişcării în teren ăi ritmul de deplasare, să prindă mingea din mişcare – cu siguranţă -, să o
protejeze, să efectueze fente, dribling, depăşiri, să se informeze permanent, să judece care din
cei cinci coechipieri este cel mai bine demarcat şi să-i paseze mingea după ce în prealabil a
selecţionat procedeul cel mai indicat de transmitere a mingii. La început acest joc se va
desfăşura din deplasare uşoară şi apoi în viteză; este important ca acţiunile arătate dar
executate în cadrul regulamentului (paşi, trei secunde, regula driblingului, etc.).
b) În măsura în care se progresează în folosirea tehnicii şi a regulilor tacticei
individuale, se învaţă sensurile relaţiilor “atacant - apărător” şi “echipa în atac - apărare”,
numărul apărătorilor creşte la patru şi apoi la cinci. Cei şase atacanţi fiind obligaţi să se
demarce mai rapid, să se gândească mai repede ăi să aleagă unul din cei doi coechipieri şi
respectiv coechipierul nemarcat, căruia să-i paseze. În paralel, fiecărui jucător aflat în apărare
i se precizează atribuţiile ăi i se fixează cerinţe mai precise.
c) Când numărul apărătorilor este egal cu cel al atacanţilor, deci raportul este şase la
şase, jocul poartă denumirea de Cine ţine mingea mai mult. Acest joc solicită complet
atacantul şi apărătorul, solicitările fiind de natură tehnică, de pregătirea fizică specifică, de
instruire tactică elementară, de natură psihică.
4. Învăţarea cerinţelor ăi a regulilor impuse jucătorului de fazele atacului ăi a apărării
se fac prin jocuri şcoală la două porţi sau jocuri cu depunerea mingii în spaţiul de poartă (pe o
saltea sau la perete). Acum se acordă atenţie mai mare pătrunderilor şi demarcajului spre
terenul de ţintă, transportului de minge, depăşirilor şi respectiv replierii, lansării cu adversarul,
marcajul, plasamentul.

5. Având în vedere că unele din mijloacele tacticii individuale şi că unele reguli

capătă semnificaţii deosebite asupra acestora se va insista mai mult – ca de exemplu:
demarcaj, pătrundere şi depăşire, respectiv marcaj şi lansare cu adversarul.

6. Jocul la o poartă în care apărătorii sunt numeric inferiori – în raport trei la patru,
patru la cinci sau şase – are ca scop învăţarea orientării, gândirii şi acţionării rapide.
Solicitările de natură fizică, intelectuală, psihică, tactică şi tehnică fiind mult amplificate.

Tactica portarului

 Portarul trebuie să acţioneze în spiritul logicii jocului (gândirea tactică,

anticiparea, hotărârea) şi strâns legată de acţiunile coechipierilor săi.
 Anticiparea acţiunii decisive, plasament corespunzător şi intervenţie
fulgerătoare.
 Colaborarea cu apărătorii, apărătorul plasat pe braţul îndemânatic apără
colţurile “scurte” şi portarul colţurile “lungi”.
 Apărarea pe culoare, portarul trebuie să “vadă” permanent mingea dacă nu, cel
puţin lansarea acesteia spre poartă (cu care braţ) şi să se plaseze pe culoarul în care intervine.
 Oprirea contraatacului advers, pentru a realiza aceasta se plasează pe
semicercul de la 9 m şi intervine în momentul declanşării pasei la vârful purtător de
contraatac.
 Lansarea oportună, fără pierdere de timp, a contraatacului.
 Plasamentul (până la 4 m) şi apărarea aruncărilor de la 7 m.
 Conducerea apărării prin intervenţii verbale scurte de a corecta
nesincronizărilor dintre apărători.
2.2.5. Tactica colectivă în apărare
Apărarea cere jucătorilor ca toate calităţile şi cunoştinţelor individuale să fie
subordonate jocului colectiv, organizarea şi coordonarea acţiunilor lor comune făcându-se
după principii şi folosind mijloace ale tacticii colective în fazele jocului.

Principiile apărării
 1. Apărarea porţii este un principiu valabil pentru toţi jucătorii echipei. Jocul este
câştigat de echipa care primeşte mai puţine goluri.

2. Intrarea în posesia mingii se realizează printr-o apărare activă, agresivă şi

dinamică. Este scopul principal al fazei de apărare pentru că având mingea, echipa stăpâneşte
jocul.

3. Adaptarea apărării la formele şi sistemul de atac advers şi propriu. A adapta

apărarea proprie la sistemul de atac advers înseamnă că principiile şi mecanismele de bază ale
sistemului propriu să rămână acelaşi urmând ca unele modalităţi de acţiune să capete mai
mare activitate.

4. Provocarea greşelilor adversarului şi valorificarea lor. Împotriva unui atac

advers în care mingea se pasează mai greu sau la care aruncările la poartă se fac de la distanţă,
apărarea va fi mai agresivă. Atunci când extremele din atacul advers marcă cele mai multe
goluri apărarea va pune accent pe repliere sau pe apărarea în zonă – 6:0.

Fazele apărării

1. Echilibrul defensiv şi pierderea posesiei mingii

2. Replierea trebuie începută oportun, cu anticipaţie de jucătorii care asigură
echilibrul defensiv, şi, în continuare de către toţi ceilalţi.

3. Apărarea temporară, se face de primii 2-4 jucători de la 9-14 m în faţa porţii

pentru a contracara atacul rapid al adversarilor.

4. Apărarea propriu-zisă are durată mai mare de aplicare. Constă în organizarea

dispozitivului, utilizarea mijloacelor tehnico-tactice individuale şi colective, orientate de
reguli şi principii expuse sau care le expunem în continuare.

Mijloacele tacticii colective în apărare sunt evidente în cadrul apărării propriu-zise.

1. Numărătoarea şi autorepartizarea adversarilor începe dinspre linia porţii spre

centru (dreapta-stânga).
 2. Vorbirea în apărare presupune mobilizare, transmiterea unor sarcini legate de
fazele de joc, de desfăşurarea apărării în sistem. Vorbirea în apărare (nu discuţiile) este
oportună, concisă, clară, nu trebuie să întreţină trează atenţia şi combativitatea.

3. Alunecarea. În urmărirea atacantului său, un apărător poate trece prin faţa sau prin
spatele altui apărător care la rândul său marcă adversarul. Termenul de alunecare derivă din
faptul că de regulă o pereche (sau unul din perechea) antagonistă trece prin spaţiul dintre
jucătorii altei perechi antagoniste. Alunecarea apare ca răspuns la o încrucişare efectuată fără
sau cu minge. Colaborarea dintre cei apărători se materializează prin apropierea sau
depărtarea de adversarul propriu, înlesnind astfel acţiunile coechipierului. Alunecarea este
prezentă, ca şi schimbul de oameni mai ales în "apărarea om la om”.

4. Schimbul de oameni. Colaborarea dintre apărători se concretizează în acţiunea de

predare, preluare a celui mai periculos atacant (cu mingea, cu forţă de aruncare aflat în
pătrundere). Este cel mai întrebuinţat mijloc al tacticii colective, folosit în toate sistemele de
apărare.

5. Închiderea culoarelor. Este acţiunea de apropiere a doi apărători aflaţi în “zonă”

ca răspuns al pătrunderii unui atacant cu minge în spaţiul dintre ei.

6. Dublajul (întrajutorarea) constă în ieşirea unui apărător din zonă la omul care
aruncă la poartă şi redistribuirea spaţiului rămas liber în zonă între apărătorii învecinaţi. În
general ies apărătorii intermediari.

7. Flotarea. Este acţiunea tactică prin care apărătorul din faţa zonei (“Z”) se retrage
pe semicerc atunci când atacantul pe care-l are în marcaj nu prezintă pericol pentru poartă.
Flotarea este caracteristică zonei 4:2.

8. Suplinirea este acţiunea de tactică prin care unul sau chiar doi apărători îşi
schimbă plasamentul şi îşi măresc zonele de acţiune prin plecarea unui coechipier în atac.
 2.2.6. Caracteristici ale apărării
Sistemul de joc reprezintă forma generală de organizare a acţiunilor întreprinse
de jucători în cadrul unui dispozitiv dinainte stabilit, fiecăruia revenindu-i sarcini precise şi
cerându-i-se să respecte principiile de colaborare.

Sistemul de joc luat izolat, ca simplă noţiune, nu reprezintă o forţă în sine.

Eficacitatea sa depinde de modul corect şi constructiv în care jucătorii aplică mijloacele
tehnico-tactice individuale şi colective, pe suportul unei discipline tactice ferme.

În accepţiunea modernă, jocul în sistem presupune valorificarea tuturor

jucătorilor prin repartizarea raţională a forţelor în teren, prin stabilirea posibilităţilor de
colaborare şi sprijinire reciprocă. Jocul în sistem oferă echipelor ocazia de a-ăi valorifica
cunoştinţele conform unui plan, eliminând risipa inutilă de energie şi economisind forţele
necesare acţiunilor viitoare de finalizare.

La handbal s-au cristalizat trei sisteme de joc.

1. Apărarea în zonă este apărarea cu cel mai pronunţat caracter colectiv şi care
opune atacului advers un bloc funcţional bine pus la punct. În cadrul apărării în zonă jucătorii
sunt dispuşi într-un dispozitiv precis, se efectuează deplasări dinainte stabilitate în funcţie de
circulaţia mingii, apără fiecare porţiune de teren din jurul lor şi care, însumate, constituie o
zonă în faţa porţii apărate.

2. Apărarea om la om are un pronunţat caracter de apărare individuală – în care

fiecare jucător marcă şi anihilează acţiunile unui atacant dinainte stabilit.

3. Apărarea combinată este apărarea în care cinci sau patru jucători acţionează în
zonă şi unul sau respectiv doi jucători fac apărare om la om.

În cadrul fiecărui sistem s-au creat numeroase variante, dar analiza acestora se
face în cadrul cursului de specializare handbal.

Din necesitate de a înţelege mai bine sistemele de joc se prezintă în continuare

şi formele de joc, apoi se va reveni la sistemele de apărare.
 Formele apărării
Indiferent de sistemul de apărare sau de varianta acestuia folosit de o echipă,
desfăşurarea acţiunilor individuale şi colective se caracterizează prin două forme de aplicare,
una pasivă şi una activă (agresivă).

1. Apărarea pasivă este caracterizată de limite în activitatea jucătorilor, este mai în

linie – paralelă ci semicercul de la 6 m bazându-se pe blocarea mingilor. Intrarea apărătorilor
în posesia mingii se petrece ca urmare a comiterii unor greşeli de către atacanţi. Apărarea
pasivă uneori poate fi un mijloc de odihnă – deoarece efortul fizic este mai mic, în acelaşi
timp poate constitui un mijloc de a obţine mai repede mingea, falsa pasivitate facilitând
grăbirea aruncărilor la poartă ale adversarilor.

2. Apărarea activă, uneori chiar agresivă, se caracterizează printr-o activitate

intensă şi dinamică a fiecărui jucător ca urmare acţiunile tehnico-tactice individuale şi
colective desfăşurate pe suprafeţe mai mari de teren, cu ruperi permanente de ritm. Scopul
apărării active este acela de a obţine iniţiativa de joc şi de a determina atacanţii să comită
greşeli tehnice, de orientare sau de tactică. Cu cât apărarea devine mai agresivă ci atât
distanţa dintre atacanţi ăi apărători se micşorează, suprafaţa din teren pe care se aplică creşte
(tot terenul), iar poziţia apărătorului este determinată nu numai de poartă, ci şi de locul în care
se află mingea.

Apărarea zonală
Apărarea în zonă impune o aşezare riguroasă în dispozitiv şi este
considerată ca organizată numai atunci când toţi jucătorii au reuşit să formeze
dispozitivul.
În cadrul subzonelor lor, apărătorii desfăşoară o activitate în continuă mişcare
şi într-o coordonare cât mai bună, ceea ce va da întregii zone un aspect unitar şi omogen.

Pentru înţelegerea mişcării întregului grup de apărători care formează zona, să

ne închipuim că jucătorii sunt legaţi între ei printr-o funie de cauciuc. Dacă unul din apărători
se deplasează într-o direcţie, întreaga zonă se deplasează după el. O rămânere în urmă sau o
deplasare necorespunzătoare a unui apărător produce “ruperea zonei” şi astfel, zona îşi pierde
armele ei principale – coerenţa şi integritatea. Pentru aceasta, deplasarea apărătorilor trebuie
să fie simultană şi să dea impresia că zona alunecă pentru a ocupa o nouă poziţie favorabilă.

Apărarea în zonă se caracterizează prin următoarele principii:

 a) fiecare jucător acţionează într-o anumită porţiune de teren, numită zonă, ce i-a
fost repartizată şi în care , dacă intră, orice adversar îl va marca şi împiedica să-şi desfăşoare
acţiunile.
b) principala caracteristică şi cea care o deosebeşte fundamental de apărarea om la
om este aceea că apărătorul respectiv urmăreşte în special mingea (circulaţia ei şi pe posesorul
acesteia) şi în secundar adversarul de care răspunde. Pentru a urmări mingea toţi jucătorii se
deplasează lateral pe semicercul de la 6 m (mai mult sau mai puţin), în stânga sau dreapta, în
funcţie de locul ei. Această mişcare luată în ansamblu, ca expresie a unităţii funcţionale a
zonei, se numeşte translaţie şi are drept scop aglomerarea jucătorilor în dreptul mingii.
c) Urmărirea mingii de către toţi jucătorii (concretizată în tranziţie) este însoţită şi
de ieşirea apărătorului din dispozitiv spre adversarul său direct care va primi sau are mingea.
Marcarea adversarului cu minge se face după reguli caracteristice apărării om la om. Locul
rămas liber în dispozitivul de apărare este acoperit de apărătorii învecinaţi (translaţie,
întrajutorare, suplinire). După ce atacantul pasează mingea, apărătorul se retrage în
dispozitivul de apărare acţionând în continuare, în funcţie de fază. Ieşirile şi retragerile
succesive ale jucătorilor din dispozitiv se numeşte elasticitatea zonei – (FIG. 8c). Cu cât
pendularea jucătorului este mai amplă şi mai oportună, cu atât elasticitatea zonei este mai
mare.
d) Apărătorul va fi obligat să renunţe la marcarea unui adversar aflat la semicercul
de 6 m, pentru a ieşi hotărât la adversarul din linia de 9 m, care primeşte sau are mingea –
deoarece acesta este mult mai periculos pentru zonă şi poartă. Atacantul rămas singur pe
semicercul de 6 m trebuie să fie anihilat de apărătorii învecinaţi.
e) Apărătorul execută marcaj sau atacarea adversarului cu minge atât timp cât
acesta se află în zona sa de teren. Când acesta pătrunde într-o zonă învecinată este predat şi
preluat de alt apărător. Dacă nu a fost preluat, apărătorul continuă deplasarea cu el.
f) Pivotul se marcă special, cel mai adesea la intercepţie, alteori pe partea braţului
neîndemânatic şi uneori strict şi activ.
g) Apărătorul poate avea unele iniţiative – ca intercepţie, plasament agresiv,
intervenţii pentru întreruperea unor circulaţii – deoarece răspunderea este colectivă, orice
greşeală putând fi reparată de coechipieri.
Sistemul de apărare în zona cu şase jucători în linie.

În acest sistem, toţi jucătorii sunt dispuşi într-o linie de aproximativ un metru
de spaţiul porţii, la intervale de circa 2-3 m. Alcătuind un semicerc viu în faţa porţii, grupând
şi unind forţele apărătorilor, obligă adversarii să acţioneze mai mult din faţa dispozitivului de
apărare.

În subcapitolul precedent au fost prezentate principiile funcţionării zonei, cu

referiri la zona cu şase jucători pe semicerc.

Acum vom sublinia dinamica zonei: dacă un atacant ameninţă sau se pregăteşte
să arunce la poartă, apărătorul corespunzător lui va trebui să iasă la el cu braţele ridicate
marcându-l pe braţul de aruncare; “spărtura” creată în apărare prin această ieşire, trebuie
“închisă” de coechipierii din dreapta şi din stânga, prin deplasări laterale; dacă jucătorul cu
minge pasează, apărătorul se retrage rapid şi elastic, încadrându-se în dispozitivul de apărare
şi participă la mişcarea de translaţie.

Acţiunile repetându-se, apare evident caracterul dinamic al zonei.

Principiile de funcţionare, dinamica şi acţiunile de bază ale zonei cu şase

jucători în linie constituie baza funcţională a celorlalte sisteme de apărare în zonă sau
combinate.

Regulile şi mijloacele mai semnificative zonei şase în linie: din tactica

individuală se apelează la regulile “mereu între poartă şi adversar” (excepţie pivot) şi
“atacarea atacantului cu minge”; la marcajul de supraveghere (la pivot de intercepţie) şi la
scurte lansări cu adversarul. Din tactica colectivă se foloseşte numărătoarea, vorbirea în
apărare, întrajutorarea, schimbul de oameni, închiderea culoarelor, etc.

Sistemul de apărare în zonă cu şase jucători pe semicerc se aplică când:

- echipa adversă nu are jucători de la distanţă;

- echipa adversă finalizează pe extreme;
- echipa proprie vrea să aibă o apărare mai densă care împiedică pătrunderile spre
poartă;
- portarul echipei proprii manifestă carenţe la mingile aruncate din unghiuri laterale,
etc.
Sistemul de apărare în zonă (5+1)

Dacă la apărarea în linie fiecare apărător acţionează într-o subzonă plasată între
cele două semicercuri, sistemul de apărare în zonă 5+1 face trecerea spre apărarea pe două sau
chiar trei linii. Scoaterea unui apărător (sau mai mulţi) în faţă, dă apărării o mai mare
adâncime. În acest sens, cinci apărători se apără în faţa semicercului spaţiului de poartă şi al
şaselea acţionează în faţa acestora la 8 m, pe semicercul punctat de la 9 m sau într-o subzonă
apropiată unui inter.

Figura 78 reprezintă aşezarea jucătorilor în dispozitiv, iar prin săgeţi

modalităţile lor de a acţiona în sistem. Caracteristic este faptul că apărătorii mărginaşi au
sarcini mai complexe, că cei intermediari pendulează mai mult înainte, iar apărătorul central
îşi concentrează atenţia şi acţiunile la pivot, dirijează şi leagă jocul întregii apărări.

Prin dispunerea jucătorului avansat în faţa celorlalţi apărători, se încearcă

anihilarea atacanţilor cu mare forţă de aruncare de la distanţă. El trebuie să răspundă în
permanenţă de unul din atacanţi, pentru a crea posibilitatea coechipierilor de joc de pe
semicerc să-şi repartizeze la timp adversarii. Jucătorul avansat poate primi sarcini speciale în
sensul de a stânjeni pasarea mingii, de a opri circulaţia ei şi a jucătorilor, sau de a efectua
intercepţii, lucru posibil datorită plasamentului său în zona în care converg majoritatea
acţiunilor atacanţilor.

Cunoştinţele, calitatea acţiunilor ăi risipa de energie apărătorului din faţă –

contribuie alături de elasticitatea zonei la o mai mare adâncime a sistemului defensiv.

În sistemul de apărare în zonă 5+1 se folosesc mai des închiderea culoarelor,

vorbirea , atacarea adversarului cu minge, schimbul de oameni şi flotarea. Asupra regulilor
generale de tactică individuală a celor cu valabilitate specială în apărare, a principiilor
generale ale apărării şi a celor de funcţionare a zonei nu mai revenim – având în vedere
caracterul lor universal valabil.

Apărarea în zona 5+1 este vulnerabilă atunci când echipa în atac îşi plasează
doi pivoţi în zonele apărătorilor intermediari.

Sistemul de apărare în zonă 4+2

Rezultă din scoaterea a doi apărători din zona în linie, ceea ce duce la creşterea
ofensivităţii apărării şi anihilarea aruncărilor de la distanţă.

Acestui sistem de joc, după cum se vede şi este caracterizat prin mărirea
subzonelor de acţiune a fiecărui apărător, aceştia participând în mod egal la anihilarea
acţiunilor echipei adverse.
 Apărătorii de pe semicerc, folosind mijloacele tactice individuale şi colective –
plasament, marcaj, numărătoarea, vorbirea, închiderea culoarelor, schimbul de oameni, etc. –
acţionează în zonele pe care le apără într-o perfectă colaborare, corespunzător situaţiilor create
în teren. Colaborarea acestora cu cei din faţă, a celor din faţă cu cei de pe semicerc şi a celor
şi a celor doi din faţă, între ei – are la bază sincronizarea în gândire, în repartizarea atacanţilor
şi în toate acţiunile tactice colective.

Apărarea om la om
Sistemul de apărare om la om este sistemul în care fiecare apărător răspunde
direct de un adversar şi pe care caută să-l împiedice a intra în posesia mingii, în a pasa şi în a-l
stânjeni în orice acţiune fără minge. Pe teren apar perechi de jucători “atacant-apărător” cu
caracter antagonist “demarcaj - marcaj”. Duelul individual este manifestat şi pe plan colectiv
“atac apărare” obligând să colaboreze între ei pe toţi apărătorii.

Iată de ce se folosesc toate mijloacele tacticii individuale descrise, iar dintre

cele colective, repartizarea adversarilor, vorbirea, alunecările, schimbul de oameni şi
închiderea culoarelor.

Principiul de acţiune în apărarea om la om ne arată că atenţia apărătorului

trebuie să se concentreze în principal asupra adversarului şi în secundar asupra mingii.

Apărarea om la om stă la baza instruirii jucătorului pentru oricare alt sistem,

deoarece fiecărui jucător i se cer acţiuni precise şi răspundere morală faţă de eficacitatea
activităţii lui. Prin aplicarea sistemului de apărare “om la om” adversarii sunt stingheriţi în
pasarea mingii şi în aruncările la poartă. Ei se găsesc tot timpul sub un marcaj strâns şi, ca
urmare, nu pot acţiona după necesităţile jocului. Apărarea om la om se poate face pe tot
terenul ăi se mai numeşte presing, în propria jumătate de teren sau cu aglomerare la 9 m.

Deşi cere mult timp de pregătire, eforturi fizice şi psihice deosebite – totuşi ea
se foloseşte pentru a determina greşeli ale adversarilor şi prin aceasta obţinerea mai rapidă a
mingii, pentru a forţa obţinerea victoriei.

Apărarea combinată
Apariţia unor jucători cu calităţi deosebite de finalizare sau de orientare şi
organizare a jocului a determinat apariţia unui nou sistem. Caracteristica apărării combinate
este faptul că 5 sau 4 jucători se apără conform principiilor zonei şi unul, respectiv doi jucători
acţionează “om la om”.
 2.2.7. Tactica colectivă în atac
Cuprinde principiile şi modalităţile după care se desfăşoară jocul de ansamblu
al echipei care are mingea şi când jucătorii colaborează unii cu alţii, acţionează în mod unitar
împotriva sistemului defensiv advers.

Principiile atacului
1. Posesia mingii. Echipa care are mingea stăpâneşte jocul iniţiind acţiuni şi putând
să marce gol. Posesia mingii este o preocupare individuală (despre care s-a vorbit) şi mai ales
una colectivă realizată prin circulaţii tactice pe trasee stabilite, prin angajări justificate şi
finalizări oportune.

2. Atacarea porţii. Toate acţiunile echipei trebuie să fie orientate spre poartă
(agresivitate) şi să urmărească înscrierea golului (eficacitate). Atacul trebuie să aibă adâncime
şi să se schimbe în mod repetat de pe o parte pe cealaltă.

3. Crearea raportului supranumeric se realizează în adâncime prin atacul rapid sau

în cadrul jocului în sistem atunci când se atacă intervalul dintre doi apărători pentru a elibera
un coechipier.

4. Adaptarea atacului le specificul apărării adverse. Se realizează pornind de la

sistemul propriu de atac şi în funcţie de cum joacă adversarul (zonă, apărare combinată) în
inferioritate numerică, etc., echipa proprie va aplica soluţiile optime. Cum echipele se cunosc
între ele (zone de finalizare, valoarea jucătorilor, valoarea contraatacului), antrenorii pregătesc
lecţiile premergătoare jocului oficial acţiunile pe care le vor folosi.

5. Provocarea şi valorificarea greşelilor. Echipa trebuie să impună în faţa

adversarilor prin concepţie, modalităţi de utilizare a mijloacelor şi combinaţiilor tehnico-
tactice precum şi prin valorificarea calităţilor unor jucători, toate în funcţie de răspunsul
apărării şi apărătorilor.

Fazele atacului
Sunt succesiuni de acţiuni individuale şi colective întreprinse de jucători de la
intrarea în posesia mingii şi până la finalizare, în funcţie de situaţiile tactice apărute.

1. Contraatacul începe prin pornirea cu anticipaţie a unuia sau doi apărători

(vârfuri), în echipa în care mingea intră în posesia propriei echipe, se derulează prin alergare
cu viteză maximă a vârfurilor şi lansarea mingii de portar sau intermediar apoi în funcţie de
unde se primeşte mingea, se aruncă la poartă sau se face un dribling spre poartă şi se aruncă
pentru a înscrie gol. Contraatacul poate fi efectuat cu pasă scurtă (centrul terenului) sau pasă
lungă cu unul sau două vârfuri. În contraatac se dau 1-2 pase.

2. Faza II-a atacului. Când contraatacul nu poate fi declanşat se trece la contraatacul

susţinut sau la alte forme de transport a mingii în atac. La faza a II-a a atacaului participă 3-4
jucători care îşi sincronizează deplasările şi îşi dau pase în adâncime, apoi "întorc" mingea
spre un jucător ce vine din urmă (valul 2,3) care finalizează. O altă formă a fazei a II-a a
atacului se materializează după o intercepţie continuată cu dribling multiplu printre apărătorii
care se repliază.

Pentru contraatac şi faza a II-a a atacului s-au prezentat la lucrările practice şi

în "Îndrumarele metodice" exerciţiile clasice şi modul de desfăşurare a acestor faze.

3. Atacul în sistem - forma poziţională. Când nu se poate declanşa atacul rapid

(primele două faze) jucătorii îşi ocupă, angajează pivotul şi extremele şi aruncă la poartă cu
procedee specifice postului.

La echipele şcolare forma poziţională a atacului în sistem este cel mai des
întâlnită.

4. Atacul în circulaţie are ca punct de plecare forma poziţională cu activitatea

specifică jucătorilor în postul respectiv şi circulaţia mingii şi continuă cu folosirea mijloacelor
tactice colective în atac, combinaţii pe extremă şi punerea în valoare a jucătorilor şi calităţilor
lor. Atunci când atacul în circulaţie nu duce la înscrierea golului, echipa se "aşează" din nou
în teren, începe circulaţia mingii şi apoi se continuă cu elementele tehnico-tactice specifice
atacului în circulaţie.

Mijloacele tacticii colective în atac

Colaborarea jucătorilor în atac se materializează prin următoarele
mijloace:
1. Pase între doi sau mai mulţi jucători este cel mai simplu mijloc de colaborare, cel
mai frecvent la toate categoriile de echipe şi în toate fazele de joc. În primele două faze ale
atacului se utilizează pase lungi şi în adâncime, în atacul poziţional abundă pasele laterale pe
pătrunderi succesive ăi pentru angajarea pivotului, iar în atacul în circulaţie se utilizează pase
scurte cu sincronizări între cel care o primeşte. Didactic, pase de construcţie se numesc "pase
în lanţ", pasele 1-5, pasele 1-8 şi combinaţii între acestea.
 2. Pasa - pătrundere - reprimirea mingii. Combinaţie simplă, este întâlnită în faza a
II-a a atacului sau a celui în sistem (forma poziţională şi cea dinamică). Exemple: interul
pasează pivotului, care a făcut pasul înainte, pătrunde şi primind mingea aruncă la poartă.

3. Combinaţii tactice de bază pe aripă

Angajarea surprinzătoare a pivotului de către extrema pătrunsă cu minge între
semicercuri.

Angajarea pivotului de către inter

Pivotul angajat pasează surprinzător extremei care finalizează.

Interul pătrunde cu mingea în spaţiul dintre ultimii doi apărători şi dă pasă extremei.

Învăluire făcută de inter cu minge pentru extremă.

4. Încrucişarea se realizează printr-un schimb de locuri între doi jucători fără sau cu
minge. Unul dintre jucători are iniţiativă pătrunzând în fâşia coechipierului său, acesta trebuie
să răspundă. Cele mai tipice încrucişări sunt:

 Încrucişarea în doi fără minge (în adâncime sau prin translaţie);

 Încrucişare în doi cu minge, folosindu-se driblingul şi pasa;
 Învăluire, încrucişare pentru extremă, încrucişare pentru inter;
 Încrucişare dublă între jucătorii liniei de 9m, centru iniţiază încrucişarea.
În cadrul lecţiilor practice, pentru învăţarea încrucişărilor se folosesc
schimburile de locuri între doi şi trei jucători cu pasă pe poziţie viitoare, prin dribling, cu
plecare simultană sau succesivă, schimbul de locuri în trei ritmic.

Încrucişările, ca şi pasele stau la baza tuturor acţiunilor colective.

5. Paravanul este acţiunea prin care unul (pivotul) sau doi (pivot+centru) se plasează
în faţa unui apărător pentru a înlesni aruncarea de la distanţă a interului sau extremei.

6. Blocajul urmăreşte împiedicarea închiderii culoarului de către doi apărători, prin

această breşă poate pătrunde alt coechipier să arunce la poartă. Blocajul mai este făcut şi
pentru interul marcat strâns.

7. Circulaţii tactice a 3 sau mai mulţi jucători sub formă de opt; circulaţie pe bază de
şarje (mai frecvent neordonată) în care extremele poartă mingea iar jucătorii de la 9m sunt
pătrunzători.
 CAPITOLUL III - HANBDALUL CA DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ ŞI
SPORTIVĂ

3.1. Caracteristicile ştiinţifice ale disciplinei

Ca disciplină ştiinţifică - hadbalul face parte din ştiinţa mişcărilor omului pe

care o alimentează cu date practice şi de la care obţine legi şi legităţi cu caracter general
pentru orientarea studiilor sale.

Handblul este disciplină ştiinţifică pentru că îndeplineşte condiţiile unei ştiinţe

şi anume:

1. Are obiect de cercetare propriu. Obiectul acestei dicipline îl reprezintă

studiul conţinutului jocului de handbal, a modalităţilor de practicare ca şi a tehnologiei de
învăţare. Având acest obiect, în faţa handbalului ca ştiinţă se ridică următoarele probleme:

 studierea apariţiei şi dezvoltării jocului:

 studierea componentelor jocului;
 studierea practicii înaintate a celor mai buni profesori antrenori şi generalizează
experienţa acestora în lecţia de educaţie fizică şi antrenamentul de handbal;
 realizarea legăturii cu celelalte jocuri sportive şi cu alte ştiinţe: fiziologie, igienă,
biomecanică, biochimie, etc;
 studierea celor mai noi tehnologii privind învăţarea şi practicarea jocului de
handbal la toate nivelele;
 studierea şi interpretarea corectă a regulamentului de joc, ca principal factor care
determină ca jocul să progreseze şi să devină interesant şi atractiv pentru practicanţi şi
spectatori.
2. Are metode de cercetare proprii sau adaptate specificului jocului de handbal
- luate de la alte ştiinţe. Printre metodele de cercetare folosite enumerăm:

a. metoda istorică;
b. metoda statistico-matematică;
c. metoda modelării;
d. metoda observaţiei;
 e. metoda experimentului pedagogic;
f. metoda testelor;
g. metoda sociometrică;
h. metoda studiului documentelor de specialitate;
iar mai nou:

i. investigaţia filosofică;
j. meta-analiza;
k. cercetare descriptivă;
l. cercetarea calitativă;
m. măsurarea mişcării, etc.
3. Are ipoteze proprii. In cadrul activităţii de cercetare se emit ipoteze
(presupuneri) care apoi sunt cercetate, cu una sau mai multe metode din cele enumerate şi
dacă se confirmă valabilitatea lor, ele devin certitudini care validate conduc la îmbunătăţirea
activităţii practice.

4. A acumulat o cantitate apreciabilă de cunoştinţe care permit desfăşurarea în

mod ştiinţific a procesului de predare-învăţare. Cea mai mare cantitate de cunoştinţe s-a
acumulat în domeniul antrenamentului din acest joc sportiv, dar, şi din domeniul practicării
handbalului în lecţia de educaţie fizică sau activităţile independente, precum cele din sportul
pentru toţi.

5. In sfârşit, putem aprecia că are legi şi legităţi proprii după care se desfăşoară
activitatea de handbalistică în diferite subsisteme ale sistemului nostru de educaţie fizică şi
sport.

Mergând pe linia aprofundării studiilor şi acumulării de cunoştinţe, handbalul

s-a diverisficat în mai multe ramuri:
a. teoria şi practica handbalului în învăţământ;
b. teoria şi practica handbalului în cadrul “Sportului pentru toţi”.
c. teoria şi practica handbalului la copiii şi juniori - ca bază de masă a handbalului de
performanţă;
d. teoria şi practica handbalului de performanţă şi înaltă performanţă.
In cadrul cursului de bază, cu toţi studenţii în educaţie fizică, se studiază teoria
şi practica handbalului în învăţământ în cadrul Sportului pentru toţi şi în eşaloanele inferioare
ale sportului la copiii şi juniori.
 3.2. Handbalul ca diciplină sportivă

3.2.1. Întroducerea în jocul de handbal ca sport şi

caracteristicile jocului de handbal

Ca disciplină sportivă handbalul este un joc sportiv care se practică în asociaţie,

pe echipe ce participă la concursuri şi competiţii, diferenţiate pe vârste, sexe şi grad de
pregătire. Echipele de handbal urmăresc întotdeauna victoria şi obţinerea sau păstrarea unui
loc cât mai bun în competiţia respectivă. Echipele de handbal, pentru a putea participa în
competiţii oficiale, trebuie să fie cuprinse în secţiile pe ramuri de sport ale cluburilor sau
asociaţiilor sportive.

Competiţiile de la nivelul sportului de performanţă au o organizare superioară

şi permanentă, sub forma diviziilor şi asigură ierarhizarea valorilor handbalistice la nivel
naţional.

La nivelul fiecărei competiţii se alcătuieşte un calendar competiţional de către

forurile sau organismele competente.

Jocul de handbal se disputa între două echipe formate din 7 jucători, dar care
mai au cârte 5 rezerve fiecare. In teren sunt 6 jucători de câmp şi un portar, iar ca rezerve 4
jucători de câmp şi un portar.

Fiecare joc este condus de 2 arbitri, ajutaţi de un secretar şi un cronometror.

Echipele urmăresc să obţină victoria prin înscrierea unui număr mai mare de
goluri şi primirea unui număr cât mai mic de goluri. Victoria se obţine prin lupta directă între
jucătorii celor două echipe. Echipele caută să arunce cât mai multe mingi în partea adversă şi
să împiedice adversarul să arunce la poarta pe care o apără.

In timpul jocului fiecare echipă luptă, în principal pentru posesia mingii pe

care, jucând-o regulamentar, caută s-o introducă în poarta adversă. Această luptă solicită din
partea jucătorilor efort fizic, o anumită tactică, cunoaşterea unui număr de procedee tehnice, o
anumită capacitate psihologică şi calităţi psihomotrice ca: viteza, coordonarea, rezistenţa şi
forţa specifice. Procedeele tehnice înglobează principalele deprinderi motrice de bază:
alergare, prindere, aruncare, săritura şi specifice: dribling, pase specifice, s.a. Intre aceste
procedee, prinderea şi pasarea mingii şi aruncarea la poartă sunt cele principale pentru atac,
iar pentru apărare: marcarea şi împiedicarea adversarului să prindă, să paseze sau să arunce
mingea la poartă şi să intre în posesia mingii.

Datorită concepţiei jocului , handbalul este un joc tare din punct de vedere fizic
în care împărţirea spaţială, atacul şi apărarea aduc mereu în contact corporal pe jucătorii celor
două echipe. Prin regulament vor fi clasifiate accentele luptei sportive astfel încât fie
pedepsită consecvent comportarea nesportivă. Tocmai în aceasta constă valoarea educaţională
a jocului de handbal, care ne învaţă să nu vedem în adversar un duşman, ci un prieten, pe care
poţi să-l “baţi” doar prin mijloace cinstite.

La baza desfăşurării jocului de handbal se află regulamentul de joc ce trebuie

respectat de ambele echipe.
Caracteristicele principale ale jocului de handbal:
 Este un joc colectiv şi foarte dinamic solicitând organismul la un nivel crescut din
toate punctele de vedere- fizic şi psihic.
 Asigură influenţe multiple privind deprinderile motrice, aptitudinile psiho-motrice,
psihice, educarea şi formarea corporală corectă a tineretului. Asigură o foarte bună motricitate
generală. Contribuie eficient la formarea personalităţii şi la integrarea socială.
 Poate fi învăţat şi practicat cu uşurinţă şi este accesibil tuturor.
 Nu necesită instalaţii şi aparatură deosebite, motiv pentru care se poate practica în
toate şcolile şi în diferite alte instituţii şI societăţi.
 Handbalul de performanţă cere totuşI o pregătire deosebită şI un effort fizic şI
psihic foarete mare.

3.3. Organizarea jocului de handbal ca sport pe plan mondial şi naţional

Dezvoltarea handbalului din ţara noastră este posbilă numai dacă se vor
avea în vedere direcţiile de progres ale handbalului pe plan mondial, precum şi legile şi
regulamentele ce stau la baza practicării acestui joc sportiv pe plan internaţional. Pe plan
mondial jocul de handbal este coordonat de Federaţia Internaţională de Handbal (I.H.F.), iar
pe plan european de Federaţia Europeană de Handbal (E.H.F.). In consecinţă, se impune
cunoaşterea de către toţi specialiştii în handbal, de viitorii profesori de educaşţie fizică, de
persoanele implicate, ca manageri sau diverşi organizatori a scopului, legilor şi
regulamentelor pe care le stabilesc aceste organisme internaţionale.

In Statutul Federaţiei Internaţionale de Handbal (I.H.F.). aprobat la Congresul a

XXV-lea al I.H.F. din 08-09 septembrie 1994, sunt cuprinse următoarele: Federaţia
Internaţională de Handbal (I.H.F.) este o organizaţie legală non-profit care dispune de tote
mijloacele pentru a-şi atinge obiectivele.

Comitetul Olimpic Internaţional recunoaşte Federaţia Internaţională de

Handbal ca singur reprezentant al handbalului internaţional. Federaţia Internaţională de
Handbal este alcătuită din Federaţiile Naţionale care au fost recunoscute oficial şi care
controlează handbalul în ţara lor. Reşedinţa Federaţiei Internaţionale de Handbal va fi la Basel
(ELVE}IA). Federaţia Internaţională de Handbal va conduce, dezvolta şi promova handbalul
în întreaga lume.
Ea va garanta următoarele:

 afacerile să fie negociate potrivit legislaţiei locale şi Regulamentelor;

 regulamentele internaţionale să fie scrise şi respectate potrivit unui principiu clar şi
legal;
 desfăşurarea tuturor competiţiilor Federaţiei Internaţionale de Handbal (Jocuri
Olimpice, Campionate Mondiale, Calificările care nu au fost repartizate federaţiilor
continentale; Cupele Mondiale) şi toate obligaţiile ce decurg de aici (regulamente, liste de
sarcini, compentenţa exclusivă în munca cu agenţiile, marketingul şi sponsorizarea);
 organizarea tuturor venimentelor Federaţiei Internaţionale de Handbal;
 promovarea unor noi federaţii membre;
 susţinerea cauzei antrenorilor şi arbitrilor;
 promovarea jucătorilor juniori.
Federaţia Internaţională de Handbal va promulga propriul Statut, regulamentele
şi regulile oficiale ale jocului de handbal, relaţiile dintre federaţiile naţionale membre, precum
şi drepturile şi obligaţiile ei faţă de federaţiile membre.

Prin activitatea ei, Federaţia Internaţională de Handbal va contribui la

promovarea şi întărirea prieteniei şi înţelegerii reciproce între sportivii din întreaga lume, prin
menţinerea păcii - cea mai importantă condiţie pentru existenţa sportului, acesta fiind
obiectivul principal. Federaţia Internaţională de Handbal nu tolerează discriminarea pe baze
rasiale, de religie ssau orientare politică. Federaţia Internaţională de Handbal se va obliga să
respecte corectitudinea în sport şi să interzică orice încercare de îmnunătăţire incorectă a
performanţei. Prevenirea folosirii dopajului va fi o grijă specială.
Federaţia Internaţională de Handbal recunoaşte următoarele federaţii continentale:

1. Federaţia Asiatică de Handbal;

2. Confederaţia Africană de Handbal;
3. Federaţia Europeană de Handbal;
4. Federaţia de Handbal din oceania;
5. Federaţia PanAmerciană de Handbal.
 CAPITOLUL IV – MODELE, CONCEPŢII ŞI COMPONENTE ALE
JOCULUI DE HANDBAL MODELUL TACTICII JOCULUI DE HANDBAL

4.1. Generalităţi conceptuale

Tactica cuprinde un sistem de idei, de principii şi reguli după care jucătorii şi

echipa în ansamblu, se conduce în timpul jocului competiţional, în vederea obţinerii victoriei,
valorificând posibilităţile fizice, tehnice, psihologice, toate cunoştinţele teoretice şi practice.
După Ioan Kunst Ghermănescu “Tactica jocului de handbal constă în
organizarea şi coordonarea acţiunilor jucătorilor în vederea realizării succesului, prin folosirea
conştientă în limitele regulamentului şi moralei sportive, a celor mai corespunzătoare
complexe de procedee, valorificând calităţile şi particularităţile jucătorilor proprii, precum şi
lipsurile în pregătirea adversarilor”.

Tactica reprezintă cel mai complex şi dinamic subsistem, are rol hotărâtor în
desfăşurarea unui joc de handbal şi este considerată ca un concept de abordare a competiţiei”
îndeosebi datorită omponenţei sale intelectuale. Tactic are rol de organizare şi conducere a
celorlalte subsisteme (tehnica, pregătire fizică, pregătire psihologică, pregătire teoretică) şi de
care în ultima instanţă este determinată. Astfel, în desfăşurarea ei practică, tactica utilizează
raţional, ca urmare a unor analize şi decizii în conformitate cu situaţiile concrete, o serie de
componente din domeniul pregătirii tehnice, fizice, psihice, teoretice, precum şi alte măsuri
specifice, selecţionate, organizate şi coordonate în timpul jocului competiţional pentru
obţinerea victoriei.
Momentele fundamentale de realizare a soluţiilor tactice sunt:

 stabilirea formaţiilor de joc (structura de bază a echipei);

 plasamentul jucătorilor în teren;
 repartizarea sarcinilor pe posturi şi a sarcinilor speciale pe joc;
 stabilirea acţiunilor individuale şi de colaborare prioritare;
 stabilirea principiilor de acţionare în sistem, momentele de schimbare a tempoului
de joc;
 schimbul de jucători;
 minutele de întrerupere;
 modificări în plasamentul şi sarcinile jucătorilor în timpul desfăşurării jocului ş.a.
 Modelul tacticii jocului de handbal se concretizează sintetic în concepţia de joc,
elaborată de Federaţia Română de Handbal prin colegiul central de antrenori.

Concepţia de joc este un rezultat al tuturor informaţiilor cu privire la stadiul

actual al jocului competiţional la care se adaugă prognozele cu privire la viitoarele competiţii.

In urma aplicării concepţiei de joc stabilită la un moment dat, se fac analize ale
rezultatelor obţinute, se cumulează noi informaţii, care împreună cu soluţiile practice ale unor
echipe şi antrenori vor determina noi măsuri de îmbunătăţire a concepţiei de joc.

4.2. Concepţia de joc

Prin concepţia de joc înţelegem particularităţile sau caracteristicile manifestate

de o echipă în aplicarea tacticii. In jocul de handbal, capitolul tactică este foarte vast şi
cuprinde faze, sisteme şi forme de atac şi de apărare precum şi numeroase mijloace tehnico-
tctice de bază, combinaţii, scheme şi circulaţii tactice.

Alegerea formelor, sistemelor, combinaţiilor de atac sau de apărare, stabilirea

sistemului de joc, etc., o fac antrenorii, adaptându-se la specificul echipelor respective.
Această alegere dă jocului unei echipe o anumită concepţie care la nivelul echipelor fruntaşe
şi mai ales a celor reprezentative, exprimă concepţia de pe plan naţional.

Concepţia de joc exprimă orientarea jocului de handbal şi perspectivele lui de

dezvoltare atât la nivelul echipelor de club, cât şi la nivelul jocului pe plan naţional şi chiar
mondial. In consecinţă, concepţi de joc trebuie să aibă un caracter de prognoză, astfel ca
jocul echipei, cât şi tendinţele lui de dezvoltare să fie la nivelul, sau chiar să depăşească
orientarea celor mai bune echipe atât pe plan intern cât şi internaţional.

In dorinţa de a contribui la îmbunătăţirea activităţii de instruire de la toate

nivelele. Colegiul Central de Antrenori de pe lângă Federaţia Română de Handbal, a elaborat
o concepţie de joc, în conformitate cu cerinţele actuale ale handbalului. Caracteristicile acestei
concepţii sunt:

In apărare:

In handbalul competiţional s-a produs o radicală schimbare de mentalitate în

privinţa ponderii pe care o are apărarea în economia jocului. Jocul în apărare al echipelor
noastre trebuie să se carcterizeze printr-o mare mobilitate a tuturor jucătorilor care taca
agresiv jucătorul cu mingea sau sprijină permanent coechipierul ce ctivează în zona alăturată.
Acordând o atenţie sporită aportului pe care trebuie să îl aducă fiecare jucător la mecanismul
de funcţionare a sistemului defensiv, ca unitate complexă trebuie să ne strădium să mărim şi
eficienţa fiecărui jucător în lupta individuală cu adversarul direct.

Fiecare jucător trebuie să acţioneze în cadrul sistemului defensiv conştient,

după regulile tacticii individuale şi colective. Prima preocupare a unui apărător încadrat într-
un sistem de apărare în zonă , trebuie să fie atacarea adversarului în aşa fel încât să împiedice
aruncarea la poartă şi jucarea mingii în condiţii optime. Dacă acest lucru nu a fost posibil,
preocuparea apărătorului trebuie să se îndrepte spre blocarea mingii, în eventualitatea
aruncării la poartă, sau marcarea eficientă a adversarului direct în cazul încercării de depăşire
sau angajare. In sfârşit, în ultimă instanţă trebuie să fie pregătit pentru a încerca să scoată cât
mai corect mingea de la adversar în momentul aruncării la poartă.

In cadrul diferitelor sisteme de apărare, fiecare jucător, va trebui să acţioneze

pe baza principiilor de colaborare şi ajutor reciproc asigurând totdeauna supranumericul pe
direcţia de atac a adversarului cu mingea..

Fiecare echipă trebuie să cunoască teoretic, dar mai ales să poată aplica
practic, câteva sisteme de apărare pe zonă, în acelaşi timp să nu neglijeze în instruire şi
folosirea mijloacelor tehnico-tactice ale apărării om la om a căror perfecţionare va aduce un
aport considerabil la mărirea eficienţei sistemelor de apărare pe zonă.

Jocul de apărare este aspru, cu un angajament fizic total, de unde necesitatea

preocupării permanente pentru mărirea numărului de jucători cu gabarit, dotaţi cu mare
putere, dar în acelaşi timp supli şi mobili. Angajamentul fizic total trebuie să fie dus pînă la
limitele permise de regulamentul de joc şi de maniera internaţională de arbitraj. Angajamentul
fizic trebuie să fie dublat de însuşirea corectă a tehnicii şi tacticii individuale de apărare.

In afara solicitărilor deosebite de natură fizică şi psihică apărarea presupune o

organizare riguroasă, un joc exact, fără fantezie. In apărare trebuie acţionat precis pe bază de
reguli şi principii fără de care nu putem vorbi de existenţa unui sistem. Toate principiile
enumerate mai sus au eficienţă în cazul în care echipa se află aşezată într-un sistem defensiv.
Pentru a ajunge aici jucătorii trebuie să aibă deprinderi ferme ca în momentul pierderii mingii
în atac să caute fără ezitări sau discuţii să alerge cu maximum de viteză în apărare.
 Replierea, fiind prima fază apărării constituie o cerinţă de bază fără de care nu
este posibilă anihilarea contraatacului advers. Preocuparea principală trebuie să o constituie
ocuparea zonei centrale a apărării, ocupînd poziţii defensive dinspre centru către marginile
terenului. Nu trebuie însă neglijat principiul că jucătorul cu mingea trebuie atacat, chiar dacă
se fac abateri de la principiul enunţat mai sus. Pentru o cât mai eficientă repliere trebuie ă
existe preocuparea încă din atac. Asigurarea echilibrului defensiv se realizează prin poziţia
mai retrasă a interului şi chiar a extremei de pe parte opusă mingii şi care le nevoie se va
replia cu vîrful de atac al adversarului pentru anihilarea contraatacului. Această anihilare se va
realiza prin avansarea portarului în faţa semicercului propriu. Crearea deprinderii de repliere
rapidă şi la timp trebuie realizată prin numeroase repetări în antrenamente. Replierea trebuie
să se facă mai rapid decât alergarea pe contraatac.

Jocul de apărare are 4 faze, şi anume:

 Faza I-a - replierea în apărare

 Faza II-a - zona temporară
 Faza III-a - organizarea în sistem
 Faza IV-a - jocul în sistem
Toţi jucătorii trebuie să cunoască şi să poată aplica practic, în concurs, elementele
tehnico-tactice, corespunzătoare fiecărei faze de apărare şi în conformitate cu cerinţele
postului pe care îl ocupă.

Atacul

Atacul trebuie să se desfăşoare în mare viteză de deplasare a jucătorilor dar mai

ales de pasare a mingii, având ca notă dominantă o continuă şi permanentă ofensivitate.
Jucătorii trebuie să prindă şi să paseze mingea în pătrundere spre poartă, încercînd ori de câte
ori intră în posesia acesteia să se facă periculos. Handbaliştii trebuie să fie capabili să
folosească cu măiestrie, dar mai ales cu eficienţă, toate procedeele tehnice de bază, precum şi
un număr tot mai mare de procedee speciale în condiţiile unor frecvente variaţii de ritm cu o
circulaţie activă a jucătorilor şi în luptă cu adversarul.

Fiecare soluţie tehnică trebuie adaptată tactic şi încadrată perfect în cerinţele

impuse de organizarea tactică de ansablu. Trecerea din apărare în atac trebuie realizată în baza
fazelor de atac.
 Faza I-a Contraatacul trebuie să constituie preocuparea permanentă a
echipelor la intrarea în posesia mingii. Preocuparea pentru efectuarea continuă a
contraatacului să se manifeste încă din apărare, atât prin plasarea jucătorilor în sistem
defensiv (cu jucătorii cei mai rapizi în margine sau în faţă), cât şi prin tendinţa permanentă a
extremei de pe partea opusă locului unde se află adversarul cu mingea de a ţîşni spre poarta
adversă anticipînd intrarea în posesia mingii către un coechipier.

Contraatacul trebuie organizat în maximum de viteză şi aplicat de fiecare

echipă în formele lui principale: direct şi cu intermediar, cu 1 şi cu 2 vîrfuri. Contraatacul
trebuie perfecţionat continuu pentru a deveni o armă de luptă principală. In buna desfăşurare a
contraatacului un rol deosebit îl are portarul, lansarea mingii pe contraatac fiind o fază
decisivă în reuşita acestei acţiuni, fapt care impune pregătirea minuţioasă a portarilor pe
această direcţie.
Faza a II-a sau contraatacul susţinut la care sunt angrenaţi toţi jucătorii, este
o continuare Fazei I-a în situaţiile în care vîrfurile de contraatac sunt oprite de adversari şi
sunt ajutate de jucătorii din linia de 9 metri. Această fază urmăreşte valorificarea unor situaţii
favorabile bazîndu-se pe faptul că apărarea adversă poate fi surprinsă neorganizată în sistem.
Această fază rebuie utilizată permanent combatîndu-se tendinţa unor jucători de 9 m, care din
comoditate nu pleacă la timp la atac, lăsînd vîrfurile de atac fără sprijin. Prin utilizarea
frecventă şi corectă fazei a II-a se pot obţine goluri cu mai multă uşurinţă decât în situaţiile
în care adversarul a reuşit să-şi organizeze sistemul de apărare.

Folosirea eficientă a acestei faze poate duce în bună măsură şi la echilibrarea

raportului de forţă între două echipe de talie diferită. Executarea cu eficienţă a fazei a doua
pretinde din partea tuturor jucătorilor viteză de deplasare, o perfectă stăpînire a tehnicii de
plasare a mingii printre adversari, precum şi o mare forţă şi precizie în aruncările la poartă de
la distanţă.
Faza a III-a o constituie faza de organizare sau de reoreganizare a atacului în
momentul în care primele 2 faze nu au dus la finalizare.

Jucătorii se aşează pe posturile lor acţionînd într-un atac poziţional care creează
bazele de plecare ale atacului în sistem din faza a IV-a. In timpul aceste faze de organizare nu
se urmăreşte în mod expres finalizarea acţiunilor de atac. Aruncarea la poartă se va efectua
numai în situaţia în care apărarea adversă comite o greşeală gravă, iar jucătorul care aruncă
are certitudinea că va marca.
 Pe plan internaţional se remarcă tendinţa pentru realizarea acestei faze cât mai
cursiv şi în acelaşi timp pentru scurtarea ei. De altfel aceasta este poate singura fază în care
echipa poate să recupereze fizic după eforturile depuse în apărare, prin faptul că fiind în
posesia mingii şi având iniţiativa poate dirija efortul în funcţie de posibilităţile momentane ale
jucătorilor.

Faza IV-a, sau atacul în sistem, are ca notă dominantă încercarea de a finliza
prin utilizarea mijloacelor tehnico-tactice individuale într-un ansamblu de acţiuni colective
adaptate la sistemele sau sau formele defensive folosite de adversari.

Toate echipele trebuie să cunoască şi să utilizeze practic sistemele de atac cu 1

şi 2 pivoţi, poziţional sau în circulaţie în cadrul cărora să valorifice cu eficienţă calitatea
tuturor jucătorilor prin utilizarea în diferite combinaţii a mijloacelor tehnico-tactice de bază.

Indiferent de sisrtemul de atac utilizat, acesta trebuie să fie activ , dinamic,

permanent ofensiv, cu atacarea permanentă a porţii, cu repetate ruperi de ritm, pe front larg,
cu angajament total în fazele de finalizare, prin utilizarea celui mai indicat procedeu de
aruncare în funcţie de situaţia tactică de moment. Cu preocuparea permanetă în antrenamente
pentru ridicarea plafonului de viteză în acţiune, dar respectând permanent în joc principiul
asigurării mingii şi al asigurării echilibrului defensiv, atacul trebuie să fie permanent
preocupat de utilizarea celor mai nimerite forme de organizare a jocului, în funcţie de adversar
şi calităţile propriilor jucători.

După o încercare de realizare sau crearea unei situaţii de finalizare, dacă se

apreciază de posesorul mingii, că există prea puţine şanse de înscriere a golului, se va trece
obligatoriu la reluarea fazei a III-a de reorganizare a atacului pentru a putea reveni după
aceea din nou la faza a IV-a.

Aplicarea oricărei modalităţi tactice de atac nu poate asigura succesul oricât de

valoroasă ar fi aceasta, dacă acţiunile se desfăşoară fără hotărîre, dinamism, curaj şi iniţiativă
personală, fără angajament fizic total, factori care alături de buna pregătire fizică şi tehnică
asigură reuşita jocului în atac.

4. 3. Modelul tehnicii jocului de handbal

 Ceea ce deosebeşte jocul de handbal de celalte sporturi, ca de altfel pe toate
sporturile între ele, este tehnica, respectiv forma mişcării.

Prin tehnică înţelegem elementele şi procedeele de executare acţiunilor

motrice, create anume în scopul măririi eficiente acestor acţiuni. Prin urmare, tehnica jocului
de handbal reprezintă un ansamblu de deprinderi motrice specifice ca formă şi conţinut. ,
privind manevrarea mingii, deplasările jucătorilor în vederea acestei manevrări şi care se
desfăşoară după legile activităţii nervoase superioare şi ale biomecanicii, în scopul realizării
randmanetului maxim de joc, conform prevederilor regulamentului. Pregătirea tehnică în jocul
de handbal reprezintă un factor fără de care participarea lui este de neconceput. Tehnica nu se
naşte spontan, ea este creată de om în mod conştient pe baza legilor mişcării.

Elemente tehnice

Prin elementele tehnicii înţelegem formele generale ale mişcării în teren şi ale
manevrării mingii în raport cu acţiunile şi regulile jocului. Aceste forme se referă la
mecanismul de bază al mişcării, având un caracter general abstract, reprezentînd structura
structura globală a mişcării, care se concretizează prin mai multe procedee tehnice. Spre
exemplu, pasarea mingii este un element de tehnică care se concretizează prin mai multe
procedee ca: pasa azvîrlită cu o mână pe deasupra umărului sau pasa din pronaţia, etc.

Elementele tehnicii, după cum sunt folosite, se împart în trei grupe şi anume:

1. Elemente tehnice comune atacului şi apărării:

 poziţie fundamentală;
 mişcare în teren.
2. Elementele tehnice ale jocului de atac:

 ţinerea mingii;
 prinderea mingii;
 pasarea mingii’
 conducerea mingii (driblingul):
 aruncarea la poartă;
 fentele (mişcări înşelătoare);
 3. Elementele tehnice ale jocului de apărare:

 atacarea jucătorului cu mingea;

 scoaterea mingii de la adversar;
 blocarea mingilor aruncate la poartă;
 tehnica portarului.

Procedeele tehnicii

Prin procedeele tehnice înţelegem mişcările sau complexele de mişcări cu ajutorul

cărora jucătorii se deplasează în teren şi acţionează asupra mingii în scopul realizării
sarcinilor jocului. Procedeul tehnic ne arată modul de execuţie al elementelor tehnice.
Procedeele tehnice ale elementelor comune atacului şi apărării

1. Procedeele tehnice le poziţiei fundamentale:

a) Poziţia fundamentală în atac:

 pentru pivoţi;
 pentru jucătorii de la 9.
b) Poziţia tehnice ale mişcării în teren:

2. Procedeele tehnice ale mişcării în teren:

a) Deplasările:

 alergarea tropotită;
 alergarea lansată;
 alergarea cu spatele;
 deplasarea laterală cu paşi adăugaţi;
 alergarea cu pşi încrucişaţi.
b) Opririle:

 într-un timp;
 în doi timpi.
c) Pornirile:
 din poziţii şi în direcţii numeroase;
d) Schimbările de direcţie:

 -schimbarea de direcţie simplă

 -schimbarea de direcţie dublă.
e) Săriturile:

 de pe loc;
 cu elan de 1 - 3 paşi;
 din alergare : - cu bătaie pe un picior;
 cu bătaie pe ambele picioare;
 pasul săltat.
3. Procedee tehnice ale elementelor din atac.

A. Procedeele tehnice de ţinere a mingii:

a) ţinerea mingii cu două mâini:

 în dreptul abdomenului;
 în dreptul pieptului;
 lateral deasupra umărului;
 în dreptul genunchilor sau mai jos.
b) ţinerea mingii cu o mână:
 echilibrat în palmă;
 prin apucare;
 apucată între palmă şi antrebrat;
 între palmă, antebraţ şi şold.
B. Procedee tehnice de prindere a mingii:
a) prinderea mingii cu două mâini:

 deasupra capului;
 oblic - laterl;
 în dreapta pieptului;
 în dreptul abdomenului;
 în dreptul genunchilor şi mai jos.
 prinderea mingilor ricoşate de la sol;
 prinderea mingilor care se rostogolesc.
b) prinderea mingii cu o mână:

 deasupra capului;
 deasupra umărului;
 oblic sus;
 lateral;
 oblic sus.
C. Procedee tehnice de pasare a mingii:
După forma mişcării jucătorului în teren:

a) pase de pe loc;
b) pase din deplasare: din alergare;
 din deplasare cu paşi adăugaţi;
 din alergare cu paşi încrucişaţi;
 din săritură.
După acţiunea braţului:

a) pasarea mingii cu o mână.

A. Pase zvîrlite - pe deasupra umărului;

- lateral pe lângă umăr;

- pe lângă şold;

B. Pase lansate - înainte pe lângă şold;

- înapoi pe lângă şold;

- lateral.

C. Pasa prin împingere.

D. Pasa prin lovire.

4. Pase speciale:
a) pasarea mingii cu o mână
 pasa din promaţie;
 pasa laterală din articulaţia pumnului.
 pasa cu pămîntul;
 pasa înapoi peste umăr;
 pasa înapoi pe lângă şold din articulaţia pumnului;
 pasa laterală deasupra capului (în cîrlig);
 pasa înapoi cu pamîntul printre picioare;
 pasa înainte, mîna continuînd mişcarea nainte.
b) pasarea mingii cu două mâini:

 Pe deasupra capului;
 De la piept (cu mişcări asemănătoare celor din baschet);
 Lateral sau oblic de la umăr;
 Lansată pe lângă şold;
 Cu prindere din săritură.
5. Procedeele tehnice de aruncare la poartă:

După acţiunea braţului:

a) aruncări azvîrlite;

 pe deasupra umărului;
 pe deasupra umărului cu braţul întins;
 lateral din dreptul umărului;
 pe lângă şold;
 pe lângă genunchi şi mai jos.
b) aruncări lansate:

 înapoi pe lângă şold;

 prin lateral;
 prin rotaţia braţului;
 lateral cu pivotare;
 înapoi printre picioare;
 înainte pe lângă şold.
c. aruncări prin împingere:
d. aruncare la poartă prin lovire:
După mişcarea în teren:

a) aruncări la poartă de pe loc;

b) aruncări la poartă din deplasare.
 din alergare lansată;
 cu paşi încrucişaţi;
 cu paşi adăugaţi;
 din săritura;
 cu pas săltat cu săritura.
Aruncări speciale la poartă:

a) aruncarea la poartă din plonjon:

 cu cădere în faţă;
 cu cădere laterală (stînga, dreapta);
 din plonjon sărit;
 cu cădere pe spate.
b) aruncarea la poartă cu evitare:

 fără plonjon;
 cu plonjon.
c) aruncarea la poartă cu fandare sau căere laterală spre spre braţul de

aruncare.

d) aruncare la poarta de pe xtreme:

 de pe extrema dreaptă (din plonjon, săritura şi cu evitare);

 de pe extrema stîngă.
e) aruncare la poartă cu prindere şi runcare din săritură.

f) aruncarea la poartă cu spatele:

 înapoi pe lângă şold;

 zvîrlită prin lateral;
 cu rotarea braţului;
 cu pirueta.
g) aruncarea la poartă din săritura cu întoarcere în aer.

h) aruncarea la poartă din săritura cu bătaie pe piciorul braţului de

aruncare.

6.Procedee de execuţie a fentelor (mişcări înşelătoare)

 fenta simplă de pornire;

 fenta dublă de pornire;
 fente de pasare (folosind majoritatea procedeelor de pasare a mingii);
 fente de aruncare la poartă (folosind majoritatea procedeelor de
aruncare la poartă);

fente combinate.

Procedeele tehnice ale elementelor de apărare

A. Atacarea jucătorului cu mingea.

B. Scoaterea mingii de la adversar.

 din dribling;
 prin intercepţie;
 din runcare la poartă.
C. Blocarea mingilor aruncate spre poartă.

D. Procedeele tehnice ale portarului:

 blocarea mingilor;
 respingerea mingilor :
 cu braţele;
 cu picioarele;
 cu alte părţi ale corpului;
 apărarea porţii din unghiurile laterale;
 ieşirea în faţă pentru micşorarea unghiurilor de aruncare;
 pasarea mingii la diferite distanţe;
 interceptarea mingilor;
 conducerea mingii în teren;
 aruncarea la poartă din propriu semicerc.
 CAPITOLUL V - SISTEMATIZAREA ELEMENTELOR TEHNICO-
TACTICE PE FAZELE JOCULUI DE HANDBAL

(subsisteme ale tacticii echipei)

5.1. Fazele jocului în atac

Fazele jocului de handbal sunt :

 Contraatacul
 Contraatacul susţinut
 Organizarea

Contraatacul

Contraatacul reprezintă trecerea rapidă a unuia sau mai multor jucători din apărare în
atac, ca urmare a pierderii mingii de către echipa adversă.
Contraatacul se poate realiza:

 cu un vîrf de contraatac;
 cu două vîrfuri de contraatac;
 direct;
 cu un intermediar.
Contraatacul direct presupune pasarea mingii în mod nemijlocit vîrfului sau
vîrfurilor de contraatac.

La contraatacul cu un intermediar, mingea este pasată de către portar unui

jucător de cîmp aflat demarcat în apropierea semicercului, care la rîndul sau o va transmit
vîrfurilor de contraatac.

Principalele verigi tehnico-tactice de realizare ale contraatacului direct cu un

vîrf sunt:

 Anticiparea intrarii în posesia mingii;

  Intrarea în posesia mingii; recuperarea;
 Startul rapid;
 Alergarea de viteză;
 Degajarea mingii;
 Prinderea mingii venită din urmă;
 Decizia asupra acţiunii care urmează;
 Driblingul;
 Aruncarea la poartă din săritura sau din plonjon sărit şi din alergare.
Principalele verigi tehnico-tactice de realizare ale contraatcului cu două vîrfuri sunt:

 Anticiparea intrării în posesia mingii

 Intrare în posesia mingii:
 Startul rapid al celor două vîrfuri;
 Alergare de viteză;
 Degajrea mingii de către portar;
 Prinderea mingii venită din urmă;
 Decizia asupra acţiunii care urmează;
 Pasarea mingii celuilalt vîrf;
 Prinderea mingii;
 Driblingul;
 Aruncarea la poartă.
Principalele verigi tehnico-tactice de realizare ale contraatacului cu două vîrfuri
cu încrucişare sunt:

 Anticiparea intrării în posesia mingii;

 Intrarea în posesi mingii;
 Startul rapid al celor ouă vîrfuri;
 Alergarea de viteză;
 Degajarea mingii de către portar;
 Prinderea mingii venite din urmă;
 Pasarea mingii celuilalt vîrf;
 Prinderea mingii;
 Incrucişarea între cele două vîrfuri;
  Pasarea mingii;
 Aruncarea la poartă.
In situaţia unor contraatacuri cu intermediar în care se vor folosi şi încrucişări
şi pase duble, desigur, ca numărul verigilor componente este mai mare. De aceea, este
necesară analiza profundă a componentelor tehnico-tactice a fiecărei faze de joc, începînd cu
contraatacul, în forma sa cea mai simplă şi terminînd cu atacul în sistem, deoarece mijlocele
tehnico-tactice diferă foarte mult între ele, deşi sunt compuse din procedee tehnice
asemănătoare. Nuanţele fine care deosebesc execuţiile tehnice,le fac aplicabile într-o fază sau
alta.

Contraatacul susţinut

Atunci cînd vîrfurile de contraatac sunt marcate de adversarii care se repliază în

timp util în apărare, este necesar ca şi ceilalţi jucători şi în special aruncătorii la poartă de,la
distanţă, să urmărească primul val de atac şi prin pase în viteză, derutante şi neprevăzute s
aducă mingea în zone de atac, căutînd să surprindă apărarea dezorganizată şi astfel să-şi
creeze o situaţie favorabilă înscrierii unui gol.

Acesta este contraatacul susţinut la desfăşurarea căruia participă 4-5-6 jucători.

Contraatacul susţinut se poate realiza prin:

 aruncări la poartă de la distanţă:

 aruncări de la semicerc.
Principalele verigi tehnico-tactice de realizare ale contraatacului susţinut
finalizat de la distanţă sunt:
Varaianta a)

 Plecarea vîrfurilor de contraatac;

 Recuperarea mingii şi plecarea celui de al doilea val;
 Transportarea rapidă a mingii de către jucătorii celui de al doilea val (cu pase
rapide, scurte şi lungi, încrucişări, schimbări de direcţii, schimburi de locuri);
 Aruncare la poartă de la distanţă de către un jucător din valul doi (aruncare din
săritură, din alergare sau cu paşi schimbaţi).
Varianta b)

 Plecarea vîrfurilor de contraatac.

  Recuperarea mingii;
 Transmiterea mingii unui vîrf de contraatac:
 Urmărirea vîrfului de contraatac de valul doi;
 Plecarea valului trei.
 Pasarea mingii de către vîrful de contraatac înapoi un jucător din vîrful doi sau
trei;
 Aruncare la poartă de la distanţă
Principalele verigi tehnico-tactice de realizare ale contraatacului susţinut
finalizat de la semicerc sunt:

 Plecarea vîrfurilor de contraatac - primul val;

 Recuperarea mingii şi plecarea celui de al doilea val;
 Transportarea rapidă a mingii de către jucătorii celui de al doilea val (cu pase
rapide, scurte şi lungi, încrucişări, schimburi de locuri):
 Infiltrarea jucătorilor din primul val pe semicerc;
 Demarcarea unui jucător pe semicerc;
 Angajarea jucătorului demarcat ( din săritură, din pronaţie, pe la spate, pe la
ceafă, cu pţmîntul, etc.).
 Aruncarea la poartă (din plonjon , din plonjon sărit, din săritură).
Având în vedere multitudinea de posbilităţi de desfăşurare a contraatacului
susţinut, la cele prezentate mai sus se mai pot adăuga şi următoarele mijloace tactice care să
mărească eficienţa acestei faze, şi anume:

 Paravanul;
 blocajul;
 plecarea din blocaj.
Contraatacul susţinut este o formă de atac dezvoltată de handbalişti romîni şi
care nu trebuie să lipsească din arsenalul echipelor noastre.

In situaţia în care contraatacul sau contraatacul susţinut nu se poate realiza, se

trece la faza a III-a a atacului denumită organizare, în care jucătorii echipei îşi ocupa locurile
pe teren în funcţie d eposturile rezervate din cadrul sistemului de atac.

Ocuparea posturilor în atac se face prin deplasări în alergare, mingea fiind

pasată în acest timp între jucători.
 Trecerea de la faza a II-a la faza a III-a a atacului se face în sistemul optic, dat
de unul din jucătorii echipei, atunci cînd se constată cu certitudine reuşita primelor faze nu
mai e posibilă. Semnalul optic îl reprezintă utilizarea unui procedeu tehnic sau acţiuni tactice
care nu aparţin contraatacul sau contraatacul susţinut, ca de exemplu, un dribling spre colţul
terenului, a pasă dată înapoi unui jucător aflat de partea de acţiune, oprirea cu mingea în
dribling.

Organizarea jocului – faza a III a

Se face ţinînd seama cu stricteţe de următoarele principii tactice:

 asigurarea mingii;
 ocuparea posturilor în echipă;
 asigurarea unui front larg de atac;
 ameniţarea permanentă a porţii.
Mijloce tehnico-tactice de realizare a fazei a III-a

 pasele în potcoavă;
 pasele în pătrundere succesivă;
 pasele 1 - 7;
 circulaţii cu minge şi jucător în sistemul cu unul sau doi pivoţi.
In timpul fazei a III-a de organizare a atacului, nu se va urmări aruncarea la poartă.
Aceasta se va face numai atunci cînd a apărut o situaţie clară de gol datorită unei greşeli grave
în apărare.
Organizarea atacului are o importanţă tactică deosebită. Ea reprezintă baza de
plecare pentru atacul în sistem în care echipa doreşte ca prin mijloacele tactice colective să-şi
creeze situaţii favorabile de finalizare.

JOCUL îN SISTEM

Jocul în sistem se realizează cu ajutorul numeroaselor mijloace şi acţiuni

tehnico-tactice, majoritatea acestora fiind specifice acestei faze a atacului.
Sisteme de joc în atac

 atacul cu un pivot;
  atacul cu doi pivoţi;
Formele de joc în atac:

 atacul poziţional;
 atacul în circulaţie.
In cadrul acestora distingem următoarele procedee tehnice:

 poziţie fundamentală pentru jocul în atac:

 pasarea mingii în pătrundere succesivă;
 pasă peste semicerc;
 pasă de angajare a jucătorilor de semicerc:
 pasa din săritură;
 pasa din pronaţie;
 pasa pe la spate;
 pasa înapoi pe deasupra umărului;
 pasa pe sub picior;
 pasa deasupra semicercului.
 Fentele sau mişcările înşelătoare
 fente de depăşire:
 fenta simplă de pornire;
 fenta dublă de pornire;
 schimbarea simplă de direcţie;
 schimbarea dublă de direcţie;
 fente de pasare:
 fenta de pasare urmată de altă pasă;
 fenta de pasare urmată de aruncare la poartă;
 fenta de pasare urmată de depăşire.
 fente de aruncare a poartă:
 fenta de aruncare la poartă urmată de o pasă;
 fenta de aruncare la poartă urmată de o aruncare cu un alt
procedeu;
 fenta de aruncare la poartă urmată de depăşire;
 combinaţii de fente de depăşire, pasare şi aruncare la poartă.
 Aruncările la poartă de la sermicerc
 aruncare la poartă din plonjon:
 cu cădere în faţă;
 cu cădere laterală;
 cu evitare.
 aruncare la poartă din plonjon sărit:
 cu evitare;
 de pe extrema stîngă;
 de pe extrema dreaptă.
 aruncarrea la poartă din săritură:
 cu ducerea braţului lateral;
 cu aterizare pe piciorul din partea braţului de aruncare;
 cu bătaie pe piciorul din partea braţului de aruncare.
 aruncare la poartă pe la spate:
 cu ducerea braţului înapoi pe lângă şold;
 cu ducerea braţului prin lateral;
 cu cădere în plonjon.
 aruncare la poartă cu boltă peste portar;
 aruncarea la poartă cu prinderea mingii deasupra semicercului:
 din plonjon scurt:
 din săritură,
 Aruncările la poartă de la distanţă:
 aruncarea la poartă din săritură;
 aruncarea la poartă din săritură precedată de pas săltat;
 aruncarea la poartă din săritura precedată de pas încrucişat;
 aruncarea la poartă din săritura cu ducerea braţului prin lateral;
 aruncarea la poartă din săritură cu întoarcerea în aer;
 aruncarea la poartă cu pas încrucişat;
 aruncarea la poartă cu pas adăugat;
 aruncarea la poartă cu pas săltat;
 aruncarea la poartă pe lângă şold;
 aruncarea la poartă pe lângă genunchi;
  aruncarea la poartă prin evitafre;
 aruncarea la poartă prin evitare cu plonjon.
Acţiunile tactice individuale

 pătrundere;
 depăşire;
 demarcajul:
 direct;
 indirect.
Combinaţiile tactice de bază în atac

Acestea sunt acţiuni ofensive executate de doi sau mai mulţi jucători care se
deplasează în teren sau acţionează poziţional, care execută mişcări înşelătoare şi îşi pasează
mingea după reguli tactice cunoscute:

 angjarea xsurprinzătoare a pivotului de către extremă;

 angajarea pivotului de către inter;
 combinaţii între pivot şi extremă;
 combinaţii între inter şi extremă;
 pătrunderea extremei în circulaţie şi angajarea surprinzătoare a pivotului.
Mijloace tactice colective în atac

Acestea sunt acţiuni tactice executate de doi sau mai mulţi jucători la capătul
unei faze de preparaţie, prin care apărarea a fost puă în dificultate, prin circulaţiile de minge şi
de jucător, sau prin acţiuni individuale de depăşire, care u ca efect crearea unui raport
supranumeric favorabil tcanţilor. Ele urmăresc, deci, favorizarea creării poziţiilor de aruncare
la poartă de la distanţă sau de la semicerc.

Sistematizarea mijloacelor tactice colective:

 Incrucişarea:
 simplă;
 dublă.
 Paravanul:
 în timpul circulaţiilor de jucători ;
 la aruncarea de la 9 metri.
  Blocajul:
Pentru jucătorii liniei de 9 metri;

 blocaj cu mingea la jucătorul fără minge;

 blocaj fără minge la jucătorul cu minge;
 blocaj fără minge a jucătorul fără minge;
 blocaj efectuat de pivot;
 blocaj efectuat de doi jucători (centru şi pivot).
Pentru jucătorii de semicerc:

 blocajul exterior;
 blocajul interior pentru pătrunderea extremei sau a pivotului;
 urmărirea.
Alte forme de blocaj:

 urmărirea interului;
 formarea uloarului de pătrundere;
 blocajul exterior între extrema şi inter;
 formarea culoarului de aruncare.
Plecarea din blocaj

Invăluirea.

Acţiuni tactice colective de atac în momente fixe.

Cînd jocul a fost oprit de arbitru pentru aplicarea regulamentului, acesta se reia
printr-o aruncare orespunzătoare cauzei care a determinat întreruperea jocului. In toate ceste
cazuri regulamentul prevede anumite condiţii în care se pot executa aceste aruncări, de aici şi
denumirea de momente fixe ale ajocului

Acestea sunt:

 aruncarea liberă de la 9 m.;

 aruncarea de la 7 m.;
 aruncarea de la margine;
 mingea de arbitru.
 Circulaţii de minge şi de jucători în atac.

Circulţiile de minge şi de jucători în atac se execută după anumite reguli

precise, care izvorăsc din principiile tactice de joc în atac. Putem avea circulaţii de minge
urmate de acţiuni de finalizare sau circulaţii de jucători favorizante pentru acţiunea de
finalizare, sau o combinaţie de circulaţii de minge şi de jucători. In acest ultim caz,
dificultăţile create apărătorilor sunt desigur mult mai mari.

Circulaţii de minge:

 pasarea mingii în potcoavă;

 pasa peste semicerc;
 pasa în pătrundere succesivă;
 pasele 1 - 7 în sistemul cu 1 sau 2 pivoţi.
Circulaţii de jucători:

 circulaţia jucătorilor p semicerc;-circulaţia în opt;

 circulaţia în sarjă:
 interioară;
 exterioară.
Atacul diferitelor sisteme de joc în apărare.

1. atacul apărării de zonă:

2. 6 : 0; 5 + 1; 4 + 2; 3 + 3; 3 + 2 + 1.;
3. atacul apărării om la om;
4. atacul apărării combinate.
Atacul în superioritate numerică.

Atacul în inferioritate numerică.

5.2. Fazele jocului de apărare

Jocul în apărare se desfă;oară pe mai multe faze astfel:

a. faza I-a a apărării : replirea în apărare;

 b. faza a II-a a apărării: zona temporară;
c. faza a III-a a apărării: organizarea;
d. faza a IV-a a apărării: jocul în sistem.
Această sistematizare corespunde fazelor de atac. In viziunea noastră ele se
învaţă de fapt concomitent.

Replierea în apărare

De îndată ce jucătorii echipei în atac au pierut posesia mingii , ei se conideră

în apărare şi trebuie să ia toate măsurile de siguranţă pentru a nu primi gol. Prima fază a
apărării o constituie replierea în timp util pe poziţiile de apărare, pentru preîntîmpinarea
pericolului pe care l-ar putea produce declanşarea unui contraatac al adversarilor.

Principalele verigi tehnico-tactice de realizare

 Asigurarea echilibrului defensiv (acţiune care se desfăşoară încă din timpul

fazelor de atac);
 Oprirea lnsării contraatacului;
 Alergarea de viteză;
 Alergarea cu spatele;
 Atacarea posesorului mingii;
 Marcarea adversarului;
 Scoaterea mingii in dribling;
 Intercepţia mingii.
Zona temporală

Jucătorii nu se vor putea replia întotdeauna pe posturile repartizate în apărare.

De asemenea, ei nu pot ajunge întotdeauna în formaţie completă în apărare. De aceea, primii
jucători repliaţi în apărare se vor plasa întotdeauna în mijlocul semicercului pentru acoperi
zonele cele mai vulnerabile. Următorii jucători se vor plasa de o parte şi de alta a
dispozitivului astfel format. Se înţelege, deci, că zona temporară poate fi formată de un număr
redus de jucători care ocupă zona centrală a dispozitivului de apărare sau de toţi jucătorii, dar
care nu şi-au putut ocupa posturile respective din cauza că au respectat regula replierii, care
spune că fiecare apărător va reveni în apărare pe drumul cel mai scurt.
 Mijloacele tehnico-tactice de realizare a zonei temporare, vor fi expuse în faza
a IV-a a apărării, denumită şi apărare în sistem.

Organizarea apărării

Această fază a apărării se poate efectua:

a. în timpul acţiunilor de apărare, deci, în lupta cu adversarii;

b. la întreruperea jocului de către arbitru.
Organizarea apărării în timpul fazelor de joc se va face numai în cazurile în care doi
apărători învecinaţi schimbă locurile între ei, atunci mingea se găseşte în aer, în timpul unei
pase, care se dă în direcţia opusă. Intotdeauna, jucătorul care se deplasează spre centrul
apărării, va avea prioritate de trecere, adică el se va deplasa prin faţă, iar celălalt jucător prin
spate.
Organizarea apărării la întreruperea jocului de către arbitru se va face cu multă
prudenţă şi numai atunci cînd o aruncare la poartă prin surprindere nu este posibilă. E de
preferat să se rămână în zona temporară pînă la apariţia unui nou prilej de organizare, decât să
se efectueze aceasta, facilitîndu-se astfel înscrierea unui gol de către adversari.

Organizarea apărării , spre deosebire de cea a atacului. în care posesorii mingii

păstrează iniţiativa în joc, trebuie să se facă foarte repede, în deplină ordine şi înţelegere între
apărători.

Jocul de apărare în sistem

Dacă în atac se poate obţine înscrierea de goluri printr-un joc bazat pe intuiţie,
improvizaţie şi acţiuni individuale surprinzătoare, greşelile în pasarea mingii putînd fi
corectate, jocul de apărare trebuie să se desfăşoare neapărat cu aplicarea exactă a tuturor
regulilor şi principiilor tactice şi cu colaborarea perfectă dintre toţi apărătorii. O mică
greşeală săvîrşită de un apărător poate duce la dezorganizarea sistemului defensiv şi la
înscrierea golului de către adversar. Iată de ce, cunoaşterea perfectă a tuturor procedeelor
tehnice, a acţiunilor tactice individuale şi colective, a mecanismelor de funcţionare a
sistemului sau sistemelor de apărare utilizate de echipă, devine în handbalul de performanţă
contemporan o cerinţă elementară, pe care nu are voie să o neglijeze nimeni.

Procedeele tehnice de apărare specifice fazei a IV-a :

  Poziţia funamentală:
 înaltă;
 medie;
 joasă.
 Deplasarea în teren:
 cu paşi adăugaţi;
 cu paşi încrucişaţI;
 alergare înainte;
 alergare cu spatele;
 pornire rapidă;
 oprire;
 întoarcerea.
 Atacarea adversarului cu corpul.
 Scoaterea mingii de la adversar.
 din dribling:
 prin atac din faţă;
 prin atac lateral;
 prin atac prin spate.
 prin intercepţie.
 Blocarea aruncărilor la poartă:
 blocarea mingilor înalte;
 blocarea mingilor laterale;
 blocarea mingilor joase:
 cu două mâini şi cu fandare;
 cu piciorul;
 cu braţul şi piciorul.
Tactica individuală a apărătorului în faza a IV-a.

Fiecare apărător este răspunzător de acţiunile ofensive adversarului prin

operaţiunea tctică e împărţire a oamenilor”, dar şi cu ajutorul pe care trebuie să-l dea
coechipierilor învecinaţi. Tactica individuală de apărare cuprinde totalitatea principiilor şi
regulilor după care se călăuzeşte apărătorul în luptă sa cu adversarul direct şi în relaţiile de
colaborare cu coechipierii învecinaţi.
 Acţiuni tactice individuale:

a. atacarea adversarului cu mingea;

b. retragerea pe semicerc;
c. mişcarea de translaţie;
d. închiderea pătrunderii;
e. marcajul dversarului:
 strîns;
 de supraveghere;
 a intercepţie.
f. acoperirea braţului de aruncare;
g. marcarea hotărîtă a celui mai periculos atacant faţă de poartă;
h. colaborarea cu portarul.
Tactica colectivă în apărare

Tactica colectivă în apărare reprezintă principiile şi regulile după care se

desfăşoară acţiunile de colaborare dintre doi sau mai mulţi apărători în vederea stînjenirii şi
opririi acţiunilor individuale şi colective a adversarilor.

Mijloace tactice colective în apărare

 preluarea adversarului;
 prearea adversarului;
 schimbul de oameni în apărare;
 alunecarea;
 închiderea pătrunderii;
 zidurile de apărare la aruncările de la 9 m;
 plasamentul apărătorilor l aruncările de la 7 metri;
 acţiuni ale apărătorilor aflaţi în raporturi numerice egale cu adversarii (2 la 2; 3
la 3, etc.);
 -acţiuni ale apărătorilor aflaţi în inferioritate numerică ( 4 cu 5; 3 cu 4 ; 2 cu 3;
şi 1 cu 2);
 aşezarea apărătorilor la aruncările de la colţ şi de la margine;
 aşezarea apărătorilor la mingea de arbitru.
Forme de joc în apărare
 In funcţie de mecanismul de funcţionare a apărării, de aşezarea lor în teren şi
de responsabilităţile astfel create, au apărut mai multe forme de joc în apărare, şi anume:

 apărarea pe zonă;
 apărarea “om la om”;
 apărarea combinată (cinci jucători în zona şi unul “om la om”).
Sisteme de joc în apărare

In cadrul formelor de joc în apărare, deosebim mai multe sisteme de apărare,

care se deosebesc unele de altele prin aşezarea jucătorilor într-un anumit dispozitiv pe teren,
de aplicare a unor reguli şi principii de funcţionare acestora.

Sisteme de apărare pe zonă

a. 6 : 0
b. 5 : 1
c. 4 : 2
d. 3 : 3
e. 3 : 2 : 1
f. 1 : 5
Sisteme de apărare “om la om”

a. pressing pe tot terenul;

b. în propria jumătate de teren;
c. în apropirea semicercului de la 9 metri;
Sisteme de apărare combinată.

a. cinci în zona retrasă şi unul “ om la om”;

b. cinci în zona avansată şi unul “om la om” pe semicerc.
Apărarea împortiva diferitelor sisteme de atac.

Apărarea în inferioritate numerică.

Apărarea în superioritate numerică.

 5.3. Sistematizarea elementelor tehnico-tactice ale jocului în atac pe posturi
(modelul jucătorului)

In handbalul de performanţă există pe lângă tehnica şi tactică fundamentală de

bază, pe care trebuie să le cunoască fiecare jucător, în oarecare măsură şi o portarul, o tehnică
şi o tactică specifică fiecărui post al echipei aflate în atac.

Procedeele tehnice specifice şi acţiunile tactice particulare ale jucătorilor

plasaţi pe teren în anumite posturi, având sarcini precise, apar cu atât mai mult în evienţă, cu
cât nivelul de măiestrie al jucătorilor echipei este mai înalt, cu cât capacitatea lor de
performanţă este mai crescută.

Jocul fiecărui jucător specializat pentru a rezolva sarcinile particulare specifice

unui anumit post, are un anumit conţinut tehnic şi tactic specific, chiar atunci cînd se găseşte
şi în alte faze de atac decât în atacul în sistem (poziţional sau în circulaţie).

Având în vedere aceste precizări, s-a stabilit conţinutul tehnico-tactic al jocului

pe diferite posturi şi în cadrul celor patru faze ale atacului. In cazul în care un post pretinde
cunoaşterea mai multor procedee de executare a elemente de tehnică, ele sînt prezentate în
ordine prioritară, după eficienţa şi frecvenţa lor în joc.

A. Elementele tehnice şi tactice ale jocului portarului

Tehnica jocului portarului cuprinde:

a. Poziţia fundamentală şi deplasarea în poartă.
b. Prinderea mingii;
c. Respingerea mingii;
d. Plonjonul;
e. Mişcările înşelătoare;
f. Recuperarea rapidă a muncii;
g. Degajarea mingii.

a. Poziţia fundamentală şi deplsarea în poartă

 Poziţia fundamentală a portarului(am înglobat aici şi deplasarea în poartă care
de fapt se face în poziţie fundamentală) este de maximă importanţă, chiar hotărîtoare în
eficienţa apărării porţii. Poziţia fundamentală trebuie să favorizeze mai mult ca în orice alt
post, posibilitatea de a reacţiona în orice sens.

In funcţie de unghiul de aruncare sunt două poziţii de bază:

1. pentru aruncările din faţă;

2. pentru aruncările din unghiurile laterale.
La ambele situaţii apar şi stiluri personale. Deplasarea în poartă este de regulă o
deplasare laterală cu paşi adugaţi în poziţia fundamentală.
b. Prinderea mingii

Este un element de bază care are însă şi riscuri, din care cauză majorittea portarilor
preferă respingerea mingii. Prinderea mingii are mari avantaje: tactice (de repunre rapidă a
mingii în joc ), pihologice (asupra coechipierilor şi mai ales adversarilor). De regulă, mingea
se prinde cu două mâini, iar procedeul de prindere este în funcţie de înălţimea l care vine
mingea:
 prinderea mingilor înalte;
 prinderea mingilor care vin lteral la nivelul mediu;
 prinderea mingilor mai joase.
Alte procedee de prindere a mingii: prinderea mingii la piept, la abdomen şi
prin ghemuirea corpului (atunci cînd mingea ricoşează de pe sol în faţa porţii).

d. Respingerea mingii

Respingerea mingilor este un element ncesar, datorită în primul rînd a forţei cu

care mingile sunt aruncate în poartă.Iniferent de procedeeul folosit, respingerea trebuie să se
facă întotdeauna către latura de fund a terenului sau către interiorul semicercului propriu.
Procedeele tehnice de respingere a mingii au fost grupate după nivelul la care vin mingile
aruncate la poartă, astfel:

 Respingerea mingilor înalte - pentru mi multă siguranţă este bine să e intervină cu

două mâini - datorită vitezei cu care vin mingile, de foarte multe ori portarii le resping cu o
singură mână;
  Respingerea mingilor la nivel mediu se efectuează
 cu două mâini la mingi venite mai uşor;
 cu o mână la mingi aruncate din apropiere şi cu forţă;
 cînd mingea vine aproape de genunchi, ea va fi respină chiar cu genunchiul,
ducînd în apropiere şi o mână;
 unele mingi care sunt arunate mai departe de portar - submediu - se resping cu
piciorul ridicat întins alături de mână.
 Respingerea mingilor joase se face de regulă cu piciorul, procedeu de bază este
plonjonul în jumătate sfoară;
 acţiunea piciorului care este întins se ublează de mână;
 respingerea mingilor aruncate de pe extreme;
 în general se folosesc acleaşi procedee cu unele particularităţi determinate de
poziţia fundamentală.

d. Plonjonul

Este mai puţin folosit şi utilizat ma frecvent de portarii mici de statură:

 sunt portarii care nu plonjează niciodată;

 se foloseşte în situaţii extreme cînd altfel nu mai este posibil de intervenit.
In plonjon elementele noi care intervin sunt: zborul şi aterizarea.
Plonjonul poate fi înalt şi la semicerc.
Mişcările înşelătoare.

Printr-un plasament derutant sau efectuarea unor mişcări într-o anumită direcţie se
poate determina adversarul să arunce într-o anumită parte a porţii.
f. Recuperarea rapidă a mingii, apare cînd mingea iese în aut de poartă şi
implică recuperarea rapidă în joc. De modul în care portarul pune mingea în joc depinde
foarte mult reuşita atacului respectiv.

Prima acţiune a portarului după respingerea mingii, este intrarea rapidă în

posesi ei, pentru a o pasa în cel mai scurt timp jucătorului cu cele mai mare şanse pentru tac
eficient.

Pasa în apropiere nu pune probleme.

 Pentru pasa la distanţă, de regulă pentru contraatac, se foloseşte procedeul
zvîrlit pe deasupra umărului cu paşi adăugaţi sau încrucişaţi şi cu o poziţie ceva mai fandată.

Tactica portarului

Pentru fiecare aruncare portarul trebuie să gîndească şi să analizeze

împrejurările legate de aruncare pentru găsi cea mai bună soluţie.

In analiza unei aruncări, portarul preciază:

 poziţia de semicerc a jucătorului care aruncă;

 unghiul de aruncare;
 poziţia lui faţă de apărători şi acţiunea acestora;
 procedeul folosit în aruncare şi poziţia corpului;
 mai ţine seama de unele caracteristici individuale ale jucătorului care aruncă -
de propria lui poziţie ca plasament şi echilibru.
In preocupările tctice ale portarului mai intră:

 participarea la acţiunile apărătorilor pe care-i dirijează;

 colaborarea cu apărătorii în tot cursul jocului la aruncările de la 9 m de la
margine, de la colţ.
Portarul are o contribuţie tactică deosebit de activă în primele faze ale atcului
(contraatac faza a II-a).

Cele mai importante componente ale tacticii portarului, sunt:

 Plasamentul.
 Apărarea mingilor aruncate din apropierea semicercului.
 Apărarea aruncărilor de la 7 metri.
 Apărarea pe culoare.
 Oprirea contraatacului.
 Lansarea contraatacului.
 Colaborarea cu apărătorii.
 Conducerea apărării
 Participarea la primele faze de atac.
  Acţiunile de întreprins în funcţie de condiţiile atmosferice şi particularităţil
terenului.
Pentru a întreprinde acţiuni tactice eficiente, este necesar ca portarul să
întreprindă:

 studierea adversarilor direcţi;

 studierea procedeelor de aruncare.
B. Elementele tehnico-tactice ale jocului pe postul de extremă stînga în atac

În faza I-a :

 startul rapid şi alergarea în viteză;

 prinderea mingii venită din urmă;
 driblingul multiplu;
 pasa din viteză la celălalt vîrf de contraatac;
 aruncarea la poartă din săritură şi din alergare;
 încruişarea între vîrfuri;
 fenta de pasare şi depăşire;
 aruncarea la poartă din săritura cu plonjon.
În faza a II-a

 alergarea cu schimbări de direcţie şi ritm;

 înfiltrarea la semicerc;
 paravanul;
 blocajul;
 aruncarea la poartă din plonjon sărit, folosind la nevoie paşii pivotului;
 pasarea mingii unui jucător din cel de a doilea val de jucători.
În faza a II-a

 ocuparea postului şi plasamentul corect în funcţie de circulaţia mingii;

 ieşirea în întîmpinarea mingii, pasarea şi reluarea locului în dispozitivul de
atac;
 ameniţarea porţii.
În faza a IV-a
  aruncarea la poartă:
 din săritură cu ducerea braţului lateral;
 din săritură cu aterizare pe piciorul dibn partea braţului de aruncare;
 din plonjon sărit, de pe extrema şi de pe postul de pivot;
 din săritura cu batere pe piciorul din partea braţului de aruncare;
 din învăluire;
 cu prinderea mingii din săritură deasupra semicercului, urmată de aruncare la
poartă;
 aruncare cu boltă peste portar.
Pasarea mingii se execută:

 în pătrundere succesivă;
 din pronaţie în pătrundere succesivă;
 peste semicerc;
 angajarea pivotului deasupra semicercului;
 angajarea pivotului la acţiunea de învăluire.
Acţiunea individuală de depăşire a ultimului apărător:

 spre exterior;
 spre interior;
 circulaţi pe semicerc;
 înfiltrarea printre apărători;
 blocajul exterior;
 blocajul executat pentru jucătorii din linia de 9 m.;
 paravanul;
 plecarea din blocaj;
 învăluirea.

C. Elemente tehnico-tactice ale jocului pe postul de extrema dreapta

dreptaci în atac.
 La aceste elemente apar deosebiri numai în fza a IV-a.
Aruncarea la poartă se poate executa:

 din plonjon sărit cu pătrundere spre interiorul semicercului;

 din plonjon sărit cu evitare.
Pasarea mingii se execută fie
 pe la spate pentru angajarea pivotului;
 din pronaţie pentru angajarea pivotului;
 din săritură deasupra semicercului pentru angajarea pivotului.

D. Elementele tehnico-tactice ale jocului pe postul de pivot

În faza I-a

 startul rapid şi alergare de viteză;

 pasarea mingii din viteză;
 aruncarea la poartă din săritură şi alergare;
 aruncarea la poartă din săritură cu plonjon.
În faza a II-a

 infiltrarea pe semicerc;
 prinderea mingilor pasate puternic şi aruncate la poartă din plonjon sărit;
 paravanul.
În faza a III-a

 deplasarea în faţa semicercului înpoziţia fundamentală în funcţie de circulaţia

mingii;
 ieşirea în întîmpinarea mingii; pasarea mingii şi reluarea locului în dispozitiul
de atac.
În faza a IV-a

 demarcajul prin deplasări rapide în poziţia fundamentală şi ocuparea primului

plan;
 circulaţia pe semicerc;
  paravanul;
 blocajele pentru favorizarea pătrunderilor şi aruncărilor la poartă pentru
favorizarea demarajului unui jucător din linia de 9 m şi plecarea din blocaj;
 aruncarea la poartă precedată de paşii pivotului;
 aruncarea din plonjon sărit;
 aruncarea din săritură;
 aruncarea pe la spate;
 aruncarea cu două mâini printre picioare;
 aruncarea din angajare deoasupra semicercului.

E. Elemente tehnico-tactice ale jocului pe postul inter-stînga - dreptaci în atac

În faza I-a

 lnsarea contraatacului în calitate de intermediar: demarcaj, intrarea în posesia

mingii vîrfului de contraatac.
În faza a II-a

 alergarea de viteză;
 transportul mingii în atac prin pase în viteză;
 aruncarea la poartă:
 din săritură;
 cu pas încrucişat;
 cu pas săltat;
Pasa de angajare:

 din săritură;
 din pronaţie;
 pe la ceafă.
Depăşirea adversarului prin schimbări de direcţie:

Paravanul.
În faza a III-a

Pasele în pătrundere succesivă:

 zvîrlite pe deasupra umărului;
 din pronaţie.
În faza a IV-a

Aruncarea la poartă:

 din săritură;
 din săritură precedată de pas săltat;
 din săritură precedată de pas încrucişat;
 din sprijinpe sol: cu pas încrucişat, cu pas săltat, cu pas adăugat;
 pe lângă şold saupe lângă genunchi;
 prin evitare;
 din săritură cu aducerea braţului lateral.
Pasele de angajare:

 din săritură;
 din pronaţie;
 pe la spate;
 pe la ceafă;
 pe sub picior.
Mişcări înşelătoare:

 schimbarea simplă de direcţie;

 schimbarea dublă de direcţie;
 fente de aruncare la poartă, urmată de depăşire;
 fenta de aruncare la poartă urmată de pasa (inclusiv pasa de angajare);
 fenta de pasare urmată de angajare sau aruncare la poartă:
 încruişare: simplă, dublă;
 paravanul;
 blocajul;
 învăluirea;
 acţiunea individuală de depăşire, urmată de pasare sau aruncare la poartă.

F. Elementele tehnico-tactice ale jocului pe postul de inter-dreapta

 - dreptaci- în atac

În faza a IV-a

 aruncare la poartă:
 prin evitare;
 pe lângă şold;
 din săritura precedată de pas săltat.
 pasele de angajare:
 din pronaţie;
 pe la spate;
 pe la ceafă;
 pe sub picior.

G. Elementele tehnico-tctice ale jocului pe postul de centru

(conducător de joc ) - în atac

În faza I-a

 lansarea contraatacului în calitate e intermediar: demarcaj, intrare în posesia

mingii, pasarea mingii vîrfului de contraatac.
În faza a II-a

 alergarea de viteză;
 participarea la transportul mingii în atac prin pase în viteză;
 aruncarea la poartă:
 din săritură;
 cu pas încrucişat;
 cu pas săltat.
 pase de angajre:
 din pronaţie;
 pe la spate;
  pe la ceafă;
 din săritură.
Depăşirea adversarului prin schimbări de direcţie:

 paravanul;
 blocajul.
În faza a III-a

 pase în pătrunderi succesive;

 zvîrlită pe deasupra umărului;
 din pronaţie.

În faza a IV-a

Pasarea mingii în faza de pregătire a finalizării:

 pasele în pătrundere succesivă cu măiestrie în ambele irecţii (dinpre stînga spre

dreapta şi invers);
Pasele de angajare:

 din pronaţie;
 pe la spate;
 pe la ceafă;
 din săritură;
 pe sub picior.

Pasele speciale de legătură între jucătorii aflaţi în circulţie:

 lansată şi oferită;
 pe sub axila;
- pe la spate.

Aruncarea la poartă:

 aruncarea din prijin pe sol: cu încrucişare de paşi, cu pas săltat, pe lângă şold,
cu evitare;
  aruncarea din săritură: precedată cu pas săltat; cu aducerea braţului prin lateral;
aruncarea din plonjon sărit.
Mişcări înşelătoare:

 acţiunea individuală de epăşire cu mingea;

 fenta e aruncare la poartă urmată e o pasă de angajare;
 schimbarea direcţiei;
 fenta de pasare:
 încrucişare;
 blocajul;
 plecarea in blocaj;
 paravanul;
 înfiltrarea la semicerc ca a doilea pivot.

5.4. Sistematizarea componentelor tehnico-tactice ale jocului în apărare pe

posturi

Preocuparea pentru jocul de apărare trebuie să existe încă din atac. Principalele
măsuri pentru asigurarea echilibrului defensiv sunt:

-retragerea unui jucător de pe o parte a terenului- cînd mingea se joacă pe cealaltă

parte;

-supravegherea de către jucătorii de 9 m a adversarilor care probabil vor pleca în

contraatac.

Pentru fazele I-a, a II-a şi a III-a a apărării modelul de joc pe posturi este după
modalitatea de aşezare a jucătorilor în atac.

1. Pentru interi şi centru (linia de 9 m)

În faza I – a a apărării

 asigurarea echilibrului defensiv;

 întoarcere;
  alergare de viteză;
 întoarcere de 180 grade;
 alergare cu spatele;
 marcarea adversarului:
 strîns;
 la intercepţie.
 scoaterea mingii din dribling;
 interceptarea mingii;
 evitarea blocajelor şi paravanelor;
 schimbul de adversari;
 oprirea contraatacului;
 blocarea mingilor aruncate la poartă pe faza a II-a.

În faza a II-a a apărării (zona temporară)

 ocuparea unui loc în sistemul defensiv conform situaţiei create în timpul

replierii se face începînd din centru spre margine, după cum au fost marcate vîrfurile de
contraatac adverse;
 acţiuni asemănătoare fazei a IV-a a apărării corespunzător sarcinilor postului
respectiv (ocupat după repliere).
În faza a III-a a apărării (reorganizarea)

Trecerea pe postul de bază din sistemul defensiv, în momente prielnice,

schimbînd câte un loc, prin deplasare laterală cu paşi adăugaţi şi alunecare pe lângă
coechilieri.

2. Pentru extreme şi pivot (linia de semicerc)

În faza I-a a apărării

 plasamentul pentru întîrzierea lansării contraatacului şi fazei a II-a a atacului

advers;
 startul rapid;
 alergare de viteză, întoarcere de 180 de grade, alergare cu spatele;
 marcarea adversarilor care vin pe faza a II-a:
  marcajul strîns;
 marcajul de intercepţie;
 interceptarea mingii;
 scoaterea mingii din dribling;
 schimbul de adversari;
 blocarea mingilor aruncate la poartă de la distanţă pe faza a II-a;
 împiedicarea angajării pivoţilor şi extremelor prin marcaj strîns sau la
intercepţie.
În faza a II-a a apărării

Ocuparea unui post din istemul defensiv conform ituaţiei create de contraatacul
şi faza a II-a a atacului advers completînd locurile din apărare;

Acţiuni asemănătoare fazei a IV-a a apărării orespunzător sarcinilor postului

ocupat temporar.

În faza a III-a a apărării

Trecerea pe postul de bază in sistemul defensiv, în momente prielnice,

chimbînd mereu câte un loc prin deplasare laterală cu paşi adăugaţi şi alunecare pe lângă
coechipieri.

Sunt situaţii cînd una din extreme, asigurînd încă din atac echilibrul defensiv,
participă cu linia de 9 metri, la oprirea contraatacului advers.

Model de joc pe posturi pentru faza a IV-a a apărării

1. Pentru sistemul de apărare pe zona 6 : 0

Jucătorii centrali

 determinarea adversarului direct şi marcaj de supraveghere;

 deplasări laterale în poziţia fundamentală a aparătorului;
 marcajul pivotului:
 strîns(strict);
 la intercepţie.
 preluarea şi predarea pivotului;
 blocarea mingilor aruncate la poartă;
 colaborarea cu portarul;
 închiderea pătrunderilor;
 evitarea blocajelor;
 atacarea adversarului cu mingea şi retragerea pe semicerc;
 dublajul;
 evitarea depăşirilor;
 schimbul de adversari care circulă la 9 metri;
 favorizarea alunecărilor;
 zidul la aruncările de la 9 m.;
 scoaterea mingii de la adversar:
 intercepţie;
 dribling.
Jucătorii mijlocaşi

 determinarea adversarului direct şi marcaj de supraveghere;

 deplasări laterale cu mingea şi retragerea la semicerc;
 dublajul;
 atacarea adversarului cu mingea şi retragerea la semicerc;
 evitarea depăşirilor;
 blocarea aruncărilor la poartă;
 colaborarea cu portarul;
 schimbul de adversari;
 închiderea pătrunderilor;
 evitarea blocajelor;
 marcajul pivotului:
 -strîns (strict);
 -la intercepţie.
 preluarea şi predarea pivotului;
 favorizarea alunecărilor;
  zidul la aruncările de la 9 metri;
 scoaterea mingii de la adversar:
 din dribling;
 prin intercepţie.
Jucătorii laterali

 marcajul extremei adverse:

 supravegherea;
 strîns (strict);
 la intercepţie;
 evitarea depăşirilor;
 închiderea pătrunderilor spre interior şi oferirea culoarului spre exterior;
 evitarea blocajelor;
 schimbul de adversari;
 interceptarea mingii pasată la extremă;
 împiedicarea pătrunderii extremei pe semicerc.

2 Pentru sistemul de apărare pe zona 5 : 1 jucătorul avansat (zburător)

 determinarea adversarului direct şi marcaj;

 -supraveghere;
 -strîns;
 -la intercepţie.
 împiedicarea circulaţiei normale a mingii;
 oprirea circulţiei jucătorilor adverşi;
 interceptarea mingilor;
 depăşiri rapide în toate direcţiile;
 evitarea depăşirilor prin plasament şi marcaj strîns.
Jucătorii de pe semicerc acţionînd ca la sistemul de apărare pe zona 6:0, vor
realiza o bună colaborare cu jucătorul avansat în ce priveşte împărţirea şi marcajul
adversarilor.

3. Pentru sistemul de apărare pe zona 1 : 5 Jucătorul de pe semicerc

  marcaj strîns la intercepţie a pivotului;
 deplasări cu pivotul pe toată lungimea semicercului;
 interceptarea mingilor pasate pivotului.
Ceilalţi 5 jucători vor acţiona ca în sistemul de apărare 6 : 0, dar pe o zonă mult
avansată, unde vor face un marcaj apropiat şi vor împiedica aruncările la poartă de la distanţă.
4. Pentru sistemul de apărare combinată 5 + 1 jucătorul care marchează om
la om:

 marcaj strîns;
 intercepţia mingilor;
 împiedicarea prinderii şi pasării mingilor de către cel marcat;
 evitarea blocajelor;
 schimbul de adversari cînd blocajul nu a putut fi evitat.

5.5. Modelul capacităţii fizice

Pentru a practica handbalul de performanţă sunt necesare o erie de capacităţi

carela rîndul lor pot fi influenţate prin practicarea acestui joc.

Sistematic aceste capacităţi fizice se prezintă în felul următor:

-starea de sănătate foarte buneă;

-dezvoltarea somatică, îndeosebi talia şi anvergura mult peste media normală

(robusteţe);

-capacitate motrică : deprinderi şi priceperi motrice de bază şi aptitudini

psihomotrice cu accent pe viteză sub toate formele de manifestare în regim de rezistenţă; fprţă
enerală şi specifică în regim de reitenţă, viteză-forţă şi viteză de decizie şi cu preăere
coordonare generală şi segmentară în regim de rezistenţă;

-capacitate funcţională aerobă, anaerobă şi mixtă.

5.6. Modelul capacităţii psihice

 La baza soluţionării situaţiilor problemă care apar în timpul jocului stau următorii
factori psihici:
 informaţionali: atenţia, recepţia, gîndirea.
 Decizionali, determinaţi de strategia de concurs;
 reglatori: stăpînirea afectivă în momente decisive, controlul şi impulsul volitiv,
intuiţie, anticipare, luciditate, creativitate, disciplină, ş.a.
Capacitatea psihică depinde în mare măsură de predispoziţii ereditare şi
naturale:

 somatice, motrice, funcţionale;

 cognitive - volitive - afective ca: dîrzenia, combativitatea, creativitatea,
perseverenţa, memoria motrică, creativitatea, echilibrul afectiv;
 trăsături ale personalităţii : temperament, disciplină, rezistenţă la stres.
 Solicitările psihice unt legate direct de gîndirea tactică:
 gândirea algoritmică pentru însuşirea regulilor de joc, a tehnicii şi tacticii de joc;
 gândirea opraţională prin adaptarea acţiunilor de joc la situaţiile concrete;
 gândirea euristică ; capcitatea de creaţie.
Un rol important îl are conştientizarea pentru aplicarea celor trei feluri de
gîndire tactică.

La obţinerea victoriei se impune o serie de stări psihice care conferă

jucătorului sentimentul de siguranţă, încredere în sine, dorinţa de a învinge, dispariţi
anietăţilor, dorinţa de cooperare.

O altă categorie de solicitări psihice sunt cele legate de stările de preparaţie,

dispunerea, anticiparea, angrenarea, modelarea, analiza.
 CAPITOLUL VI – RELAŢIA DINTRE DEZVOLTAREA ANUMITOR
FACTORI ANATOMO – FUNCŢIONALI ŞI PRACTICAREA JOCULUI DE
HANDBAL.
Observând desfăşurarea unui joc de handbal, indiferent de valoarea echipelor, vom
constata că aparatul locomotor este angrenat în efort în fiecare moment. Trenul inferior
realizează deplasări rapide şi repetate între cele două semicercuri, efectuează deplasări în atac
cu şi fără minge precum, şi cele în vederea rezolvării sarcinilor de apărare. Musculatura
scheletică, ligamentele şi tendoanele picioarelor sunt supuse nor solicitări variate uneori de
foarte mare intensitate.
Trenul superior este de asemenea mult solicitat. Prinderea mingii cu două mâini, pasa
cu una din mâini - de pe loc şi din deplasare la distanţe diferite, precum şi aruncările la poartă
- puternice, rapide - prin diferite procedee tehnice, cer o bună dezvoltare a musculaturii
membrelor superioare.

Musculatura trunchiului este solicitată în aplecări, întoarceri, răsuciri, extensii,

sărituri, plonjoane. Dezvoltarea bună a toracelui la handbalişti reprezintă un suport solid al
centurii scapulare, centură des solicitată în efortul specific.

Se poate constata că la cei ce practică handbalul, musculatura este bine şi

armonios dezvoltată.

Ca rezultat al tuturor acestor solicitări, dezvoltarea somatică - "tipul de

handbalist" - este poate cea mai armonioasă (A. Demeter). Asupra aspectelor fiziologice ale
jocului competiţional vom reveni pe larg puţin mai târziu.

Din punct de vedere al calităţilor fizice, handbalul este caracterizat prin: viteză sub
toate formele ei de manifestare, în regim de rezistenţă şi de forţă, forţă de aruncare la poartă şi
forţa necesară executării cu eficacitate maximă a mişcărilor specifice de apărare şi atac,
rezistenţă generală şi specială solicitată de schimbarea repetată a fazelor de atac - apărare şi
parcurgerea în tempouri diferite a distanţei dintre cele două semicercuri, îndemânare generală
şi specifică, jocul impunând acţiuni efectuate de specialişti pe diferite loturi de sportivi au
scos în evidenţă faptul că handbaliştii au indici superiori ai calităţilor fizice faţă de sportivii
altor discipline.

Deci, dezvoltarea armonioasă a corpului este însoţită de aspecte calitative ale actelor
motrice. Creşterea continuă a numărului celor care îl practică, caracterul lui de masă poate fi
scos în evidenţă de faptul că la federaţia de specialitate figurează peste 66 000 de jucători
legitimaţi (1972). Competiţiile şi jocurile echipelor de băieţi şi fete din campionatele
republicane - diviziile A, B, şcolari - din campionatele judeţene şi locale sunt urmărite cu
interes mereu crescut bucurându-se de popularitate şi fiind vizionate de un public numeros,
mai cunoscător şi mai exigent. Mai amintim şi faptul că la handbal s-au afirmat, pentru prima
dată în ţară, echipe săteşti ca cele din Bulgărul, Colibaşi, Jimbolia, Codlea, Buhuşi, Periam,
Lovrin, ş.a.

Handbalul este accesibil, dar, pentru a se obţine rezultate sportive superioare

trebuie dusă o muncă de instruire intensă, desfăşurată pe baze ştiinţifice, bine organizată şi
programată. Pentru a putea face faţă efortului considerabil unei partide, jucătorii trebuie să
aibă o serioasă bază de pregătire fizică generală şi o pregătire fizică specială referitoare mai
ales la locul şi rolul respectivului jucător în echipă.

Este necesar să avem în vedere că tehnica paselor, a fentelor, a driblingului, a

prinderii mingii în cele mai variate şi dificile poziţii, trebuie însuşite, astfel încât să se poată
aplica, în condiţii de viteză foarte mare şi în luptă directă, aspră, bărbătească, cu adversarul.
Combinaţiile tactice de atac sunt desfăşurate în viteză sub forma unor acţiuni variate, pline de
subtilitate şi neprevăzut, ca şi contra-măsurile luate de apărători, necesită o pregătire tehnico-
tactică complexă cu un pronunţat caracter atletic şi cu o mare încărcătură psihică. Dinamismul
şi rapiditatea jocului sunt date de lupta directă a celor două echipe luate în colectiv şi a
jucătorilor care le compun; de dimensiunile terenului care creează premise pentru ca fazele
jocului de atac şi apărare să se succeadă în timp scurt; de faptul că fiecare component al
echipei să participe în permanenţă la faze de atac şi apărare.

În aceste condiţii, handbalul solicită deosebit de intens organismul sportivului.

Oprindu-se asupra principalelor aspecte fiziologice ale jocului competiţional medicii de
specialitate arată că sistemul nervos, analizatorii, circulaţia sângelui, respiraţia, aparatul
locomotor, glandele cu secreţie internă, sudoraţia sunt solicitate la maximum în numeroasele
faze ale jocului. Pentru a putea face faţă, sistemele, aparatele şi organele trebuie să posede o
înaltă capacitate funcţională, iar reglarea neuroendocrină să fie foarte fină şi promptă. Numai
un sportiv dotat fizic, supus unei pregătiri fizice generale solide şi în final posesor al unei
pregătiri speciale de înalt nivel, stăpânind bine deprinderi şi stereotipuri dinamice
caracteristice jocului modern poate face faţă cu succes şi randament crescut acestor solicitări.
Talentul şi munca neobosită de zi cu zi timp de mai mulţi ani de antrenament intensiv,
perfecţionarea treptată a tehnicii şi tacticii jocului, fortificarea organismului şi a organelor
interne, cultivarea trăsăturilor de morale şi psihologice adecvate - constituie drumul anevoios
spre dobândirea şi ridicarea măiestriei sportive în handbal.

Concepţia de joc şi de pregătire a echipelor a suferit modificări permanente, la

început mai lente apoi efectuând salturi calitative şi în sfârşit stabilindu-se la un plafon
superior. Colegiul de antrenori şi antrenorii echipelor naţionale au jalonat concepţia de joc,
pentru ca în 1954 să o contureze şi să o pună la îndemâna antrenorilor. Concepţia de joc a
generalizat şi sistematizat teoretic ceea ce era de reţinut şi succeptibil de a fi cultivat, tradiţiile
şi experienţa existentă, ţinând seama de condiţii, de stadiul de dezvoltare şi de specificul
practicării handbalului la noi în ţară. Jocurile interţări, schimbul de experienţă cu specialiştii
străini, selecţionarea a ceea ce era mai valoros şi aplicabil din diferite şcoli şi concepţii de joc
consacrate pe plan internaţional au constituit şi constituie alte surse pe care s-a clădit
concepţia românească. Nu trebuie de neglijat sportul i contribuţia creatoare a celor mai
reprezentativi profesori - antrenori. Concepţia de joc a fost permanent verificată în practica
marilor competiţii internaţionale, îmbunătăţindu-se permanent.

Procesul de pregătire a ţinut seama de creşterea continuă a volumului şi a intensităţii

antrenamentelor de atacarea relativ simultană a factorilor de pregătire, dinamica efortului
având la bază, stadiul atins în pregătirea şi structura calendarului competiţional, selecţionarea
unui "schelet" de mijloace, adaptarea şi aplicarea metodelor moderne de pregătire.
Perfecţionarea măiestriei tehnico-tactice este veriga fundamentală a pregătirii şi cuprinde
stabilirea modelului măiestriei, depistarea procesului de perfecţionare şi conducere raţională a
pregătirii.

6.2. Teoria şi metodica handbalului la copii şi juniori

Selecţia şi pregătirea copiilor şi juniorilor pentru handbalul de performanţă se
desfăşoară într-un cadru organizat: în cluburile sportive şcolare cu filiale de cercuri de
handbal la clasele a III-a, a IV-a şi a V-a, în cadrul liceelor cu program sportiv, în cadrul
claselor ci program special de handbal; în secţiile asociaţiilor şi cluburilor sportive.

Procesul de instruire este stadial, elevii fiind selecţionaţi, iniţiaţi, instruiţi şi

pregătiţi printr-un proces îndelungat, riguros planificat şi condus pe baze ştiinţifice. La nivelul
bazei de masă a performanţei, instruirea este modelată în deplină concordanţă cu
particularităţile de vârstă şi cu obiective prioritare de instruire pentru fiecare eşalon.
Competiţiile la care participă copiii şi juniorii organizate pe plan local, cu caracter amical şi
oficial se constituie într-o formă reală de instruire în care se perfecţionează pregătirea
handbaliştilor şi se cultivă spiritul de competivitate.

Pe plan naţional sunt organizate campionate pentru şcolile generale, pentru

licee de diferite profiluri, pentru juniori III, II şi I. Este necesar să facem precizarea că scopul
acestor unităţi este de a forma jucători şi jucătoare pentru handbalul de performanţă şi
nicidecum echipe.

6.2.1. Particularităţile de vârstă, anatomice, fiziologice, psihice şi motrice în

antrenamentul juniorilor I.
Necesitatea creşterii continue a rezultatelor reclamă atragerea unui numar tot
mai însemnat de copii şi juniori spre practicarea sportului de performanţă.Această vârstă se
caracterizează în mod deosebit printr-o creştere intensă, prin maturizarea funcţiilor
organismului,dezvoltarea motricităţii şi conturarea personalităţii (D.Hare,1973).

Juniorul nu este un “adult în miniatură”(Piaget,Claparede) astfel încât , trebuie

tratat diferenţiat în procesul de antrenament.Fiecare etapă de creştere şi dezvoltare a
juniorilor ,cu reguli specifice particularităţilor de vârstă,trebuie bine cunoscută de antrenor.

În timp ce creşterea reprezintă expresia fenomenelor cantitative legate de

mărirea dimensiunilor corporale ,dezvoltarea semnifică procesele calitative care marchează
atingerea unor niveluri superioare de funcţionalitate(de exemplu,pubertatea echivalează cu
intrarea în funcţiune a glandelor sexuale).

La junior nevoia de mişcare reprezintă, de fapt, o necesitate de dezvoltare pe

plan fizic,psihic,motric,şi aceasta se manifestă prin dorinţa lor permanentă de a se juca , de a
alerga,sări,arunca etc., de a “zburda” fie spontan,fie organizat(la grădiniţă,la şcoală).

De la bun început se impune precizarea că între vârsta cronologică şi cea

biologică există unele discrepanţe.Astfel , se fac o serie de investigaţii pentru stabilirea vârstei
biologice,singura în măsură să permită individualizarea eficientă a antrenamentului sportiv.

În timpul creşterii şi dezvoltării ,diversele elemente corporale prezintă

difereţieri de la o vârstă la alta.Astfel,se remarcă o creştere rapidă a cutiei craniene şi a
creierului, care la o vârstă de 6 ani ating deja 90-95% din valorile întâlnite la adult,în timp ce
dimensiunile organismului în ansamblu se cifrează aproximativ la jumătate din acelea ale
adultului.pe de altă parte, procesul de creştere şi dezvoltare nu are loc în mod linear,ci în
puseuri,cu o viteză care diminuează spre vârsta adultă şi cu mari oscilaţii la nivelul diferitelor
segmente.Uneori există diferenţieri chiar între cele două procese fundamentale de creştere şi
dezvoltare.

Între 18 –22 ani se produce osificarea scheletului,încheiindu-se prin aceasta

procesul de creştere în înălţime.Osificarea este un proces îndelungat şi complicat ,stimulat de
secreţia hormonală şi de solicitări.Încărcături prea mari frânează creşterea în înălţime.
Stimulul funcţional pentru îngroşarea oaselor îl constituie în primul rând întinderea
muşchiului. Aproximativ între vârsta de 12-16 ani apar tendinţe de creştere în înălţime şi
greutate. Odată cu trecerea de la vîrsta copilăriei la pubertate încep procese de maturizare care
nu se limitează numai la sfera somatică,ce se termină în jurul vârstei de 20 de ani. Evoluţia
somatică cu tendinţe spre maturizare continuă şi după aceasta prin modificări în înălţime şi
circumferinţă,care mai schimbă înfăţişarea omului.Corpul se lungeşte deseori lasând impresia
lipsei de armonie,care poate cuprinde şi procesele motorii (Schnabel). Semnele exterioare ale
maturizării – cu caractere sexuale- vin să completeze imaginea juniorului în curs de
maturizare ( G.Clauss ; H.Hiebsch ,1961; H.Marcusson , 1961; A.T.Puni,1961;
L.P.Matveev,1962; W.Hennig,1965; V.M.Zaţiorski,1968).

La pubertate se manifestă o accelerare pronunţată.De asemenea, s-a constatat

că segmentele scheletice considerate izolat au puseul de creştere în momente diferite;
falangele şi palmele cresc mai repede decât gambele şi antebraţele,care,la rândul
lor,înregistrează indici superiori în raport cu coapsele şi braţele,evidenţiind această
regularitate centripedă a creşterii(Zurbrugg).Începutul pubertăţii este marcat şi de o puternică
modificare în plan psihofizic,fără echivalenţă la vârstă adultă.

În procesul de creştere se mai remarcă o intensificare a metabolismului bazal

care este în proporţie de 20-10% superior adultului(A.Demeter).Nevoia de vitamine,minerale
şi alimente este şi ea crescută,dar mai ales necesarul de proteine care poate atinge
2,5g/kgcorp.

În ceea ce priveşte aparatul locomotor,legea Mark-Jansen referitoare la

fragilitatea şi sensibilitatea ţesutului muscular evidenţiază riscurile la care este supus juniorul
în cazul unui antrenament antifiziologic,cu încărcătură care îi depăşesc posibilităţile şi care
pot avea drept consecinţă leziuni sau traumatisme la nivel osos,cartilaginos,tendinos şi
ligamentar. Aparatul locomotor al juniorului nu are încă rezistenţa adultului,ceea ce impune
introducerea gradată a exerciţiilor cu îngreuieri. Organismul juniorilor trebuie să facă faţă
solicitărilor antrenamentului,să manifeste o creştere şi o maturizare optime, în vederea
obţinerii performanţelor din ce în ce mai ridicate. În acest sens, metabolismul trebuie să
funcţioneze la un nivel corespunzător ca şi funcţiile respiratorii şi circulatorii. Toate
schimbările fiziologice determinate de maturizare trebuie luate în consideraţie. În urma
cercetărilor în domeniul medicinei sportive s-a constatat că juniorii până la vârsta de 18 ani
prezintă un cord dezvoltat armonios (K.Tittel,1957; 1963; P.A.Rudik,1963; M.Vorwerg,1964;
P.K.Anohin,1967; R.Merand,1970; P.Rinderiu,1988; I.Drăgan şi colab., Ph.Fabbri; D.Larsens,
I.Hăulică, J.Mert; P.Christel,1989; W.Mosterd, G.P.Hermans,1990; H.Hoogenkamp,1991 ;
D.Stark, D.Bradley,1992; I.Drăgan,1994). Un indiciu relativ bun pentru stabilirea mărimii
volumului cordului este produsul dintre tensiunea arterială şi frecvenţa cardiacă pe minut.

Tensiunea arterială mărită temporar sau constant ( sistolică, diastolică sau

ambele) este un indiciu important, care semnalează îmbolnăvirea sistemului vascular şi în
primul rând a rinichilor.

Organismul uman posedă capacitatea de adaptare la effort.Juniorii se adaptează

foarte uşor, ca o reacţie de adaptare faţă de mediul înconjurător.

Punctul culminant al capacităţii biologice de adaptare la juniori se atinge în

jurul vârstei de 15-18 ani , într-o perioadă în care solicitările efortului nu au ajuns la
maximum. Cu ajutorul unor probe funcţionale se poate face o analiză mai amănunţită a
capacităţii fizice la juniori. În acest sens, efortul depinde de greutatea corpului .

La efort relativ egal necesitatea de oxigen va fi mai mare odată cu creşterea

greutăţii juniorului, deci şi cu vârsta.

În medicina sportivă se impune tot mai mult ideea, în prezent, că în cazul copiilor şi
juniorilor antrenaţi în urma efortului se remarcă nu numai modificarea frecvenţei cardiace , ci
şi reglarea volumului bătăilor – prin care se înţelege mărimea tensiunii sistolice , respectiv o
creştere a amplitudinii tensiunii concomitent cu o uşoară creştere a frecvenţei cardiace.
Aceasta se reflectă în frecvenţa cardiacă la solicitări , unde la efort egal frecvenţa cardiacă va
fi mai mică la cei antrenaţi. Frecvenţa cardiacă la efort este ceva mai ridicată la fete
( P.Astrand, K.Rodahl,1970; R.Masironi, H.Denolin,1985; V.Paavo, Komi ,1992;
N.Alexe,1993 ).

Vârsta cea mai indicată pentru dezvoltarea capacităţii fizice optime pentru efort este
vârsta junioratului(L.P.Matveev,1962;1964;1969;1991;V.V.Kuzneţov,1967;D.Harre,1973;
I.Şiclovan,1977; A.Demeter, 1981; M.Cojocaru, N.Nedef,1989; A.Dragnea,1991; 1996;
1999).

Printr-un antrenament intens şi sistematic pentru dezvoltarea generală pe care îl

desfăşoară handbaliştii organismul răspunde la solicitări printr-o mărire a volumului cardiac
datorită dilatării inimii,în schimb greutatea cordului se măreşte la fete între 13-14 ani şi la
băieţi între 16-17 ani. S-a constatat că sistemul circulator , ca factor limitant , joacă un rol
important în aprecierea capacităţii fizice la juniori. Prin micşorarea frecvenţei cardiace şi
creşterea tensiunii arteriale la efort se ajunge la o situaţie în care aparatul circulator se
adaptează cu uşurinţă la eforturi mari.(D.Hare,1973; I.Şiclovan,1977; L.P.Matveev,1991 ;
A.Dragnea,1984 ; 1991; 1994; 1996 ; 1999; M.Epuran,1994 ).

Pentru ca antrenamentul să aibă efectul dorit asupra formei şi funcţiei

organismului, trebuie acordată o atenţie deosebită perioadei de refacere după efort .
Eventualele tulburări funcţionale nu vor fi atribuite solicitărilor din antrenament dacă alegerea
mijloacelor şi metodelor a fost făcută raţional, în conformitate cu principiile de bază ale
instruirii ( L.P.Matveev,1965 ; L.Teodorescu, M.Epuran,1969; L .Teodorescu,1970 ; 1973 ;
1975 ).

Oboseala generală de efortul depus în antrenament este fiziologică ; obosesc

numai muşchii, ligamentele , articulaţiile , celulele nervoase şi oasele. Oboseala provoacă o
scădere funcţională temporară şi reversibilă , care este în strânsă legătură cu dispoziţia de
lucru.

Durata refacerii depinde de cantitatea şi natura efortului depus, ea se reduce

sub influenţa unui efort sistematic şi se măreşte după întreruperi îndelungate ale acestuia.
Antrenamentul sistematic ajută şi la adaptarea sistemului nervos vegetativ şi la o stabilitate a
performanţelor .

Din acest considerent la juniorii sănătoşi efortul din antrenament poate să

crească relativ repede, fiind însoţit de un control medical permanent şi
minuţios( V.Manolaki,1990 ).

Vârsta junioratului corespunde celei de-a doua faze a pubertăţii şi dureaza până
la 15-18 ani. Dacă prima parte a acestei perioade este mai agitată, aşa cum am menţionat, în
cea de-a doua, se ajunge la o stabilitate a proceselor psiho – fiziologice, neurologice care
influenţează creşterea performanţelor tinerilor (H.Fahlgren, B.P.Silfverskjold,1963; K.Tukel,
A.Galiskan,1964 ; F.Vogel, H.Hofner, 1965 ; F.Van Hoof, m.Hageman-Bal,1967 ;
A.Declerck,1968 ; A.Kreindler, 1970 ; I.Cincă , A.Mareş 1971).

Societatea noastră pune sarcini importante în faţa tineretului, dar în acelaşi timp
le acordă şi drepturi şi posibilităţi pentru dezvoltarea personalităţii şi pregătirea complexă.

Dezvoltarea lor intelectuală ajunge la un nivel care nu diferă prea mult din
punct de vedere calitativ de al adulţilor. In comportare manifestă o atitudine critică, cu
tendinţe evidente spre formarea opiniilor şi judecăţilor personale (G.Allport,
M.Bejat,1981;P.Berroux,1985; M.C.Bârliba,1987 ; B.Bril, H.Lehalle,1988 ;
C.Creţu,1994 ;1995 ; 1997 ; D.Gayet,1995; A.Cozmovici,1996 ; I.Dafinoiu, 1996 ).

Acestei perioade de vârstă îi este caracteristică oscilaţia amplă a dezvoltării

individuale, trăsăturile tipice ale maturizării devenind tot mai pregnante. Evoluţia diferenţiată
a băieţilor şi fetelor crează dificultăţi în stabilirea exactă a unor particularităţi de vârstă.

Se ştie azi că acţiunile şi raporturile sociale, aportul educaţiei şi instruirii

influenţează puternic asupra dezvoltării tinerilor. Menţionăm în acest ansamblu sportul joacă
un rol hotărâtor.

În acest sens, antrenamentul de forţă pentru copii şi juniori presupune:

-asigurarea unui timp suficient de refacere după un antrenament predominant

de forţă;

-evitarea alternării bruşte a încărcăturii;

-evitarea exerciţiilor cu haltere,pe deasupra capului şi mai ales în timpul

puseului de creştere la pubertate ,având în vedere efectul lor negativ la nivelul
coloanei(Holmann-Hettinger).La această vârstă,greutatea proprie este suficientă ca
încărcătura;

-evitarea lucrului static de durată,care poate afecta îndeosebi circulaţia venoasă

şi,implicit,procesele de oxigenare.Lucrul dinamic este de preferat.

Optimizarea antrenamentului sportiv la juniori impune,cunoştinţe referitoare la

particularităţile de creştere a acestora în diferite etape.Numai pe baza lor se poate elabora un
proces de pregătire sportivă adecvat vârstei şi nivelului de dezvoltare,dar şi nevoilor şi
dorinţelor manifestate de juniori.
 Perioada de vârstă şcolară mare(postpubertară)este cuprinsă între 13-17 ani la
fete,14-18 ani la băieţi.

În etapa postpubertară se constată o încetinire a ritmului dezvoltării somatice.

Oasele se apropie de structura şi rezistenţa celor ale adultului ; cartilajele de

conjugare se subţiază, marcând începutul osificării lor şi încetarea creşte4rii în înălţime.
Toracele se dezvoltăca volum şi mai mult decât membrele,ceea ce determină
creşterea indicelui de proporţionalitate(Erismann).La rândul lor,şi muşchii cresc în volum.Prin
mărirea suprefeţei secţiunii fiziologice,forţa se dezvoltă proporţional cu valoarea acestei
suprafeţe.Se ştie din literatura de specialitate că 1 cm patrat de suprafaţă dezvoltă la această
vârstă cea 10 kgf.Fac excepţie de la această regulă fetele de aceeaşi vârstă,care dezvoltă pe
aceeaşi suprafaţă de secţiune cca 7-8 kgf,şi tinerii antrenaţi ,la care valoarea pe cm patrat
depaşeşte valoarea medie(în funcţie de gradul de antrenament).Cu toate acestea,trebuie să
subliniem că,în această perioadă de vârstă,fără un antrenament adecvat,forţa ramâne în urmă
ca valoare faţă de viteză şi coordonarea motrică,ai căror parametri sunt apropiaţi de aceia ai
adulţilor.Tonusul muscular şi capacitatea de rezistenţă la efortul static înregistrează valori
crescute.

Sistemul nervos se caracterizează prin faptul că îşi continuă

dezvoltarea,îndeosebi prin permeabilizarea sinapselor.Există un echilibru între excitaţie şi
inhibiţie,între iradiere şi concentrare.Plasticitatea şi receptivitatea sunt mari ,engramele
fixându-se cu uşurinţă ,ceea ce explică facilitatea însuşirii deprinderilor motrice în această
etapă.

Analizatorii înregistrează ,de asemenea,un grad de maturizare apropiat de acela

al adultţilor pe plan morfologic,dar sub raport funcţional nivelul este inferior.

Sistemul cardiovascular îşi accelerează dezvoltarea.

În privinţa economiei cardiovasculatorii în efortul fizic maximal,remarcăm

faptul că indicele oxigen-plus maxim înregistrează ăn această etapă o îmbunătăţire maximă.

Aparatul respirator se apropie în plan morfologic de acela al adultului ,dar

funcţional este încă departe şi continuă să se dezvolte.
 Sub raport funcţional,parametrii ventilaţieipulmonare se îmbunătăţesc ,frecvenţa
respiratorie scade,în timp ce amplitudinea mişcărilor respiratorii creşte,capacitatea vitală
sporeşte iar VO2 max se ridică în mod considerabil.

Cu toate acestea, VO2 max pe min/kg/corp şi oxigen-pulsul maxim nu ating

valori foarte înalte decât prin antrenament,etapa postpubertara fiind favorabilă efortului de
rezistenţă.

De menţionat, de asemenea,că în această perioadă acre loc stabilizarea secreţiei

endocrine şi a regărilor vegetative simpatice şi parasimpatice.

În medie, greutatea corporală înregistrează o creştere anuală de 4-5 kg faţă de

cele 9,5-10 kg din perioada anterioară, iar creşterea în înălţime se reduce la 1-2 cm faţă de 10
cm.

Proporţiile corporale se armonizează, capacitatea de coordonare cunoaşte4

sensibile ameliorări, creindu-se astfel premise favorabile pentru perfectionarea capacitatii
motrice.

Echilibrul psihic al adolescentului-o consecinţă a influentei pozitive exercitate

de şcoala, familie şi societate-se rasfrânge pozitiv şi asupra procesului de antrenament, având
drept consecinţă modelarea personalităţii tânarului si integrarea lui socială.

Analiza literaturii din domeniul medicinii şi fiziologiei ne permite să conchidem că

devierile capacităţii de lucru în raport cu fazele ciclului ovarial menstrual ale sportivelor
depinde de ciclicitatea de secretare a ovarelor de hormoni (estrogeni) şi (progesteron), aşa de
exemplu în fazele I, III şi V ale ciclului ovarial menstrual se observă o scădere a indicilor de
pregătire fizică specială a handbalistelor, a posibilităţilor de forţă – viteză, forţă şi
diferenţierea efortului muscular, capacităţile de coordonare – în mod deosebit în faza a III. Ăn
fazele a II şi a IV sunt observate creşteri considerabile a indicilor de evidenţiere a
posibilităţilor motrice, iar indicii ce corespund posibilităţilor de evidenţiere a vitezei şi forţei
şi a capacităţii de lucru ajunj să înregistreze nivelul cel mai înalt în faza a IV a ciclului..

Dacă nu luăm în calcul faptul că nivelele măiestriei tehnico-tactice şi indicii

calitativi şi cei cantitativi ai activităţii sportive, într-o măsură oarecare, depind de nivelul
pregătirii fizice speciale ale handbalistelor, există un şir de factori care influienţează asupra
eficacităţii activităţii lor competiţionale: stabilitatea psihologică, interacţiunea şi activitatea
partenerilor, nivelul de pregătire şi măiestria jucătoarelor din echipele adverse etc.
Cele menţionate anterior ne permit să conchidem faptul că, starea funcţională a
organismului handbalistelor în procesul ciclului ovarial menstrual influienţează negativ asupra
eficacităţii acivităţii lor competiţionale.

Însă interesele echipei şi simţul de răspundere, adesea determină necesitatea de

a se afla în teren fazele ciclului menstrual şi antimenstrual. Deaceea în scopul îmbunătăţirii
stării funcţionale a organismului şi a ridicării nivelului indicilor activităţii sportive este
necesar în cadrul procesului de antrenament de a se lua în consideraţie particularităţile
individuale şi desfăşurarea ciclului ovarial menstrual al junioarelor handbaliste. În legătură cu
aceasta şi apare necesitatea elaborării unei metodici perfecte de pregătire a echipelor feminine
– cu luarea în consideraţie a funcţiei specifice biologice a organismului feminin.

6.2.2. Locul pregătirii sportive centralizate în cadrul planului anual de

pregătire la categoria juniori I.
Necesitatea pregătirii temeinice şi de perspectivă a schimbului de viitor în
sportul de performanţă contemporan a devenit o preocipare de seamă în toate ţările cu
sport avansat. Această preocupare a intrat şi în atenţia federaţiilor internaţionale şi
continentale care de mai multă vreme include în calendarele lor competiţionale şi
concursuri rezervate juniorilor. Respectiv pentru pregătirea rezervei necesare
împrospătării permanente a eşalonului junioarelor, organele sportive naţionale deschid
porţi largi pregătirii sistematice a copiilor ca principal izvor de selecţie şi de lansare a
tinerelor talente spre exigenţele handbalului de performanţă(A.T.Puni, 1964 ; D.
Harre,1972; I.Ciclovan, 1977; L.P.Matveev, 1964,1991).
În condiţiile actuale pregătirea tinerilor este inclusă în procesul general al
antrenamentului, în a cărui structură pot fi distinse trei stadii, fiecăreia fiindu-le proprii,
anumite obiective instructive şi adecvat acestora, un conţinut şi măsuri organizatorice
caracteristice.

Dintre cerinţele metodice generale, care călăuzesc în permanenţă activitatea

antrenorilor privind instruirea juniorilor , o atenţie deosebită se acordă următoarelor
componente de bază :
 a) repetarea sistematică şi intensivă a procedeelor tehnice şi a principalelor acţiuni
tactice;
b) manifestarea unei exigenţe sportive în direcţia efectuării corecte a tuturor
execuţiilor ;
c) organizarea instruirii prin folosirea frecventă a jocurilor , a exerciţiilor interesante,
stimulative;
d) evitarea specializării înguste a instruirii junioarelor;
e) valorificarea optimă a inclinaţiilor juniorilor;
f) instruirea echipelor de junioare ce trebuie să asigure pregătirea pe un plan superior
a unui număr cât mai mare de juniori şi nu transformarea unităţilor respective în primul rând
în nuclee competiţionale.
Desigur, participarea la diferite competiţii este obiectiv necesară, dar minimalizarea
calităţii instruirii tinerilor jucători în favoarea urmăririi preponderente a obţinerii victoriei în
jocurile respective este cu totul contraindicată. Acesta este motivul pentru care competiţiile
juniorilor sunt considerate în primul rând un mijloc de îmbogăţire şi totodată de stimulare
permanentă a măiestriei sportive şi nicidecum concursuri fundamentale, caracteristică proprie
actvităţii sportivilor din eşalonul sportului de înaltă performanţă.

În încheierea considerentelor cu privire la cele două stadii ale antrenamentelor , este

necesar a se menţiona fraptul că cu cât conţinutul acestora este mai temeinci realizat, cu atât
sporeşte şi numărul tinerilor superior pregătiţi pentru sportul de performanţă şi implicit al
celor capabili să obţină rezultate sportive remarcabile.

Planificarea este o metodă care asigură realizarea performanţelor din ce în ce mai

valoroase. În cadrul procesului de instruire a sportivilor de perspectivă planificarea trebuie
elaborată pe o perioadă mai lungă, în vederea obţinerii rezultatelor scontate la vârsta
performanţelor maxime. Aceasta impune desfăşurarea unie pregătiri metodice
corespunzătoare cerinţelor antrenamentului, pentru realizarea performanţelor înalte.

Conform afirmaţiilor lui A.Dragnea, 1996, referitor la problematica stadiului al

treilea al antrenamentului sportiv cu referire la promovarea juniorilor în unităţile sportive de
performanţă el afirmă cp stadiul al III –lea al antrenamentului sportiv îl constituie eşalonul
sportivilor consacraţi, care pot să practice sportul preferat până când disponibilităţile lor de
randament corespund exigenţelor competiţionale.
 Intrarea juniorilor în acest nou stadiu al antrenamentului se realizează diferit. Unii,
cei mai buni, promovează în rândul unităţilor competiţionale de performanţă, alţii îşi continuă
activitatea în eşaloanele competiţionale locale şi judeţene.

Juniorii cei mai talentaţi sunt asimilaţi de unităţile sportive de performanţă chiar
înaintea încheierii vârstei regulamentare de juniorat.

Deci, una dintre cele mai importante probleme ale stadiului al III-lea al
antrenamentului o constituie promovarea juniorilor în grupele de seniori.

Planificarea reclamă din partea antrenorilor o pregătire profesională superioară şi o

experienţă practică bogată, care să contribuie la alcătuirea corespunzătoare a programului de
pregătire. La elaborarea planului de antrenament se va ţine seama de aprecierea tendinţelor de
dezvoltare. Aici experienţa şi cunoştinţele cele mai noi, privind legăturile obiective dintre
conţinutul antrenamentului şi dezvoltarea performanţei, vor fi prelucrate şi aplicate creativ.

Cercetarea noastră este direcţionată spre perfecţionarea pregătirii sportive

centralizate a handbalistelor junioare I , participante în cadrul campionatului naţional.

Pregătirea sportivă centralizată, plasată în cadrul planului annual de pregătire, în

cadrul etapelor pregătitoare precompetiţionale oficiale, presupune selectarea unor metode şi
mijloace de lucru specifice , capabile să ducă spre îndeplinirea , realizarea obiectivelor
intermediare de pregătire stabilite pentru fiecare etapă.

Această pregătire centralizatră presupune un volum de muncă crescut, eforturi de

intensitate ridicată, care contribuie implicit şi la alegerea unor metode simple şi eficiente de
refacere după effort, supravegherea permanentă a stării de sănătate fizice, psihice şi
funcţionale, stabilirea unui regim alimentar adecvat capabil săasigure suportul
caloric(energetic) necesar eforturilor susţinute.

Perioada de pregătire centralizată asigură îndeplinirea unui volum de pregătire

preconizat. Ea este esenţială în realizarea pregătirii fizice, pregătirii fizice intermediare,
multilaterale specifice în perfecţionarea elementelor de tehnică şi tactică, individuală şi
colectivă în obţinerea formei sportive eficiente.

Pregtirea sportivă centralizată contribuie în respectarea unor cerinţe metodice de

bază ale antrenamentului sportiv modern, ca de exemplu :
 -creşterea volumului de muncă al sportivilor;

-sporirea intensităţii eforturilor;

-creşterea tempoului acţiunilor;

-mărirea numărului de concursuri;

-accelerarea refacerii capacităţii de efort.

Folosirea în perioada pregătitoare , a pregătirii centralizate permite obţinerea de

rezultate pozitive asupra nivelului de pregătire a sportivelor junioare I, deoarece substricta
supraveghere a profesorului-antrenor, în strânsă colaborare cu medicul echipei , având sub
control o alimentaţie adecvată şi folosin cu eficienţă metode simple de recuperare după effort
junioarele pot fi solicitate la maximum, în ceea ce priveşte volumul şi intensitatea crescută a
efortului.
Includerea pregătirii sportive centralizate în cadrul perioadelor pregătitoare,
trebuie să ţină cont de caracteristicile fiecărei etape, modul în care se desfăşoară.
Ideal ar fi ca bugetul timpului şi ceilalţi factori de care depinde buna
organizare, a pregătirii unei echipe de junioare, să-I permită antrenorului să efectueze stadii de
pregătire centralizată în etapele II şi III ale perioadei pregătitoare, urmând ca etapa a IV-a să
se organizeze sau să participe la turnee sau cupe cu mai multe jocuri de verificare.
Dintre formele de pregătire centralizată la nivelul junioarelo, in cluburile
sportive şcolare şi Liceele cu program sportiv sunt folosite taberele, semicantonamentele şi
cantonamentele.
Problema pregătirii în sportul de performanţă la nivelul junioarelor este
rezolvată de către Ministerul Învăţământului prin organizarea în cursul vacanţelor de vară a
unor tabere centralizate.
În aceste tabere sunt invitaţi cei mai buni jucători, juniori şi junioare din întrega ţară,
care dispun de o perspectivă mare, ce împărţiţi pe grupe valorice şi particularităţi de vârstă şi
sub îndrumarea unor cadre didactice competente, selecţionate dintre cele mai profesionale din
ţară, se pregătesc cu conştienciozitate, asigurând viitorul de mâine al loturilor reprezentative
de juniori şi junioare.
Scopul taberelor centralizate organizate de obicei în perioada 25 iulie – 15
august, este în primul rând spriginirea activităţii sportive de mare performanţă prin
continuarea sistemică a perfecţionării pregătirii sportive a elementelor de perspectivă existente
în reţeaua şcolară şi asigurarea bazei materiale necesare instruirii, formarea unor trăsături
pozitive de caracter în condiţiile activităţii sportive şi a lucrului în colectiv, participarea
efectivă la cerinţele vieţii de tabără, întărind astfel respectul şi dragostea faţă de muncă. În
medie se realizează, în cadrul acestor tabere, 6-7 ore de antrenament zilnic.
Inspectoratele judeţene organizează în fiecare vacanţă de vară şi de iarnă tabere
de pregătire cu durată de 10-12 zile, la care participă cele mai bune echipe ale Cluburilor
sportive şcolare din judeţe. Sunt astfel asigurate condiţii propice pentru desfăşurarea unui
program intens de pregătire cu accent pe pregătirea fizică multilaterală şi specifică, cu durata
de 5-6 ore pe zi.
Administraţiile Cluburilor sportive şcolare, în strânsă colaborare cu profesorii
– antrenori, crează condiţii materiale nacesare organizării în perioadele de pregătire, pornind
de la obiectivele de performanţă şi promovare stabilite şi ţinând cont şi de bugetul secţiei, a
semicantonamentelor şi cantonamentelor ca principale forme de pregătire sportivă
centralizată.
Semicantonamentele sunt organizate în localitate şi asigură de obicei
sportivilor pe lângă condiţiile materiale optime pentru desfăşurarea antrenamentelor şi
alimentaţia necesară prin stabilirea meniului zilnic în colaborare cu mediul clubului pentru a
se reuşi asigura caloriile necesare susţinerii unor eforturi maxime. Dezavantajul acestor
semicantonamente constă în faptul că profesorul nu are sub supraveghere copiii, în timpul
liber, pe care fiecare îl utilizează după dorinţă şi din păcate, deseori, neraţional,
nerespectându-se refacerea corespunzătoare după effort iar efectul imediat îl constituie starea
de oboseală, suprasolicitarea, surmenajul.
Semicantonamentele se organizează de obicei în perioadele pregătitoare din
timpul trimestrelor şcolare (de exemplu – pregătirea înainte de a se desfăşura turneele de sală,
înaintea turneului final), în momentul când trebuiesc îmbinate pregătirea sportivă cu
participarea efectivă la concursuri.
Cantonamentul reprezintă forma cea mai complexă de pregătire centralizată,
programată de către profesorul – antrenor în locuri diferite, în funcţie de etapa pregătitoare în
cadrul căreia echipa se află şi bineînţeles, obiectivele stabilite pentru această etapă.
Cantonamentul oferă posibilitatea profesorului de a -i avea pe toţi elevii ori
elevele la un loc, la dispoziţie şi astfel a solicita de la fiecare eforturi maxime, iar elevului
sportiv perfecţionarea pregătirii sportive ca singura preocupare ce trebuie să le aibă în această
perioadă. Dintre aspectele pe care antrenorul trebuie să le aibă la dispoziţie în această perioadă
în vedere în organizarea semicantonamentelor şi cantonamentelor, cele mai importante pot fi
următoarele:
- elaborarea planului annual şi includerea în acesta a semicantonamentelor şi
cantonamentelor cu stabilirea datei şi duratei de desfăşurare a acestora, a numărului de elevi
care participă;
- stabilirea obiectivelor urmărite în aceste etape şi în concordanţă cu acestea,
stabilirea locului de desfăşurare a semicantonamentelor şi cantonamentelor;
- elaborarea ciclurilor săptămânale pentru perioada de desfăşurare a
semicantonamentelor şi cantonamentelor;
- stabilirea unor metode de antrenament specifice perioadei şi locului de desfăşurare
(mare, munte) şi a anotimpului;
- selectarea celor mai eficiente mijloace de antrenament în funcţie de anotimp, etapa
de pregătire, obiectivele urmărite;
- alegerea unei alimentaţii corespunzătoare prin stabilirea împreună cu medicul a
meniului zilnic;
- folosirea unor metode simple şi eficiente privind refacerea şi recuperarea după
eforturi de intensitate maximă solicitate de la elevi;
- folosirea judicioasă şi agreabilă a timpului liber din restul zilei prin:
- excursii , călătorii în împrejurimi;
- lectură;
- audiţii muzicale;
- vizionări de spectacole, programe TV;
- organizare de serate culturale.
Formarea echipei drept un colectiv omogen bine organizat, unit în jurul antrenorului,
ceea ce presupune cunoaşterea de către acesta a unor probleme de psihologie, sociologie,
organizare şi dirijare a procesului instructiv educativ.
Viaţa de echipă este un element decisiv în formarea şi consolidarea unui adevărat
colectiv şi aceasta se poate realiza în cadrul pregătirii centralizate prin organizarea unor
acţiuni comune care să constituie prilejul de cunoaşterereciprocă, apropiere, omogenitate,
ataşament şi spirit de sacrificiu. Putem afirma fără a greşi că viaţa şi spiritul de echipă pot
influienţa în mod pozitiv obţinerea de performanţe de valoare ridicată în handbal şi de aceea
formarea echipei trebuie să fie o preocupare principală pentru antrenor atât la nivelul
antrenamentului, cât şi al competiţiei.
6.3. Teoria şi metodica handbalului de performanţă
 Echipele de handbal cuprinse în sistemul competiţional pentru campionatele
naţionale fac parte din eşalonul de performanţă.

În cadrul echipelor divizionare sunt selecţionaţi cei mai talentaţi sportivi care
instruiţi şi pregătiţi printr-un proces îndelungat, riguros planificat şi condus pe baze ştiinţifice.

La baza teoriei metodicii şi practicii handbalului de performanţă stă concepţia

de joc şi de pregătire, care a generalizat cercetările ştiinţifice efectuate de Centrul de Cercetări
Ştiinţifice al C.N.E.F.S., actualmente CCPS « Lia Manoliu », de Centrul de Medicină
Sportivă, de Colegiul Central al Antrenorilor, de cadre didactice cu specializare handbal din
A.N.E.F.S. şi F.E.F. din ţară precum şi experienţă altor ţări cu handbal avansat din Europa.

Cu mulţi ani în urmă s-a conturat sistemul naţional de selecţie şi de verificare a

pregătirii jucătorilor de performanţă; s-a elaborat concepţia de joc şi de pregătire; s-au precizat
cerinţele faţă de volumul, intensitatea şi complexitatea pregătirii; s-a adoptat sistemul
competiţional naţional la cel internaţional; s-au elaborat norme şi cerinţe pentru jucătorii
specializaţi pe posturi. Practicarea handbalului de performanţă se face sub un strict contro;
medical.

6.3.1. Tendinţele şi cerinţele moderne în pregătirea sportivă din handbalul de

performanţă
Necătând la importanţa creşterii rezultatelor sportive a bazelor organizatorice şi
tehnico-materiale ale pregătirii sportive contemporane, progresul sportului în primul rând se
determină prin perfecţionarea sistemului de antrenament sportiv, tendinţele moderne ale
căruia sunt reflectate în următoarele direcţii:

1) creşterea rapidă a volumului de lucru în cadrul antrenamentului, această

tendinţă se păstrează şi în prezent.
2) corespunderea clară a sistemului de antrenament a sportivilor de performanţă
cu cerinţele specifice a probei date. Aceasta se exprimă prin creşterea rapidă a volumului
pregătirii intermediare şi în mod deosebit a celei speciale din cadrul volumului total al
antrenamentului. Pregătirea generală nu mai joacă rolul important în antrenamentul sportivilor
de performanţă şi se foloseşte de obicei drept mijloc de odihnă activă.
3) creşterea continuă a practicii competiţionale ca mijloc efectiv de mobilizare a
resurselor funcţionale ale organismului sportivilor, stimulării proceselor de adaptare şi
ridicării în baza lor a eficacităţii procesului de pregătire. Se manifestă aceasta prin mărirea
numărului de zile de concurs şi de longevitatea perioadei competiţionale, numărului de
competiţii, starturi, jocuri etc.
4) tendinţa către un sistem bine balanţat de încărcări de antrenament şi
competiţionale, odihnă, mijloace de recuperare,de stimulare a capacităţii de lucru şi
mobilizării rezervelor funcţionale. În timpul de faţă se observă o supramărire a încărcărilor
de antrenament, prin intermediul mijloacelor de stimulare a capacităţii de muncă şi în acelaşi
timp subaprecierea odihnei adecvate şi a măsurilor de restabilire.
5) lărgirea mijloacelor netradiţionale de pregătire: utilizarea aparaturii,
inventarului şi mijloacelor metodice, care ar permite mai complet de a descoperi rezervele
funcţionale ale organismului sportivului; folosirea trenajoarelor, capabile de a realiza
perfecţionarea diferitor calităţi motrice, perfecţionarea fizică şi tehnică; desfăşurarea
antrenamentelor în condiţiile de munte, ce permit de a intensifica procesele de adaptare către
factorii acţiunii de antrenament, creşterea eficacităţii pregătirii către competiţiile de bază.
6) orientarea întregului sistem de pregătire sportivă spre a obţine structura
optimală de activitate competiţională. Aceasta presupune nu numai perfecţionarea tuturor
componentelor, importante la etapa de realizare maximală a posibilităţilor individuale, dar şi
crearea fundamentului funcţional corespunzător în cadrul etapelor iniţiale ala pregătirii
multianuale. În acest context trebuie să luăm în consideraţie faptul că, în structura activităţii
competiţionale la nivelul etapei măiestriei sportive importante adesea sunt componentele,
care la etapele iniţiale în ciuda particularităţilor de vârstî ale sportivilor şi legităţilor de
instituţionalizare a măiestriei sportive nu influienţează considerabil rezultatul sau nivelul lui.
Deaceea când se crează baza funcţională în cadrul etapelor preliminale şi a celei specializate
de pregătire, care asigură succesul la nivelul performanţelor sportive. Greşelile, ce au fost
comise în acest context, sunt foarte greu de compensat la etapa de realizare maximală a
posibilităţilor individuale.
7) Perfecţionarea sistemului de dirijare cu procesul de antrenament în baza
obiectivizării cunoştinţelor despre structura activităţii competiţionale şi a stării de pregătire cu
luarea în consideraţie atât a legităţilor generale de instituire a măiestriei sportive, cât şi a
posibilităţilor individuale ale sportivilor. Aici se prevede orientarea asupra caracteristicilor
individuale şi de grup ale activităţii competiţionale şi a stării de pregătire, sistemul
corespunzător de selectare şi planificare a mijloacelor de planificare a acţiunilor pedagogice,
a controlului şi corecţiei procesului de antrenament. Analiza ne demonstrează că această
direcţie, în timpul de faţă reprezintă una din rezervele de bază a perfecţionării sistemului de
pregătire sportivă, din motivul că ne permite de a crea condiţiile necesare pentru dirijarea
raţională luând în consideraţie starea funcţională a sportivului şi desfăşurarea schimbărilor de
adaptare, care crează corespondenţa nivelului de pregătire a structurii planificate a activităţii
de concurs şi a rezultatului sportiv scontat.
După cum consideră unii autori caY. Adam, 1969; O.Langhe,1970; R.Merand,
J.Marsenach, M.Viala,1971; G.Mitra, A. Mogoş, 1972; L. Tedorescu, 1975; M.Ia.
Nabatnicova, 1982; A.Nicolici, V. Paranosici, 1984; V.Ignatieva,1983; V.I. Balandin,
I.M.Bludov,V.A.Plahtienco,1986;V.N.Platonov, 1986; L.P.Matveev, 1991; , tendinţele
contemporane ale antrenamentului jocurilor sportive în general pot fi urmă toarele:

a) scăderea longevităţii sportive în favoarea creşterii perioadei de pregătire, care

se realizează prin: - pregătirea precoce;
- programarea multianuală a pregătirii;
- 1000-1200 de ore de antrenament annual, ceea ce implică 2-3 lecţii de
antrenament pe zi.
b) selecţia sportivilor efectuată conform criteriilor ştiinţifice contemporane;
c) apropierea condiţiilor şi conţinutului pregătirii de cele ale meciului, respectiv
modelarea antrenamentului în baza componentelor performanţei: biologice, biomecanice,
motrice, psihologice şi politico- morale;
d) maximalizarea importanţei şi rolului pregătirii fizice în antrenament;
e) obţinerea unei rezistenţe în tempo de joc maxim, prelungită peste limitele
duratei meciului şi ale competiţiei;
f) volum mare de effort în regim de intensitate;
g) disponibilitatea continue pentru performanţă; pe fondul căreia, etape de formă
sportivă maximă;
h) valorificarea şi explorarea pentru performanţă a oricăror reyerve de energie
(fizică, psihică);
i) respectarea principiului corelării gradării eforturilor cu utilizarea eforturilor
maximale în antrenament precum şi al unităţii şi continuităţii pregătirii fizice generale şi
speciale;
j) utilizarea şi adaptarea unor mijloace şi metode de antrenament caracteristice
altor sporturi, ca elemente adjuvante ale antrenamentului specific;
k) număr relativ redus de exerciţii, cu eficienţă selectivă şi cumulativă, dar
repetate de foarte multe ori;
 l) mixtarea metodelor de antrenament prin circuit şi cu intervale, aplicarea lor
extinzându-se şi la
şi la pregătirea tehnico-tactică;

m) recuperarea rapidă fizică şi psihică imediat după antrenament şi meci ceea ce

permite desfăşurarea a 2-3 lecţii pe zi;
n) raţionalizarea şi conţinutul odihnei după antrenament şi meci, cu accent de
recuperare funcţională şi psihică, au caracter prioritar în programarea antrenamentului în
comparaţie cu solicitarea la efort , care este permanent intensă. Această caracteristică se
concretizează prin
-interrelaţia corectă între effort şi pauzele active de-a lungul ciclurilor anuale, în
cadrul etapelor, în ciclurile săptămânale (grupaje de zile de antrenament şi de zile sau de
jumătăţi de zile libere), în cadrul fiecărei lecţii, şi creşterii rolului exerciţiilor compensatorii;

-lupta împotriva uzurii şi preocuparea pentru scurtarea timpului de recuperare prin

terapie medicamentoasă şi alte mijloace şi metode (oxigenare, antrenament la altitudine,
alimentaţie alcalină, băi, masaje manuale şi mecanice etc.);

o) Utilizarea aparaturii de antrenament( fizic, tehnic, tactic);

p) folosirea elementelor de cibernetică (modelare, programare) şi matematizare în

programarea şi controlul antrenamentului;

r) ridicarea la grad de principiu a individualizării pregătirii şi tehnicii sportive

s) combinarea abordării simultane a factorilor antrenamentului cu abordare alor

succesivă.

ş) creşterea importanţei pregătirii psihologice şi teoretice şi detaşarea pregătirii

morale de factorul pregătirii psihologică cu un grad de autonomie relativă;

t) adaptarea principiilor şi metodelor generale de antrenament la specificul

profesional, de grupul social.

Metoda antrenamentului sportiv constituie o succesivitate de acţiuni organizate

conştient, direcţionate spre îndeplinirea obiectivelor antrenamentului sportiv. Particularizarea
selectării acestor acţiuni depinde de faptul cât de corect sunt utilizate mijloacele, dacă se iau
în consideraţie condiţiile mediului, dacă corect este planificat efortul fizic.
 Tendinţele actuale ale pregătirii echipelor contemporane de handbal includ:
- planificarea;
- antrenamentul în diferite perioade ale anului ;
- particularităţile pregătirii echipei feminine ;
- atitudinea psihologică faţă de jucători ;
- pregătirea echipei către calendarul competiţional;
- antrenamentul special al portarului ;
- utilizarea inventarului ajutător pentru antrenament etc.
Rezolvarea acestor probleme necesită elaborarea unor planuri concrete , cicluri
de antrenament , presupun elaborarea lecţiilor de antrenament, descoperă esenţa multilaterală
a diferitor direcţii de pregătire în handbal ( fizică, tehnică, tactică etc.), dau exemple de
anumite antrenamente cu scop determinat, ne fac cunoscuţi cu noi exerciţii de joc, combinaţii
tactice etc.
Specialiştii handbalului modern ca : I.Slovic , N.Clusov, P.Svoboda,
A.Ratiatianidze, B.Konig, G.Staseleavicius, L.Şestac, A.Evtuşenco, I.A. Cheţschemeti, ( 1974
,1975…)
Menţionează căile de dezvoltare şi tendinţele acestei probe sportive în ultima
perioadă a dezvoltării sale. Handbalul internaţional în evoluţia sa s-a pornit pe o cale aşa
numită : de forţă. Criteriul general în determinarea nivelului de pregătire sportivă a jucătorului
şi echipei îl reprezintă forţa şi numarul aruncărilor la poartă. Acestui “ idol” se subordonează
pregătirea fizică şi tehnică, în dependenţă directă, a aruncării puternice, a nimerit şi
pregătirea tactică, în atac şi apărare. Moda la o aruncare puternică a dus la aceea că antrenorii
în prezent refuză de la un jucător pregătit diferenţiat în plan tehnic inlocuindu-l cu un jucător
mai “firav”, dar care are în arsenal o aruncare originală. Ca rezultat la ultimele competiţii
mondiale aruncarea puternică pentru prima oară în istoria handbalului s-a clasat pe locul întâi
între alte categorii de aruncări, dupa număr si conform rezultatului.
Aruncările de forţă ale echipelor au înaintat în aşa mod în faţa adversarilor o
sarcină (obiectiv) noua (nou) – neutralizarea atacanţilor periculoşi ce aruncă la poartă din linia
a II a.
Apărarea a înaintat cu mult înainte. Cele mai puternice echipe au început dă se apere
cu mult mai mult timp (până la 75 % din activitatea competiţională), folosind apărarea
combinată ( 5-1, 4-2). Reieşind din numărul mărit al atacanţilor, apărarea s-a restructurat sub
o nouă formă: şi-a înaintat o parte din jucătorii săi, care, asigurându-se reciproc s-au apropiat
de atacanţii periculoşi, încurcându-I să arunce la poartă. În general, apîrarea a devenit zonală
(în două linii cu asigurare), iar principiul de îndeplinire a funcţiilor al apărătorului individual,
mazimal I-au apropiat acţiunile de apărare individuală.
Luptei acestor două direcţii principale, tendinţe ale dezvoltării handbalului I-a
revenit şi ultimului campionat mondial.
Cercetările întreprinse în ultima vreme au ataşat la direcţiile actuale de utilizare
practică şi compartimentul prognozării probei sportive date ( V.I.Balandin, I.M.Bludov,
V.A.Plahtienco, 1986). Prelucrarea statistică a datelor cercetării ne permit să stabilim că
nivelul dezvoltării unei probe sportive date, iar în cazul nostru fiind vorba despre handbal, se
determină prin următorii factori (în ordinea importanţei):
1) nivelul asigurării bazei tehnico-materiale a handbalului naţional feminin;
2) sitemul de organizare a procesului instructiv educativ;
3) existenţa cadrelor adecvate de antrenori;
4) sistemul de stimulare material şi moral;
5) sistemul de planificare;
6) sistemul competiţional;
7) sistemul de selecţie;
8) existenţa cadrelor ştiinţifice în domeniu;
9) sistemul de organizare şi dirijare a probei sportive în general;
10) sistemul de asigurare ştiinţifico- metodică şi medicală;
11) existenţa cadrelor calificate de dirijare în domeniu ;
12) sistemul de informaţie şi propagandă;
13) existenţa rezervelor intermediare;
14) particularităţile naţionale, nivelul popularizării, tradiţiile existente.
În aşa fel direcţia respectivă ne demonstrează, conform căror criterii putem prognoza
Perfecţionarea sub aspect pozitiv a procesului de pregătire sportivă în handbalul
actual feminin din ţară.
Cercetările ne demonstreză că necesitatea de a prognoza la nivelul unui sportiv
sau echipei în întregime este determinată de complexitatea activităţii competiţionale.
Eficacitatea acestei activităţi depinde de eficacitatea competiţională. Dacă consideărăm
pregătirea generală a sportivului drept potenţial de rezervă a organismului lui, atunci
eficacitatea competiţională reprezintă capacitatea de a utiliza potenţialul propriu în condiţiile
extremale ale activităţii competiţionale altfel spus, reprezintă un aspect de mobilizare a
capacităţilor de rezervă ale sportivului. Prognozarea activităţii sportive a unui sportiv,
reprezintă în sine caracterul psiho-fiziologic de prognozare, după cum eficacitatea activităţii
competiţionale în mare măsurăeste determinată de particularităţile psiho-fiziologice
(capacităţilor) sportivilor. Elementele componente ale prognozării în acest caz ar trebui să
constituie pregătirea sportivă complexă şi centralizată (morală, fizică, generală, tehnică,
tactică, psihologică), rezultatul sportiv şi dinamic al lui, calităţile pozitive caracterologice
(voinţa,echilibrul emoţional,curajul şi încrederea , tendinţa de autoritate), capacităţile
activităţii nervoase superioare, indicii de frustare a personalităţii.
Prognozarea eficacităţii activităţii competiţionale (E.A.C) la nivelul unei echipe
de handbal va constitui o formă complexă de prognozare, deoarece E.A.C reprezintă rezultatul
atât a actiunilor individuale ale jucătorilor, cât şi a echipei în ansamblu. În acest context, când
prognozăm E.A.C a unei echipe de handbal junioare I este necesar să luăm în consideraţie
pregătirea sportivă, starea ei, de asemenea un şir de factori organizatorici, ca de exemplu :
- compatibilitatea psihologică a jucătorilor din cadrul echipei;
- continuitatea generaţiilor ;
- gradul de socializare în cadrul colectivului;
- relaţia jucătorilor cu a antrenorului;
- statutul socio-metric al echipei;
- selectarea jucătorilor.
În afară de aceasta, o importanţă deosebită în prognozarea E.A.C o au :
-măiestria tehnico-tactică a echipei (existenţa elementelor prelucrate de joc,a
variantelor
perfectate şi schemelor, a diferitor stiluri de joc- în apărare, atac, combinate);
-utilizarea noilor forme de competiţie;
-completarea echipei (numărul suficient de sportivi calificaţi în ambele linii,
numărul suficient de jucători de rezervă);
-existenţa rezervei adecvate;
-cadre de antrenori calificate;
-nivelul contemporan a procesului de antrenament.
O importanţă deosebită în vederea aprecierii E.A.C o reprezintă relaţiile
interpersonale în cadrul unei echipe. Caracteristicile socio-psihologice cele mai importante,
pot fi acelea care contribuie la creşterea nivelului de socializare a colectivului, caracterul
compatibilităţii din cadrul grupului, nivelul de autoritate al liderilor formali, inter relaţiile lor
cu liderii neformali, microclimatul psihologic în cadrul echipe în general, de asemenenea
atitudinea sportivilor către competiţia viitoare.
 Caracteristicile indicate determină prin intermediul scalei de compatibilitate ,
sociometriei şi metodicei atmosferei psihologice şi interrelaţiei în cadrul
echipei( N.V.Bahreva,1970; I.B.Cozlov,1973; V.Paranosici, A.Nicolici,1977,1984 ; I.E.Hanin
,1980 ; I.L.Marisciuc,I.M.Bludov,1984; M.Bota, I.Bota ,1990; P.Cercel, Acsinte A.,
Alexandru E., 2000).
Însă este necesar, să menţionăm că doar un neînsemnat număr de antrenori
utilizează aceste metode şi caracteristici în cadrul activităţilor lor profesionale. În cele ce
urmează vom cerceta doar unele componente şi caracteristici ce contribuie la perfecţionarea
pregătirii sportive centralizate a handbalistelor junioare I.
Handbalul actual cunoaşte o dezvoltare continuă, la fiecare competiţie
internaţională tezaurul tehnico-tactic al jocului se îmbogăţeşte cu elemente noi, ceea ce
demonstrează că dispune de frumoase perspective şi este departe de vremea unei stabilizări
depline.
Jocul modern avansat se desfăţoară în mare viteză, în ritm susţinut , fapt ce
presupune depunerea unor eforturi fizice foarte mari. Pe lângă viteza de execuţie, de
deplasare, şi de reacţie a rezistenţei fizice specifice, a îndemânării în executarea fentelor şi
schimbărilor de direcţie, pe lângă mobilitatea şi supleţea necesară executării celor mai
complicate acţiuni, a forţei de aruncare a coordonării şi echilibrului mai este necesar să fie
cultivat şi simţul mingii, simţul partenerului , simţul regulamentului care realizează siguranţa
îndeplinirii corecte şi realizării jocului propriu zis (I.Kunst-Ghermănescu,1961,1978,1983,
P.Cercel,1979,1984,I.Bota , B.Macovei,1983, G.Csudor,1986,A.Budevici,1989). Procedeele
tehnice numeroase şi variate trebuie să fie însuşite astfel încât să poată fi aplicate în cadrul
jocului , în conditii de viteză submaximală şi maximală, de luptă contra adversarului.
Combinaţiile şi schemele tactice în atac desfăşurate în viteză sub forma unor acţiuni variate,
pline de suptilităţi şi neprevăzut ca şi contraatacurile interceptate de apărători necesită o
pregătire tehnico-tactică complexă, precum şi dezvoltarea calităţilor intelectuale de gândire şi
anticipaţie.

Putem menţiona că locul handbalului de forţă cu o insuficienţă tehnică I l-a luat o

apărare activă înaintată, fapt ce a determinat imediat şi noile direcţii ale pregătirii. În primul
rând , direcţia de forţă , care s-a lovit de “presing” de apărare, atrebuit să rezolve problema de
perfecţionare largă a arsenalului tehnic(creşterea mobilităţii , utilizarea fentelor şi a mişcărilor
de înşelare , depăşiri , pregătirea multilaterală şi lărgirea gamei şi spectrului de aruncări , şi în
primul rând a aruncării de forţă şi precizie din săritură şi sprijin cu îmbinarea diferitor mişcări
de înşelare ( fentă spre aruncare, aruncare cu schimbare de traiectorie şi rotaţie a mingii,
diferenţierea transmiterilor mingii, îmbunătăţirea calităţii prinderii mingii, stabilirea blocajului
etc.).

Necesitatea perfecţionării tehnice a jucătorului atacant, ca o tendinţă de

dezvoltare a handbalului contemporan( ce a substituit direcţia de "forţă”) apărută până la
campionatul mondial , a determinat calea spre care trebuie direcţionată pregătirea sportivă a
jucătorului şi echipei către viitoarele jocuri olimpice.

Faţă de direcţia principală de dezvoltare se mai pot lua în calcul şi altele, care
de asemenea s-au manifestat în cadrul concursurilor anterioare. În primul rând apărarea, care
ca un analizator emotiv, imediat “ a reacţionat” la ridicarea măiestriei tehnice a atacanţilor şi
le-a cedat semicercul de 9 metri. Putem afirma că apărarea ( 6 – 0 ) va fi cea mai răspândită ,
deoarece observaţiile întreprinse asupra echipelor Germaniei, Croaţiei , Suediei . Practic
apărarea se desfăşoară în două linii, amintind apărarea zonală ( 5 - 1) cu avansarea interilor
sau ( 3 -3). De aici apar noi obiective în pregătirea apărărătorului contemporan :
universalizarea jucătorului , unde pe prim plan se evidenţiază mobilitatea apărătorului,
prelucrarea acţiunilor apărării om la om ; creşterea randamentului interacţiunii cu partenerii,
organizarea blocajelor individuale şi de grup. În acelaşi timp trebuie de luat în consideraţie
faptul că , acum se desfăşoară procesul de lărgire a terenului ( ariei ) de aruncări în cadrul
porţii individual de către fiecare atacant. Acum de exemplu atacantul liniei II cu succes poate
termina atacul de pe extremăori din locul pivotului.

Devierile ce au intervenit în joacă au schimbat şi influienţat asupra disciplini de

joc în echipe, în mod deosebit au contribuit la creşterea răspunderii jucătorilor pentru
“păstrarea” mingii . În campionatul mondial au lipsit aruncări nepregătite.

Un interes deosebit îl reprezintă caracteristica de cifre a anumitor categorii de

aruncări. S-a micşorat numărul general de aruncări de la distanţă ( 4 – 6 %), şi drept rezultat a
scăzut succesul ori înscrierea ( cu 3-4 %), deoarece s-au mărit numărul aruncărilor de pe
poziţiile din apropiere şi semicerc( 3,5- 4%) cu rezultatele de 55 %), iar numărul de aruncări
de pe extreme s-a mărit cu ( 5-6%) cu aceeaşi creştere a înscrierilor, aruncările la poartă de la
distanţe medii nu s-au schimbat, adică au rămas la fel, chiar puţin s-a micşorat după numărul
lor, la această categorie a crescut neînsemnat calitatea aruncărilor,iar dacă vom analiza
aruncările de pe extrema dreaptă şi stângă, apoi vom vedea că, indicii lor sunt diferiţi . Posibil
că, pregătirea extremelor se desfăşoară neuniform. De exemplu cifrele ne arată următoarele :
extrema dreaptă 50% şi cea stângă 71%. Aruncarea de la 7 m, cu rezultatul doar de 70 %, ce
demonstreazăcreşterea măiestriei portarilor, aruncarea de la distanţe medii şi îndepărtate cu
respingere de teren au cel mai mare rezultat- 75%, dar spre regret această categorie de
aruncări n-a nimerit în sfera de pregătire şi atenţie a jucătorilor şi antrenorilor( constituie 2,5%
din numărul total de aruncări.

Examinând starea de lucrări în handbalul internaţional feminin vom observa

următoarele:

a) Handbalul feminin repetă calea de dezvoltare şi evoluţie a celui masculin, într-o

oarecare măsură apropiindu-se de el. Handbalul ,mai bine zis pregătirea tactică a echipelor,în
mod deosebit perfectionarea tehnică, pregătirea fizică specială şi altele sunt subordonate
tendinţei de bază a dezvoltprii- utilizării aruncărilor de forţă.

Mai mult ca atât, în handbalul feminin pentru întărirea capacităţii liniei a -II-a sunt
aduse deosebit perfecţionarea tehnică, pregătirea fizică specială şi altele sunt subordonate
anumite “jertfe”. De exemplu – artificial sunt introduse jucătoare natacante din linia I(extremă
dreaptă, parţial pivot); “sărăcirea arsenalului tactic al echipelor(combinaţii,scheme spre
finisarea atacurilor se desfăşoară aproape tot timpul de jucătorul din linia II, inclusiv de pe
poziţii apropiate; refuză a se juca cu doi pivoţi); sărăcesc şi variantele în apărare.

La fel ca şi în handbalul masculin, în cel feminin, direcţia de forţă a condus spre o

anumită unilateralitate. Pentru a obţine succesul cât mai rapid este necesar de a ne concentra
focarul optim de lucru asupra elementului de anticipare şi preluare. Aceasta înseamnă că vis-
à-vis de pregătirea unui grup mare de sportive care ar lucra în domeniul de forţă (intensitate şi
volum) , ar fi cazul de pregătit un alt grup de jucătoare – universale, cu capacităţi şi
posibilităţi de organizare a atacului şi finisare cu succes a lui.

De asemenea, este necesar în esenţă de a revedea (revizui) pregătirea tehnică a

tuturor jucătoarelor din linia a II a : de a educa la ele mobilitatea ; diversifica pregătirea
diferitor tipuri de aruncări; învăţarea complexului de fente moderne ; optimiza tehnica şi
cultura transmiterilor ; a practica utilizarea cu eficienţă maximă apărarea zonală şi individuală.
Toate acestea constituie baza de perspectivă, în vederea pregătirii către activitatea
competiţională.

b) Pregătirea tehnică permanent a constituit elementul cheie în aprecierea şi

determinarea nivelului pregătirii sportive. Neajunsurile enunţate anterior la capitolul pregătirii
tehnice, a influenţat considerabil tactica jocului, care ne-o demonstrează în prezent toate
echipele de elită, atât din ţară, cât şi din handbalul internaţional. Bagajul tactic a multor echipe
în atac era destul de ”sărac” : joaca se desfăşura conform unor scheme standardizate, lipseau
combinaţii (scheme) pregătite şi constituia nişte deplasări asistemice ale jucătorilor din
ambele linii cu transmiteri reciproce şi pasări la pivoţi. Legătura între jucătoarele din linia I şi
a II a era slabă. O parte considerabilă din aruncările la poartă se executau de obicei din acţiuni
individuale ale jucătoarelor. De obicei, echipele duceau lipsa unui lider de organizare şi
desfăşurare a atacului.

Directia principală spre înlăturarea deficienţelor analizate- constă în întărirea

legăturilor şi interconexiunea între jucătoarele din ambele linii de atac; activizarea
combinaţiilor(schemelor) tactice în momentul pregătirii şi finisării atacului prin intermediul
jucătoarelor de extremă şi a pivoţilor; utilizarea mai eficientă a calităţilor individuale ,
originale ale jucătoarelor; capacitatea de a crea superioritate numerică pe unele fragmente ale
liniei de atac prin intermediul blocajelor eficiente; prelucrarea şi utilizarea unui mare număr
de transmiteri speciale, lucru fără minge.

c) Jocul în apărare se desfăşoară unilateral. Unica formă de utilizare în apărare –

apărarea zonală (în majoritatea cazurilor varianta 6-0; rareori varianta 5-1 ). Dacă se mai
încercau şi alte variante, atunci odată în plus se demnostra slaba pregătire tehnico -tactică.

Este necesar de folosit variantele apărării zonale 4-2; 3-3;1-5. Pentru pregătirea
echipelor cu eficienţă maximă antrenorii trebuie să revadă atitudinea lor referitoare la apărarea
personală (individuală). În continuare ar fi bine venită în cadrul activităţii competiţionale să se
folosească specializarea în apărarea personală, combinată, zonală în cele două linii, a stabiliza
apărarea zonală în complex cu alte forme mai active şi eficiente de apărare.

d) Concursurile de anvergură ne-au demonstrat, că unul din factorii determinanţi care

ar asigura succesul evoluării unei echipe în cadrul activităţii competiţionale de rang
internaţional. Acesteia nu întotdeauna i se atribuie atenţia cuvenită, reieşind din unele ori
neajunsurile enunţate anterior ar trebui de creat o stare psihică stabilă a jucătoarelor care tind
să se dedice exclusiv luptei sportive, capabile să-şi regleze acţiunile , sentimentele în
condiţiile complicate de luptă competitivă.

In vederea rezolvării acestor obiective ar trebui să fie subordonată întreaga activitate

şi metodică a lucrului instructiv educativ a echipelor din handbalul feminin.
 Comparând jocul practicat acum câţiva ani cu cel actual, putem prevedea,
prognoza marile linii directoare ale jocului viitor:
a) creşterea vitezei legată de posibilitatea de a juca în spaţii din ce în ce mai
reduse;
b) creşterea volumului de acţiuni, adică înlăturarea unui număr mare de acţiuni
cu reducerea sau dispariţia treptată a timpilor morţi;
c) creşterea importanţei şi frecvenţei jocului acrobatic în aer ca urmare a
creşterii taliei jucătoarelor şi a ameliorării detentei lor;
d) importanţa tot mai mare a luptei în raport 1: 1 , circulaţiile tactice servind nu
atât la căutarea superiorităţii numerice, cât indeosebi la plasarea jucătoarelor în poziţia
optimă din punct de vedere al eficienţei;
e) ameliorarea psihomotricităţii de mare nivel , ajungând la tehnici din în ce
mai acrobatice.
Pornind de la cerinţele şi tendinţele sus menţionate, putem concluziona că,
profesorul – antrenorul nu are ca obiectiv principal numai pregătirea jucătoarelor pentru
practicarea handbalului, ci educarea şi instruirea lor pentru a juca handbal în perspectiva
anilor viitori, având posibilitatea de a materializa această pregătire sub diferite aspecte:
- privilegiind învăţarea unor acţiuni tehnice, concepute în mod abstract, pornind de
la un model adult care să respecte posibilităţile morfologice, motrice, atletice şi psihologice
ale junioarelor;
- impunând acţiuni colective de atac şi apărare, sisteme de joc elaborate în mod
formal.
Impus, sistemul de joc este bine conturat pentru jucătoare, ele ştiu cum să activeze,
dar când trebuie să acţioneze individual, numai iau decizii, nu au responsabilităţi, suportă
jocul în mod pasiv, impunând jucătoarelor intenţii tactice individuale, care se bazează pe o
activitate de percepţie şi care le permit să-şi menţină disponibilitatea şi iniţiativa.
Din acest unghi de vedere orice învăţare bazată pe însuşiri tehnice, rigide sau a
sistemelor de joc, impuse din exterior şi repetate fără imaginaţie şi creativitate nu reprezintă
un demers operaţional.
Pregătirea jucătoarelor trebuie realizată pe termen lung, nu trebuiesc depăşite
etapele nici bruscate evenimentele, pentru a obţine ipotetice rezultate, immediate dar fără
viitor. Este necesar de respectat gradul de maturizare care să asigure un proces de învăţare în
concordanţă cu nivelul de dezvoltare psiho-fiziologică şi motrică, de asemenea posibilităţilor
de moment.
 CAPITOLUL VII – SELECŢIA ŞI CRITERIILE DE SELECTIE
7.1. Criterii principale
Criterii medico-biologice (medicul sportiv).
Criteriul dezvoltării fizice: examene antropometric, somatoscopic, mobilitate.
Tipul somatic al handbaliştilor de performanţă se încadrează în categoria
normosomilor înalţi.
Cerinţele de talie impuse participării la competiţiile oficiale ale Federaţiei
Române de Handbal pentru juniorii III (11-14 ani) sunt următoarele:
- un portar de 1,78 cm. Care să joace 25 minute;
- trei jucători de 1,80 cm., din care doi jucători joacă 50 minute (un jucător de peste
1,87 cm. echivalează cu doi jucători de 1,80 cm)
Greutatea optimă este necesar a fi cu 4-10 Kg. mai mică decât cifra care indică
numărul de centimetri ai taliei care trec de un metru.
Anvergura (deschiderea braţelor) pentru un copil normal la 16 ani trebuie să
reprezinte 103% din talie. La handbal se cere a fi depăşit acest procent.
Palma trebuie să reprezinte 10,4% din talie.
Criteriul stării funcţionale globale
Interesează stările endocrino-metabolică, neuro-musculară, neuro-psihică, hepato-
renală, hematologică, cardio-respiratorie. Dintre toate organele şi sistemele, aparatele cardio-
vascular şi respirator sunt cele care se adaptează cel mai repede la efortul fizic, răspunzând cu
promptitudine solicitărilor impuse. Recoltarea datelor privind aceste funcţiuni se face uşor şi
sunt la îndemâna oricărui medic. La examenul iniţial se va efectua proba Martinet, care constă
în determinarea frecvenţei cardiace şi a tensiunii arteriale în repaus, în ortostatism şi după
efectuarea a 20 genuflexiuni în 40 secunde. Se apreciază valoarea celor doi parametri, în cele
trei momente ale probei, care dau relaţii asupra economiei aparatului cardio-vascular în
repaus, a reglării neuro-vegetative în ortostatism şi reacţia aparatului cardio-vascular la efort.
În interpretarea datelor medicul sportiv are în vedere vârsta tânărului, sexul şi gradul de
pregătire sportivă.
După vârsta de 10 ani copiilor la se poate efectua şi proba Astrand (modificată
de Centrul de Medicină Sportivă) pentru aprecierea puterii maxime aerobe.
Funcţia aparatului respirator se determină prin măsurarea capacităţii vitale cu
spirometrul cu aer precum şi prin apneea voluntară.
 La sfârşitul examenelor pentru verificarea stării de sănătate, a dezvoltării fizice
şi a stării funcţionale, medicul sportiv este în măsură să decidă dacă copilul poate practica
handbalul de performanţă.
Controlul medico-sportiv se efectuează de-a lungul tuturor etapelor de selecţie
şi pregătire.
Criteriul calităţilor motrice
Calităţile motrice necesare handbaliştilor de performanţă sunt: viteza (de reacţie şi de
execuţie), îndemânarea generală, detenta (forţa explozivă a membrelor inferioare, cât şi a
celor superioare).
Substratul morfo-funcţional al vitezei şi îndemânării (scoarţa cerebrală şi
analizatorul chinestezic), maturizându-se în jurul vârstei de 12 ani face posibilă descoperirea
timpurie a celor ce au aceste calităţi; în handbal, în consecinţă, nu este cazul să se piardă
timpul cu acele elemente care nu au de la bun început aceste două calităţi, pentru simplul
motiv că nici una din ele nu se poate forma prin antrenament, fiind calităţi înnăscute.
Precizăm că este vorba de îndemânarea generală şi nu de cea specifică, aceasta din urmă
reprezentând suma deprinderilor tehnice care nu pot fi obţinute decât prin învăţare şi exersare.
Pentru a ne da seama de existenţa îndemânării generale va trebui să apreciem în
special nivelul de dezvoltare al simţului de coordonare a mişcării membrelor, al aprecieri
distanţelor, al echilibrului şi al orientării corpului în spaţiu, precum şi simţul ritmului, toate
fiind deosebit de importante pentru handbalul de performanţă. Lipsa iniţială a forţei sau a
rezistenţei nu trebuie să ne îngrijoreze pentru că acestea se pot dezvolta pe parcurs.
Calităţile psihice, datorită cărora jucătorii de handbal de mare performanţă îşi pot
pune în valoare calităţile motrice tehnico-tactice şi morfo-funcţionale sunt:
 perseverenţa şi dârzenia, ca expresie a voinţei cu care ei se pregătesc şi
participă la întreceri;
 capacitatea de a analiza rapid situaţiile ivite în joc şi a lua tot atât de rapid
deciziile cele mai potrivite;
 combativitatea;
 încrederea în forţele proprii în toate împrejurările.
Antrenorii trebuie să-şi dea seama singuri de existenţa acestor calităţi din
Observaţiile psiho-pedagogice pe care au obligaţia să la facă, încă din perioada
uceniciei elevilor lor. Mai târziu când se pune problema selecţiei definitive şi a promovării în
echipele de performanţă este necesar să se ceară şi avizul unor specialişti în psihologie care,
cu ajutorul unor teste, chestionare şi alte investigaţii de laborator vor putea preciza mai bine
profilul psihic al celor în cauză.
Criteriul motricităţii
Pentru selecţie se mai are în vedere bagajul de cunoştinţe şi deprinderi de mişcare ale
copilului. Ambele aspecte depind de condiţiile de mediu şi de instruire anterioară.
V.3.2. Criterii complementare
- Capacitatea de însuşire rapidă a procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice;
- Capacitatea de orientare în teren, spiritul creator, originalitatea acţiunilor;
- Adeziunea totală pentru handbal a copiilor şi părinţilor;
- Posibilitatea de îmbinare a cerinţelor impuse de şcoală şi cele ale handbalului.
Criteriile complementare operează, fie prin aprecieri făcute de profesor în
desfăşurarea activităţii practice, fie prin convorbiri cu familia şi şcoala.
 CAPITOLUL VIII - MODEL DE PREDARE AL HANDBALULUI ÎN LICEU

CLASE

CONŢINUT I X X X
X I II

1. Procedee tehnice şi acţiuni tactice în atac

Poziţia fundamentală pe post în atac 3 1 - -

Mişcarea în teren: porniri, alergare cu faţa şi cu spatele,

3 1 1 -
opriri, schimbări de direcţie, întoarceri

Prinderea şi pasarea mingii din deplasare în diverse

5 3 3 1
planuri: înainte, lateral, oblic, înapoi

Pase în suveici 3 5 3 1

Dribling simplu şi multiplu 1 1 1 -

Aruncare la poartă azvârlită:

- de la 7m, de pe loc 5 1 - -

- cu un pas adăugat 5 3 3 3

- cu un pas încrucişat 1 3 3 3

- din săritură 3 5 5 3

- din alergare 3 5 3 3

- prin semievitare, evitare - 1 3 3

- din plonjon - 1 3 3

Contraatac cu 1 şi 2 vârfuri 3 5 3 1

Faza a II-a a atacului 3 1 5 3

Demarcaj 5 3 3 1
 Aşezarea în atacul cu 1 şi 2 pivoţi 1 1 3 3

Pase pe pătrunderi succesive şi angajarea pivotului 1 5 3 3

Pase din deplasare cu schimb de locuri - 3 3 -

Încrucişări între 2 atacanţi 5 - 3 -

Încrucişări duble (3 atacanţi) - 3 - 1

Paravane 3 - 3 -

Legarea fazelor de atac - 3 3 3

2. Procedee tehnice şi acţiuni tactice în apărare

Repliere în apărare 3 3 3 3

Marcajul vârfurilor de contraatac al adversarilor 3 3 3 3

Dispunerea în sistemul de apărare 3 1 1 1

Ieşire la atacant şi retragere pe semicerc 1 3 3 1

Predarea - preluarea adversarului 3 3 - -

- dublajul - 1 3 1

- schimbul de oameni - 3 1 1

Marcajul la supraveghere, strâns 5 3 3 1

- plecarea cu anticipare în atac - 3 1 3

Legarea fazelor de apărare 3 3 3 3

3. Joc la două porţi cu accent pe una din fazele de atac

5 5 5 5
sau apărare

4. Reguli de joc 3 3 3 3

Precizare: cifrele reprezintă ponderea pe care o acordăm procedeului sau acţiunilor la

diferite clase.
 8.1. Tehnologia acţionării

1. Legarea unor procedee ale mişcării în teren:

 porniri din poziţie fundamentală, accelerarea vitezei de deplasare, opriri, porniri,

alergare cu schimbări de direcţie;
 porniri, alergare de viteză, oprire întoarcere, alergare de viteză;
 deplasări cu structuri de paşi adăugaţi, încrucişaţi, cu deprinderi uşoare de pe două
picioare, cu balansarea braţelor.
2. Deplasări în poziţie fundamentală de apărător sub formă de "T" sau triunghi între
cele două semicercuri de la o poartă.

3. Legarea procedeelor mişcării în teren:

 formaţie: patru şiruri pe liniile porţilor, primii elevi din fiecare şir stau în poziţie de
start înalt cu o mână pe o bară;
 succesiune: executanţii, la un semnal pornesc în alergare înainte, la 9m fac o
uşoară săritură, se opresc, schimbă sensul deplasării alergând cu spatele spre locul de unde au
început acţiunile, ating barele respective cu palma, apoi se deplasează cu pas încrucişat spre
stânga până la linia de centru, aici schimbă făcând pas încrucişat spre stânga până la
semicercul punctat de la cealaltă poartă, se întorc şi aleargă în viteză spre bara de unde au
plecat. Executarea succesiunii se poate desfăşura sub formă de întrecere între cei doi care
pleacă de la aceeaşi poartă.
4. Concursuri de pase în doi, trei.

5. Pase în doi, trei din deplasare în viteză.

6. Pase pe pătrunderi succesive: 5 atacanţi contra a 4 apărători.

7. Pase în suveică simplă.

8. Prindere - pasare în doi, trei, patru din deplasare, mingea circulând în diferite
planuri: lateral oblic înainte, oblic înapoi, în triunghi.
 CAPITOLUL IX – REPERE TEORETICE INTERNAŢIONALE

9.1. Pregătirea integrală în handbal, cu ajutorul exerciţiilor combinate

Concepţia de joc prevede ca atacul trebuie să se dezvolte spre un tempo cât mai
susţinut, cu o rapiditate tot mai crescută a acţiunilor tehnico-tactice, individuale şi colective.

În concept şi organizare, apărarea trebuie să fie permanent ofensiv-agresivă cu

o mare mobilitate în toate fazele sale (Cervar L., 2004, Constantini D., 2002). Atât în atac, cât
şi în apărare, jocul se derulează într-o mare varietate a succesiunilor fazelor de joc (Prodet M.,
2000, Renato M., 1996, Sevim Z., 2004). Concepţia de pregătire, evidenţiată de mai mulţi
cercetători (Cometty G., 1988, Israel S., 1993, Kukhta Z., 2002), scoate în evidenţă, că
abordarea combinată – integrală a componentelor pregătirii fizice specifice jocului de handbal
şi în corelare cu pregătirea tehnico-tactică, este modalitatea care poate realiza, în cele mai
bune condiţii, obiectivele de instruire, obţinerea şi menţinerea formei sportive.

Conceptele prezentate mai sus, privind pregătirea jucătorului de handbal, le

considerăm că motivează preocuparea noastră de a concepe şi experimenta mijloace de
acţionare combinate pentru pregătire integrală, în vederea perfecţionării acţiunilor de trecere
de la o fază de joc la alta (Kosik V., 2002).

Scop şi sarcini

Scopul principal al cercetării este evidenţierea celor mai eficiente mijloace de

acţionare pentru perfecţionarea jucătorilor de handbal.

Sarcinile cercetării se referă la determinarea modelului competiţional şi conceperea

unor exerciţii după acest model, care aplicate în practică să asigure un plus de eficienţă
procesului de antrenament privind perfecţionarea modalităţilor de trecere rapidă de la unele
faze de joc la altele.

Ipoteze

1. analiza jocului competiţional de nivel naţional şi internaţional, privind

succesiunea acţiunilor de trecere de la unele faze de joc la altele, ne poate conduce spre
construirea unor structuri de exerciţii, care aplicate în practică să asigure o modelare mai
eficientă a procesului de antrenament în handbalul de performanţă;
 2. aplicarea în procesul de antrenament din perioadele precompetiţionale şi
competiţionale, a structurilor complexe de exerciţii cu influenţe multilaterale fizice, tehnice,
tactice, psihologice, ar putea aduce un plus de eficienţă pregătirii pentru ajungerea la forma
sportivă necesară îndeplinirii obiectivelor şi menţinerea acestei forme de-a lungul jocului.
Metode de cercetare

Documentarea

A constat din studierea în detaliu a conceptelor de model şi modelare, mijloacelor de

acţionare ca stimul pentru îmbunătăţirea performanţelor, tehnologia dezvoltării aptitudinilor
psihomotrice, tehnologia alcătuirii unui exerciţiu combinat, precum şi modul de raţionalizare a
procesului de antrenament.

Observaţia

Observaţia în corelare cu metoda statistico-matematică au contribuit la o corectă

informatizare în vederea determinării modelelor din timpul jocului competiţional, ca şi a
testării comportamentului jucătorilor în timpul antrenamentului şi jocului. Au fost observate 7
jocuri din liga naţională şi 5 jocuri internaţionale ale echipelor de club la nivelul seniorilor.

Cercetarea s-a desfăşurat în perioada 2003 – 2006, de-a lungul a patru marocicluri
competiţionale şi precompetiţionale, la trei echipe din Liga Naţională, care au aplicat, sub
conducerea antrenorilor, exerciţii de tipul celor concepute de noi.

Ancheta sub forma interviurilor şi a chestionării orale, s-au utilizat atât la echipele de
experiment, cât şi la celelalte echipe din Liga Naţională, pentru realizarea comparaţiilor.

Prezentarea şi interpretarea datelor

Modelul principalelor segmente de joc care cuprind variante de trecere de la unele

faze de joc la altele
 TABEL CENTRALIZATOR

N Acţiuni în ordinea derulării fazelor de M M M N

r. joc edia edia joc edia r.
crt. joc inter totală variante
ligă n
aţional
1 Acţiuni începând cu faza I a atacului 6 9 7 3
după intrarea în posesia mingii ,5
2 Acţiuni începând cu faza a II a a 3 4 3 2
atacului realizate după recuperarea mingii ,5
3 Acţiuni începând cu faza a IV a a 1 1 1 3
atacului în situaţii în care s-a înscris gol şi 2 6 4
mingea este repusă în joc foarte rapid de către
adversar
4 Acţiuni începând cu faza a a IV a a 1 1 1 4
atacului în situaţia în care jocul a fost întrerupt 7 3 5
şi se reia din aşezare într-un sistem de atac
5 Acţiuni începând cu replierea în 6 4 5 4
situaţiile în care s-a pierdut mingea fără
finalizare
6 Acţiuni începând cu faza a IV a a 1 1 1 3
apărării în timpul căreia s-a primit gol 2 4 3
7 Acţiuni începând cu faza a IV a a a 1 1 1 5
apărării în situaţiile în care nu s-a primit gol 0 6 3
TOTAL 6 7 7 2
6 6 1 4
 Principalele variante ţinând cont de ordinea în care au început legări de faze de joc şi
frecvenţa lor.

1. Variante începând cu contraatac (CA) după intrare în posesia mingii:

a. CA urmat de:
 Repliere / CA şi faza a IV a a atacului (1,5 ori);
b. CA urmat de:
 Repliere şi faza a IV a apărării (3 ori);
c. CA urmat de repliere (3 ori);
2. Variante începând cu faza a II a a atacului, realizate după recuperarea mingii:
a. Faza a II a atacului urmată de:
 Repliere, faza a IV a a apărării (1,5 ori);
b. Faza a II a atacului urmată de repliere (2 ori);
3. Variante începând cu faza a IV a a atacului în situaţiile în care s-a înscris gol şi
mingea este repusă de la centru foarte rapid de către adversar:
a. Faza a IV a a atacului din care s-a înscris gol urmată de:
 replierea , CA şi faza a IV a a atacului (3 ori);
b. Faza a IV a a atacului din care s-a înscris gol urmată de:
 Repliere şi faza a a apărării (7 ori);
c. Faza a IV a a atacului din care s-a înscris gol urmată de:
 Repliere (4 ori);
4. Variante începând cu faza a IV a a atacului în situaţiile când jocul a fost întrerupt
şi se reia din aşezare într-un sistem de atac:
a. Faza a IV a a atacului din care nu s-a înscris gol urmată de:
 Repliere, CA, repliere, Faza a IV a apărării (3 ori);
b. Faza a IV a a atacului din care nu s-a înscris gol urmată de:
 Repliere, Faza a IV a apărării, CA (2 ori);
c. Faza a IV a a atacului din care nu s-a înscris gol urmată de:
 Repliere, Faza a IV a apărării (8 ori);

5. Variante începând cu replierea în situaţiile când s-a pierdut mingea fără acţiune de
finalizare:

a. Repliere urmată de:

  Faza a a IV a apărării, CA şi faza a IV a a atacului (2 ori);
b. Repliere urmată de:
 Faza a a IV a apărării (2 ori);
c. Repliere urmată de:
 CA (odată);
6. Variante începând cu faza a IV a a apărării în care s-a primit gol:
a. Faza a IV a a apărării când după primirea golului urmează:
 Faza a II a atacului, repliere, faza a IV a apărării, CA cu valul II
şi III (3 ori);
b. Faza a IV a a apărării când după primirea golului urmează:
 Faza a II a atacului, repliere, faza a IV a apărării (6ori);
c. Faza a IV a a apărării când după primirea golului urmează:
 Faza a II a atacului, faza a IV a atacului, repliere, (4ori);
7. Variante începând cu faza a IV a a apărării în situaţii în care nu s-a primit gol:

a. Faza a IV a a apărării urmată de:

 CA, faza a IV a a atacului, repliere, faza a IV a a apărării, CA şi

repliere (2 ori);
b. Faza a IV a a apărării urmată de:

 Faza a II a atacului, faza a IV a atacului, repliere, CA, repliere,

faza a IV a a apărării (2 ori);
c. Faza a IV a a apărării urmată de:

 CA, repliere, faza a IV a a apărării (4 ori);

d. Faza a IV a a apărării urmată de:

 CA, repliere (2 ori);

e. Faza a IV a a apărării urmată de:

 CA, Faza a II a a atacului cu valul II şi III (2 ori);

CONCLUZII

1. În timpul jocului competiţional de handbal sunt în medie, 71 situaţii în

care diferitele faze ale jocului se succed cu mare rapiditate. Succesiunea fazelor de joc au o
mare varietate şi încep întotdeauna cu una din fazele jocului, continuându-se cu altele, nu
întotdeauna în aceeaşi ordine.
2. În baza modelului acţiunilor de joc ce cuprind variante de trecere de la
unele faze la altele, s-au putut construi 82 de exerciţii combinate care asigură o pregătire
integrală, din care în fiecare an competiţional s-au utilizat acelea care s-au îndreptat spre
îndeplinirea obiectivelor de instruire din anul competiţional respectiv.
3. utilizarea exerciţiilor combinate în perioadele precompetiţionale şi
competiţionale, alături de altele au condus la intrarea în forma sportivă şi menţinerea ei de-a
lungul meciurilor şi competiţiilor de bază.
4. Echipele care au utilizat în mod frecvent exerciţiile preconizate de noi, în
perioada 2003 – 2006, s-au clasat în fiecare an pe unul din primele 5 locuri din Liga
Naţională. La rezultatele obţinute, apreciem că o contribuţie însemnată l-au avut şi mijloacele
de acţionare combinate care asigură pregătirea integrală. Această concluzie a fost întărită de
rezultatele anchetei care a scos în evidenţă că echipele care folosesc doar întâmplător
asemenea mijloace se clasează pe locuri din a doua treime a clasamentului.
Exemple de exerciţii combinate pentru pregătire integrală în vederea perfecţionării
trecerii rapide de la unele faze de joc la altele

Exerciţiu pentru perfecţionarea variantei:

- CA, repliere, CA, şi faza a IV a a atacului:

o La semnalul antrenorului, dat printr-o pasă la un apărător, A1, B1, C1, şi
D1, pleacă pe CA cu 2 vârfuri şi intermediar, executând pase la distanţă, finalizate cu aruncare
la poartă. După ce toţi cei 4 jucători intră în semicercul de 9 metri, se repliază în mare viteză
până la centrul terenului de unde vor sări pe două picioare pe şi de pe 3 lăzi de gimnastică de
înălţimi diferite (70cm, 80cm, 90 cm), aterizarea se va face sub un unghi de 110 grade între
coapsă şi gambă, după care se deplasează pe semicercul de 6 metri de unde au plecat, iar
antrenorul dă imediat iar semnalul plecându-se din nou pe CA fără finalizare, se aşează în
semicerc pe posturile de interi şi extreme şi efectuează între ei, câte 20 de pase; E – I – I – E şi
retur. În final se deplasează pe linia de fund a terenului, când pleacă grupa a doua (A2, B2,
C2, D2). După ce au executat toţi jucătorii se deplasează la locul iniţial, timp socotit ca pauză.
Se efectuează de 8 ori, de fiecare dată schimbând locurile în sensul acelor de ceas. (fig. 1)
Fig.1.
Exerciţii pentru perfecţionarea variantei:

- faza a IV a atacului din care nu s-a înscris gol, urmată de repliere şi faza a IV a a
apărării:
o jucătorii sunt aşezaţi pe posturile de extreme şi interi. Extrema stângă (ES)
pasează la interul stânga (IS) şi pătrunde pe semicerc, reprimeşte de la IS şi pasează la ID,
reprimeşte de la ID şi pasează la ED, ocoleşte grupa de extreme dreapta şi se repliază în viteză
până la linia de centru, se întoarce 180 de grade şi se retrage cu spatele până la semicercul de
6 metri, de unde culege o minge medicinală şi ţinută cu 2 mâini deasupra capului, se
deplasează cu paşi adăugaţi, respectând jaloanele; la terminare depune mingea medicinală jos,
şi pe marginea terenului se înapoiază la grupa sa cu paşi săltaţi cu săritură cât mai mare. După
ce toţi jucătorii de pe posturile de extreme au efectuat5 exerciţiul de 2 ori, extremele trec pe
inter şi interii pe extreme. Se execută 4 serii la seriile 3 şi 4, ES şi IS, trec pe partea dreaptă,
iar jucătorii de pe dreapta trec pe stânga. (fig. 2)
o ES pasează la IS în pătrundere care după fentă de aruncare din săritură,
continuă cu un dribling şi pasează ID în pătrundere care execută acelaşi lucru. După fentele de
aruncare din săritură, ID şi IS au de executat următoarele: IS deplasare în poziţie
fundamentală cu paşi adăugaţi, ocoleşte grupa ED sprintează până la celălalt semicerc şi
execută mişcării specifice de apărare; ID deplasări cu paşi adăugaţi, depăşeşte grupa ES,
execută u sprint la locurile marcate cu jaloane, le ocoleşte şi se îndreaptă la locul iniţial, 4 serii
ori 6 execuţii.(fig. 3)
g.2.

Fig.3.
Exerciţii pentru perfecţionarea variantei:

- Faza a IV a apărării urmată de CA cu intermediar şi valul al II , repliere şi faza a

IV a a apărării:
o Grupa A formată din 4 jucători execută pase rapide cu ameninţarea porţii.
Grupa B formată din 4 apărători execută atacarea jucătorului cu mingea şi retragere la
semicerc. La semnalul dat printr-o pasă la portarul venit la semicerc, echipa din apărare pleacă
pe CA, astfel: apărătorii laterali vor alerga cât mai aproape de linia de margine, apărătorii
laterali se vor demarca lateral, unul din ei primeşte mingea de la portar, lansează vârful de CA
de pe partea sa, alergând mai departe cu valul II. Vârful care a primit mingea, o pasează
celuilalt vârf care aruncă la poartă. Toţi cei 4 care au participat la CA, se repliază în viteză
maximă la linia de centru, de unde până la locul din apărare vor executa sărituri din ghemuit
în ghemuit. Exerciţiul se reia fără pauză. Grupa A, la pierderea mingii, se retrage în apărare,
până la lini a de centru acţionând semiactiv, după care revin pe locurile iniţiale. Grupa C – în
acest timp, lucrează al banca de gimnastică: din culcat facial cu vârfurile picioarelor sprijinite
pe bancă, vor executa 20 de flotări cu bătaie din palme, apoi din culcat dorsal cu picioarele
sub bancă 30 de exerciţii pentru abdomen (2 serii). După grupele A şi B, au executat exerciţiul
de 3 ori, grupele se schimbă între ele invers acelor de ceas. Se execută 6 serii x 3x3, cu un
minut pauză între serii.(fig. 4)
 Fig. 4.

9.2. Particularităţi ale antrenamentului în perioada precompetiţională specifice

jocului de handbal

În opinia lui Zygfryd Kuchta (2002), lector EHF, antrenor al echipei de handbal
a Poloniei, antrenamentul din handbal trebuie să ţină cont de următoarele aspecte în concepere
şi dinamică:

- formularea şi stabilirea obiectivelor de îndeplinit, specifice perioadelor de

pregătire;
- stabilirea clară a performanţei pe care vrem să o atingem;
- timpul pe care îl avem la îndemână pentru îndeplinirea acestora.
Pe parcursul perioadei de timp pe care o avem la dispoziţie, primul nostru obiectiv, ar
trebui să fie predispunerea jucătorilor şi fondului lor tehnic, motric, psihologic etc. pentru
îndeplinirea obiectivelor stabilite. Pentru obţinerea obiectivelor stabilite trebuie să împărţim
faza (perioada) pregătitoare generală în următoarele subfaze (subperioade), în funcţie de
nivelul capacităţii de performanţă specifice fiecărui jucător (Acsinte A- 2004). În situaţia
noastră, considerăm că avem de lucru cu o echipă care se pregăteşte de începerea
campionatului intern de seniori.

După părerea aceluiaşi specialist polonez, în această situaţie se disting trei perioade
diferite de pregătire după cum urmează:
 - mobilizarea resurselor (fizice, psihologice, fiziologice, biochimice etc) specifice
sportivilor;
- stabilizarea capacităţii de efort specifice perioadei de pregătire;
- parcurgerea platoului de formă sportivă şi pregătirea ieşirii din forma sportivă.
Cu alte cuvinte, timpul necesar intrării în formă a sportivilor poate fi numit faza
preparatorie. Faza de stabilizare poate fi perioada competiţională, iar faza în care se pregăteşte
ieşirea din forma sportivă poate fi considerată faza de tranziţie (sau perioada de tranziţie)
(Kuchta Z., Pollany W., Taborsky F – 2001, 2002). În opinia altor specialişti (Katzamanidis şi
colab – 2000, Lapajne A, 2004, Sevim Y, - 2004) există şi alte subdivizări ale perioadelor de
pregătire dinaintea celei competiţionale. Aceste subdivizări ale perioadei pregătitoare ar putea
fi formulate astfel:

- introducerea uşoară a sportivilor în perioada de pregătire intensivă;

- perioada de pregătire la capacitate maximă;
- pregătirea specifică precompetiţională.
Pregătirea specifică precompetiţională, ar trebui să reprezinte aproximativ 25% din
faza de pregătire generală. În funcţie de timpul avut la dispoziţie putem calcula exact cât timp
avem la dispoziţie pentru faza precompetiţională. Considerăm că în cazul nostru ar fi vorba de
aproximativ 21 de zile. Astfel, celelalte două faze precedente ar avea în opinia noastră 15% şi
respectiv 60% pondere în schema generală. În principiu, faza specifică precompetiţională, ar
trebui să fie o copie a întregului ciclu de pregătire, adică o structurare cam de următorul fel:

1. perioada de refacere şi odihnă;

2. perioada de acumulări;
3. perioada precompetiţională.
4.

MODEL DE STRUCTURI SPECIFICE PERIOADELOR SPECIFICATE

Perioada 1
După o pregătire intensivă, refacerea fizică ar trebui structurată astfel:

- reducerea intensităţii în sesiunile de antrenament;

- exerciţii de pregătire fizică generală;
- scăderea ponderii structurilor tehnice şi tactice din cadrul antrenamentului;
- acordarea unui interval crescut refacerii fizice generale.
Timp de aproximativ – 3 zile.
 Exemplu de structură de antrenament:

- încălzirea - 15 min.
- alergare de rezistenţă – 15 min.
- exerciţii cu partener – 10 min.
- următoare sesiune de alergare – 15 min.
- lucru cu greutăţi – 30 min.
- stretching – 5 min.
- saună şi masaj .
Perioada 2
După o perioadă de refacere şi odihnă ne întoarcem la lucru intensiv („full
stress”, Kuchta Z., 2002 ), respectiv:

- lucru maximal şi supramaximal; cu cât atingem mai repede capacităţile maxime de

lucru ale jucătorilor, cu atât mai repede putem înlocui volumul de lucru din cadrul
antrenamentului cu intensităţi crescute punctate de mai multe pauze;
- personalizarea sau individualizarea structurilor de exerciţii se va face în funcţie de
reacţia la stimulii de antrenament şi dozarea lor iniţială;
- jocuri de testare a capacităţii de efort;
- refacere fizică specifică;
Timp de aproximativ – 13 zile.

Exemplu de structură de antrenament:

- încălzire, incluzând stretching – 15 min.

- seturi de lucru pe perechi, incluzând pasele de toate tipurile (10x10m, 7x20m,
5x30m, 2min pauză, apoi, 5x30m, 7x20m, 10x10m) – 20 min.
- joc 3 la 2, cu accent pe atac– 10 min.
- joc 3 la 3, cu accent pe apărare – 10 min.
- aruncări libere la poartă – 10 min.
- joc 4 la 4 cu accent şi pe viteza de pasare, particularizate şi pe linii de jucători – 15
min.
- pregătirea aspectelor tactice specifice apărării 6 – 0, 10 min.
- joc – 20 min.
- ieşirea din efort, stretching 10 min.
 Perioada 3
Această perioadă este programată exact înainte de începerea
campionatului cu aproximativ 5 zile şi este structurată după cum urmează:
- reducerea stresului de lucru („reduction of stress”, Kuchta Z, 2002);
- reducerea intensităţii efortului;
- joc amical împotriva unui adversar mai slab care să permită repetarea
componentelor tactice ce vor fi aplicate în primul joc;
- pregătirea mentală pentru începerea campionatului;
- practicarea unor sporturi complementare (de ex. baschet etc);
- refacere fizică generală.
Exemplu de structură de antrenament:

Jocul amical (3x20min) va trebui să cuprindă schemele tactice ce vor fi

aplicate, aşa cum am menţionat, în primul joc din campionat. Întreaga perioadă trebuie să fie
monitorizată prin jocuri, pregătire tehnică, teste motrice specifice. Toate acestea vot fi
selecţionate de către antrenorii implicaţi în procesul de pregătire. Este foarte important ca
testele pe cate le vor alege antrenorii să fie cât mai sugestive din punct de vedere al capacităţii
de performanţă , precum şi al capacităţilor tehnice şi tactice ale jucătorilor. În acelaşi timp
testele trebuie să permită sportivilor să se autoevalueze permanent. Perioada pregătitoare
generală poate fi caracterizată de o cantitate relativ mică de date, dar foarte sugestive în relaţie
cu perioada precompetiţională, astfel:

- date comparative obţinute de sportivi la testele din perioada de pregătire generală

şi din perioada de pregătire precompetiţională;
 rezultatele la testele motrice specifice (privite ca factori de progres
performanţial);
 compararea cu rezultatele obţinute cu un an în urmă);
- date cu privire la reactivitatea sportivilor la „stresul” de lucru din timpul
antrenamentului;
 timpi de reacţie;
 capacitatea de refacere după efort;
 reacţii pe plan mintal;
- nivelul progresului tehnic;
- evoluţia conţinutului antrenamentului personalizat (individualizat) acolo unde este
cazul.
 Aspectele de care trebuie să ţinem cont în funcţie de informaţiile obţinute şi
observaţiile făcute, pe parcursul antrenamentelor, sunt următoarele:

- aspecte pozitive:
o neschimbarea structurii antrenamentelor, păstrarea pauzelor şi ponderii lor
în structurile de exerciţii, în concordanţă cu faza finală de pregătire;
- aspecte negative:
o creşterea volumului de lucru pe fondul scurtării exerciţiilor şi uşoară
creştere a intensităţii de lucru;
- lipsa condiţiei fizice specifice:
o extinderea fazei precompetiţionale specifice, creşterea volumului de lucru
şi monitorizarea continuă a formei sportive a jucătorilor, pentru a putea face schimbul dintre
volum şi intensitatea de lucru la momentul oportun. Aici trebuie menţionat că unii antrenori
prelungesc intenţionat această perioadă (precompetiţională specifică), dacă echipa are primul
joc cu o echipă mai slabă. Acest lucru se face pentru a amâna atingerea vârfului formei
sportive, în vederea atingerii performanţelor maxime la jocurile „grele” care vor urma spre
sfârşitul campionatului (Kuchta Z., Taborsky F. – 2002).
- apariţia simptomelor de supraanatrenament:
o reducerea intensităţii antrenamentului, se schimbă programul de
antrenament, acordându-se mai mult timp pentru refacerea fizică. Astfel, încercăm să obţinem
echilibrul necesar unei echipe pentru dobândirea performanţelor ridicate (Acsinte A., Cervar L
– 2004).
Concluzie
Dacă perioada pregătitoare se desfăşoară conform programului de lucru şi am
îndeplinit obiectivul propus, trecem la” faza de stabilizare” care în cazul nostru este chiar
campionatul. Dacă nu ne-am îndeplinit performanţa stabilită, atunci trebuie să căutăm cauzele,
să le analizăm şi să încercăm să le îndepărtăm în cel mai scurt timp.

9.3. Aspecte metodice ale antrenamentului din handbal

Caracteristica principală a sportului în general, şi a sportului de performanţă în

special, este pregătirea şi programarea pe termen lung obiectivelor de atins care se presupune
că ne conduc spre succese notabile în competiţii. Această pregătire şi stabilire a obiectivelor
reprezintă practic sportul în sine. Astfel, antrenamentul din sportul de performanţă, poate fi
privit ca sistem şi ca proces.

În opinia lui Frantisek Taborsky (2001), componentele care stau la baza conceptului
de antrenament în handbal ar fi:

- componenta managerială (antrenorul sau alt component al echipei manageriale);

- factorul sau componenta de controlat (jucătorul, echipa);
- proiectul sau planul de antrenament (obiective, conţinut, metode, structura etc);
- condiţiile de lucru (materiale, intervalul de timp avut la dispoziţie).
Aceşti factori ai antrenamentului se influenţează şi intercondiţionează pe parcursul
întregului proces de antrenament.

Acelaşi autor afirmă că procesul de antrenament este un proces de adaptare a

organismului în urma acţiunii unor stimuli psiho-biologici ce determină schimbării dirijate în
organismul sportivilor. Aceste schimbări de adaptare sunt fundamentate pe solicitări fizice şi
psihice dirijate parţial sau total astfel încât performanţa de obţinut să nu fie deteriorată. De
aici rezultă necesitatea alternanţei solicitărilor cu perioadele de regenerare a organismului. Cu
alte cuvinte solicitările exterioare sunt determinate de interrelaţia dintre durata stimulilor,
intensitatea lor, complexitatea precum şi de frecvenţa şi cantitatea lor. În acest context este
necesar să deosebim aspectele de programare cu nuanţă teoretică de cele cu nuanţă practică.
Astfel, sinteza informaţiilor de specialitate dobândite din diferite fundamente ştiinţifice ne
furnizează o teorie generală a antrenamentului sportiv, care implicit reprezintă teoria generală
a jocului de handbal. Aspectele practice sunt determinate de particularităţile factorilor de
antrenament care acţionează în jocul de handbal. Caracteristicile cantitative şi calitative ale
antrenamentului sportiv – particularizate la nivel de sport de înaltă performanţă – se
raportează strict la resursele şi obiectivele pe care o echipă de handbal şi le propune într-un
anumit interval de timp.
Jocul de handbal practicat ca mijloc de recreere, se concentrează asupra nevoilor
generale ale jucătorilor (relaxarea prin mişcare, apartenenţa la un grup , o echipă, plăcerea de
a juca, dobândirea unei condiţii fizice etc).
Jocul de handbal ca activitate de performanţă, se concentrează (pe lângă
aspectele subliniate mai sus) asupra eficienţei în competiţie, dobândirea unei înalte măiestrii
sportive specifice şi implicit dobândirii rezultatelor deosebite.
 Evident, cele mai exigente cerinţe specifice antrenamentului sunt specifice
handbalului de înaltă performanţă. Selecţia jucătorilor de performanţă într-o echipă de
handbal generează obţinerea sau cel puţin demararea obţinerii de performanţe. Nivelul
performanţei sportive, precum şi statutul jucătorilor în cadrul echipei, premeditează
proporţional nivelul performanţei raportate strict la factorii de antrenament specifici jocului de
handbal (dezvoltarea lor, implementarea ştiinţifică a lor, corelarea continuă, stabilizarea lor).
În jocurile sportive, antrenamentul este divizat de obicei în pregătire generală,
tehnică şi tactică. Fiecare dintre aceste componente presupune o componentă mentală
(psihologică) în cadrul antrenamentului. În această arie putem găsi cele mai profunde rezerve
în ceea ce priveşte potenţialul jucătorilor de handbal. Structurarea optimă a antrenamentului
precum şi echilibrarea componentelor acestuia la nivelul jucătorilor reprezintă cheia metodică
a antrenamentului din handbal. Refacerea după un efort, alimentaţia raţională şi ştiinţific
dozată, stilul de viaţă a jucătorilor de handbal reprezintă de asemenea, componente
determinante ale obţinerii de performanţe deosebite (Taborsky, 2001, 2002).

Eficienţa nivelului de performanţă a jucătorilor, particularizată pe sexe, trebuie

să fie unul dintre criteriile de luare a deciziilor de către antrenor în procesul de antrenament.
Această problemă implică de asemenea, luarea în consideraţie a diferenţelor dintre vârsta
calendaristică şi cea biologică (accelerare sau întârziere), precum şi de perioadele sensibile,
care sunt cele optime în dezvoltarea şi perfecţionarea anumitor deprinderi şi priceperi (abilităţi
specifice jocului de handbal). La nivelul tineretului, prioritatea în procesul de antrenament nu
o reprezintă dobândirea cât mai rapidă a performanţelor sportive, ci predispunerea
organismului , din punct de vedere biologic, tehnic, tactic şi psihologic pentru marea
performanţă la următorul nivel de pregătire.

Activitatea fiecărei persoane ce conduce procesul de antrenament, antrenor,

manager, implică patru activităţi principale care ar putea fi denumite astfel:

- cunoaşterea;
- luarea deciziei;
- influenţarea şi verificarea;
Aceste procese se desfăşoară de obicei, paralel, şi sunt în interdependenţă.
Importanţa lor se poate schimba pe parcursul anumitor etape în relaţie cu componentele
antrenamentului. Astfel toate acţiunile desfăşurate de către antrenori şi jucători, trebuie să fie
concentrate în aceeaşi direcţie, respectiv obţinerea performanţei sportive. Obiectivele finale,
precum şi cele intermediare reprezintă, astfel, punctele de plecare în conceperea planurilor de
pregătire. Într-o oarecare măsură, planul de pregătire reprezintă un program prezentat sub
formă scriptică sau conceptuală, ca reper pentru cei care debutează în activitatea de pregătire
specifică performanţei (Kovaks L., 2002).

Fără o analiză concretă a resurselor de personal, materiale şi de timp este imposibil să

se conceapă obiective flexibile finale generale sau individuale concrete, potrivite, reale şi
controlabile. În general structura planificării antrenamentului ar trebui să cuprindă obiective
materiale şi operative (metode, forme, perioade). În funcţie de timpul disponibil, planurile de
antrenament se împarte astfel:

- planurile de perspectivă;
- planuri anuale;
- planuri pe termen mediu (mezocicluri);
- pe termen scurt (microcicluri).
Planul de antrenament devine o abstractizare a obiectivelor pe fondul simplificării
modelului. Realizarea concretă a planului are o structură mai complexă şi depinde de mai
multe relaţii interne şi externe caracteristice dezvoltării sale dinamice. De aceea, relaţia dintre
activităţile planificate şi realizate, trebuie să fie cuantificabilă. Diagnoza permanentă a
condiţiilor curente şi starea obiectivelor controlate, trebuie să suporte orice corecţie
suplimentară sau schimbare de plan şi implicit gândirea practică imediată în relaţie cu noile
orientări (taborsky F., 2002, Czerwinski J., 2002).

Acţiunile de conducere executivă ar trebui să reflecte numeroase principii

didactice )de ex: descrierea exactă, fluenţă, durată etc) şi reguli de concepere (de ex: trecerea
de la o problematică generală la una specifică). În concordanţă cu aspectele subliniate de către
specialiştii domeniului în revista EHF nr. 1 din 2001, pg. 23-26, este esenţial să selecţionăm
metodele didactice (structura generală şi timpul acordat, concentrarea şi dispersia, metodele
de alternarea a efortului cu refacerea) stilurile (ordinea, sarcinile, stilul reciproc)resursele
(diferite materiale didactice), formele interactive din punct de vedere social (o formă de masă,
de grup sau individual) şi formele de organizare metodică (de exemplu, exerciţii de pregătire,
dinamice şi sub formă de joc bilateral). Obiectivul general al antrenamentului din handbal,
respectiv formarea abilităţii de practicare a acţiunilor de joc, trebuie exersată cu eficienţă pe
parcursul jocului. Este implicată nu numai dobândirea cantitativă a unui spectru larg de
deprinderi individuale de grup sau de echipă, ci necesită de asemenea, şi componenta
calitativă în relaţie cu obiectivul situaţional solicitat de joc. Dacă presupunem că
antrenamentul jucătorilor de elită ar fi controlat şi dirijat de o echipă de specialişti
experimentaţi cu o bună pregătite teoretică şi practică ce lucrează în condiţii optime, atunci
munca lor va fi extrem de diferită şi dificilă, în special în ceea ce priveşte unicitatea fiecărei
performanţe absolute. Dificultatea poate de asemenea, să rezide şi din ceea ce se poate numi
informarea insuficientă, aspect care se referă la statutul real al jucătorilor, precum şi stabilirea
neclară a obiectivelor de performanţă, care reprezintă de fapt, determinanţii cantitativi şi
calitativi ai încărcăturii antrenamentului, ce stau la baza modificărilor permanente ale
structurii de antrenament. Dificultăţile rezultă mai ales şi din particularităţile biologice ale
fiecărui organism antrenat. Jucătorul în sine este un sistem dialectic deschis cu multe calităţi
variabile şi necunoscute. Pe lângă efortul de a înţelege fenomenele ştiinţifice şi raţionale ce
stau la baza întregului proces, apar şi fenomene iraţionale şi întâmplătoare, termeni nespecifici
şi improvizaţii.
Putem concluziona că pentru sportul de elită, abordarea creativă şi originală a
procesului de pregătire, atât de către antrenori, cât şi de către sportivi, reprezintă de fapt o
combinaţie organică şi proporţională a aspectelor menţionate mai sus.

9.3.1. Relaţia atac – apărare concretizată în folosirea anticipării în apărare ca

mijloc de declanşare a contraatacului
Daniel Constantini, antrenorul reprezentativei Franţei şi metodist al Federaţiei
Europene de Handbal defineşte anticiparea ca fiind: “un proces de analiză mentală a unei
anumite situaţii de joc ce determină o acţiune specifică a jucătorului”.
Copiii, juniorii şi adulţii folosesc privirea periferică în orice situaţie de joc dată,
precum şi auzul şi atingerea pentru a putea avea contact permanent cu dinamica mingii şi a
adversarului pe toată durata unui meci. În funcţie de aceste aspecte şi de experienţa motrică
specifică a fiecăruia, se iau deciziile tactice individuale, care corelate, dau eficienţa unei
echipe sau grup de jucători. De-a lungul antrenamentelor, prin memorarea diferitelor situaţii
de joc, experienţa motrică se imbunătăţeşte. Astfel fenomenul de trecere de la învăţare la
decizie, se va îmbunătăţi şi se va dezvolta ca viteză de realizare, odată cu fiecare experienţă în
plus. În situaţia de faţă, în cadrul jocului, capacitatea de anticipare se va traduce concret în
dorinţa de a acţiona primul. Va fi dorinţa de a lua o decizie fără să analizăm în acel moment
fiecare factor care determină situaţia respectivă. Deci, anticiparea se va baza mai mult pe un
fenomen de predictie, concretizată în decizie luată în timp util, ca o consecinţă a experienţei
motrice specifice, decât ca o finalitate a unui act de analiză şi observaţie. Anticiparea este
defapt o speculaţie în legătură cu acţiunea viitoare, folosind indicii care să ne conducă spre
aprecieri asupra “variantei cele mai probabile de evoluţie”. Aşa că unui începător îi va fi mult
mai dificil să anticipeze corect o anumită situaţie, dacă exeprienţa lui nu este suficient de
variată. Ca un obiectiv al anticipaţiei, putem stabili că trebuie să eliminăm pe cât posibil
variantele incerte în favoarea celor sigure, în ceea ce priveşte acţiunile viitoare ale
adversarilor. Nu putem anticipa o fază de joc, dacă nu determinăm o anumită evoluţie a
adversarului. Capacitatea de anticipare se va dezvolta atât pe seama cunoştinţelor, cât şi pe
seama experienţei de joc, concretizându-se în înţelegerea conceptuală a jocului, devenind
astfel, o calitate a gândirii jucătorului. Astfel, vom surprinde adversarul prin oferirea unor
variante de acţionare, respectiv opţiuni, înainte ca el să aibă timpul necesar să analizeze
situaţia respectivă. Ca să fie capabil să anticipeze, fără riscuri inutile, un jucător trebuie să fie
capabil să folosească informaţia disponibilă pentru a alege varianta optimă de acţionare şi care
i se pare şi cea mai posibilă de realizat pentru adversar. Anticiparea acţiunilor adversarului nu
are nimic comun cu norocul, ea trebuie să fie consecinţa analizei logice în urma desfăşurării
proceselor de prelucrare mentală, rezultată din observaţii temeinice, memorare şi selectare a
informaţiei acumulate, care să genereze o decizie calculată şi care să surprindă prin viteza de
efectuare şi oportunitatea actului motric. Trebuie înţeles că apărarea este de fapt, o consecinţă
a mişcărilor pe care le efectuează atacul. Atât timp cât atacanţii au iniţiativa, nu poate fi vorba
de nici o anticipare. Deci, pentru început, apărătorii trebuie să fie cei care prin iniţiative
proprii şi acţiuni colective să determine presiune asupra adversarului. Din acest moment poate
fi posibil să prevedem ce acţiuni pot avea cea mai mare probabilitate de realizare din punctul
de vedere al atacanţilor, şi astfel să anticipăm mişcarea următoare (Constantini D., 2002).

9.4. Modele de pregătire fizică specifică în handbal raportate la evoluţia

jucătorilor în meciul oficial
Înainte de toate apărarea are ca obiectiv protejarea porţii proprii. Cheia apărării este
de a produce adversarului cât mai multe dificultăţi, cât timp este în posesia mingii. Principiile
tactice clasice care stau la baza unei astfel activităţi în apărare sunt următoarele:
- plasarea a cât mai mulţi apărători între minge şi poarta proprie;
- hărţuirea jucătorilor cu minge, pentru limitarea variantelor de acţionare în teren,
astfel încât să avem controlul asupra celui mai apropiat coechipier al celui cu mingea;
- determinarea indeciziei în mintea atacantului, cu scopul de a recupera mingea în
condiţii cât mai bune.
 Când considerăm antrenamentul ca fiind un proces, trebuie să ne gîndim la
faptul că există un moment în care adaptarea stimulilor ce acţionează asupra handbalistului,
este determinată de o integrare dinamică a mai multor factori cum ar fi: condiţiile materiale,
managementul echipei şi jucătorilor, grupul de specialişti etc.
Stimulii ce determină adaptarea organismului la eforturile specifice diferitelor
perioade de pregătire, sunt de natură psiho-biologică, stimuli ce determină şi reglarea
diferitelor procese biochimice şi fiziologice. Deci, adaptarea este consecinţa lucrului repetat
pe plan mental şi fizic. Trebuie să facem o detaşare clară a teoriei faţă de practică în ceea ce
priveşte concepţia noastră despre antrenament în sine. Sinteza cunoştinţelor dobândite din
diferite surse de inspiraţie, nu fac decât să ne sporească şi să ne aprofundeze convingerile în
legătură cu teoria jocului de handbal în sine. Pe cînd aspectul practic este determinat de
specificitatea factorilor ce acţionează asupra sportivului, factori ce determină reacţii la fel de
diferite, atât pe plan tehnic şi tactic, cât şi pe plan psihofiziologic.
Unii specialişti ai domeniului (Frantisek Taborski-2001) consideră că în handbalul de
performanţă, competiţia este concentrată în esenţă, pe atingerea unui nivel de talent atât de
înalt al sportivului, încât factorii antrenamentului să nu facă decât să menţină organismul într-
o stare de sănătate optimă, ce să permită manifestarea abilităţilor proprii la un nivel cât mai
ridicat. În această idee s-au desfăşurat studii în legătură cu monitorizarea clară a efortului
depus de handbalist pe parcursul unui joc oficial, evoluţia pulsului, distanţe parcurse etc.
Controlînd în detaliu aceste aspecte (în interdependeţă şi cu alte aspecte definitorii ale
competiţiei), specialiştii (Marta Bon, Janusz Czerwinnski, Wolfgang Pollany-2000) au ajuns
la concluzia că evoluţia jucătorilor de handbal se particularizează la nivelul distanţelor
parcurse în timpul unui joc, după cum urmează:
Tabelul 1. Evoluţia distanţelor parcurse pe parcursul unui joc oficial (după Marta
Bon, 2000).

P P E I C I E
ostul în ortar xtrema nter entru nter xtremă Pivot
echipă stîngă stînga dreapt dreapta
a
 D 2 4 4 4 4 5 4
istanţa 760 860 730 510 650 130 850
(m)

Ţinînd cont de datele prezentate mai sus, putem afirma că multe dintre
antrenamentele din handbal de la noi din ţară, nu respectă nici pe departe dozarea corectă a
efortului în antrenamente, pentru a determina îmbunătăţiri corespunzătoare a capacităţii de
efort în raport cu realitatea din meci. În urma analizei mai multor jocuri oficiale, aceeaşi
autori, menţionează că mediile distanţelor parcurse de jucătorii liniei de 6m şi acelor de 9m
sunt următoarele:

Tabelul 2. Distanţele medii parcurse de jucătorii liniilor de 6m şi 9m (după Marta

Bon, 2000).

Posturi în Jucători Extreme Pivoţi

echipă de 9m
Distanţa 4630 4995 4650
medie (m)

În urma analizării datelor prezentate mai sus, rezultă că în procesul de antrenament

trebuie, ţinut seama în detaliu de evoluţiile jucătorilor pe parcursul meciurilor, dacă nu strict
pe posturi, cel puţin pe grupe de posturi, pentru a înregistra evoluţii în ceea ce priveşte
creşterea capacităţii de efort. Mai mult decât atât, aceste valori, ar trebui să fie măsurate
constant, pe parcursul campionatelor, analizate de către echipe de specialişti, apoi elaborate
planurile de antrenament (macro, mezo, microciluri de antrenament). Rezultatele obţinute în
urma acestui gen de măsurători, ar trebui să reprezinte şi fundamentul elaborării planurilor de
pregătire pe durata cantonamentelor. În această idee, propunem în continuare un model (schiţă
plan) de dozare a mijloacelor şi factorilor de antrenament raportate la particularităţile efortului
din handbal.
PREGATIRE FIZICA

Plan de antrenament

Săptămîna 1 :
Luni: - antrenament de capacitate aeroba: (rezistenţă)
Marţi : - antrenament de capacitate anaerobă - alactacidă (rezistenţa-viteza)
Joi : - forţă musculară

Vineri : - antrenament de forţă în regim aerob

Săptămâna 2 :

Luni : - antrenament de capacitate aeroba (rezistenţa)

Marţi : - antrenament de forţă în regim anaerob alactacid - (viteza)

Joi : - forţă musculară

Vineri : - antrenament de forţă în regim aerob - (rezistenţa)

Săptămâna 3 :

Luni : - antrenament de capacitate aerobă (rezistenţă)

Marţi : - antrenament de capacitate anaerobă-alactacidă (rezistenţa-viteza)

Joi :- forţă musculară

Vineri :- antrenament de forţă în regim aerob (rezistenţă)

Săptămâna 4 :

Luni : - antrenament de capacitate anaerobă - lactacidă (rezistenţă)

Marţi : - antrenament de forţă în regim anaerob alactacid (viteză)

Joi : - forţă musculară

Vineri : - antrenament de forţă în regim aerob (rezistenţă)

Săptămâna 5 :

Luni : - antrenament de forţă în regim anaerob - lactacid (rezistenţă)

Marţi : - antrenament de capacitate anaerobă alactacidă (rezistenţă-viteză)

Săptămâna 6 : - liber
 Săptămâna 7

MODEL DE STRUCTURĂ DE ANTRENAMENT DE DEZVOLTARE A

CAPACITĂŢII AEROBE ÎN HANDBAL
LUNI:

Antrenament de capacitate aerobă . Durata 1h .

- încălzirea: alergare uşoară cu frecvenţă cardiacă (f.c.) aprox.120-130 pulsaţii/minut

(puls/min);

- alergare continuă şi regulată timp de 35min, pe un teren variat cu f.c. aprox.175

puls/min

- recuperare, întinderi (stretching) timp de 10 min;

MODEL DE STRUCTURĂ DE ANTRENAMENT DE DEZVOLTARE A

CAPACITĂŢII ANEROBE ALACTACIDE ÎN HANDBAL

MARŢI:

Antrenament de capacitate anaeroba alactacidă. Durata 1h 30’.

- încălzire : alergare 8 min. cu f.c.120puls/min

- lucru de 15cu15 ; 15” şprint cu intensitate supramaximală (100%) 15” secunde de

recuperare pasivă (marş 4/4) .

Se execută 10 serii de 3 min. (6 repetiţii) cu 5 min. de recuperare între serii .

Dacă intensitatea lucrului scade, să se crească timpul de recuperare între repetiţii

(maximum 5” mai mult ) dar mai ales între serii pentru ca intensitatea alergării să rămînă
constantă .
- recuperare - alergare uşoară 8min. cu f.c.120puls/min, apoi întinderi.
 MODEL DE STRUCTURĂ DE ANTRENAMENT DE DEZVOLTARE A FORŢEI
MUSCULARE ÎN HANDBAL

JOI:

Dezvoltarea forţei musculare la nivelul membrelor inferioare. Durată 1h15” .

- încălzirea : alergare uşoară 10 min.cu f.c.=120puls/min

- lucru specific pentru picioare :

- 30m pas sărit, întoarcere în mers x 3

- 30m pas sărit, decalate, întoarcerea în mers x 3

- 30m pas săltat cu bătaie pe piciorul drept, întoarcerea în mers x 3

- 30m pas săltat cu bătaie pe piciorul stîng, întoarcerea în mers x 3

- 5 min. recuperare

- 10 sărituri pliometrice cu ambele picioare (sărituri cu picioarele întinse), timpul de

contact cu solul cât mai redus posibil, nici o flexie cât mai redusă la nivelul bazinului sau
şoldului, întoarcere în mers x 3

- 10 sărituri pe ambele picioare, flexie până la 90* apoi săritură, întoarcere în mers x
3

- 10 sărituri pe ambele picioare , flexie până în poziţie de squat complet apoi săritură,
întoarcere în mers x 3

- 5 min de recuperare

- lucru specific trunchiului ;

- 3 x 10 flotări cu 1 min de recuperare între fiecare serie

- 3 x 30 abdomene cu 1 min de recuperare

- 3 x 30 sec. de menţinere izometrică cu 1 min de recuperare .

- recuperare - alergare uşoară cu f.c. 120puls/min, apoi întinderi

 VINERI;

Antrenament de forţă aerobă. Durata 1h15’.

- încălzire: alergare pe loc în ritm 3/4, 8 min. fc=120puls/min

- lucru din 3 în 3 min

-3 min de cursă la 90% din capacităţile sale (fc 180 puls/min) apoi alergare 3/4, 3
min

Se excută 3 serii de 18 min. (=3 serii de 3 repetiţii) cu 5 min, de recuperare între serii

- recuperare; alergare 2/4, 8 min, fc. 120puls/min, apoi repaus.

CONSIDERENTE FINALE

Aceste structuri de antrenament au fost aplicate pe handbalişti cu nivel de

performanţă diferit. Desigur, antrenamente cu astfel de structură, aparţin perioadelor
pregătitoare şi sunt adaptate obiectivelor fiecărei echipe şi etape de pregătire. Mai mult decât
atât, indicii ce caracterizează fiecare element testat, se vor îmbunătăţi în funcţie de măiestria
fiecărui antrenor, în ceea ce priveşte îmbinarea acestor factori de pregătire cu mijloacele de
refacere după efort, medicaţie şi alimentaţie.

Modelele prezentate mai sus reprezintă doar un început în elaborarea programelor

complete de pregătire, programe care se adaptează permanent cerinţelor performanţei
internaţionale şi nivelului de dezvoltare a handbalului la noi în ţară.
 9.5. Analiza fazelor pentru elaborarea unui model de joc în handbal şi influenţa
sa în planificarea anuală

În opinia lui Juan Garcia Herrero (2003) în handbal (precum şi în alte jocuri
colective) există disproporţia între lucrările şi publicaţiile legate de planificarea şi controlul
sarcinilor condiţionale, şi planificarea sarcinilor tehnico – tactice.

Fără îndoială, faptul că în zilele noastre cunoştinţele ştiinţifice despre sarcinile

condiţionale sunt superioare faţă de sarcinile tehnico- tactice a produs această disproporţie în
publicaţiile legate de planificarea jocurilor de echipă. Uneori, se dă senzaţia că sarcinile
condiţionale sunt singurele care pot administra un plan riguros de antrenament, situaţie ce,
afectează la fel de mult ca sarcinile tehnico-tactice.

În acest raport nu vom aprofunda studiul modelelor de planificare tehnico-

tactice, subiect de o importanţă inegalabilă în elaborarea planificării anuale şi vom încerca să
centralizăm pasul precedent al elaborării planificării: desenul unui model de joc, pentru că noi
considerăm că acest “pas precedent” constituie un element determinant în tot procesul
planificării şi în controlul echipei.

Dacă ne uităm cu atenţie la una din echipele mari de handbal, observăm că acea
echipă are câteva elemente de joc ce o caracterizează şi o face să fie diferită.

Unele echipe sunt capabile să joace folosind forme şi concepte de joc, tehnici,
ce aparţin echipei opuse, atingând cote înalte de eficacitate. O idee acceptată de toţi este aceea
că pentru a obţine un randament bun nu trebuie să existe o singură formă de joc, ceea ce ne
permite să afirmăm că sarcina determinantă în construirea unei tactici de echipă este desenul
unui model de joc care să faciliteze mijloacele de joc.

Din această perspectivă, nu este important ca echipa să fie capabilă de a realiza

diferite acţiuni ci ca antrenorul să fie capabil să propună un mod de a juca, care să se adapteze
jucătorilor, iar prin intermediul propunerii antrenorului echipa să obţină cel mai mare
beneficiu posibil al caracteristicilor fiecărui membru al echipei.

Adeseori se încearcă dezbaterea celui mai bun model de joc, dar nu ar trebui să
se caute cel mai eficient model de joc ci importanţa de a avea o formă definitivă de joc.
 Dacă analizăm orice nivel de joc (de la etapa de perfecţionare până la cea de
oboseală) ne dăm seama că marea majoritate a echipelor câştigătoare au un stil propriu şi
concret de joc. În acest fel putem fi mai mult sau mai puţin de acord în ceea ce priveşte
elementele de joc pe care o echipă le poate întrebuinţa, chiar dacă în acest raport mai mult
decât a apăra un model de joc sigur se va încerca a se oferi “uneltele” necesare pentru ca
fiecare antrenor să poată construi un model propriu de joc respectând particularităţile
modelului său (chiar dacă modelul lui coincide cu modelul altor echipe).

În următoarele pagini vom vedea cum se poate desena un model de joc şi

etapele de formare, chiar dacă fazele procesului sunt foarte asemănătoare ca acelor al
echipelor de nivel înalt.

1. Consideraţii pentru elaborarea unui model de joc

Cum doresc să joace echipa?

Unii antrenori cred că este necesar să definească felul în care doreşte să joace echipa,
iar modelul de joc se bazează în a încerca “să joace bine” şi “a juca bine” se transformă
elementul de referinţă al antrenorului. “A juca bine” nu poate fi niciodată un model de joc. De
aceea antrenorul trebuie să concretizeze forma de joc pe care echipa sa trebuie să o adapteze
Herrero G., J., 2003, Taborsky F., 2002).

Definirea formei în care se vrea ca echipa să joace, este posibil să fie

elementul determinant în construirea planificării tacticii de handbal.

Considerarea modului în care se vrea ca echipa să joace nu este o sarcină dificilă

dacă se conştientizează elementele de care avem nevoie pentru a face echipa să joace în felul
dorit de antrenor.

Înainte de a analiza paşii necesari în crearea unui desen de joc, trebuie să avem în
vedere câteva consideraţii generale care pot condiţiona desenul:

1.1 Filozofia jocului propus de antrenor:

Fiecare antrenor are preferinţe diferite în ceea ce priveşte stilul de joc. Dacă unui
antrenor îi plac apărările deschise, cu iniţiativă şi responsabilitate în sarcini de anticipare în
puncte specifice diferite, este greu de înţeles că acelaşi antrenor va include în modelul lui de
joc o apărare 6:0 tradiţională. Poate acest antrenor are dubii în ceea ce priveşte o apărare 5:1
sau 3:3, dar filozofia şi concepţia sa de joc îl vor condiţiona în momentul alegerii unei apărări
sau alta. Fără îndoială, filozofia antrenorului este una din elementele determinante în
construirea unei echipe de handbal.

Caracteristicile fiecărui jucător:

Dacă filozofia fiecărui antrenor condiţionează elementele ce vor fi incluse în modul
de joc, elementele sunt condiţionate de caracteristicile proprii fiecărui jucător. Dacă aceştia nu
sunt capabili să dezvolte forma de joc, antrenorul trebuie să încerce să se adapteze
posibilităţilor fiecărui jucător. De asemenea există antrenori care nu profită la maxim de
capacităţile fiecărui jucător.
În echipele de nivel înalt în care grupul de antrenori au stilul de joc foarte bine definit
se aşteaptă de la jucători o foarte bună adaptare la stilul de joc adoptat de echipă.

Timpul disponibil pregătirii echipei:

Gândind logic, nu este acelaşi lucru să antrenezi o echipă de la un club de handbal
(unde timpul pregătirii poate fi foarte mare) şi să antrenezi o echipă naţională ce se pregăteşte
pentru o competiţie (unde timpul este mai scurt pentru că pot exista limite).
În acest mod, dacă timpul este foarte scurt, în pregătirea echipei nu este posibil să
existe un model de joc amplu sau cu elemente foarte multe.

Caracteristicile adversarilor:
Modelul de joc trebuie să fie suficient de amplu pentru ca echipa să se poată adapta
caracteristicilor echipei adversare. Desenul modelului de joc trebuie să cuprindă, dacă vorbim
de atac, posibilităţile de a ataca apărările închise şi deschise, şi a oricărei apărări realizate de
adversar. Pe de altă parte, este interesant că în competiţiile scurte (Campionatele Spaniei,
Campionatele Europei, Mondiale) se iau în considerare caracteristicile adversarului şi uneori
sunt folosite împotriva lor.
2. Reguli pentru elaborarea unui model de joc respectând consideraţiile ce s-au
propus la punctul anterior vă sfătuim să urmăriţi regulile următoare în momentul în care
desenaţi un model de joc:
2.1. Alegerea elementelor modelului de joc al echipei:
Acest pas este cel mai dificil, pentru că se poate opta pentru elemente pe care
jucătorii nu le stăpânesc (din diverse motive: incapacitate tehnico-tactică, lipsa timpului
pentru antrenament) şi se poate ca în final elementele să rezulte ineficace. Este necesar să se
realizeze o listă cu toate modelele de joc, iar în realizarea ei antrenorul trebuie să fie obiectiv
(în echipele de nivel înalt este mult mai uşor să se introducă mai multe elemente, pe când în
celelalte echipe este mult mai dificil). Unii autori (Espor, 2004) sugerează ca lângă fiecare
model de joc să se propună argumentarea avantajelor şi dezavantajelor modelelor.
2.2. Asocierea şi enumerarea conţinuturilor tehnico-tactice individuale la
fiecare elemente ale modelului de joc ales.
Fiecare element al modelului de joc are legătură directă cu o serie de
conţinuturi individuale dar şi cu altele.
Primele sunt acelea care trebuie să fie prioritare în sesiunile de lucru individual
cu echipa. Antrenorul trebuie să fie conştient că fără aceste mijloace tehnici individuale este
posibil ca elementul modelului de joc ales să nu fie eficient.
În acest caz, antrenorul trebuie să garanteze un timp de antrenament suficient
pentru jucătorii să dobândească acest “bagaj” individual (chestiune de importanţă vitală în
etapele de formare). Alt aspect important este acela de a identifica ce exigenţe prezintă fiecare
element din modelul de joc.
2.3. Asocierea şi enumerarea conţinuturilor tactice colective fiecărui element
din modelul de joc ales.
Aşa cum fiecare element din modelul de joc prezintă câte o exigenţă destul de
mare pentru conţinuturile individuale, aşa prezintă şi pentru cele colective. La fel ca la punctul
anterior, acestea vor fi conţinuturile la care echipa va trebui să lucreze în timpul
antrenamentului.
2.4. Asocierea şi enumerarea conţinuturilor conceptuale pe care jucătorii
trebuie să le dobândească pentru a putea fi eficace fiecare element al modelului de joc.
Importanţa pe care poate ajunge a o avea aceste conţinuturi am expus-o deja în
alte foruri (Garcia, 2003;2004).
Fiecare element al modelului de joc implică înţelegerea atât în chestiuni ce
afectează comportamentul individual cât şi în comportamentul colectiv.
Este necesar ca antrenorul să fie conştient de exigenţa pe care o prezintă
elementele modelului de joc, pentru a planifica când şi cum se vor dobândi aceste conţinuturi
conceptuale (întruniri cu jucătorii, casete video, discuţii).
 ETAPE ÎN ELABORAREA UNUI MODEL DE JOC
1. Alegerea elementelor din
modelul de joc al echipei
2. Asocierea şi enumerarea
conţinuturilor tehnico-tactice
individuale la fiecare element din
modelul de joc ales
3. Asocierea şi enumerarea
conţinuturilor tactice colective
fiecărui element din modelul de joc
ales
4. Asocierea şi enumerarea
conţinuturilor conceptuale pe care
jucătorii trebuie să le dobândească
pentru a putea fi eficace în fiecare
din elementele jocului
 Enumerarea tuturor elementelor din
modelul de joc care pot apărea.
 A fi realist în alegerea lor.
 Formularea avantajelor şi dezavantajelor
 Conţinuturile prioritare în sesiunile de joc
individuale cu jucătorii.
 Identificarea exigenţelor prevăzute în
fiecare element.
 Timpul dedicat fiecărui conţinut.
 Conţinuturile prioritare în sesiunile de joc
individuale cu jucătorii.
 Prezenţa majoritară în fiecare microciclu
 Identificarea conceptelor pe care jucătorii
trebuie să le înţeleagă atât individual cât şi
colectiv.
 Planificarea (când şi cum) se vor dobândi
aceste conţinuturi conceptuale (discuţii,
întruniri).
 Determinarea situării conţinutului în
microciclu.
 1. Diferite aspecte ale influenţei modului de joc asupra asupra planificării anuale
Tipul jocului căutat va condiţiona multe din elementele planificării, în aşa formă
încât va fi o referinţă constantă atât pentru formularea obiectivelor şi uşurarea consecinţelor,
cât şi pentru selecţionarea conţinuturilor.

Când un antrenor este capabil să-şi definească modelul de joc, are mult de câştigat în
planificarea anuală a echipei sale:
În selectarea conţinuturilor, este mai simplu identificarea acelora mai mult sau mai
puţin bune, utile; în aşa fel se va juca în modul aşteptat.
În obţinerea obiectivelor, datorită faptului că majoritatea cunoştinţelor stilului de
joc care se urmăreşte, va uşura atingerea scopurilor individuale şi colective întemeiate.
În încurajarea jucătorilor, pentru că aceştia îşi vor vedea capacităţile scoase în
evidenţă prin forma de joc aleasă.
În evaluarea echipei şi jucătorilor. Când antrenorul ştie cu exactitate ce vrea, îşi
poate da seama dacă echipa dă rezultate sau nu.
Să vedem câteva exemple despre influenţa modelului de joc în aspectele relaţionate
cu planificarea antrenamentului.

2.1. Influenţa modelului de joc în selecţionarea conţinutului.

Acest prim exemplu ilustrează cum alegerea unui model de joc sau altul
condiţionează selectarea conţinuturilor individuale ofensive de antrenament în două echipe cu
modele de joc diferite:
Să presupunem că un antrenor are doi aruncători buni la distanţă şi doreşte să
dezvolte un model de joc de atac în locuri specifice bazându-se printre altele, pe mobilitatea
din primul rând, încrucişări, schimburi năvăliri şi combinaţii de elemente anterioare pentru a
uşura aruncarea la distanţă. Ce conţinuturi tehnico-tactice individuale trebuie selecţionate
pentru a atinge această formă de joc?
 Bineînţeles, dacă antrenorul preferă să lucreze mai mult cu primele rânduri, -
aruncările cu porniri scurte (prin faţă, înălţime intermediară) sau aruncare în cădere – va avea
probleme cu jucătorii pentru că aceştia nu vor fi eficace (aşa cum prevedea modelul de joc
desenat) unde practic, jucătorii trebuiau să arunce de la distanţă cu porniri ample.

Ţinând însă seama modelul de jos descris, acest antrenor trebuie să introducă în
antrenament: deplasări fără minge (orientări şi traiectorii în deplasări mari), deplasări cu
mingea (orientări şi traiectorii în deplasări mari adaptând paşii la spaţiul de joc) aruncări la
distanţă, etc.

Dacă ne gândim acum la un antrenor care are în echipă jucători cu capacitate scăzută
de aruncări la distanţă şi decide să impună modelul său de joc de atac cu pătrunderi succesive,
blocaje şi schimbări de paşi, vom vedea că se realizează aceeaşi selecţie de conţinuturi ca a
antrenorului precedent numai că acesta îşi condamnă echipa să piardă, pentru că ultima formă
de joc cere jucătorului din primul rând aruncări cu porniri scurte şi în apropierea apărătorului,
aruncări în cădere schimbări de direcţie şi profunditate în deplasări.

Câteva opţiuni în selecţia conţinuturilor în funcţie de modelul de joc ales

Conţinuturi
Element al Conţinuturi colective
individuale asociate
modelului de joc asociate modelului de joc
modelului de joc

Conţinuturi primare:

Mobilitate în primul încrucişări, schimbări,

Deplasări cu / fără
rând cu schimb de locuri perdele şi paravane
minge (orientări, traiectorii),
pentru a uşura aruncările la Conţinuturi aruncări la distanţă
distanţă secundare: pătrunderi
succesive, blocaje

Joc prin intermediul Conţinuturi primare: Aruncări cu opriri

pătrunderilor succesive, pătrunderi succesive, blocaje scurte în apropierea
 Conţinuturi apărătorului, aruncări cu
secundare: încrucişări, căzături, schimbări de
căutând continuitatea
schimbări, perdele şi direcţie şi profunditate în
paravane deplasări

Definirea modelului de joc permite antrenorului să aleagă elementele cele mai

potrivite pentru formele de joc.
Dacă antrenorul nu defineşte clar forma de joc, selectare conţinuturilor va
implica o mare dificultate pentru că va lipsi referinţa care să îi permită diagnosticarea
conţinuturilor necesare şi modelului stabilit.

2.2. Influenţa modelului de joc în evaluarea echipei

Dacă s-a înţeles ce este acela un model de joc şi ce posibilităţi oferă acesta
antrenorului, nu va fi dificil să intuim apropierea pe care o formă concretă de joc o are de
evaluare.

Dacă, de exemplu, în îndepărtata dedicare trecerii de la apărare la atac, antrenorul

urmăreşte o trecere rapidă fără sprijin intermediar şi cu posibilităţi de finalizare în
profunzime, când echipa sa va juca şi va trece de la apărare la atac dând 6 sau 7 pase sau când
se va ajunge la poarta adversarilor se va renunţa la finalizare, acest antrenor ar putea identifica
aceste probleme pentru că deja ştie ce fel de comportament are echipa sa. Cum este normal,
asta îi va permite în următoarea sesiune de antrenamente dedicată trecerii de la apărare la atac,
să modifice problemele existente şi să reorienteze forma de joc a echipei sale cum crede el de
cuviinţă.

Deci definirea formei de joc nu numai că permite o mai bună identificare a

conţinutului antrenamentului, ci uşurează foarte mult şi evaluarea fazelor definite de joc.

2.3. Influenţa modelului de joc în încurajarea jucătorilor

 Antrenamentul tehnic la care sunt supuşi jucătorii nu trebuie să fie unul cu
conţinuturi alese la întâmplare. Modelul de joc va permite antrenorului să cunoască ce
exigenţe tehnice va cere acea formă de joc fiecărui jucător, lucru ce îi va uşura foarte mult
încurajarea jucătorilor.

Când jucătorii vor schimba echipa, antrenorul trebuie să ştie ce i se potriveşte

fiecărui jucător în parte.

2.4. Influenţa modelului de joc în atingerea obiectivelor

Am precizat că a încerca dă desfăşori un model de joc poate permite echipei să atingă

rezultate mult mai bune decât dacă antrenamentul se face fără un model.

Dar modelul de joc nu permite doar atingerea obiectivelor ci dă posibilitatea obţinerii

rezultatelor învăţării.

Când antrenorul este capabil să-şi definească modelul de joc şi planifică cum îl va
introduce în echipa sa, aceasta îi va permite să controleze procesul antrenamentului.

În echipele în care principalul obiectiv nu este acela de a obţine rezultate bune sau de
a câştiga (cum sunt echipele din etapele de iniţiere), planificarea va servi antrenorului pentru a
îmbunătăţi învăţarea jucătorilor.

Bineînţeles, că nu există ”o metodă magică” care să garanteze succesul, dar o

planificare bună permite executarea unui control bun.

Unii antrenori nu sunt partizani în realizarea unei planificări riguroase şi scrise pentru
că consideră că pot controla totul intuitiv. Este imposibil. Dacă ne gândim la multitudinea
aspectelor pe care o planificare ar trebui să le cuprindă, acest lucru este imposibil.

Desenul modelului de joc şi planificarea factorilor ce facilitează obţinerea

obiectivelor echipei:

Dacă ne-am gândi un moment că rezultatele unei echipe ar fi la fel dacă …

 - antrenorul cunoaşte ce conţinuturi i
Sau improvizează despre marşul
se vor atribui în timpul sezonului şi cum le va
sezonului ?
distribui;

- s-au formulat clar obiectivele şi se Sau nu sunt definitivate obiectivele ?

caută o formă determinantă de joc;

- antrenorul evaluează periodic echipa Sau judecă echipa şi jucătorii pentru

şi jucătorii în funcţie de forma de joc definită; ultimul rezultat obţinut ?

- există un plan de lucru ce ghidează Sau nu există nici un criteriu în

întregul proces al antrenamentului; direcţia echipei ?

- se pregătesc antrenamentele şi
Sau în funcţie de ce vrea antrenorul în
partidele în funcţie de acel model de joc şi de
acel moment ?
acel plan de lucru;

Ce influenţă poate avea această formă

de direcţionare a echipei, şi ce consecinţe ? Dar aceasta ?
 3. Câteva exmple practice de desene de modele de joc în diferite etape

Operarea modelului de joc. Etapa naţională masculină Sezonul 2002 / 2003

Elementele modelului de Conţinuturi tehnice Conţinuturi tactice Conţinuturi conceptuale

joc asociate asociate asociate

Traiectorii şi orientări, Înţelegere pară – impară

aruncări în căzătură şi porniri şi atac la intervale. Acorduri
1. Atac cu continuitate Pătrunderi succesive.
scurte, avântul corpului plus anterioare între locurile
aruncare sau pase învecinate.

Pivoţii: înţelegerea
Antrenament individual Antrenament specific
apărării spaţiului. Înţelegerea
2. Jocul 2*2 în locuri cu pivoţii şi locurile distincte pentru perechi de jucători în locuri
tipului de pase în funcţie de
alăturate specifice. Tipuri de pase. învecinate căutând relaţiile care
câştigarea spaţiului şi jocului cu
Traiectorii. exploatează caracterul jucătorilor
sau fără blocaj

Dreapta lateral ca jucător

3. Transformări de la 3:3 principal în transformare, jocul Înţelegerea împotriva
la 2:4 şi 3:3 cu doi pivoţi La fel ca anterioarele pivotului în transformare (afară- cărei apărări este mai eficace.
înăuntru)

4. Mobilitate în atac în Traiectorii si orientări în Încrucişări, schimbări şi Înţelegerea împotriva

locurile specifice deplasări. Aruncare la distanţă cărei apărări este mai eficace.
 Înţelegerea optimizării caract.
pentru jucătorii care au
combinaţii. Schimbul de locuri. jucătorilor. Înţelegerea relaţiei de
posibilitatea de a o face.
continuitate.

Modele pentru
5. Forme de începere La fel ca anterioarele mobilitatea din prima linie. La fel La fel ca la 4.
ca la 4.

Asociat oricărui alt Element surpriză.

6. Lovituri deschise La fel ca anterioarele
conţinut de antrenament. Administrare adecvată.
 Primul caz corespunde echipei naţionale masculine ”Promisiuni” din sezonul 2002 /
2003 care se antrenează alături de Juan Moreno. Modul de joc în atac în locuri specifice s-a bazat
pe următoarele elemente:

Modelul de joc în locuri specifice. Echipa naţională ”Promisiuni” din sezonul 2002 /
2003

+ GENERAL

Elemente ce alcătuiesc modelul de joc

1 Atac cu continuitate asupra parelor şi

imparelor

2 Joc prin intermediul 2*2, -relaţiile între

locurile alăturate

3 Transformări de la 3:3 la 2:4 şi 3:3 cu 2

pivoţi

4 Mobilitatea în atacuri în locuri specifice şi

interschimbări de locuri

5 Forme de începere

6 Lovituri deschise

+ SPECIFIC

Dacă urmărim paşii formulaţi în aliniatul 2, după enumerarea elementelor modelului de

joc trebuie să asociem fiecăruia conţinuturile individuale, colective şi conceptuale
corespunzătoare. Astfel, descrierea modelului de joc va fi primul pas, dar odată definită forma de
joc, următorul pas va fi încadrarea acestei forme de joc în conţinuturi concrete de antrenament.

Dacă antrenorul este capabil să specifice cum doreşte ca echipa sa să joace dar
după aceea transcrie acest model în conţinuturi determinante, procesul antrenamentului va fi
eficace.

Următorul model de joc este destinat categoriei infantile

A fost desenat concret pentru un grup de echipe infantile de nivel mediu:

185
186
 Categoria infantilă
Model de joc în atac (locuri specifice)

+ GENERAL

Elemente ce alcătuiesc modelul de joc

1 Atac în interval

2 Joc 2*2 prin relaţiile din locurile alăturate

3 Începerea jocului cu mobilitate

+ SPECIFIC

Eleme Conţin Conţinut

Conţinutu Observa
ntele modelului uturi tehnice uri conceptuale
ri tehnice asociate ţii
de joc asociate asociate

Manifest
Traiectori Înţeleger
area intenţiei de a
i şi orientări, ciclu ea conceptului de
1. Atac Pătrund ataca înainte de a
de paşi, aruncări fixare, de par-
în interval eri succesive pasa. Căutarea
cu porniri scurte, impar şi atac în
continuităţii
pase. interval
jocului

În
Pase Înţeleger
desfăşurarea
2. Joc iniţierea ea conceptului de
Antrenam acestor exerciţii
2*2 între blocajelor. fixare, înţelegerea
entul aruncărilor în trebuie să se aibă
locurile Generarea unui tipurilor de pase
locurile specifice în vedere care
învecinate loc pentru şi posibilităţilor
este obiectivul
coechipier de folosire
jucătorilor.

3. La fel ca Încruci Respecta Încruciş

Începerea la punctele 1 şi 2 şări între rea criteriului de area poate fi o
jocului cu locurile fixare. Facilitarea formă iniţială
mobilitate alăturate opţiunilor de după care se
aruncare pentru poate trece la

187
 orice alt element
jucătorii cu
din modelul de
posibilitate
joc

188
 Categoria infantilă
Model de joc în apărare

+ GENERAL

Elemente ce alcătuiesc modelul de joc

1 Desfăşurarea conţinuturilor individuale defensive cu
tactică intenţionată.
2 Iniţierea înlănţuirii de intenţii tactice între grupurile de
jucători.

3 Apărare deschisă cu iniţiativă în recuperarea mingii.

4 Iniţierea apărării închise bazată pe basculare şi schimbul

de oponenţi

+ SPECIFIC

Conţin
Element Conţin Conţin
uturi
ele modelului de uturi tehnice uturi tactice Observaţii
conceptuale
joc asociate asociate
asociate

1.
Poziţia
Desfăşurarea Înţeleg
de bază, furtul Apărări Insistarea
conţinuturilor erea utilizării
mingii înaintea 2*2 şi 3*3 în asupra înţelegerii
individuale poziţiilor de
loviturii de unu şi două unui conţinut tehnic
defensive cu bază, orientare
marcare, rânduri sau altul.
tactică în apărare.
deplasări
intenţională.

2. La fel Acţion Înţeleg Insistarea

iniţierea ca mai înainte area în funcţie erea acţiunii asupra observaţiei
înlănţuirii de de coechipieri unui coechipier. acţiunii unui
tactici coechipier în
intenţionale între momentul acţionării
grupurile de

189
jucători

Înţeleg
erea importanţei
3. Iniţiere
poziţiilor Orientarea
Apărarea deschisă a principiilor
La fel centrale. antrenamentului
cu iniţiativă în tacticii colective
ca mai înainte Înţelegerea individual bazat pe
recuperarea în apărarea
obiectivului apărare
mingii deschisă
orientării către
afară

A nu se
4.
Iniţiere Înţeleg renunţa la
Apărarea închisă
a principiilor erea noilor vizualizarea
bazată pe La fel
tacticii colective acţiuni într-o mişcării mingii. Se
bascularea şi ca mai înainte
în apărarea apărare într-un introduce orice
schimbul de
închisă spaţiu restrâns sistem de aparare
oponenţi
închis 6:0 sau 5:1

Categoria infantilă
Model de joc în contraatac şi retragerea

Elemente ce alcătuiesc modelul de joc

1 Ocuparea raţională a spaţiului în contraatac.

2 Contraatac

3 Recuperarea imediată a poziţiei de apărare

4 Îngreunarea avansării echipei adversare în zonele de tranzit

Eleme Conţi Conţinutur

Conţinutur Observ
ntele modelului nuturi tehnice i conceptuale
i tactice asociate aţii
de joc asociate asociate

1. Pase, Repartizar Înţelegerea Organiz

Ocuparea deplasări cu ea responsabilităţilor area
raţională a sau fără responsabilităţilor contraatacului

190
 pe locuri
spaţiului în minge,
în contraatac. în fiecare loc. (indiferent de
contraatac. aruncare.
jucător).

Pase, Căutarea
deplasări cu rapidă a A nu se Organiz
2.
sau fără profunzimii. interpune în calea area în funcţie
Contraatac.
minge, Garantarea coechipierului. de fiecare echipă
aruncare. sprijinului

Înlănţ
3. Înţelegerea
uirea de
Recuperarea Acoperirea importanţei Cerinţe
aruncări şi
imediată a locurilor ajungerii foarte pentru toţi
recuperarea
poziţiei de neprotejate. repede în zona de jucătorii.
poziţiei de
apărare. apărare.
apărare.

A se
4.
lăsa măcar un
Îngreunarea
jucător să
avansării La fel La fel ca Înţelegerea
îngreuneze
echipei ca în apărarea în apărarea importanţei apărării
avansarea
adversare în poziţională. poziţională. spaţiilor centrale.
adversarului.
zonele de
Atenţie la relaţia
tranzit.
cu portarul.

HANDBALUL ÎN ORELE EXTRACURRICULARE

Orele extracurriculare sunt activităţi complementare de stimulare şi sprijinire a

performanţelor şcolare. Aceste ore sunt destinate practicării handbalului şi constituirii unor
echipe care să fie capabile de a participa la diferite sisteme competiţionale care se organizează la
nivelul şcolii sau interşcolar ("Olimpiada Sportului Şcolar").

Organizarea şi conţinutul acestor ore este similar cu cel de antrenament sportiv

pentru grupele de începători sau avansaţi.

191
 Activitatea se poate realiza cu clasa sau pe grupe formate din 14-16 elevi proveniţi
din una sau mai multe clase; în acest ultim caz grupelor respective li se pot acorda 1-3 ore de
pregătire sportivă săptămânal - în funcţie de nivelul competiţional la care urmează să participe
grupa respectivă; programul de pregătire sportivă se realizează numai în afara programului
şcolar.

Evaluarea activităţii elevilor care participă la aceste ore se realizează pe baza

standardelor de performanţă stabilite de profesor şi avizate de inspectoratul judeţean de
specialitate (concretizate în probe şi norme specifice precum şi în calitatea rezultatelor obţinute
la competiţii). De modul în care sunt îndeplinite aceste standarde se mai acordă sau nu ore
extracurriculare în anul şcolar următor.

Orele extracurriculare sunt orientate spre însuşirea, consolidarea şi perfecţionarea

tehnicii şi tacticii handbalului. Obiectivele de referinţă se îndeplinesc în lecţii organizate cu
echipe formate din elevi selecţionaţi din toate clasele şcolii (de regulă clase apropiate VI-VII, X-
XI). Fiind o formă de activitate prin care şcoala poate contribui la dezvoltarea sportului de
performanţă se vor selecţiona elevii care posedă aptitudini, perspective şi care manifestă interes
pentru handbal.

Mijloacele, metodele şi procedeele metodice, formaţiile de lucru, inventarul

didactic - trebuie astfel concepute şi alese încât să stimuleze interesul elevilor, oferind totodată
cadrul adecvat pentru o mai bună şi rapidă iniţiere şi perfecţionare în handbal. Un rol deosebit de
important în realizarea acestui climat de lucru îl are organizarea unor competiţii pe şcoală,
localitate, judeţ sau participarea în competiţiile oficiale organizate de M E C şi şi alte structuri
specifice, pentru copii, juniori II şi la diviziile naţionale de şcolari şi juniori.

Pentru eficienţa activităţii de pregătire sportivă este necesar ca fiecare profesor să

cunoască orientarea metodică specifică handbalului, să fie la curent cu noutăţile apărute în
pregătire, să optimizeze mijloacele, metodele şi formele de activitate, asigurând procesului de
pregătire o finalitate în direcţia preconizată de Federaţia Română de Handbal.

Atragerea spre handbal şi selecţia este aspectul cel mai important al muncii
profesorului din şcoală. Când profesorul optează să predea ca joc sportiv handbalul în şcoală,
este necesar ca obiectivele de referinţă şi activităţile de învăţare să înceapă de la clasele ciclului
respectiv. Între lecţiile de clasă şi orele extracurriculare să existe o legătură firească. Pentru a
face o primă selecţie profesorul "va vedea" cât mai mulţi elevi la orele de educaţie fizică sau
jucând într-o competiţie între clase. Pe cei cu calităţi, pe cei mai buni, îi va aduna, îi convinge şi
192
îi mobilizează pentru a participa la un număr de antrenamente bine organizate şi cu un conţinut
adaptat scopului propus. Din aceste lecţii nu trebuie să lipsească exerciţiile sub formă de
întrecere, jocuri accesibile de orice fel şi jocul de handbal cu aplicare mai largă a regulii paşilor.
Profesorul va urmări în ce măsură elevii învaţă mecanismele de bază ale prinderii, pasării şi
aruncării la poartă.

În această perioadă, în afara observaţiilor de bază ale handbalului, exersate şi a

manifestării lor în jocuri, copiii din grupă vor trebui să treacă unele probe fizice de control ca:
aruncarea mingii de oină sau de handbal la distanţă, alergare 30-50m, săritura în lungime de pe
loc, in parcurs aplicativ - progresiv, odată cu vârsta introducându-se şi alte probe.

Pentru a putea face o apreciere mai precisă şi complexă, se vor efectua măsurători
antropometrice şi ai unor indici fiziologici: talie, greutate, perimetru toracic, elasticitate toracică,
forţă, frecvenţă respiratorie, ventilaţie pulmonară, precum şi testarea capacităţi de coordonare
senzo-motorie.

Ca profesor trebuie să ai în vedere şi cerinţele selecţiei în handbal:

Pentru portar:

40% tip 30% 30% cap.

somatic cap. psihică. motorie

Pentru jucătorii de semicerc:

50% capacitate 30% 20% tip

motrică cap. psihică. somatic

Pentru jucătorii de la 9m:

50% tip 30% cap. 20%

somatic motrică cap. psihică.

193
 Datele înregistrate de-a lungul perioadei de selecţie vor fi interpretate, corelate şi
apreciate astfel încât să permită alegerea celor mai dotaţi fizic, care deprind am i uşor
procedeele, cu calităţi fizice şi intelectuale, posedând în acelaşi timp o stare de sănătate bună (cu
un coeficient de subiectivitate cât mai redus posibil).

Selecţiei trebuie să i se acorde o foarte mare atenţie deoarece de calitatea ei vor

depinde în cea mai mare măsură rezultatele ce se vor obţine în timp.

2. După ce ne-am oprit la 14-16 elevi se trece la organizarea în continuare a procesului

de instruire şi educaţie.

În concordanţă cu posibilităţile copiilor şi cu concepţia românească de joc se va

stabili care este concepţia de joc a echipei din şcoală.

MODELE DE JOC

Modelul de joc în atac

a) Trecerea rapidă din apărare în atac (contraatacul) se realizează prin următoarele

componente tehnico-tactice:

 alergarea de viteză, schimbarea de direcţie din alergare, opriri, porniri, sărituri;

 demarcajul;
 degajarea mingii de către portar;
 pase din alergare între 2-3 jucători în acelaşi plan şi în adâncime;
 driblingul simplu şi multiplu spre poarta adversă;
 aruncarea la poartă din săritură şi din alergare.
b) Atacul în sistem cu un pivot, forma poziţională - se realizează prin următoarele
componente tehnico-tactice:

 aşezarea în teren şi respectarea posturilor în cadrul sistemului;

 pase pe pătrundere succesivă cu ameninţarea porţii;
 acţiuni tehnico-tactice şi aruncări specifice posturilor, de depăşire a unui adversar sau
de pătrundere între doi apărători;
 paravane simple, încrucişări între 2-3 jucători din linia de 9m;
 aruncarea la poartă din săritură, cu pas adăugat, cu pas încrucişat, din săritură de pe
extreme, din plonjon (pivotul), etc.

194
 Modelul de joc în apărare
1. Replierea în apărare se realizează prin:

 alergarea de viteză, opriri, întoarceri, porniri;

 alergarea cu spatele;
 marcajul adversarului specific replierii.
2. Apărarea organizată în sistemul pe zonă 6-0 şi 5+1 se realizează prin:

 aşezarea în teren şi respectarea posturilor;

 marcajul la supraveghere;
 deplasarea în poziţie fundamentală, înainte, înapoi, lateral;
 marcajul pivotului;
 ieşirea la adversar aflat în posesia mingii şi retragerea la semicerc după ce acesta a
pasat mingea;
 predarea-preluarea atacanţilor care pătrund pe semicerc;
 blocarea mingilor blocate la poartă;
 marcajul adversarului de către "plusul" din zonă.
Potrivit modelului, o echipă este în atac în momentul intrării în posesia mingii căutând
să transporte mingea cât mai repede prin pase din alergare între jucători cu scopul de a găsi o
apărare neorganizată şi să găsească un culoar de pătrundere spre poartă pentru a arunca şi înscrie
gol.

Dacă nu se iveşte o astfel de situaţie, jucătorii se aşează pe posturi şi prin pase repetate
din om în om cu ameninţarea porţii să creeze o situaţie favorabilă de a înscrie.

Din momentul când au pierdut mingea, jucătorii se vor replia rapid la semicerc
marcându-şi eventualii adversari. Când adversarii au ajuns în apropierea semicercului de la 9m,
prin diferite manevre şi acţiuni specifice jocului de apărare, jucătorii vor acţiona cu multă
hotărâre, dar în spiritul regulamentului de joc, pentru a împiedica pe vreunul dintre adversari să
srunce la poartă.

Modelul de pregătire
În elaborarea modelului de pregătire a jucătorilor, şcoala românească de handbal
are la bază ideea potrivit căreia, la terminarea junioratului, jucătorul de performanţă trebuie să
ştie tot handbalul.

195
 O caracteristică importantă a modelului de pregătire a juniorilor o constituie ponderea
deosebit de mare acordată individualizării instruirii.

Prin antrenamente de individualizare, juniorii îşi pot perfecţiona calităţile motrice

la nivel corespunzător, pot să aprofundeze, până la înaltă măiestrie.

La nivelul copiilor, abordarea componentelor antrenamentului, de-a lungul procesului

de instruire, ridică o serie de probleme a căror rezolvare este hotărâtoare pentru evoluţia elevilor
cuprinşi în acest eşalon.

Pregătirea fizică, generală şi specifică, trebuie să aibă o pondere mare, ocupând un loc
important în instruirea copiilor. În perfecţionarea calităţilor motrice trebuie să se ţină seama de
perioadele de vârstă la care acestea pot fi influenţate mai puternic. După cei mai mulţi specialişti
perioadele în care se pot perfecţiona optim diferitele calităţi motrice sunt următoarele:

 îndemânare, până la 12-13 ani;

 viteza, între 10-14 ani;
 forţa, cu prudenţă se poate lucra pentru dezvoltarea forţei şi în perioada 12-14 ani;
 rezistenţa generală, între 10-18 ani;
 rezistenţa specifică reclamă multă precauţie până la vârsta de 14-15 ani.
Modelul de pregătire al copiilor stabileşte ca perfecţionarea componentei tehnico-tactice
să se realizeze după ideea: "nu câte puţin din toată tehnica şi tactica handbalului de
performanţă, ci cât mai mult din elementele fundamentale ale tehnicii şi tacticii".

Latura educativă a procesului de instruire trebuie să ocupe un loc important în

atenţia şi preocupările profesorilor.

La elevii începători nu se face o specializare pe posturi, ci se realizează o

"universalizare de bază". Prin aceasta se înţelege că orice copil trebuie să poată juca pe orice post
(cu excepţia postului de portar), conţinutul jocului fiind simplu, numai în baza elementelor
tehnico-tactice fundamentale.

Orientarea elevilor spre specializarea de la semicerc sau 9m se va face avându-se

în vedere înclinaţiile şi disponibilităţile individuale de randament, pe de o parte, iar pe de altă
parte dezvoltarea somatică a acestora.

Activitatea competiţională, ca modalitate de creştere a capacităţii de concurs şi a

măiestriei sportive este o parte a modelului de pregătire a copiilor. Competiţiile, mai ales cele

196
şcolare, care sunt numeroase, trebuie privite ca o formă de pregătire şi nu dominate de ideea de
a câştiga cu orice preţ.

Competiţiile la care participă o echipă de elevi nu trebuie să aibă un grad de

dificultate foarte mare. Echipele adverse trebuie să aibă aproximativ acelaşi grad de pregătire şi
valoare.

Factorul solicitare la efort reprezintă o caracteristică specifică pregătirii. Dintre

parametrii efortului, volumului şi intensităţii li se va acorda o atenţie corespunzătoare, fie la
subsolicitare. Depăşirea oricăruia dintre aceste praguri creează situaţii dificile în procesul de
instruire, greu de corectat.

Volumul are o pondere crescută, dar el trebuie realizat printr-o diversitate de

mijloace şi într-un cadru de mare atractivitate. Stabilirea volumului de încă dintr-un an de
pregătire trebuie să ţină seama de specificul activităţii profesionale a copiilor, de structura anului
şcolar (perioade de predare, de evaluare semestrială, de vacanţe).

În procesul de predare, cea mai mare pondere o va avea metoda pentru însuşirea
corectă a tuturor deprinderilor. Acestea sunt complementare de:

 modelare, care serveşte la determinarea particularităţilor esenţiale ale pregătirii în

scopul elaborării modelului ei. La bază modelării antrenamentului stă analogia dintre mijloacele
folosite (modele) şi joc (sistem complex);
 algoritmizarea, care constă în elaborarea unor algoritmi necesari însuşirii elementelor
tactice şi procedeelor tehnice;
 problematizarea, care continuă celelalte metode prin elaborarea unor situaţii problemă
în cadrul fazelor de joc, când intervine lupta cu adversarul.
Orientarea instruirii
a) Din tehnica jocului se vor extrage procedee care să servească concepţia de joc. Apare
ca o necesitate să arătăm că în instruire trebuie să învăţăm, repetăm şi perfecţionăm tehnica
tacticii. Deci, de cele mai multe ori în lecţie se vor utiliza exerciţii ale fazelor de joc asupra
cărora s-a insistat în cadrul capitolelor de tactică. Iată câteva dintre ele:

 transport rapid al mingii spre poarta adversă, cu eşalonarea în scară a jucătorilor

(faza a II-a a atacului), aşezare în atacul cu un pivot, mişcarea în teren pe post sincronizată cu
pasarea mingii (faza a III-a a atacului) şi aruncare la poartă;
 replieri cu preocupări de lansare cu adversarul şi marcaj asupra vârfurilor de atac,
organizarea zonei, deplasare cu paşi adăugaţi în zona de teren respectivă;

197
  repliere, organizarea zonei, funcţionarea ei - translaţie, închiderea culoarelor,
întrajutorare, pornirea în contraatac.
b) În cadrul fazelor de joc fiecare jucător efectuează o serie de acţiuni astfel:

În atacul poziţional:

 pentru jucătorul de la 9m - aruncarea peste zonă sau prin breşele acesteia, acţiunea de
depăşire a unui apărător, acţiuni de colaborare.
 pentru extremă: pătrunderea în spaţiul dintre apărătorul mărginaş şi linia de poartă,
depăşirea apărătorului mărginaş şi aruncare specifică la poartă, aruncări la poartă peste apărătorii
din zonă sau printre ei;
 pentru pivoţi: acţiuni dintre apărători şi finalizare, acţiuni de colaborare - paravane,
blocaje, plecări din blocaje, acţiuni de ieşire de pe semicerc, primire, pătrundere, finalizare.
Asemenea exemple se pot da şi pentru celelalte forme de atac şi apărare.
c) Din descrierea exerciţiilor pentru fazele de joc şi a acţiunilor esenţiale ale jucătorilor
apare evidentă solicitarea fizică necesară ducerii la capăt a actelor motrice. Orice execuţie de
tehnică a unei acţiuni tactice are o încărcătură fizică conturată: un contraatac fără viteză nu ar fi
contraatac, o aruncare fără forţă nu ar avea eficacitatea dorită, un jucător fără îndemânare are
mari dificultăţi în stăpânirea mingii şi ca să participe la toate fazele jocului îi este necesară o
bună rezistenţă.

d) Dar pentru a efectua acte motrice trebuie ca elevul să înţeleagă scopul şi utilitatea
acestora, să judece situaţiile din teren şi să ia măsuri şi contramăsuri. Deci, orice fază de joc,
acţiune sau exerciţiu trebuie explicat în mod succint dar convingător, aceasta este practic o
pregătire teoretică. Dar, pregătirea teoretică trebuie să fie însoţită de prevederile regulamentare
referitoare la acţiunea respectivă.

e) În sfârşit, pentru a avea eficienţă în acţiuni orice jucător trebuie "să vrea" să acţioneze
în concordanţă cu scopul urmărit de echipă. Rezultatul jocului şi al exerciţiilor reflectă şi
integrarea unor elemente afective, emoţionale, motrice.

Multiple semnificaţii tactice, tehnice, fizice şi teoretice pe care le înglobează

exerciţiile pentru fazele de joc sau pentru cele esenţiale, implică problema de modelare. Modelul
reprezentând exerciţiile semnificative, iar utilizarea acestora în pregătirea handbaliştilor conduc
la ceea ce se numeşte programare.

f) În cadrul lecţiilor nu se pot folosi numai exerciţii pentru fazele de joc sau numai
exerciţii esenţiale jucătorului sau postului. Acestea trebuie alternate cu repetarea procedeelor

198
tehnice de bază, ca: aruncări, prinderi etc. Cea mai indicată metodă este cea a demonstraţiei.
Executarea lor să se facă corect, de exemplu o aruncare fără a avea o mişcare pregătitoare bună
şi apoi o participare a întregului corp în aruncare nu va fi eficace, după cum o prindere dacă nu
se face cu două mâini şi în prealabil braţele nu întâmpină mingea, va crea dificultăţi multe în
acţiunile pe care vrea să le iniţieze atacantul. Numărul de repetări pe care vrea să le iniţieze
atacantul. Numărul de repetări a procedeelor de aruncare este de 100-180 într-o lecţie.

g) O altă problemă de bază a instruirii este în legătură cu faptul că, în lecţii eforturile
trebuie astfel efectuate, încât să ţină cont de caracteristicile fiziologice ale efortului. În ansamblul
lui, jocul de handbal, din punct de vedere al solicitării organismului, poate fi clasificat în
categoria eforturilor mari, cu intensitate variabilă - maximală, submaximală, moderată, cu mici
pauze intercalate.

Natura efortului este importantă pentru un profesor care vrea să îl folosească în

interesul pregătirii. Spre exemplu pentru a dezvolta viteza în handbal se parcurge în viteză
maximă distanţa de 5-20m (mişcare în teren, faze de atac) a cărui volum total optim într-o lecţie
este între 300-400m, cu pauze riguroase între repetări şi serii; dacă pauzele sunt prea mici sau
distanţele mai lungi, atunci se lucrează pentru rezistenţă de viteză.

h) Elevii vin la handbal să joace, ţinând cont şi de caracteristicile jocului de handbal,

după câteva lecţii şi jocuri pregătitoare se poate trece la joc la două porţi cu anumite teme. Cum
la această vârstă copiii obosesc repede se va avea în vedere ca jocurile să ţină cont de
particularităţile de vîrstă:

 11-13 ani - 2x15min - pauză 5min (în repriză pauză 1min);

 13-15 ani - 2x20min - pauză 7min (în repriză pauză 1min);
 15-17 ani - 2x25min - pauză 10min;
 17 ani în sus băieţi 2x30min - pauză 10min.
Conţinutul instruirii
1. Acţiuni de învăţare:
- îmbunătăţirea continuă a motricităţii generale;
- perfecţionarea treptată a pregătirii fizice generale, cu accent pe dezvoltarea vitezei şi
îndemânării, precum şi realizarea unor indici corespunzători de forţă, rezistenţă şi detentă, care
să permită însuşirea corectă a execuţiilor tehnico-tactice;
- învăţarea şi consolidarea principalelor elemente din tehnica de bază a jocului şi
formarea priceperii de aplicare a acestora în jocul bilateral;

199
 - învăţarea şi consolidarea cunoştinţelor de tactică individuală şi colectivă, potrivit
modelului de joc stabilit pentru acest eşalon;
- cultivarea iniţiativei şi a creativităţii, a spiritului de echipă, a comportării corecte faţă
de coechipieri şi de adversari;
- cunoaşterea regulamentului de joc;
- îndrumarea elevilor dotaţi spre cluburile sportive şcolare în vederea practicării
handbalului de performanţă;
- participarea la competiţii şcolare;
- verificarea nivelului de însuşire a elementelor şi procedeelor tehnico-tactice a jocului
bilateral.
2. Mijloace utilizate în pregătirea echipei
Mijloacele utilizate în pregătirea echipei le-am selecţionat în funcţie de condiţiile
materiale existente în şcoală, particularităţile elevilor selecţionaţi şi de obiectivele propuse
pentru atingerea modelului de joc.

Mijloacele pentru îmbunătăţirea pregătirii fizice generale şi specifice se realizează

prin exerciţii specifice atletismului şi mijloacele specifice handbalului.

Mijloace pentru dezvoltarea vitezei (V):

 V1 – viteză de deplasare;
 V2 – viteză de reacţie;
 V3 – viteză de execuţie.
V1. Pentru dezvoltarea vitezei de deplasare am utilizat în special exerciţii din atletism –
şcoala alergării:
 alergări lansate pe lungimea terenului;
 alergări accelerate pe diagonala terenului;
 sprint pe 10 m, întoarcere 180 şi alergare cu spatele;
 alergarea cu pas adăugat pe semicercul de 6 m sprint pe diagonală până la
jumătatea terenului, întoarcere şi alergare cu spatele;
 alternări de alergare uşoară cu alergare accelerată şi sprinteri;
 alergare cu joc de gleznă pe lungimea terenului şi alergare în viteză maximă pe
diagonală;
 alergări cu handicap;
 ştafete simple şi combinate cu elemente din handbal;
 alergare printre jaloane cu schimbări de direcţie.

200
 V2. Dezvoltarea vitezei de reacţie se realizează prin exerciţii efectuate la diferite
semnale vizuale sau auditive:

 starturi din diferite poziţii: din picioare – cu faţa, cu spatele, înainte, înapoi; din
ghemuit – înainte, înapoi; din sprijin pe palme şi picioare;
 deplasări în oglindă pe perechi;
 ştafeta şi jocuri de mişcare.
V3. Dezvoltarea vitezei de execuţie (repetiţie) – se urmăreşte atât creşterea vitezei de
pasare cât şi cea de deplasare specifică mişcării în teren. Se utilizează mijloace specifice învăţării
şi perfecţionării prinderii şi pasării mingii efectuate în viteză şi sub formă de concurs.

 pe perechi, câte 3-4 jucători sau aşezaţi în potcoavă de pe loc şi din deplasare –
cine pasează mai repede într-un timp stabilit .
 sub formă de suveică, de pe loc şi din deplasare, care grupă termină prima –
fiecare jucător efectuând cel puţin 10 pase.
Mijloace pentru dezvoltarea forţei (F):

 flotări;
 sprijin pe braţe;
 exerciţii la bara de gimnastică;
 exerciţii cu partener;
 exerciţii cu mingi medicinale (1kg) – aruncări şi prinderi, transportul mingii,
ştafetă simplă sau combinată, pase de pe loc şi din deplasare;
 sărituri cu coarda pe loc şi din deplasare;
 alergări cu genunchii la piept pe saltea;
 exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii abdominale şi a trunchiului din culcat
dorsal – ridicarea trunchiului la verticală, ridicarea picioarelor în echilibru, briceagul; din culcat
facial – extensii ale trunchiului; bărcuţa.
Circuit 1
1. flotări;
2. sărituri în zig-zag peste banca de gimnastică;
3. culcat dorsal, ridicarea picioarelor şi trecerea lor peste o minge medicinală stânga-
dreapta;
4. culcat facial cu mingea medicinală în mână – extensia trunchiului prin ridicarea
mâinilor depăşind nivelul capului;
5. aruncarea şi prinderea mingii medicinale;

201
 6. din aşezat, câte doi spate în spate, transmiterea mingii medicinale prin răsucirea
trunchiului stânga-dreapta.
Circuit 2 - pe perechi
1. culcat facial, sprijin pe braţe, flotări, partenerul execută sărituri pe ambele picioare
peste el, se schimbă rolurile;

2. câte doi spate în spate, transmiterea mingii printre picioare şi peste cap;

3. transportul partenerului în spate pe 10m;

4. pase în doi cu mingea medicinală;

5. roaba;

6. câte doi spate, apucat reciproc la nivelul coatelor, unul se apleacă, celălalt se ridică şi
coboară picioarele de 5 ori. Partenerii trebuie să fie de acelaşi nivel privind talia şi greutatea.

Mijloace pentru dezvoltarea îndemânării (Î):

Î1 - exerciţii de braţe şi picioare cu accent pe coordonare;

Î2 – mers şi alergări pe suprafeţe înguste cu şi fără îngreuieri;

Î3 – jonglerii cu mingea;

Î4 – exerciţii specifice din gimnastică pentru dezvoltarea mobilităţii şi supleţii;

Î5 – ştafete specifice din gimnastică pentru dezvoltarea mobilităţii şi supleţii;

Î6 – pase şi dribling cu mâna neîndemânatică;

Î7 – pase voleibalate.

Mijloace pentru dezvoltarea detentei:

- sărituri de pe loc în diferite variante;

- sărituri pe un picior alternând săriturile – 5 pe un picior, 5 pe celălalt picior;
- sărituri fără elan în lungime;
- legări diferite de pas săltat şi pas sărit;
- sărituri peste obstacole;
- aruncări la poartă din săritură cu apărător în faţă.
Mijloace pentru dezvoltarea rezistenţei (R):

202
 R1 – alergări în tempo uniform pe distanţă de 400-800m pe teren plat şi variat;

R2 – alergare în ritm variat;

R3 – alergare de durată în plutoane cu schimbarea conducătorului;

R4 – joc “Huştiuluc”, “Cine ţine mingea mai mult”, 2 reprize a câte 5 minute cu pauză
de 1 minut.

Pregătirea fizică are un procentaj de 40% din procesul de instruire a copiilor.

Mijloace pentru pregătirea tehnico-tactică a echipei

Pentru a realiza o îmbunătăţire a pregătirii tehnico-tactice a echipei, din multitudinea
posibilităţilor pe care ni le oferă mijloacele din handbal, voi prezenta în lucrare principalele
mijloace folosite.

Mijloacele selecţionate le-am structurat astfel:

I. Mijloace pentru însuşirea şi consolidarea procedeelor tehnico-tactice de bază în

cadrul unor structuri complexe de exerciţii.
În cadrul acestora am urmărit:

- însuşirea mecanismului de bază ale principalelor procedee tehnice din atac şi

apărare prin legarea şi combinarea lor în structuri de şi acţiuni apropiate de joc;
- ameliorarea preciziei paselor, aruncării la poartă a conducerii mingii;
- îmbunătăţirea controlului mingii;
- îmbunătăţirea vitezei de execuţie şi a forţei aruncării la poartă.
II. Mijloace folosite pentru perfecţionarea procedeelor tehnico-tactice de bază în cadrul
unor structuri complexe în condiţii apropriate de joc folosind aparate ajutătoare, adversari pasivi.

În aceste exerciţii procedeele tehnice sunt integrate în situaţii tactice favorizând

marcajul-demarcajul, mişcarea în teren, schimbările de direcţie.

Se urmăreşte:
- aplicarea şi modul de adaptare a structurilor învăţate în condiţii de joc prin apariţia
apărătorului;
- rezolvarea situaţiilor problemă în aceste situaţii;
- ameliorarea jocului de echipă.
III. Exersarea şi perfecţionarea procedeelor tehnico-tactice în cadrul jocului bilateral. Se
urmăreşte capacitatea de aplicare a celor învăţate în condiţii de efort.

203
 OBIECTIVE DE PREGĂTIRE ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ÎN
PROCESUL DE INSTRUIRE AL JOCULUI DE HANDBAL

Obiective de referinţă la clasa a V-a

La sfârşitul clasei a V-a elevul va fi capabil:

1. să aplice procedeele tehnice şi acţiunile tactice însuşite în structuri simple;

2. să realizeze acţiuni motrice specifice handbalului şi să se integreze în activităţile
desfăşurate sub formă de întrecere şi jocuri.
Pe parcursul clasei a V-a se recomandă următoarele activităţi:

 exersarea tehnicii fiecărui procedeu până la însuşirea mecanismului de bază;

 exersarea acţiunilor tehnice individuale simple;
 aplicarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice însuşite în jocuri dinamice şi
pregătitoare;
 ştafete, întreceri;
 participarea la întreceri în lecţii sub formă de jocuri dinamice, ştafete, jocuri
pregătitoare.
Procedee tehnice folosite în atac:

 alergare cu schimbarea direcţiei;

 pasa din alergare între 2-3 jucători, în acelaşi plan şi în adâncime;
 pasa în doi de pe loc, cu o mână de la umăr;
 pasarea mingii din lateral, oblic înainte şi înapoi;
 prinderea mingii venite din lateral şi din urmă;
 dribling simplu şi multiplu;
 aruncarea la poartă de pe loc prin azvârlire;
 aruncarea la poartă din deplasare cu pas adăugat.
Procedee tehnice folosite în apărare:

 poziţia fundamentală şi deplasarea;

 opriri, porniri, întoarceri.
Acţiuni tactice folosite în atac:

 demarcajul;

204
  aşezarea în teren în cadrul sistemului de atac în semicerc;
 repunerea mingii în joc de către portar.
Acţiuni tactice folosite în apărare:

 aşezarea pe teren în sistemul de apărare 6:0.

Joc de handbal bilateral, cu respectarea unor reguli simple.

Tehnologia acţionării:

1. pase de pe loc între doi jucători;

2. pase de pe loc şi în deplasare;
3. dribling de pe loc şi în deplasare;
4. pase în doi în deplasare;
5. pase în trei, în deplasare;
6. pase în doi în deplasare, între o prindere şi pasare se intercalează un dribling;
7. pase în trei în deplasare, precedate de câte un dribling;
8. aruncarea la poartă de pe loc, de la 7m, de la distanţă;
9. dribling cu aruncare la poartă de pe loc;
10. aruncare la poartă cu un pas;
11. dribling cu aruncare la poartă cu un pas adăugat;
12. prinderea, conducerea şi pasarea mingii, executată în suveică de maximum şase
elevi;
13. dribling multiplu, oprire, pasarea mingii lateral, reprimire şi aruncare la poartă de
pe loc;
14. dribling multiplu, pasarea mingii lateral, reprimirea mingii din alergare,
conducerea mingii şi aruncare la poartă de pe loc;
15. "Mingea călătoare"- colectivul se aşează pe două sau mai multe rânduri, cu
executanţii la intervale de o lungime de braţ şi de 3-4 paşi când se utilizează aruncările. Se
transmit prin oferire, din mână în mână, una sau mai multe mingi. Ultimul adunând mingile,
aleargă în capul şirului şi reîncepe exerciţiul. După una, două execuţii, se schimbă sensul
transmiterii mingilor. În cazul transmiterii prin aruncare, ultimul jucător se va deplasa spre
flancul drept, printre ceilalţi executanţi.
16. "Mingea prin tunel" - colectivul se găseşte organizat pe 2-4 şiruri egale,
executanţii stau cu picioarele depărtate, păstrând între ei intervale de un braţ. Se execută cu 1-3
mingi. Procedee de transmitere: prin două mâini prin oferire, înapoi printre picioare; prin

205
rostogolire înapoi printre picioare. Ultimul executant primind mingea, aleargă în linie dreaptă pe
lângă şir de unde se reia.
17. "Culesul cartofilor" - colectivul se organizează în funcţie de numărul mingilor pe
2-4 şiruri. Primul aleargă purtând mingile şi aşezând câte una în fiecare cerc, continuă alergarea,
ocoleşte un semn, iar la întoarcere culege mingile şi le predă următorului.
18. "Mingea rostogolită în suveică simplă" - elevii sunt aşezaţi în suveici simple.
Primii au câte o minge de handbal şi la semnal pornesc în alergare, rostogolind-o până la şirul
din faţă. După predarea mingii, trec la urma şirului respectiv.
19. "Mingea la căpitan" - pe un rând, cu căpitanul călător. Copiii sunt dispuşi pe un
rând cu un căpitan plasat la 4-5m în faţă. Acesta pasează mingea deplasându-se pe rând în
dreptul fiecărui elev. Acest joc se poate desfăşura şi când copiii sunt în cerc şi căpitanul în
centru.
20. "Ştafeta cu dribling" - elevii sunt aşezaţi în 2-4 şiruri, primul din fiecare şir având
o minge. La semnal, aleargă în dribling, ocolesc un steguleţ şi revin predând mingea următorului.
Driblingul se poate executa ocolind mai multe steguleţe sau pasând în dreapta sau stânga,
primind înapoi mingea şi continuând driblingul.
21. "Apără cetatea" - elevii vor fi dispuşi pe un cerc cu diametrul de 12-13m în
mijlocul căruia se va construi o "cetate" din diferite obiecte aşezate în echilibru unul peste altul.
Unul dintre elevi va apăra "cetatea" de aruncările prin surprindere executate de cei de pe cerc,
care preced încercarea de câteva pase menite să deruteze pe apărător. Numărul de pase poate fi
dinainte stabilit în funcţie de nivelul colectivului.
22. Alergare cu schimbarea direcţiei, pornire, opriri, întoarceri, alte deplasări.
23. Prinderea mingii de la partener situat în partea braţului îndemânatic şi aruncare la
poartă de pe loc.
24. "Cine ţine mingea mai mult" - cu accent pe demarcaj.
25. Joc de handbal la două porţi cu folosirea elementelor de tehnică şi tactică învăţate,
precum şi a unor reguli simple de joc: punerea mingii în joc de la centrul terenului sau de portar,
semicerc, out, fault.

Indicaţii metodice:

 structurile de exerciţii pot constitui teme de lecţii fiind exersate în mod izolat şi în
cadrul unor ştafete şi jocuri aplicative;

206
  se va pune accent pe însuşirea mecanismului de bază al deprinderilor motrice:
prinderea mingii cu două mâini în dreptul pieptului, conducerea mingii cu mâna îndemânatică,
pasarea mingii cu o mână de la umăr (folosind aruncarea azvârlită), aruncarea la poartă;
 recomandările privind aşezarea jucătorilor în atac şi apărare vor fi date treptat, pe
măsura iniţierii şi cunoaşterii jocului.

Obiective de referinţă la clasa a VI-a

La sfârşitul clasei a VI-a elevul va fi capabil:

1. să aplice procedeele tehnice şi tactice însuşite, respectând regulile cunoscute;

2. să se integreze în activităţi de practicare a ramurilor de sport la nivelul clasei,
şcolii şi în timpul liber.
Exemple de activităţi de învăţare:

 exersarea procedeelor însuşite în structuri variate;

 jocuri pregătitoare, concursuri, întreceri;
 întreceri şi concursuri cu reguli adaptate, organizate în lecţii şi la nivelul şcolii.
Procedee tehnice folosite în atac:

 pasa din alergare;

 prinderea mingii venite din urmă;
 dribling multiplu cu mâna stângă şi mâna dreaptă;
 aruncarea la poartă din deplasare cu pas încrucişat;
 aruncarea la poartă din săritură.
Procedee tehnice folosite în apărare:

 deplasări specifice în poziţie fundamentală;

 opriri, porniri, întoarceri;
 blocarea mingilor aruncate la poartă;
Acţiunea tactice folosite în atac:

 demarcajul faţă de apărătorul care se repliază;

 depăşirea;
 aşezarea în atac în potcoavă.
Acţiuni tactice folosite în apărare:

207
  marcajul adversarului fără minge;
 marcajul adversarului cu minge;
 intercepţia;
 aşezare în sistemul de apărare 6:0.
Joc bilateral cu respectarea regulilor învăţate.

Tehnologia acţionării:

1. dribling multiplu în deplasare, mers, alergare, cu alternarea mâinii care împinge

mingea în sol;
2. dribling multiplu printre obstacole, alternând mâna dreaptă şi stângă;
3. deplasări specifice în poziţie fundamentală;
4. ştafete cu dribling efectuat cu mâna dreaptă şi stângă pot fi folosite cele descrise
la clasa a V-a sau altele cunoscute de profesor;
5. dribling multiplu, pasarea lateral, reprimire, pasare lateral (în partea opusă)
reprimirea mingii din alergare, dribling, aruncarea la poartă de pe loc;
6. alergare, prinderea mingii pasate din lateral, aruncare la poartă cu pas încrucişat;
7. dribling multiplu şi aruncare la poartă cu pas încrucişat;
8. alergare, primirea mingii din spate, dribling şi aruncare la poartă din alergare;
9. "Între două şi patru focuri" - pe un teren asemănător ca mărime cu terenul de
volei, se află două echipe egale ca număr, opus fiecăreia dintre ele pe linia de fund adversă
propriul căpitan. Prin tragere la sorţi, mingea revine uneia dintre echipe, care începe jocul pasând
între coechipier şi căpitan. După câteva încercări, se aruncă mingea spre jucătorii celeilalte
echipe, încercând să lovească pe unul din ei. Cel atins trece pe linia de fund lângă căpitanul
echipei care l-a lovit, participând la joc împotriva propriilor coechipieri. Jocul se poate desfăşura
introducându-se încă un căpitan de fiecare echipă, plasat pe liniile laterale ale terenului advers.
10. "Huştiuluc" - pe un teren de formă dreptunghiulară, două echipe egale ca număr,
se dispun în spatele liniilor de fund ale terenului. În centru se aşează o minge. La semnal, ambele
echipe vor alerga cât mai repede pentru a intra în posesia mingii, după care, prin pase, dribling şi
alergare cu mingea în mână, vor căuta să treacă linia de fund adversă pentru a pune mingea jos.
Echipa în apărare va lupta pentru a-i împiedica să paseze şi pentru a intra, eventual, în posesia
mingii. Mişcarea unui punct se consideră aşezarea mingii în poartă sau într-un cerc. Treptat se
vor introduce reguli tot mai apropiate de regulamentul jocului de handbal.
11. Pentru perfecţionarea paselor se va folosi pasarea mingii din alergare pe poziţii
viitoare în pătrat, triunghi, etc.
12. Aruncarea la poartă din săritură de la 9m (2 paşi).

208
 13. Dribling cu aruncare la poartă din săritură.
14. Aruncarea la poartă din săritură.
15. Depăşirea unui adversar prin schimbarea mâinii cu care driblează atacantul.
16. Joc de handbal cu teme: demarcaj, aşezare în atac şi apărare, deplasări din poziţie
fundamentală în apărare, blocarea aruncărilor la poartă, intercepţia mingii.
17. Joc de handbal la două porţi, cu elemente de tehnică şi tactică însuşite şi
respectarea regulilor - corner, 7m, dublu dribling.
Indicaţii metodice:

 se va urmări în continuare consolidarea structurilor de bază ale jocului, perfecţionând

minimalul de procedee tehnico-tactice necesare practicării jocului;
 în clasa a VI-a se va insista asupra conducerii mingii în condiţii variate şi asupra
aruncării la poartă din săritură;
 repetarea procedeelor tehnice se va face urmărind concomitent şi dezvoltarea unei
calităţi motrice.

Obiective de referinţă la clasa a VII-a

La sfârşitul clasei a VII-a elevul va fi capabil:

1. să integreze procedeele tehnice învăţate în acţiuni tactice simple;

2. să aplice eficient cunoştinţele şi deprinderile însuşite în practicarea globală a
ramurilor şi probelor sportive cu respectarea principalelor reguli.
Exemple de activităţi de învăţare:

 însuşirea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice noi;

 exersarea procedeelor tehnice în structuri tehnico-tactice simple şi progresiv mai
complexe;
 aplicarea procedeelor şi acţiunilor în jocul bilateral.
Procedee tehnice folosite în atac:

 pasarea mingii lateral, oblic înainte şi înapoi;

 pase laterale cu ameninţarea succesivă a porţii;
 dribling alternativ, cu mâna stângă şi cu mâna dreaptă;
 aruncare la poartă din alergare;
 aruncare la poartă din săritură.
Procedee tehnice folosite în apărare:

209
  blocarea mingilor aruncate spre poartă;
 scoaterea mingii din dribling.
Acţiuni tactice folosite în atac:

 demarcajul;
 pătrunderea;
 depăşirea;
 aşezarea pe teren în sistemul de atac cu un pivot.
Acţiuni tactice folosite în apărare:

 intercepţia;
 replierea;
 atacarea adversarului cu mingea şi retragerea pe semicerc.
Joc bilateral, cu respectarea regulilor - fault, dublu dribling, paşi.

Tehnologia acţionării:

1. perfecţionarea paselor din deplasare în 2,3 sau mai mulţi jucători (în scară,
triunghi);
2. pase între doi jucători, din alergare, în viteză maximă;
3. pase din alergare, folosind suveica simplă;
4. aruncarea la poartă din alergare cu porniri în dribling de la centru;
5. pase din alergare folosind suveica dublă: prima pereche pasează din alergare, în
apropierea liniei de centru pasează perechii din faţă, care continuă exerciţiul;
6. pase în triunghi şi pătrat pe poziţii viitoare. În aceste formaţii şirurile sunt
orientate spre direcţia viitoare, celui din şiruri din faţă, care aleargă pentru a o primi;
7. pase în trei cu schimb de locuri;
8. conducerea mingii cu aruncare la poartă din săritură;
9. aruncare la poartă din săritură cu pasă primită de la coleg;
10. elevii aşezaţi pe şiruri pornesc în alergare, primesc mingea şi aruncă la poartă cu
procedee la alegere;
11. contraatac cu pasă scurtă, dribling şi aruncare la poartă din alergare;
12. depăşirea unui apărător prin fentă simplă;
13. conducerea mingii cu aruncare la poartă din săritură. Se urmăreşte învăţarea
aruncării din săritură din toate direcţiile faţă de poartă;
14. aruncarea la poartă din săritură, cu adversar pasiv, activ;
15. Scoaterea mingii de la adversarul care driblează;
210
 16. Joc de handbal cu elemente de tehnică şi tactică învăţate.
Indicaţii metodice:

 în clasa a VII-a, al treilea an de predare a handbalului, accentul va fi pus pe

perfecţionarea structurilor de bază ale jocului. Fentele, alergarea cu schimbarea direcţiei şi a
ritmului, pătrunderea, demarcajul, replierea, ieşirea la adversar şi retragerea în apărare vor fi
exersate concomitent cu structurile de exerciţii recomandate (folosind adversar pasiv sau activ)
precum şi în cadrul jocului.

Obiective de referinţă la clasa a VIII-a

La sfârşitul clasei a VIII-a elevul va fi capabil:

1. să folosească adecvat procedeele şi acţiunile tactice în condiţii de întrecere;

2. să aplice eficient cunoştinţele şi deprinderile însuşite în practica globală a
ramurilor şi procedeelor sportive, cu respectarea regulamentului oficial.
Exemple de activităţi de învăţare:

 repetarea unor structuri cu conţinuturi tehnico-tactice variate;

 crearea şi rezolvarea de situaţii complexe prin întreceri;
 concursuri şi jocuri bilaterale arbitrate.
Procedee tehnice folosite în atac:

 pase laterale cu ameninţarea succesivă a porţii;

 pase de angajare a jucătorilor de semicerc;
 pasa lungă de contraatac;
 dribling multiplu, cu variaţii de ritm şi schimbarea direcţiei;
 aruncarea la poartă din plonjon.
Procedee tehnice folosite în apărare:

 scoaterea mingii din dribling;

 deplasări specifice la semicerc.
Acţiuni tactice folosite în atac:

 pătrunderea;
 contraatacul;
 aşezarea în sistemul de atac cu un pivot.
Acţiuni tactice folosite în apărare:

211
  replierea;
 atacarea jucătorului cu minge şi retragerea la semicerc;
 aşezare în sistemul de apărare 5+1.
Joc bilateral cu respectarea prevederilor regulamentare.

Tehnologia acţionării:

1. pase în condiţii de adversitate: raport 5 atacanţi şi 3 apărători;

2. pase în deplasare în condiţii de adversitate: suveică dublă pe lungimea terenului
cu adversari care se retrag;
3. pase pentru contraatac la diferite distanţe;
4. pase pe pătrunderi succesive, cu angajarea jucătorilor de semicerc;
5. dribling multiplu cu schimbări de direcţie şi variaţii de ritm;
6. lansarea cu adversarul şi scoaterea mingii din dribling;
7. adaptarea aruncărilor la poartă din săritură la cerinţele postului atacului;
8. aruncarea la poartă din plonjon de pe 7m;
9. aruncarea la poartă din plonjon de pe postul de pivot, precedată de o angajare;
10. aruncări la poartă precedate de încrucişări între 2 jucători;
11. legarea fazelor de atac: atacul rapid, atacul în sistemul cu un pivot şi finalizare de
pe diferite posturi;
12. apărarea în sistem: poziţie fundamentală, deplasări laterale, ieşire la atacantul cu
minge şi retragere pe semicerc, blocarea aruncărilor la poartă;
13. legarea fazelor de apărare: repliere, marcarea vârfurilor de contraatac advers,
aşezarea şi apărarea în sistem;
14. joc la două porţi cu teme: atacul rapid, pătrunderi succesive, încrucişări, angajarea
pivotului, repliere, apărare în sistem.
Indicaţii metodice:

 consolidarea structurilor de bază ale jocului învăţate în clasele precedente este

completată cu exerciţii de bază pentru unele faze de joc şi cu creşterea calităţii execuţiilor
tehnice (viteză, eficacitate);
 se pune mai mare accent pe jocul bilateral în care se urmăreşte educarea simţului de
răspundere a elevului faţă de modul de îndeplinire a sarcinilor în cadrul echipei din care face
parte;
 formarea obişnuinţei de subordonare a propriilor interese, interesele echipei.

212
 MODELE DE JOC

Pregătirea practică a începătorilor şi juniorilor III

În stadiul de începător operează modelul primar de instruire caracterizat prin
următoarele trăsături:
- constituirea grupei de începători;
- pregătirea fizică generală şi dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă;
- începuturile iniţierii în tehnica şi tactica de bază a jocului;
- angrenarea elevilor într-o activitate sportivă organizată;
- studiul comportamentului psiho-motric;
- continuarea selecţiei.
La 10-12 ani, instruirea se desfăşoară după metoda globală, ceea ce presupune ca
însuşirea elementelor tehnico-tactice să se facă prin jocuri de mişcare, ştafete, jocuri pregătitoare
şi joc de handbal la două porţi. Apoi, până la 14 ani, metoda globală se împleteşte cu cea
analitică pentru a elimina greşelile ce apar şi apoi se tinde spre integrarea elementelor în acţiuni
de joc.
În următoarele două etape, când se trece la stadiul avansat, sarcinile instruirii se
amplifică:
- continuarea pregătirii fizice generale şi dezvoltării calităţilor motrice şi de
voinţă;
- pregătirea fizică specifică;
- desăvârşirea pregătirii tehnico-tactice;
- selecţia definitivă la sfârşitul etapei.
În acest stadiu au loc consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor de joc. Respectând
trăsăturile esenţiale ale stadiului se urmăreşte formarea priceperilor şi obişnuinţelor de aplicare
în joc a procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice corect însuşite în procesul de antrenament. În
cadrul instruirii se caută să se coreleze elementele care frânează sau perturbă jocul. Iată de ce
între 14 şi 16 ani se folosesc, în egală măsură, metodele globală şi analitică; apoi în continuare,
până la 18 ani, accentul cade pe metoda analitică.
Etapa de perfecţionare face trecerea spre stadiul de performanţă în care se tinde
spre obţinerea măiestriei în handbal şi a unor rezultate sportive superioare. Acestui stadiu îi
corespunde modelul final de instruire în care mijloacele sunt structurate pe fazele şi modelele de
joc. Instruirea se face după metoda analitică în condiţii de joc. Se urmăresc individualizarea
jocului pe fiecare jucător de valoare în parte, perfecţionarea calităţilor motrice specifice şi
adâncirea specializării pe posturi.

213
 Trebuie precizat că deosebirea existentă între antrenamentul de perspectivă şi cel
de performanţă constă în faptul că în primul se pune accentul pe volumul de lucru – folosindu-se
mijloace cu caracter general, iar în antrenamentul pentru performanţă se pune accentul pe
intensitate, utilizând mai ales mijloace specifice handbalului. În antrenamentul de perspectivă se
obţin o pregătire fizică multilaterală şi calităţile tehnic-tactice de bază, iar prin antrenamentul
pentru performanţă se fixează calităţile specifice handbalului în vederea obţinerii măiestriei.

Orientarea instruirii

La sfârşitul stadiului de începători echipa trebuie să joace după o concepţie în

concordanţă cu modelul minimal de instruire care indică următoarele direcţii de bază:
- echipa va trece în mod cursiv din atac spre semicercul propriu, apărându-se după
regulile de bază ale sistemelor “om la om” sau “în zonă”;
- dacă aceste faze nu se pot aplica, se va trece la forma poziţională a atacului cu un
pivot, în care jucătorii atacă şi când le se iveşte prilejul aruncă la poartă pentru a marca gol.
Această concepţie de joc orientează procesul de pregătire al echipei, trăsăturile de fond
ale tuturor componentelor antrenamentului.
1. Din punct de vedere tehnic, elevul trebuie să stăpânească:
Pentru atac:
- pase de bază în condiţii de viteză, de deplasare şi de execuţie; pase din alergare din
doi, în trei, în atacul rapid; pase cu joc de picioare folosind paşi adăugaţi şi încrucişaţi, înainte,
lateral, înapoi;
- aruncări la poartă din alergare, din săritură – adaptate diferitelor posturi -, cu elan, de
pas încrucişat, din plonjon;
- mişcarea în teren – cu toate procedeele prezente în conţinutul jocului – opriri şi
porniri rapide, fente de pornire, schimbări de direcţie, fente simple şi duble cu schimbare de
direcţie;
- conducerea mingii – driblingul -, executată prin toate procedeele.
Pentru apărare:
- mişcare în teren sub forma deplasărilor din poziţie fundamentală, fandări, sărituri pe
ambele picioare, cu braţele în sus şi oblic-lateral, opriri şi porniri rapide;
- blocarea mingilor aruncate la poartă;
- scoaterea mingilor de la adversar.
2. În cadrul componentei tactice, prioritatea o are tactica individuală:

214
 - este necesar ca începătorul să fie capabil să aleagă cel mai indicat procedeu tehnic
pentru situaţia tactică respectivă;
- să cunoască aspectele tactice ale execuţiilor tehnice;
- să fie capabil să asigure, prin acţiunile proprii, nota de ofensivitate cerută pe postul pe
care joacă;
- să aplice corect atacarea adversarului aflat în posesia mingii;
- să acţioneze în concordanţă cu regulile tactice individuale pentru atac şi pentru
apărare;
- să aibă deprinderea de a se replia rapid.
Cerinţe privind tactica colectivă:
- să participe eficient la realizarea unor mijloace de bază ale tacticii colective –
încrucişări, pătrunderi succesive, schimburi de locuri, blocaje, dublări;
- să fie iniţiat în problemele tactice ale desfăşurării fazei a II-a a atacului;
- să poată realiza contraatacul;
- să se integreze funcţional în sistemele de atac cu un jucător pivot – forma poziţională
– şi de apărare în sistemele “om la om” sau “zonă” – 6+0, 5+1.
În continuare, prezentăm succesiunea urmată în pregătirea tehnico-tactică a
începătorilor:
- jocuri de mişcare cu mingea;
- joc de handbal la două porţi cu teme ca: transportul colectiv al mingii, aşezarea în
dispozitivul de atac cu un pivot, repliere colectivă, aşezare în zonă;
- exerciţii pentru iniţierea şi învăţarea deprinderilor de bază necesare jocului de
handbal;
- structuri de acţiuni simple pentru jocul de atac sau în apărare ;
- joc de handbal la doua porţi în care se adaugă noi cerinţe tactice; exemple: aplicarea
în timpul jocului a mijloacelor de construcţie a formei poziţionale în cadrul sistemului de atac cu
un pivot, preocupare permanentă pentru atacul rapid, acţiuni de bază în sistemul de apărare “om
la om”;
- exerciţii pentru fazele de joc în atac sau apărare şi exerciţii pentru îmbunătăţirea
tehnicii şi tacticii de joc;
- joc de handbal cu îndeplinirea integrală a cerinţelor formulate în modelul minimal de
instruire.
3. Exerciţiile tehnico-tactice şi mai ales practicarea jocului de handbal cu o
încărcătură fizică deosebită, dar despre aceasta se va discuta în detaliu după prezentarea
etapizării pregătirii începătorilor.

215
 Pentru a efectua diferite acţiuni, elevul trebuie să înţeleagă scopul şi utilitatea
acestora, să judece situaţiile din teren şi să ia măsuri şi contramăsuri. Pentru aceasta, exerciţiile,
acţiunile, jocul şi fazele lui trebuie explicate în mod succint şi convingător, se realizează în acest
fel o pregătire teoretică care va cuprinde cunoştinţele şi prevederile regulamentului de joc
referitor la acţiunea respectivă.
Pentru a avea eficienţă în activitate, orice jucător trebuie “să vrea” să acţioneze în
concordanţă cu scopul urmărit de echipă şi cu logica jocului. Rezultatele jocurilor şi ale
exerciţiilor reflectă integrarea unor elemente afective, volitive, emoţionale.

Conţinutul şi mijloacele pregătirii tehnico-tactice a începătorilor

SEMESTRUL I
- jocuri de mişcare exerciţii atractive.
- exerciţii pentru motricitate – sub formă de circuit.
- exerciţii din şcoala mingii pentru prindere şi pasare.
- prinderea şi pasarea mingii: în doi, de pe loc şi din deplasare, în pătrat sau cerc, sub
forma unor suveici simple.
- Dribling pe loc şi din alergare.
- dribling: din deplasare, printre jaloane, printre parteneri, ştafete.
- aruncarea mingii de oină; aruncarea la poartă de pe loc, după dribling, precedată de
pasă.
- aruncare la poartă: azvârlită, de pe loc, precedată de dribling.
- marcaj şi demarcaj prin jocul “Cine ţine mingea mai mult”.
- exerciţii pentru învăţarea apărării “om la om”.
- exerciţii de scoatere a mingii de la adversarul care driblează.
- joc la două porţi cu respectarea regulilor: paşi, dublu dribling, călcarea semicercului.
- joc de handbal la două porţi cu temele: transportul colectiv al mingii în atac, replierea
colectivă în apărare şi aşezare în zonă.
SEMESTRUL II
- exerciţii, ştafete şi jocuri cu caracter de întrecere.
- exerciţii atractive şi jocuri de mişcare ci mingea.
- exerciţii pentru învăţarea procedeelor de mişcare în teren.
- circuite simple, scurte, cu solicitarea fizică şi tehnică.

216
 - prinderea şi pasarea mingii: în doi, la distanţe diferite; sub formă de suveică dublă sau
sub formă de suveică cu intermediar; în triunghi; în trei, din deplasare, pe lungimea sălii; cu
adversari semiactivi.
- jocuri pentru solicitarea gândirii tactice.
- dribling: printre jaloane, sub formă de concurs.
- exerciţii pentru aruncarea la poartă: cu paşi schimbaţi; de pe loc, de la distanţa de 10-
15 m. de poartă.
- structuri simple de acţiuni pentru atac.
- exerciţii din tehnica portarului.
- exerciţii pentru învăţarea schimbului de locuri.
- marcaj şi demarcaj cu respectarea regulilor de tactică individuală.
- iniţierea în tehnica portarului.
- exerciţii pentru blocarea mingilor aruncate la poartă.
- joc de handbal la două porţi, cu respectarea regulilor de tactică individuală.
- regulament: comportarea faţă de adversar.

217
 Conţinutul şi mijloacele pregătirii tehnico-tactice a începătorilor în al doilea an de
pregătire
SEMESTRUL I
- exerciţii atractive şi jocuri pentru dezvoltarea curajului, hotărârii, a spiritului de luptă.
- exerciţii (circuite) şi jocuri pentru procedeele mişcării în teren.
- prinderea şi pasarea mingii: în doi din diferite poziţii, în jurul terenului; în trei din
deplasare; în doi cu schimb de locuri sau cu deplasare fără ordine; în suveică cu participarea a 3
sau 5 elevi; în triunghi, cu retragere.
- circuit cu solicitări de ordin fizic şi tehnic.
- dribling printre jaloane, ştafete, concursuri; dribling combinat cu şi fără aruncare la
poartă.
- exerciţii pentru aruncarea la poartă din săritură.
- exerciţii pentru ieşirea la adversar şi scoaterea mingii din dribling.
- complexe de exerciţii din tehnica portarului.
- exerciţii pentru contraatacul susţinut.
- exerciţii pentru învăţarea mecanismului atacului cu un pivot.
- exerciţii pentru formarea deprinderii de agresivitate şi a spiritului ofensiv.
- exerciţii pentru învăţarea blocajelor.
- jocuri pentru marcaj şi demarcaj cu respectarea regulilor tacticii individuale.
- joc de handbal la două porţi cu aplicarea cunoştinţelor învăţate.

SEMESTRUL II
- exerciţii pentru îmbunătăţirea mişcării în teren.
- acţiuni tehnico-tactice executate în viteză.
- prinderea şi pasarea mingii: din deplasare, sub formă de suveici duble, cu intermediar,
pe lungimea terenului, cu un adversar.
- prinderea şi pasarea mingii: între 2-3 elevi, de pe loc sau din deplasare, cu un
adversar; pase laterale între 3-4 elevi, pase din deplasare pe lungimea terenului cu un adversar;
pase în triunghi cu retragere; pase sub formă de suveică dublă pe lungimea sălii.
- dribling printre jaloane, ştafete, concursuri; dribling multiplu cu şi fără aruncare la
poartă.
- exerciţii pentru aruncarea la poartă din plonjon.
- exerciţii pentru tehnica apărătorului.
- exerciţii pentru formarea deprinderii de a ataca poarta.
- complexe tehnice pentru portar.

218
 - exerciţii pentru dublarea în apărare.
- exerciţii tehnico-tactice pentru fazele de joc: contraatacul susţinut, atacul în sistemul
de joc cu un pivot; forma poziţională; acţiuni spec0ifice posturilor; contraatacul; pătrunderile
succesive; combinaţii în triunghi.
- exerciţii pentru învăţarea combinaţiilor între jucătorii centru, inter şi pivot.
- Exerciţii pentru fazele apărării, cu accent pe repliere, pe schimbul de oameni, pe
atacarea adversarului cu mingea.
- perfecţionarea structurilor tehnico-tactice însuşite în cadrul jocului la două porţi.
- exerciţii pentru fazele atacului şi ale apărării.
- exerciţii pentru îmbunătăţirea tehnicii deficitare şi tacticii.
- continuarea specializării jucătorilor pe posturi şi linii.
Din elementele prezentate (şi altele) se poate realiza, în condiţii optime, etapizarea
procesului instructiv-educativ la handbal al începătorilor.
Cea mai largă formă de practicare a tineretului şi a întregii populaţii la practicarea
sistematică a exerciţiilor fizice şi sportului o reprezintă sportul de masă, mijloc de bază pentru
fortificarea organismului, pentru dezvoltarea calităţilor fizice a tuturor oamenilor şi pentru
organizarea utilă, plăcută şi recreativă a timpului liber.

Şcoala, care cuprinde întregul tineret, constituie factorul principal în procesul de

formare şi pregătire a unui tineret sănătos, apt să îndeplinească în cele mai bune condiţii
îndatoririle ce revin cetăţenilor ţării. Obiectivele educaţiei fizice din şcoală sunt numeroase:

- să contribuie la întărirea sănătăţii elevilor, creşterea rezistenţei organismului la

factorii de mediu, prin călire şi sporirea capacităţii de muncă fizică şi intelectuală;
- să stimuleze procesul de creştere şi asigurarea dezvoltării fizice armonioase, în sensul
perfecţionării indicilor somato-funcţionali şi a prevenirii instalării atitudinilor fizice deficiente,
formarea şi menţinerea atitudinii corecte a corpului;
- să educe estetica corporală şi a expresivităţii mişcărilor;
- dezvoltarea calităţilor motrice de bază: forţă, viteză, rezistenţă, îndemânare,
mobilitate şi supleţe;
- să formeze şi perfecţioneze deprinderile motrice de bază şi aplicative, să dezvolte
capacitatea de a le valorifica în activitatea practică şi socială;
- să asigure iniţierea în practica unor probe şi ramuri sportive;
- să stimuleze interesul elevilor şi să le formeze capacitatea pentru practicarea
sistematică şi independentă a exerciţiilor fizice;

219
 - să educe şi dezvolte calităţile morale şi de voinţă ale elevilor, a spiritului de ordine şi
disciplină, a cutezanţei şi dârzeniei;
- să lărgească orizontul de cunoaştere a elevilor, prin însuşirea unui sistem de valori şi
norme necesare practicării educaţiei fizice şi sportului.
Alături de dezvoltarea educaţiei fizice în rândul tineretului, un loc important îl deţine
sportul de performanţă care are în vedere afirmarea pe scară largă a talentelor, îmbunătăţirea
continuă a rezultatelor şi reprezentarea cu demnitate a sportului românesc în competiţiile
internaţionale.

Pentru realizarea acestor numeroase obiective ce stau în faţă educaţiei fizice şi sportului
se folosesc mijloace variate, care se împart în două mari categorii specifice şi asociate.

Exerciţiul fizic este principalul mijloc dar, în acelaşi timp şi principalul instrument
metodic prin intermediul căruia exercităm influenţele instructiv-educative proprii educaţiei
fizice, folosind anumite căi. Exerciţiile fizice sunt grupate de regulă sub forma gimnasticii (a
ramurilor acesteia), jocurilor (dinamice, pregătitoare, sportive), sporturilor, turismului.

În categoria mijloacelor asociate se includ factorii naturali de călire; condiţiile igienice;

raportul direct dintre muncă şi odihnă, unele mijloace ale educaţiei intelectuale, morale şi
estetice. Caracterul lor asociativ constă şi în faptul că numai în corelaţie cu mijloacele specifice
pot contribui la realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv.

Handbalul fiind un joc sportiv, constituie un mijloc al educaţiei fizice, folosit

pentru atragerea tineretului în practicarea sportului sau în scop recreativ, pentru
pregătirea tineretului şcolar şi universitar sau ca sport de performanţă.

Handbalul contribuie la fortificarea şi călirea organismului, la întărirea sănătăţii şi la

sporirea capacităţii de efort (funcţii fiziologice).

Structura jocului face posibilă şi determină manifestarea şi dezvoltarea complexă şi

simultană a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor motrice de bază şi specifice; a calităţilor
fizice; a capacităţilor de cunoaştere - spirit de observaţie, imaginaţie, gândire, dezvoltarea
trăsăturilor de voinţă şi de caracter; dezvoltarea unor sentimente şi deprinderi morale şi estetice -
perseverenţa, dârzenia, curajul, modestia, cinstea, respectul faţă de adversar, spiritul de
solidaritate şi cooperare, dragostea faţă de muncă (funcţii instructiv educative).

Dezvoltă sau amplifică o serie de trăsături proprii vieţii şi muncii omului contemporan
cum ar fi iniţiativa, creativitatea, competivitatea, spiritul de colectiv, Faptul că practicanţii sunt
obligaţi să aplice ceea ce cunosc în condiţii mereu noi, să reacţioneze spontan găsind soluţii în

220
funcţie de numeroase necunoscute (adversari, parteneri, minge, teren) permite manifestarea largă
a independenţei în acţiuni, favorizează dezvoltarea iniţiativei şi a creativităţii. Lupta directă -
nemijlocită între echipe şi jucători ce au interese opuse în lupta pentru minge şi pentru victorie
contribuie la dezvoltarea combativităţii - caracteristică actuală oricărei activităţi. În procesul
instructiv educativ jucătorul face permanente eforturi pentru învingerea senzaţiilor şi reacţiilor
negative ale organismului, pentru creşterea randamentului acţiunilor sale şi a autoperfecţionării
continue.

Handbalul de masă vizează educaţia obişnuinţei de practicare sistematică a exerciţiului

fizic; cultivă convingeri privind necesitatea preocupării permanente pentru mărirea capacităţii de
muncă şi a gradului de pregătire fizică generală, în scopul rezolvării la un nivel ridicat al
sarcinilor profesionale; urmăreşte sprijinirea activităţii sportive de performanţă prin selecţionarea
şi pregătirea unor elemente dotate (funcţii sociale).

Secţiile de handbal din cluburi şi asociaţii sportive conduse de profesori şi antrenori ca

şi competiţiile bine organizate - pe lângă evidenţierea caracterului spectacular al jocurilor - au o
importantă influenţă educativă şi mobilizatoare atât asupra practicanţilor cât şi a spectatorilor.

Handbalul de performanţă solicită eforturi deosebite jucătorilor, muncă intensă pentru

perfecţionare, încordare maximă a tuturor capacităţilor organismului prin prisma tuturor
componentelor antrenamentului.

HANDBALUL CA MIJLOC DE ACŢIONARE ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE

FIZICĂ

Planul de învăţămînt

Planul de învăţămînt ca segement al curricum-ului din învăţământul

preuniversitar, este alcătuit de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi prevede volumul activităţii de
educaţie fizică, respectiv numărul de ore pe săptămînă.
Programa de educaţie fizică, fiind şi ea un segment al curricum-ului, este alcătuită
tot de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi prevede conţinuturile disciplinei, inclusiv cele din
handbal, repartizate pe clase.

221
 In baza acestor două documente profesorul de educaţie fizică, în funcţie de
condiţiile locale, alcătuieşte planul tematic anual în cadrul căruia se prevede numărul de lecţii şi
durata în care sunt cuprinse obiective din hndbal.

Concepte cu privire la necesitatea practicării jocului de handbal în lecţiile de

educaţie fizică.

a). Societăţii actuale îi este propriu fenomenul sportiv, prin urmare integrarea
tineretului în societate trebuie corleată şi cu enomenul sportiv, cu porturile, cu practicarea
exerciţiilor fizice sub formă de sport şi ândeosebi sub formă de joc.

b). Indeplinirea obiectivelor educaţiei fizice implică în mod obligatoriu practicarea

jocurilor, a căror contribuţie aduce unplus de eficienţă.
c). Jocul este un mijloc de formare şi educare a copilului şi determină o participare
activă, intensă şi creatoare.

e). Jocul de handbal are o valoare instructiv educativă ridicată prin caracteristicile
sale: efort complex ridicat, solicită toate segmentele corpului, toate sistemele şi aparatele
funcţiilor interne, formează cunoştinţe, priceperi şi deprinderi de bază şi specifice, dezvoltă toate
aptitudinile psiho-motrice într-o îmbinare completă , are influenţe multiple asupra formării
personalităţii copilului.

Concepte privind modelarea instruirii elevilor în jocul de handbal

în lecţia de educaţie fizică

La determinarea conceptului de modelare a instruirii elevilor în handbal trebuie să

plecăm de la următoarele considerente:

 obiectivul principal urmărit este iniţierea elevilor în jocul de handbal şi practicarea lui
în condiţii regulamentare paralel cu educarea trăsăturilor morale;
 iniţierea în jocul e handbal să se facă într-un timp cît mai scurt şi în aşa fel încît să
poată fi practicat încă de la început;
 înainte de a programa ce anume urmează să-şi însuşească elevii să facem o analiză a
structurii jocului care constă în succesiuni de acţiuni întreprinse de jucători în fazele de atac şi
222
apărare, acţiuni efectuate în luptă u adversarul şi în limitele regulamentului, acţiuni care au ca
scop marcarea golului şi oprirea adversarului de a marca gol în propria poartă. Invăţarea se face
după modelul jocului de handbal de la nivelul respectiv;
 necesitatea prezenţei permanente a elementelor stimulative şi a caracterului atractic
dat de întrecere;
 necesitatea participării conştiente a elevilor;
 învăţarea să se facă n condiţii de efort;
 în paralel cu iniţierea şi practicarea jocului, elevii să participe la organizarea jocurilor
(autoorganizare - participare independentă).
Analiza activităţilor care se desfăşoară în lecţia de educaţie fizică a scos în evidenţă că
în perioada actuală se găsesc aplicate trei orientări privind modelarea instruirii jocului de
handbal.

Orientarea clasică - tradiţională care are următoarea linie metodică:

a) învăţarea izolată a acţiunilor de joc;

b) repetarea acţiunilor în condiţii apropiate de joc (structuri);

c) repetarea şi consolidarea acţiunilor de joc în condiţii de efort .

Această orientare este depăşită, învăţarea ocupă untimp ândelungat şi nu asigură

influenţele pe care le realizează jocul.
A doua orientare este ccea a actualei programe şcolare care are următoarea linie
metodică:

Insuşirea acţiunilor de joc prin intermediul structurilor de exerciţii în cadrul căreia

sunt cuprinse mai multe procedee în diferite succesiuni. Aceste structuri sunt repetate în
umătoarea ordine: 1. Izolat; 2. In cadrul unor ştafete şi parcursuri aplicative. 3 In cadrul jocului.
Este o metodă avansată, grăbşte însuşirea unor acţiuni, cu toate cestea scurtează timpul pentru
practicarea jocului.

A treia orientare este denumită succesiv:

“Invăţarea jocului de handbal prin joc”;

“cu ajutorul jocurilor portive mici la jocurile sportive mari”;

“de la jocurile tradiţionale copilăreşti la participarea jocului”.

223
 Această orientare are vantajul că grăbeşte iniţierea în jocul de handbal şi
dă posibilitatea practicării lui (în diferite variante) chiar de la început.

Insuşirea componentelor jocului de hndbal direct prin joc se impune deoarece

jocul ridică mereu probleme, necesită gândire şi raţionament pentru a găsi soluţia cea mai bună şi
a lua o decizie favorabilă.

Influenţe maxime asupra organismului o are practicarea jocului regulamentar şi nu

repetarea elementelor sale constitutive.

224
 MODELAREA INSTRUIRII ELEVILOR ÎN HANDBAL ÎN CICLUL PRIMAR

Minihandbalul reprezintă un mod de adptare a jocului de handbal la

particularităţile copiilor de 5 - 10 ani. In acelaşi timp reprezintă unmijloc de iniţiere în jocul de
handbal atît ca sport cît şi ca mijloc al educaţiei fizice şcolare.
Minihandbalulul reprezintă primul pas mare pentru iniţierea în handbal.

Punctul de plecare este, stimularea gustului pentru joc şi atragerea copilului către
handbal.

Iniţierea în general, reprezintă un proces care are ca scop realizarea psihologică a

trecerii fiinţei de la o stare inferioară la o stare superioară.

Iniţierea în handbal înseamnă trecerea de la jocul de copiii la jocul de adult.

Iniţierea în hndbal nu înseamnă copiere a jocului adultului ci un ajutor dat

copilului pentru descoperi progresiv handbalul. Piuntea pentru această descoperire, pentru
această trecere, o contituie minihandbalul.

Clasele I- II

Obiective operaţionale:

 Dezvoltarea cordonării motrice generale.

 Iniţierea în componentele funamentale cu mingi mici de caucciuc sau de
minihandbal.
 Formarea deprinderii de întrecere individuală, pe perechi şi pe echipe.
 Iniţierea în jocul de minihandbal.
Demersul metodic are următoarea ordine:

a) ţinerea mingii cu două mîini (automobilele, ştafetă cu purtarea mingii, mingea

călătoare).
b) culegerea mingii de la sol (culesul artofilor);
c) prinderea mingii cu două mîini: (aruncare în sus şi prindere, aruncare în sus, cade şi
apoi prindere).

225
 d) driblingul multiplu de pe locx (cine xcută mi multe dribling-uri ); din mers apoi din
alergare uşoară;
e) aruncarea mingii cu o mînă pe deasupra umărului (mingea la ţintă; mingea la turn;
mingea la un coechipier de pe loc şi cu 1-1 paşi. Aruncare cu mingea de oină, cu bulgări de
zăpadă. Pase în doi din mers, aruncări la diferite ţinte, ocheşte mingea medicianlă. Aruncare la
poartă de la 4 metri de pe loc.

Ordinea metodică a jocurilor.

a) -jocuri de mişcare cu întreceri individuale - care uneori sunt exerciţii (sau

deprineri).

b) jocuri de mişcare cu componente fundamentale (prindere, aruncare, dribling)

şi întreceri individuale.

c) - jocuri de mişcare cu întrecere pe perechi.

d) - jocuri de mişcare cu întrecere pe grupe (echipe) (unele jocuri de mişcare sunt

ştafete simple cu întrecere).

Exemplificări:

Obiectiv: ţinerea mingii

Obiectiv operaţional: elevii să poată ţine mingea cu două mîini în dreptul pieptului
de pe loc şi din deplasare, în cadrul unor jocuri şi ştfete: (atutomobile, ştafetă cu purtarea mingii,
mingea călătoare).

Clasa a III-a

Obiective:

-însuşirea unor jocuri pregătitoare şi ştafete cu elemente din jocul de handbal;

-însuşirea minihandbalului;

-însuşirea mecanismului de bază pentru componentele modelului respectiv (vezi

modelul de joc pentru învăţămîntul primar).

Exemplificări:

226
 Obiectiv: aruncarea la poar cu o mînă deasupra umărului de pe loc şi din dribling
multiplu.

Obiectiv operaţional: elevii să poată azvîrli mingea mică de cauciuc la o ţintă fixă
şi la poartă de pe loc după ce în pralel au efectuat dribling multiplu.

Mijloace de acţiune

 întreceri individuale cu aruncare l ţintă de pe loc;

 întreceri individuale cu aruncare la ţintă de pe loc, după ce în paralel s-a făcut un
dribling cu 3-4 bătăi.
 ştafete cu dribling şi aruncare la şintă.
 joc minihandbal.

Clasa a IV-a

Obiective:

 însuşirea minihndbalului şi a jocului simplificat;

 însuşirea mecanismului de bază pentru componentele modelului respectiv (vezi
modelul pentru ciclul primar).
Exemplificări

Obiectiv: replierea în apărare şi oprirea atacului advers.

Obiectiv opţional: elevii să poată efectu repliere în timp, oprirea tacului advers,
interceptarea mingii.

Mijloce de acţionare

1. Joc simplificat 2 la 2 fără portar, porţi mici.

2. Joc minihandbal cu temă.

Modelarea instruirii elevilor din clasa a V-a

227
 Obiective:
1. Iniţierea în jocul de minihandbal şi a jocului simplificat în diferite variante (2 la 2, 3
la 3, 4 la 4, 5 la 5).

2. Insuşirea componentelor modelului minimal până la nivelul jocului simplificat.

Recomandări manageriale

(de organizare şi conducere spre ândeplinire a modelului)

Prima problemă care se impune în această etapă este iniţierea în jocul de handbal ,
mai ales sub aspectul duratei şi al conţinutului acesteia.

Cronologic şi nu ca importanţă, a doua problemă a etapei o constituie însuşirea

elementelor fundamentale, pe baza cărora elevii să poată practica un joc de handbal cu reguli in
cele mai simple. Care sunt acestea?

A. Un procedeu de păstrare. Având în vedere faptul cţ cea mai naturală mişcare de

aruncare este aceea zvîrlitţ de deasupra umărului say lteral pe lîngă umăr, acest procedeu de
pasare îl vom canaliza pe elevi.

B. Un procedeu de aruncare la poartă. Mişcarea braţului, aceeaşi ca şi la pasarea

mingii - despre care am amintit mai înainte - trebuie să fie o preocupare pentru profesor. In ceea
ce priveşte elanul (alergarea, paşi adăugaţi, paşi încrucişaţi), elevii trebuie lăsaţi să execute ceea
ce este convenabil.

C. Conducerea mingii (driblingul). Chiar dacă nu respectă regulamentul, copiii pot

fi lăsaţi, să execute dribling simplu repetat, dribling multiplu şi chiar combinate cele două
procedee de conucere a mingii.

D. Deprinderi şi cunpştinţe elementare despre aşezarea în teren. Sigur că este

vorba despre aplicarea vreunui sistem sau altul ci doar de acoperire a spaţiului din apropierea
semicercului pentru a-şi apăra poarta proprie şi de a asigura front larg de acţiune în atac.

E. Deprinderi şi cunoştinţe elementare despre marcaj şi demarcaj.

228
 După cum se observă, conţinutul tehnico-tactic minimal, este destul de redus şi
nici nu implică execuţii pretenţioase. De altfel se ştie că nu trebuie să existe o preocupare
dominantă pentru corectitudinea exerciţiilor, în dauna frecvenţei şi complexităţii lor.

Exemplificări

Obiective:

1. Trecerea rapidă din apărare în atac.

2. Însuşirea mecanismului de bază componentelor: pase din alergare ,

conducerea mingii, aruncare la poartă - procedeu la alergare (din
alergare sau săritură).

Obiective operaţionale:

 dezvoltarea capacităţii de utilizare eficientă a componentelor menţionate în cadrul

trecerii rapide din oprire în atac pe timpul jocului simplificat 2 la 2.

229
 Mijloc de acţiune

1. Pase în doi din alergare, dribling, aruncare la poartă din alergare (repetare
numai pentru informare şi formarea reprezentării acţiunilor de joc).

2. Joc simplificat 2 la 2.

Acţiuni de informare şi conştientizare a elevilor

1. Indicaţii privind tructura mişcării de azvîrlire.

2. Controlul vizual prealabil.

3. Direcţia, tăria şi înălţimea pasei.

4. Plasamentul pentru prinderea şi posesia mingii.

5. Noţiuni generale de tactică în pasarea mingii.

6. Noţiuni generale de decizie privind aruncarea la poartă (alegerea momentului).

Modelarea instruirii elevilor pentru clasa a VI-a

Obiective:

 practicarea jocului de handbal cu reguli simplificate pe teren redus şi iniţierea în jocul

regulamentar.
 însuşirea componentelor modelului minimal de joc, pînă la capacitatea de a le putea
aplica în jocul bilateral regulamentar.
 formarea capacităţii de organizare a unui joc în calitate de organizator şi arbitru.

Recomandări manageriale (de organizare şi conducere)

Presupunând că în clasa a V-a au fost însuşite de către elevi elementele

funadametnale ale jocului de handbal, în clasa a VI-a se începe cu practicarea jocului simplificat
atît din punct de vdere al conţinutului tehnico-tactic, cît şi în ceea ce priveşte regulamentul.
Menţionăm că se poate renunţa pentru început la reguli fără de care jocul nu este denaturat. Nu

230
este bine spre exemplu, să se renunţe la reguli privind spaţiul de poartă (Hsemicercul) sau cele
referitoare la relaţia atacant-apărător.

Pe măsură ce elevii evoluează şi acţiunile tehnico tactice sunt aplicate în joc cu

mai multă siguranţă, regulile sunt mai bine însuşite şi respectate, se introduc noi reguli, astfel
încît la sfîrşitul clasei a VI-a să poată juca după regulamentul normal.

Nici însuşirea de acţiuni noi tehnico-tactice nu este exclusţ, dar numai în cazul în
care saltul valoric realizat de elevi este mare iar fondul de deprinderi motrice specifice este larg.
In orice caz, introucerea elementelor noi nu trebuie să afecteze realizarea obiectivului principal,
acela de întărire a deprinderilor de aplicare variată şi creatoare a elementelor.

In semestrul I se vor organiza competiţii cu joc simplificat pe teren redus, în

semestrul II se vor organiza competiţii cu joc regulamentar.

Odată cu practicarea jocului de handbal simplificat se recomandă folosirea

mijloacelor din prima etapă, fie simultan (o parte din elevi joacă handbal la două porţi, iar
cealaltă execută jocuri pregătitoare) sau succesiv (în prima parte se organizează jocuri de
mişcare iar apoi jocul bilateral).

Etapa a III-a are drept obiectiv principal programarea de noi elemente tehnico-
tactice în vederea lărgirii ariei de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice specifice jocului de
handbal.

Exemplificări:

Obiectiv: aşezarea în apărarea organizată 6:o şi deplasarea în poziţia

fundamentală.

Obiectiv operaţional: elevii să se aşeze corect în apărarea organizată 6:0 pe timpul

jocului şi să fie mobili în funcţie de circulaţia mingii.
Mijloace de acţionare

 Atac apărare ără aruncarela poartă.

 2.Joc de şcoală la o poartă 6 la 6 u reguli normale cu tema: deplasarea laterală după
circulaţia mingii.
 Joc regulamentar la 2 porţi.
 Formarea echipelor şi programarea competiţiei care va începe ora viitoare cu joc
bilateral (ultimile 4-5 lecţii din semestrul II).

231
 Modelarea instruirii elevilor din clasele VII-VIII

Obiective:

 practicarea jocului bilateral regulamentar;

 însuşirea de componente noi din modelul intermediar de joc, înfuncţie de experienţa
anterioară, în vederea lărgirii ariei de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice specifice
jocului de handbal.
 formarea cunoştinţelor pentru organizarea şi arbitrarea jocului de handbal.

Având 1n vedere diversitatea condiţiilor din şcoli şi a nivelurilor de pregătire a

elevilor, este greu de stabilit sfera minimală a conţinuturilor. La sfîrşitul clasei a Ix, elevii ar
trebui să cunoască:

 2-3 procedee de pasare;

 2-3 procedee de aruncare la poartă;
 contraatac şi repliere;
 un sistem de atac şi sarcinile pe posturi;
 un sistem de apărare şţi sarcinile pe posturi.
Dacă elevii stăpînesc principalele acţiuni de joc pe baza cărora ei pot desfăşura un
joc bilateral regulamentar rezultatele pot fi considerate bune.

Programarea noilor componente de joc e va face în funcţie de evoluţia claselor.

Ele pot fi exersate direct în jocul bilateral, după o iniţiere informativă anterioară. Când se
impune, se poate utiliza o structură în care să intre acţiuni cunoscute plus acţiunea nouă şi care se
repetă mai mult cu titlu informaţional, şi cît posibil să aibă şi un caracter de întrecere.

In fiecare semestru se va organiza o competiţie în cadrul clasei şi în situaţia când

echipele vor fi formate din 5 sau 6 jucători. Echipa clasei va fi pregătită pentru competiţiile inter
clase.

Exemplificări

Obiective:

232
 1.Demarcajul în timpul trecerii din apărare în atac.

2. Marcamjul în timpul replierii.

Obiective operaţionale: elevii să potă se se demarce sau să marce, după caz, un

adversar care-i revine în acţiunea respectivă şi să-l împiedice să acţioneze în timpul jocului
bilateral regulamentar.

Mijloace de acţiune:

1. Jocul: “Cine ţine minga mai mult”

2. 1 la 1 dribling cu scoaterea mingii din dribling cu eplasare liberă pe tot terenul.

3. Joc bilateral regulamentar cu tema : marcaj om la om pe tot terenul cu arbitraj

făcut de elevi.

Modelarea instruirii elevilor din clasele IX-X

Obeictive:

 practicarea jocului bialtral regulamentar;

 completarea fondului de deprinderi cu elementele din modelul intermediar de joc pe
care elevii nu le stăpînesc;
 formarea şi cultivarea dorinţei de a participa activ la joc;
 formarea deprinderilor de organizare a unor competiţii şi de arbitraj.
Recomandări
Se recomandă numai jocuri bilaterale regulamentare în cadrul cărora se pot învăţa
componente noi din modelul (sau din segmentul curicular elaborat de M.E.C). Se va organiza
competiţia clasei la a cărei organizare vor fi angrenaţiaţi elevii care programează, ţin evidenţa
rezultatelor, fac clasamente. Elevii sunt obişnuiţi în calitate de căpitan de echipă cu sarcini de
organizare a jocului. O atenţie deosebită se va acorda arbitrajului efectuat de elevii a căror
personalitate trebuie dezvoltată.

Foarte importantă este maniera în care profesorul conduce activitatea elevilor în

timpul jocului punând accentul pe obiectivul propus a fi realizat în lecţia respectivă.

Principalele mijloace de acţionare sunt:

233
 - jocul cu temă la 2 porţi;
- jocul şcoală la o poartă şi la două porţi;
- jocul regulmaentar la două porţi.
In mod deosebit la clasa a IX-a, în care colectivul poate fi foarte eterogen, iar unii elevi
să nu fi făcut handbal de loc în clasele V-VIII, se recomandă ca în semestrul I să se acţioneze, pe
perioada unui modul de 6-8 lecţii , cu mijloace de la clasele V-VI.

234
 MODELE DE JOC

MODELUL JOCULUI DE MINIHANDBAL LA CLASA – I

Jocuri şi întreceri individuale pe echipe;

Componente:

 ţinerea mingii cu două mâini;

 prinderea mingii mici cu două mâini de pe loc;
 pasarea mingii mici de la piept de pe loc;
 dribling simplu de pe loc cu mingea mică;
 dribling simplu din mers
 dribling multiplu din mers;
 aruncarea mingii de pe loc la o ţintă – poartă mică –prin azvârlire.

MODELUL JOCULUI DE MINIHANDBAL LA CLASA – II

Jocuri dinamice şi jocul de minihandbal.

Componente:

 variante de deplasare în teren;

 prinderea mingii cu două mâini de pe loc şi pasarea mingii cu o mână de pe
loc;
 prinderea mingii cu două mâini din mers şi pasarea mingii cu o mână din
mers prin azvârlire;
 aruncarea la poartă de pe loc prin azvârlire;
 aruncarea la poartă cu o mână din mers prin azvârlire;

235
  prinderea mingii cu două mâini, pasarea mingii cu o mână din alergare
urmate de aruncare la poartă;
 aşezare în atac şi apărare în cadrul jocului de minihandbal cu respectarea
posturilor şi a reguli semicercului.

MODELUL JOCULUI DE MINIHANDBAL LA CLASELE III – IV

Jocurile pregătitoare şi jocul de minihandbal cuprind următoarele componente:

 prinderea mingii cu două mîini în dreptul pieptului;

 pasarea mingii prin azvârlire pe deasupra umărului de pe loc şi din deplasare şi cu
paşi adăugaţi;
 aruncare la poartă cu o mână azvârlită pe deasupra umăerului de pe loc;
 dribling la poartă, cu o mână, azvârlită pe deasupra umărului de pe loc;
 dribling simplu şi multiplu de pe loc şi din deplasare;
 deplasare laterală cu paşi adăugaţi în poziţia fundamentală a apărătorului şi
împiedicarea aruncării mingii prin deplasare în faţa adversarului;
 se respectă regula semicercului.
Jocul simplificat pe teren redus cu efectiv redus şI deminihandbal conţine următoarele
componente;

ATAC:

A.Trecerea rapidă din apărare în atac:

 Pase în doi şI trei jucători, din alergare cu mingea de dimensiuni reduse;

 Dribling multiplu din alergare;
 Aruncare la poartă din alergare.
B. Aşezarea în semicerc:
 Pase în potcoavă;
 Aruncare la poartă de pe loc şi cu paşi adăugaţI;
 Se respectă regula de semicerc şi out.

236
 APĂRARE:

A. Replierea în apărare şi oprirea atacului advers;

B.Aşezarea în semicerc în linie:
 Deplasare laterală în direcţia de pasare a mingii;
 împiedicarea adversarului cu mingea să arunce la poartă prin interpunerea în faţa
lui cu braţele ridicate pe direcţia de aruncare;
 interceptarea mingii care se paseazăsau care se aruncă la poartă;
 se respectă regula faultului.

MODELUL MINIMAL DE JOC LA CLASELE V - IX

ATAC

A. Trecerea rapidă din apărare în atac (contraatacul):

Componente:

 alergarea în viteză, schimbarea de direcţie din alergare, opriri, porniri, sărituri,

degajarea mingii, prinderea mingii venite din urmă, pase din alergare în acelaşI plan, în
adâncime, driblingul, aruncarea la poartă (din alergare sau săritură), demarcajul;
C. Jocul de atac organizat (atacul poziţional în sistemul cu un pivot):
 Aşezarea ăn teren, respectarea posturilor în cadrul sistemului şI acţiuni tehnico-
tactice simple (demarcajul), specifice posturilor, (depăşirea, pătrunderea), pase în potcoavă cu
ameninţarea porţii, pase în pătrundere succesivă pase de angajare a pivotului, pasa lungă de
contraatac, aruncarea la poartă cu pas încrucuşat sau adăugat şI din săritură (cu plonjon),
repunerea mingii de către portar
 Respectarea regulilor de semicerc, out, dublu dribling, paşi.

237
 APĂRAREA

A. Replierea în apărare;
Componente:

 Alergarea de viteză, opriri întoarceri, oprirea contraatacului advers, marcajul,

scoaterea mingii din dribling, intercepţia;
B.Jocul de apărare organizat (apărarea în sistem pe zonă 6 – 0, 5+1);
Componente

 Aşezarea în teren şi acţiuni tehnico-tactice simple specifice posturilor,

deplasările în poziţie fundamentală, ieşire la adversarul aflat în posesia mingii şi retragerea la
semicerc, marcajul jucătorului cu mungea şi marcajul jucătorului fără minge, blocarea mingilor
aruncate la poartă, intercepţia;
 Respectarea regulilor de fault.
NOTĂ - modelul minimal de joc reprezintă nivelul la care trebuie să ajungă elevii la
sfârşitul clasei IX.

MODELUL INTERMEDIAR DE JOC CLASELE X - XII

ATAC

 Trecera rapidă din apărare la atac:

Componente:

 Alergarea de viteză pe trasee dinainte stabilite;

 Degajarea mingii de către portar;
 Prinderea mingii venite din urmă;
 Pase din alergare în viteză în acelaşi plan şi planuri diferite;
 Demarcajul;
 Driblingul;
 Aruncări la poartă din alergare şi din săritură;
 Colaborare între vârfurile de CA şi cel de-al doilea val.
 Aşezarea corectă în sistem şi organizarea atacului:
Componente:

238
  Deplasări în teren pentru ocuparea postului;
 Pase în alergare uşoară;
 Pasarea mingii în sistemul de atac;
 Pase în pătrundere succesivă
 Atacul în sistem (în sistemul cu un pivot):
Componente:

 Pase în potcoavă cu ameninţarea porţii;

 Pase în pătrundere succesivă;
 Circulaţii de minge pase din doi în doi cu aglomerare pe o aripă urmată,
schimbarea jocului pe aripa opusă;
 Pase simple de angajare a pivotului la semicerc;
 Depăşirea;
 Demarcajul;
 încrucişarea în doi şi trei jucători;
 aruncarea la poartă din săritură, cu paşi adăugaţi, încrucişaţi şi din plonjon;
APĂRAREA

 Trecerea rapidă de la atac la apărare (replierea):

Componente:

 Alergare de viteză cu marcarea vârfurilor de contraatac;

 împiedicarea prinderii mingii de către vârfurilre de contraatac;
 scoaterea mingii din dribling;
 împiedicarea transmiterii mingii la coechipier.
 Aşezarea corectă în sistemul de apărare pe zonă:
Componente

 Cunoaşterea şi respectarea posturilor în sistemul de apărare;

 Deplasări specifice pentru apărarea postului din apărare;
 Deplasări pe direcţăia de pasare;
 Atacarea adversarului cu mingea şi retragerea la semicerc pe de pasare;
 Realizarea acţiunii de preluare/predare a adversarului;
 împiedicarea aruncărilor la poartă.

239
 NOTĂ - modelul intermediar de joc reprezintă nivelul la care trebuie să ajungă elevii
la sfârşitul clasei XII.

ELEMENTELE SELECŢIEI ŞI PREGĂTIRII

Pentru a ajunge la măiestrie în jocul de handbal sunt necesari minimum 8 ani şi
cum maturizarea biologică este întâlnită la 17 ani(fetele) şi la 18 ani (băieţii), este necesar - în
consecinţă – să se înceapă depistarea şi recrutarea la 9 ani şi respectiv 10 ani.
În cadrul preselecţiei profesorul apelează la experienţa dobândită în activitatea
practică - copiii invitaţi la pregătire – să aibă segmente lungi şi subţiri, tendon achilian
proeminent, genunchi osoşi, umeri largi, gâtul lung etc.
Cei care au trecut pragul “ ochiul specialistului” se constituie în grupe de
începători, ei încep ucenicia în handbal şi în acelaşi timp se face selecţia primară pe baza
criteriilor arătate şi a unor probe de calităţi motrice. În grupele de începători se pune accentul pe
formarea unei baze solide de pregătire, realizabilă prin mijloace multiple de natură generală şi
specifică. Copiii trebuie sî se joace “de-a handbalul” începând să-şi formeze deprinderile
necesare “handbalului serios”. Ucenicia se prelungeşte pentru fetiţe la 12 ani şi până la 13 ani
pentru băieţi. În acest interval de vârstă instruirea se desfăşoară după metoda globală, ceea ce
presupune ca însuşirea elementelor tehnico-tactice să se facă prin jocuri de mişcare, ştafete,
jocuri pregătitoare şi joc de handbal la două porţi.
Apoi, din punctul de vedere al instruirii, ei continuă pregătirea în cadrul grupelor
de juniori III şi II. În paralel selecţia se continuă, devine mai riguroasă şi începe să se
împletească cu participarea la jocuri amicale şi oficiale. Pregătirea în grupele de la 12-17 ani la
fete şi 13-18 ani la băieţi este orientată pe:
- continuarea pregătirii fizice generale şi dezvoltarea calităţilor de voinţă şi morale;
- pregătire fizică specifică;
- desăvârşirea pregătirii tehnico-tactice;
- selecţia definitivă, la sfârşitul etapei.
În acest stadiu are loc: consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor de joc; formarea
priceperilor şi obişnuinţelor de aplicare în joc a procedeelor şi acţiunilor corect însuşite; în cadrul
instruirii se caută să se corecteze elementele care frânează sau perturbă desfăşurarea jocului.
Pentru a soluţiona aceste deziderate este necesar să se îmbine metoda globală cu cea analitică.
Din punct de vedere al selecţiei, trecerea de la juniori II la juniori I este dominată
de selecţia definitivă a tânărului pentru handbal de performanţă. În ultimii ani ai junioratului se
tinde spre obţinerea măiestriei în handbal şi a unor rezultate sportive superioare. Acum

240
mijloacele pregătirii sunt structurate pe faze şi modele de joc, iar instruirea se face după metoda
analitică în condiţii de joc. În acelaşi timp se urmăreşte individualizarea jocului pe fiecare jucător
în parte, perfecţionarea calităţilor motrice specifice şi adâncirea specializării pe posturi.
2. Indicaţii metodice privind predarea handbalului în şcoală
1. Pentru consolidarea mecanismului de bază al aruncării la poartă de pe loc succesiunea
este următoarea: ţinerea mingii cu două mâini, ducerea ei sus deasupra capului pe drumul cel mai
scurt, plasarea piciorului opus braţului de aruncare înainte, arcuirea spatelui şi aruncarea mingii
(biciuire) cu toată forţa în poartă.

2. Când se efectuează dribling multiplu se insistă asupra împingerii mingii în sol, a

alergării cu pas lansat, cu viteză din ce în ce mai mare, apoi pe alternarea mâinii care împinge
mingea pe sol. Când majoritatea elevilor clasei reuşesc să execute relativ corect, se organizează
întreceri pe serii (linii) apoi pe şiruri (echipe).

3. Atunci când se constată că mecanismul de bază al aruncării la poartă de pe loc este

însuşit, se trece la efectuarea unui elan sub formă de pas adăugat, pas încrucişat, pas cu dreptul
urmat de desprindere pe stângul (aruncare din săritură); în timpul acestui elan scurt, după
ducerea mingii sus, trunchiul se poate înclina spre stânga, spre dreapta sau braţul poate "cădea"
apărând aruncările prin evitarea adversarului.

4. Aruncarea la poartă din săritură este cea mai frecventă în joc. Pentru a o consolida
este necesar să avem în vedere următoarele:

 formaţia de lucru: trei şiruri, elevii sunt plasaţi la 10m de poartă (inter stânga, inter
dreapta, centru);
 succesiune: primii din şiruri, cu mingea în mână, fac un pas cu piciorul stâng
(dreptacii) spre poartă, rulând talpa piciorului se desprind sărind peste linia punctată de la 9m şi
în acelaşi timp duc mingea peste umăr înapoi cât mai sus posibil, arcuiesc trunchiul şi o aruncă la
poartă, după care aterizează (pe piciorul de bătaie, pe ambele picioare, etc.).
Având în vedere că principala greşeală şi dificultate întâmpinată de elevi este pregătirea
aruncării în timpul săriturii atenţia va fi îndreptată spre următoarele momente:

 pentru îmbunătăţirea desprinderii de pe sol şi a zborului se recomandă diferite

sărituri pe loc (pas săltat, sărit, pe două picioare);
 pentru îmbunătăţirea vitezei braţului cu mingea care pregăteşte aruncarea - se
execută acţiunea respectivă - pe loc, din mers, din uşoară alergare în timpul pasului săltat;
 exerciţiile continuă adăugând în timpul pasului înainte un dribling simplu, o pasă
primită de la un partener;
241
  o altă problemă metodică este legată de transformarea deplasării cu sau fără minge
în aruncare la poartă sau în primire din deplasare în viteză şi aruncare la poartă;
 pentru a avea corespondenţă cu jocul se introduc aruncările la poartă cu un jalon
în faţă, cu un apărător pasiv sau semiactiv; ţintind colţul porţii din dreapta sus, dreapta jos,
stânga sus, stânga jos;
 apoi se fac diferenţieri nete: aruncări la poartă după contraatac, după faza a II-a a
atacului, din atacul în sistem cu particularităţile aruncării la poartă din săritură de pe posturile
liniei de 9m, de pe extrema stângă (căderea braţului în spatele apărătorului şi aterizare pe
piciorul braţului de aruncare), de pe extrema stângă (înşurubare şi evitare spre linia de la 7m).
5. La pasele în suveică, elevul se deplasează în întâmpinarea mingii, căutând să adopte
poziţia braţelor pentru prinderea mingii, să-şi plaseze corpul şi îndeosebi braţele n traiectoria ei,
să primească mingea cu braţele pe jumătate întinse, să amortizeze şocul şi să o prindă. Se acordă
atenţie sincronizării acţiunilor celor doi: momentul de începere a deplasării celui fără minge,
tăria pasei şi adresa (minge utilă).
6. Tactica individuală se învaţă în timpul:

 jocurilor de mişcare, ca cele prezentate în cadrul tehnologiei acţionării la clasele V-

VIII;
 prin jocul pentru marcaj şi demarcaj un scop: echipa luptă pentru a intra în posesia
mingii. Pentru aceasta colectivele claselor se împart în patru echipe care vor juca, câte două, în
fiecare jumătate de teren;
 jucătorii echipei care se află în posesia mingii vor căuta:
 să se informeze continuu asupra locului unde se află mingea, coechipierii aflaţi
demarcaţi şi adversari;
 să folosească la momentul potrivit (tactic) pasei, driblingul şi procedeele mişcării în
teren;
 să anticipeze acţiunile posesorului de minge, prin plasament şi deplasările sale în
teren;
 să asigure mingea protejând-o;
 să folosească la momentul oportun fenta simplă şi cu piruetă;
 să se demarce în mod permanent şi să pătrundă în porţiuni libere de teren;
 să alterneze procedeele şi acţiunile tactice pe care le face;
 să nu comită greşeli de tehnică (paşi, dribling, etc.);
 jucătorii echipei care se află în apărare:
 să-şi repartizeze adversarii;

242
  să urmărească adversarul de care răspunde pe toată suprafaţa de joc, deplasându-se în
poziţie fundamentală;
 să-i marcheze, plasându-se mereu între minge şi adversar, pe partea braţului său
îndemânatic;
 să se informeze permanent asupra acţiunilor adversarului de care răspunde, asupra
poziţiei mingii în teren, asupra celorlalţi adversari şi coechipieri;
 să se lanseze cu adversarul său;
 să scoată mingea din dribling efectuat de atacant;
 să folosească orice posibilitate de a intra în posesia mingii;
 să se demarce brusc când unul dintre coechipierii săi a intrat în posesia mingii.
Precizare:
- echipele trebuie să aibă tricouri de culori diferite şi jocul să fie arbitrat de profesor
sau de un elev cunoscător al regulamentului.
- respectarea cerinţelor postului, a acţiunilor tipice tehnico-tactice şi a procedeelor
de finalizare specifice.

ELEMENTE DE REPER DIN CONŢINUTUL CURSULUI:

1. Care este ideea fundamentală a modelului de pregătire al copiilor?

2. Care sunt distanţele optime ce se recomandă pentru dezvoltarea vitezei la
nivelul copiilor?
3. Care sunt cele trei forme de manifestare ale vitezei ce trebuie dezvoltate la
nivel şcolar?
4. Ce pondere are pregătirea fizică în procesul de instruire al copiilor?
5. Care este succesiunea de folosire a metodelor „globală” şi „analitică”
particularizate pe intervale de vârstă?
6. Care este ordinea metodică a jocurilor la clasele I – II?
7. Care sunt funcţiile jocului de handbal, raportate la obiectivele lecţiei de
educaţie fizică?
8. Care sunt obiectivele procesului de modelare a instruirii elevilor din clasele a V
–a?
9. Care sunt principalele mijloace de acţionare specifice claselor a IXa?

243
 10. La ce vârstă se recomandă începerea procesului de depistare
şi recrutare a copiilor pentru practicarea jocului de handbal?

244
 BIBLIOGRAFIE

1. Acsinte Alexandru – Biochemical and physiological changes in handball players

during a specific high intensity training programme, EHF Periodical, 1 / 2004, pg. 58-62;
2. Acsinte Alexandru – Cambios bioquimicos y fisiologicos en los jugadores de
balonmano durante una sesion de entrenamiento de alta intensidad, AEBM - Area De
Balonmano, No. 30- mayo 2004, pg. 5-9;
3. Acsinte Alexandru – Modificaciones fisiologicas en condiciones de estres
competicional en balonmano, AEBM - Area De Balonmano, No. 32- septiembre 2004, pg. 1 -
14;
4. Alexandru Eftene – Modelarea conţinutului antrenamentului sportive în perioada
pregătitoare la handbaliste junioare I din cadrul stadiului de specializare, Teză de doctorat,
Chişinău, 14 oct. 2004;
5. Alexandru E., Acsinte A. – Handbal, Mijloace de acţionare, Ed. Valinex,
Chişinău, 2005;
6. Alexandru Eftene – Principii ale modelării antrenamentului în handball, juniori I,
Ed. Tehnopress, Iaşi, 2005;
7. Alexandru Eftene, Anatolie Budevici. - Handbal pentru copii şi juniori, (teorie şi
metodic), Ed. Valinex SA, Chişinău, 2003;
8. Benkreira, M., Portman, M. – The combined training method contribution to the
vertical jump in high level handball players development, EHF Periodical, Nr.1 / 2003, pg. 50-
53;
9. Czerwinski, J. – Individualization of men s handball training, EHF Periodical,
Nr.1 / 2002, pg. 50-52;
10. Czerwinski, J., Jastrzebski, Z. – Special preparation level and its influence on the
sporting results of the junior handball players of Poland s national team, EHF Periodical, Nr.1 /
2003, pg. 40-46;
11. Cercel P., “Handbalul. Regulament pentru echipe de pitici”, Buc., 1969.
12. Gogâltan, V., “Instruirea copiilor şi juniorilor în handbal”, Ed., Stadion, 1974.
13. Kovacs, L. – Rules of the game from a coache s perspective, EHF Periodical, Nr.1
/ 2002, pg. 59-60; Kuchta Zygfryd – Team training in the pre-competitional phase, EHF
Periodical Nr. 2 / 2002, pg. 48-49;
14. Kunst-Ghermănescu, I., “Teoria şI metodica handbalului”, Ed. Didactică şIăi
Pedagogică, Buc., 1983

245
 15. Lapajne Aleksander – Intertwining fitness exercises with tehnical and tactical
contents in order to be handball players more efficient in training - EURO 2004 Coache s
Seminar, Ljubljana/Slovenia;
16. Sevim Yassar – Modern aspects in planning the handball training and praxis
relevant - EURO 2004 Coache s Seminar, Ljubljana/Slovenia;
17. Taborsky, F. – Healthy body healthy mind, EHF Periodical, Nr.1 / 2002, pg. 41-
42;
18. Taborsky, F. – Game performance in handball, EHF Periodical, Nr.2 / 2001, pg.
23-26;

246