A.

Europa după cel de-al doilea război mondial

Cele două războaie mondiale au determinat consecinţe inimaginabile asupra continentului

european. Statele europene, doritoare de reconstrucţie, erau în imposibilitate de a o realiza singure,
necesitatea susţinerii acestora fiind evidentă. Pe lângă problemele economice, sociale şi politice,
Europa eliberată de Statele Unite era ameninţată şi de comunism. Liderii americani fiind conştienţi că
întoarcerea la izolaţionism e imposibilă, că prosperitatea lor şi pacea depind de condiţia ca Europa şi
Japonia să nu se afunde în mizerie şi haos şi să se integreze în circuitele economice internaţionale, au
iniţiat un program al cărui scop urmărea acordarea unui ajutor financiar Europei. Pentru a beneficia
de susţinerea Statelor Unite, Europa trebuia să se organizeze, modalitatea eficientă fiind aceea a
constituirii organizaţiilor internaţionale de cooperare. Ajutorul financiar acordat de S.U.A. era oferit
în principiu întregii Europe, însă de acesta va beneficia doar partea occidentală, estul continentului
european fiind dominat de doctrina comunistă.

a.Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică ( O.E.C.E )

Într-un discurs rostit la Universitatea Harvard pe 5 iunie 1947,secretarul de stat american,

generalul Marshall, propune statelor europene să prelungească şi să sporească ajutorul economic
oferit de americani, care până atunci îmbrăcase diferite forme. Planul Marshall presupunea un ajutor
financiar în valoare de 13 miliarde U.S.D. Pentru a beneficia de susţinerea Statelor Unite, Europa
trebuia să se organizeze singură, astfel pe 16 aprilie 1948 este semnată Convenţia instituind
Organizaţia Europeană de Cooperare Economică, şaisprezece state devenind state-părţi ale acestei
convenţii. Dincolo de administrarea ajutorului financiar acordat de Statele Unite, organizaţia se va
ocupa şi de coordonarea politicilor economice naţionale. 13 ianuarie 1960 marchează data la care
O.E.C.E. este înlocuită cu Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, care devine
occidentală extinzându-se în Statele Unite, Canada, Japonia, Australia şi Noua Zeelandă. Numărul
membrilor O.C.D.E. este mărit ulterior cu Mexicul în 1994, Republica Cehă în 1995, Ungaria în 1996 ,
Polonia şi Coreea de Sud în 1997. Scopul acestei organizaţii rămâne în continuare strângerea şi
schimbul de informaţii economice şi sociale.

b.Uniunea Europei Occidentale şi Alianţa Nord Atlantică(U.E.O.şi N.A.T.O.)

Deşi domeniul economic reprezenta un interes major pentru Europa, totuşi nu putea fi neglijat
nici domeniul militar. Astfel în domeniul militar au fost înfiinţate două organizaţii, şi anume :Uniunea
Europei Occidentale, pe baza Tratatului de la Bruxelles din 17 martie 1948, revizuit prin Acordul de la
Paris din 23 octombrie 1954 şi N.A.T.O. prin Tratatul de la Washington din 4 aprilie 1949. În perioada
anilor ’ 90, obiectivele U.E.O. au fost transferate către Politica externă și de securitatea comună a
Uniunii Europene. Procesul s-a definitivat prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, iar
statele membre ale U.E.O. au luat hotărârea încetării efectelor Tratatului de la Bruxelles în 2010. Pe
data de 30 iunie 2011, U.E.O. a fost oficial desființată. N.A.T.O. cuprinde mai multe state europene,
dar și Statele Unite şi Canada, într-o alianţă în care s-a reuşit o veritabilă integrare europeană.

c. Consiliul Europei

Susţinătorii realizării unei Europe unite solicită în anii 1946 şi 1947 crearea unei organizaţii,care
să aibă la bază ideea unei unităţi dincolo de statele naţiune.Pe de altă parte, însă intervin adepţii
teoriei conform căreia Europa unită trebuie să se bazeze pe cooperarea dintre state. Astfel, pentru a
se ajunge în plan politic la un compromis la 9 mai 1949 ia naştere Consiliul Europei în baza Tratatului
de la Londra, intrat în vigoare la 3 august 1949. Consiliul Europei se ocupă de problemele pe care
celelalte organizaţii le-au neglijat sau nu le-au acordat nici o atenţie. Acesta se afirmă în domenii ca:
politica socială, sănătate, mediu, cultură. Menţionăm că o realizare importantă a Consiliului Europei
se reflectă în domeniul drepturilor omului. Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor fundamentale semnată la Roma în 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953
reprezintă nu numai o noutate istorică, dar şi o realizare de o importanţă deosebită prin stabilirea
unui sistem european de protecţie a drepturilor omului.

d. Blocul comunist

Uniunea Sovietică şi Europa de Est au adoptat o poziţie dură faţă de noile evoluţii ale
societăţii internaţionale. În acest sens, acestea au luat măsuri în vederea realizării unor forme de
cooperare în domeniul economic şi militar. Ca replică la Alianţa Nord Atlantică, la 14 mai 1955, se
încheie Tratatul de la Varşovia reunind toate statele Europei Centrale şi de Est. Cooperarea statelor
membre N.A.T.O. nu se compară cu cea care s-a realizat între statele părţi ale Pactului de Varşovia.
Dacă statele din cadrul N.A.T.O. sunt adeptele respectării suveranităţii, în cadrul Pactului de la
Varşovia se instituia ideea suveranităţii limitate, având nu numai un rol de apărare, ci şi o misiune
internă în blocul socialist. În 1991, socialismul prăbuşindu-se, a determinat şi dizolvarea Pactului de la
Varşovia. În domeniul economic menţionăm apariţia în ianuarie 1949 a Consiliului de Ajutor
Economic Reciproc (C.A.E.R. sau C.O.M.E.C.O.N. după sigla anglo-americană). Deşi prin modul de
organizare se aseamănă cu O.S.C.E., scopurile erau diferite. În cadrul O.E.C.E., Statele Unite acordă un
ajutor financiar statelor Europei Occidentale, pe când în cadrul C.A.E.R.-ului,Uniunea Sovietică
trebuia mai întâi să se reconstruiască, fiind distrusă din toate punctele de vedere. Din această cauză
C.A.E.R.-ul a funcţionat efectiv în 1959. Odată cu prăbuşirea comunismului acesta a fost dizolvat,
ţările membre dorind să se îndrepte spre Comunitate Europeană.

B.Constituirea Comunităţilor Europene

Comunităţile Europene au reprezentat o nouă formă de colaborare între state, faţă de cea
realizată în cadrul organizaţiilor de cooperare. Acestea puteau fi calificate organizaţii de integrare
prin care se impuneau deciziile lor guvernelor şi guvernanţilor statelor membre, de unde şi caracterul
lor supranaţional. De fapt, aceste organizaţii aveau la bază ideea transferului suveranităţii la un alt
nivel.

a.Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului(C.E.C.A./C.E.C.O.)

Planul Schuman (1950) reprezenta o declaraţie politică inspirată de Jean Monnet, personalitate
care deținea funcţia de şef al Organizaţiei naţionale a planificării din Franţa. Susţinută de Robert
Schuman, ministrul Afacerilor Externe al Franţei, determină plasarea cărbunelui şi oţelului Franţei şi
Germaniei sub o înaltă autoritate comună. Asigurând libera circulaţie a celor două materii prime de o
parte şi de alta a frontierei franco-germane și se reglează nivelul producţiei în regiunea Ruhr. Din
punct de vedere al dreptului internaţional, soluţia propusă era simplă şi inedită: s-a înființat o
autoritate independentă care leagă statele între ele, fără ca nici una dintre acestea să poată controla
exclusiv deciziile. În locul suveranităţii absolute se recurge la o ,,solidaritate pragmatică”,
circumscrisă unei probleme precise, ca prim pas, spre o supranaţionalitate mai extinsă. Oferta Franţei
a fost adresată Germaniei, însă ulterior, noua formă de colaborare era deschisă şi celorlalte state
europene. Astfel, la 18 aprilie 1951, la Paris, a fost semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană
a Cărbunelui şi Oţelului de 6 state:Franţa, Germania ,Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg. Acesta a
intrat în vigoare la 10 august 1952, la aceiaşi dată Înalta Autoritate, prezidată de Jean Monnet se
instala la Luxemburg, începându-şi activitatea. Tratatul C.E.C.A. a fost încheiat pe o perioadă de 50 de
ani, în aceste condiţii a ieşit din vigoare la data de 23 iulie 2002.

Realizarea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului, condusă potrivit metodelor

supranaţionale a fost considerată un prim pas pe calea dezvoltării ulterioare. În acest fel s-a dat
naştere solidarităţii sectoriale, în special în domeniul economic, premergător unificării politice. O altă
inovaţie o reprezintă structura instituţională, formată din:Înalta Autoritate, Consiliul Special de
Miniştri, Adunarea Comună şi Curtea de Justiţie. Din cuprinsul tratatului se puteau desprinde 4
principii, ce pot fi considerate baza edificiului Uniunii Europene de azi :superioritatea instituţiilor,
independenţa instituţiilor, colaborarea între instituţii şi egalitatea între state.

b. Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.)/Comunitatea Europeană a Energiei

Atomice(C.E.E.A./EURATOM)

Fiind satisfăcute de roadele primei Comunităţi Europene, statele membre au luat hotărârea de
a extinde colaborarea şi în alte domenii. Primul proiect a avut în vedere înfiinţarea unei comunităţi,
care să aibă drept scop apărarea comună. Ideea Comunităţii europene de apărare a fost abandonată
datorită dezacordurilor existente la nivel european. Conferinţa europeană de la Messina din 1955 a
determinat relansarea europeană şi a condus la ideea formării unei pieţe comune generale a celor
şase ţări, în interiorul căreia să fie realizată libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi
a forţei de muncă. Tot în cadrul reuniunii de la Messina s-a hotărât crearea unei pieţe comune în
ceea ce priveşte energia atomică. În aceste condiţii, la Roma, au fost semnate la 25 martie 1957
Tratatele instituind Comunitatea economică europeană şi Comunitatea europeană a energiei
atomice. Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Înfiinţarea noilor comunităţi a avut ca
model C.E.C.A., urmărind o uniune cât mai strânsă între statele europene.

Din cele prezentate rezultă, că la început am avut trei comunităţi europene cu obiective bine
conturate şi o structură instituţională proprie. Încă din 1957 s-au luat măsuri în vederea creării unui
sistem instituţional unic, „Convenţia cu privire la instituţiile comune” determinând realizarea unei
Adunări parlamentare comune, dar şi o Curte de Justiţie unică. În 1965, prin Tratatul de la Bruxelles,
s-au instituit un Consiliu unic şi o Comisie unică. După cum am văzut, la 23 iulie 2002 Tratatul
instituind C.E.C.A a ieşit din vigoare, toate bunurile şi obligaţiile C.E.C.A. fiind transferate Comunităţii
europene începând cu data de 24 iulie 2002. Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană este
considerată succesoarea Comunității Europene, iar Tratatul privind înființarea Comunității Europene
a Energiei Atomice se aplică cu modificările intervenite.

C.Actul unic european din anul 1986 ( intrat în vigoare în 1987)

 Realizarea unei Pieţe unice a fost prevăzută ca obiectiv în tratatele institutive ale
Comunităţilor Europene, însă definitivarea acestei a avut loc prin intermediul Actului unic european,
care a stabilit o dată limită, până la care urma să se finalizeze acest proces. Actul a stabilit data
realizării definitive a Pieţei unice la 31 decembrie 1992 şi a reglementat circulaţia liberă a bunurilor, a
serviciilor, a capitalurilor, a plăţilor şi a persoanelor pe tot cuprinsul Comunităţilor.

Prin Actul unic european se extinde modalitatea de vot cu majoritate calificată, în vederea
adoptării tuturor deciziilor necesare realizării Pieţei unice( în afara domeniului fiscal şi a liberei
circulaţii a persoanelor) , iar Comisia europeană a putut să-şi continue programul.

La 1 ianuarie 1995, Comunităţile europene devin cea mai mare piaţă unificată din lume.

Prin urmare, adoptarea Actului Unic European aduce următoarele modificări semnificative:

- a stabilit data realizării definitive a Pieţei unice la 31 decembrie 1992 şi a reglementat circulaţia
liberă a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor, a plăţilor şi a persoanelor pe tot cuprinsul
Comunităţilor;

- consacră existenţa Consiliului European;

- introduce votul cu majoritate calificată în cadrul Consiliului de Miniştri pentru adoptarea

deciziilor în anumite domenii de activitate ce ţin de piaţa internă;

- se consolidează poziţia Parlamentului European prin introducerea unei noi proceduri legislative
şi anume, procedura de cooperare;

- se stabileşte necesitatea acordului Parlamentului European pentru deciziile în cazul aderării de

noi state membre şi asocierilor cu statele terţe;

- Cooperarea Politică Europeană beneficiază de un fundament convenţional prin Actul Unic

European, fiind menită să asigure creşterea capacităţii de acţiune în domeniul politicii externe prin
adoptarea de poziţii comune şi promovarea de acţiuni comune;

- se instituie Tribunalul de Prima Instanţă.

D. Extinderea Comunităților Europene/Uniunii Europene

Procesul de aderare la U.E. nu este un proces simplu, ci unul complex şi de lungă durată,
finalizarea acestuia depinzând în mare măsură de eforturile depuse de statul care doreşte să devină
membru al U.E.

Conform principiile Uniunii Europene, integrarea este deschisă tuturor statelor europene.
Conform art. 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), orice stat european care respectă
valorile prevăzute la articolul 2 și care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru
al Uniunii. Parlamentul European și parlamentele naționale sunt informate cu privire la această
cerere. Statul solicitant adresează cererea sa Consiliului, care se pronunță în unanimitate după
consultarea Comisiei și după aprobarea Parlamentului European, care se pronunță cu majoritatea
membrilor din care este constituit. Criteriile de eligibilitate aprobate de Consiliul European se iau în
considerare. Condițiile admiterii și adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se întemeiază
Uniunea fac obiectul unui acord între statele membre și statul solicitant. Acest acord se supune
ratificării de către toate statele contractante, în conformitate cu normele lor constituționale.
Conform art. 2 din TUE, Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății,
democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a
drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o
societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între
femei și bărbați. Accelerarea procesului de integrare s-a produs însă după 1989, odată cu sfârşitul
divizării postbelice artificiale a Europei, când ţările din fostul bloc comunist au ales democraţia şi
libertatea. Astfel dacă la început fiecare val de extindere consta în aderarea a unu,două sau cel mult
trei state, azi observăm că s-a ajuns la un val de extindere de 10 state. Celor şase state membre care
au pus bazele Comunităţilor - Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg - s-a adăugat
ulterior Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit în 1973;Grecia în 1981;Spania şi Portugalia în 1986;
Austria, Finlanda şi Suedia în 1995; Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, Republica Slovacă şi Slovenia în 2004. A urmat extinderea de la 1 ianuarie 2007, numărul
statelor membre ajungând la 27 prin aderarea României şi Bulgariei. Dacă acum zece ani, Croaţia îşi
depunea cererea de aderarea la UE, astăzi ea se alătură celorlalte 27 de ţări membre ale uniunii
politice şi economice create în 1958, devenind la 1 iulie 2013 stat membru al UE. Regatul Unit a
parasit Uniunea Europeana la 31 ianuarie 2020.

Intensificarea procesului de extindere se datorează atât dorinţei de extindere a U.E., dar şi

dorinţei de integrare a statelor europene. Procesul de extindere va continua, cu toate că extinderile
succesive au determinat perturbarea omogenităţii Uniunii Europene, datorită aderării unor state cu
sisteme economice mai mult sau mai puţin dezvoltate.

Consiliul European de la Copenhaga din 1993 a stabilit criteriile pe care fiecare ţară candidată
trebuie să le îndeplinească pentru a deveni membră a U.E.:

-instituţii stabile,care să garanteze democraţia, drepturile omului, respectul şi protecţia

minorităţilor;

-economie de piaţă viabilă, capabilă să facă faţă forţelor concurenţiale şi presiunii din Piaţa
internă a Uniunii Europene;

-capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, adică de a adopta cadrul legislativ şi

instituţional al Comunităţii numit şi acquis-ul comunitar şi de a subscrie obiectivelor uniunii politice,
economice şi monetare.

Consiliul European de la Madrid din 1995 a introdus un criteriu suplimentar, acela al existenţei
unei administraţii naţionale capabilă să gestioneze calitatea de membru al U.E.

Momentul aderării pentru fiecare ţară candidată în parte depinde evident de stadiul de
îndeplinire a criteriilor politice şi economice şi de transpunerea acquis-ului în legislaţiile naţionale, iar
abilitatea fiecărei ţări candidate de a adopta şi aplica acquis-ul UE va determina progrese în ceea ce
priveşte negocierile de aderare. Deschiderea simultană a negocierilor nu implică faptul ca negocierile
să se încheie în acelaşi timp cu toate statele. Negocierile se desfăşoară cu fiecare stat în parte, ritmul
acestora fiind dat de pregătirea şi de complexitatea problemelor de rezolvat. Progresele realizate de
fiecare ţară candidată la aderare în îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga şi Madrid sunt examinate
anual în cadrul unor rapoarte pe care Comisia Europeană la redactează către Consiliul U.E. şi servesc
drept bază pentru deciziile de continuare a negocierilor. Negocierile de aderare ale ţărilor candidate
se desfăşoară pe 31 de capitole, fiecare capitol cuprinde legislaţia UE ce guvernează un anumit
domeniu de activitate.

Fiecare stat candidat elaborează documente de poziţie pentru capitolele respective, prin care
îşi face cunoscut punctul de vedere privind modul în care înţelege să negocieze domeniul respectiv,
perioadele tranzitorii pe care le solicită pentru armonizarea deplină a cadrului legislativ sau alte
elemente considerate importante pentru interesele sale în sectorul respectiv de activitate

Instituţiile Uniunii Europene implicate în procesul de negociere sunt:Comisia Europeană şi

Consiliul Uniunii Europene. Comisia pregăteşte propriile documente de poziţie pe care le trimite
Consiliului U.E., care dă Comisiei un mandat de negociere. Toate statele membre stabilesc prin
intermediul Consiliului o poziţie comună faţă de documentul de poziţie respectiv şi faţă de
oportunitatea închiderii capitolelor aflate în negociere.

Închiderea unui capitol înseamnă că negocierile s-au finalizat provizoriu,conform principiului că

nimic nu este considerat definitiv negociat, atât timp cât nu s-au epuizat negocierile la toate cele 31
de capitole.

Negocierile durează câţiva ani, iar când acestea se finalizează se reunesc într-un Tratat de
aderare ,ce va fi supus ratificării în parlamentele statelor membre, în parlamentul ţării candidate şi în
Parlamentul european. După ratificarea tratatului de aderare se poate vorbi de apartenenţa efectivă
a statului la UE.

Prin Tratatul de la Lisabona, statele membre ale Uniunii Europene au prevăzut procedura care
trebuie urmată în cazul în care un stat notifică Uniunea Europeană că dorește să se retragă. Conform
articolul 50 din TUE, orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituționale,
să se retragă din Uniune. Statul membru care hotărăște să se retragă notifică intenția sa Consiliului
European. În baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază și încheie cu acest stat un
acord care stabilește condițiile de retragere, ținând seama de cadrul viitoarelor sale relații cu
Uniunea. Acest acord se negociază în conformitate cu articolul 218 alineatul (3) din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene. Acesta se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care hotărăște
cu majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European. Tratatele încetează să se aplice
statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absența unui astfel de
acord, după doi ani de la notificarea prevăzută la alineatul (2), cu excepția cazului în care Consiliul
European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăște în unanimitate să proroge acest termen.
Membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European și al Consiliului statul membru care se retrage
nu participă nici la dezbaterile și nici la adoptarea deciziilor Consiliului European și ale Consiliului care
privesc statul în cauză. Majoritatea calificată se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul
(3) litera (b) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. În cazul în care statul care s-a retras
din Uniune depune o nouă cerere de aderare, această cerere se supune procedurii prevăzute la
articolul 49.

Anul aderării Țări

1.1.1958 Belgia
 Franța

Germania

Italia

Luxemburg

Țările de Jos

1.1.1973 Danemarca

Irlanda

Regatul Unit (s-a retras la 31 ianuarie 2020)

1.1.1981 Grecia

1.1.1986 Portugalia

Spania

1.1.1995 Austria

Finlanda

Suedia

1.5.2004 Cehia

Cipru
 Estonia

Letonia

Lituania

Malta

Polonia

Slovacia

Slovenia

Ungaria

1.1.2007 Bulgaria

România

1.7.2013 Croația

Deși toate țările din UE fac parte din uniunea economică și monetară (UEM), 19 dintre ele și-au
înlocuit monedele naționale cu moneda unică, euro. Aceste țări formează zona euro.

• Austria

• Belgia

• Cipru

• Estonia

• Finlanda

• Franța

• Germania
• Grecia

• Irlanda

• Italia

• Letonia

• Lituania

• Luxemburg

• Malta

• Țările de Jos

• Portugalia

• Slovacia

• Slovenia

• Spania

Acestea sunt țări în care moneda euro nu a fost încă adoptată, dar care se vor alătura zonei euro
atunci când vor îndeplini condițiile necesare. Este vorba în special despre statele membre care au
aderat la Uniune în 2004, 2007 și 2013, adică după lansarea euro, în 2002.

• Bulgaria

• Croația

• Cehia

• Ungaria

• Polonia

• România

• Suedia

Lista țărilor din spațiul Schengen

• Austria

• Belgia

• Cehia

• Danemarca

• Elveția

• Estonia

• Finlanda

• Franța

• Germania
• Grecia

• Islanda

• Italia

• Letonia

• Liechtenstein

• Lituania

• Luxemburg

• Malta

• Norvegia

• Polonia

• Portugalia

• Slovacia

• Slovenia

• Spania

• Suedia

• Țările de Jos

• Ungaria

Cursul nr.2 (saptamana 18-24 oct.2021)

A. Tratatul de la Maastricht

B. Tratatul de la Amsterdam

C. Tratatul de la Nisa

D. Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa

A.Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht în anul 1992(intrat în vigoare în 1993)

Tratatul de la Maastricht, cunoscut și sub denumirea Tratatul privind Uniunea Europeană, a

constituit un pas spre evoluția acestei forme de cooperare între statele europene implicate în
procesul de integrare. Semnarea Tratatului privind Uniunea Europeană a avut loc la Maastricht în
februarie 1992, intrarea în vigoare având loc după îndeplinirea procedurilor de ratificare la data de 1
noiembrie 1993.După cum reiese chiar din denumire, prin tratatul de la Maastricht s-a introdus
conceptul de Uniune Europeană. Uniunea Europeană după Tratatul de la Maastricht nu beneficia de
personalitate juridică și reprezenta o formă de cooperare interguvernamentală care avea la bază trei
piloni și anume : cele trei comunități europene care își păstrează personalitatea juridică, politica
externă și de securitate comună, cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne. Conform
Tratatului de la Maastricht, statele părti instituie o Uniune Europeana, denumita Uniune. Totodată,
se arată că tratatul marchează o nouă etapă în procesul de creeare a unei uniuni din ce în ce mai
strânse între popoarele Europei în care deciziile trebuie să fie luate la un nivel cât mai apropiat de
cetățeni.Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea avea la bază Comunitățile Europene, precum
și politicile și formele de cooperare prevăzute în tratat. Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea
avea următoarele obiective:

• Promovarea progresului economic și social echilibrat și durabil, în special prin crearea unui
spațiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin stabilirea unei uniuni
economice și monetare cuprinzând, în viitor, o moneda unică;

• Afirmarea identității sale pe scena internațională, în special prin implementarea unei politici
externe și de securitate comune, inclusiv prin definirea în perspectivă a unei politici de apărare
comune, care să poată conduce, în viitor la o apărare comună;

• Întărirea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre prin instituirea unei
cetățenii a Uniunii Europene;

• Dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniile justiției și afacerilor interne;

• Menținerea integrală a acquis-ului comunitar și dezvoltarea lui în vederea asigurării

mecanismelor și intituțiilor comunitare.

Se arata că obiectivele stabilite vor fi realizate în conformitate cu dispozițiile tratatului în

condițiile și în termenele prevăzute de tratat. Totodată, se prevedea că Uniunea respectă identitatea
statelor membre, ale căror sisteme de guvernământ se bazează pe principii democratice. Uniunea
respectă drepturile fundamentale, așa cum au fost garantate de Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale de la Roma și așa cum rezultă din tradițiile
constituționale comune ale statelor membre toate acestea fiind considerate principii generale ale
dreptului comunitar.Se arata ca Uniunea își asigura mijloacele necesare pentru atingerea obiectivelor
și realizarea politicilor.

Prin urmare, în cadrul Consiliului european de la Maastricht s-au luat o serie de măsuri având
drept obiectiv integrarea europeană. Cele mai importante modificări au fost introduse de titlurile II,
III şi IV care redefineau obiectivele Comunităţii Europene şi aduceau modificări în structura
instituţională. Tratatele privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice nu au suportat modificări decât în măsura determinată de
schimbările produse în Tratatul instituind C.E. Titlul V consacrat ,,politicii externe şi de securitate
comună” a înlocuit cooperarea politică europeană prevăzută în Actul unic european. Prin aceste
dispoziţii s-a urmărit realizarea unei politici consolidate a Uniunii Europene , bazându-se pe acţiunile
comune ale statelor care urmau să se dezvolte , cu anumite rezerve la apărare. Titlul VI
privind ,,cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne” avea în vedere realizarea unei
sistematizări a cooperării. Totodată se realizează înlocuirea sintagnei CEE cu CE

a. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht s-a înfiinţat Uniunea Europeană, entitate fără
personalitate juridică, ce dispunea de trei domenii de acţiune cunoscute sub denumirea de piloni.
Art. A (3) din TUE a stabilit următoarele: ,, Uniunea se întemeiază pe Comunităţile Europene,
completate cu politicile şi formele de cooperare instituite prin prezentul tratat”. Cele trei domenii de
acţiune erau pilonul comunitar, pilonul referitor la politica externă şi de securitate comună şi pilonul
privind cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. Pentru a înţelege modul de funcţionare
al Uniunii Europene conform Tratatului de la Maastricht sau mai corect modalitatea în care se
realiza raportul dintre statele membre şi instituţiile comunitare trebuia prezentat modul de
exercitare al competenţelor în cadrul celor trei piloni comunitari. Primul pilon cuprindea domeniile
de activitate în care statele membre au fost de acord să-și exercite suveranitatea conform
principiilor de integrare şi să accepte implementarea legislaţiei adotate de către instituţiile
comunitare. Pilonul II şi III se caracterizau prin cooperarea la nivel interguvernamental, statele
membre fiind reticente în a ceda suveranitatea. Reglementarea pilonului doi(PESC), aduce în central
atenției obiectivele politicii externe și de securitate comuna. Conform Tratatului de la Maastricht
obiectivele politicii externe și de securitate comuna erau: ocrotirea valorilor comunitare și a
independenței Uniunii; întărirea securității statelor membre; menținerea păcii și întărirea securității
internaționale; promovarea cooperării internaționale; dezvoltarea și consolidarea democrației și a
statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În ceea ce
privește pilonul III(JAI), cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne era necesară în vederea
realizării liberei circulații a persoanelor stabilind ca domenii de interés comunitar política privind
azilul, política privind imigratia, controlul frontierelor externe, política privind cetățenii statelor
membre, cooperarea politieneasca, cooperarea în materia civil, cooperarea în materia penală, lupta
împotriva fraudei etc.

b. Tratatul asupra Uniunii europene introduce cetăţenia unională, toţi cetăţenii statelor
membre fiind consideraţi cetăţeni ai Uniunii. Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene,
dobândind cetăţenia europeană(complementară cetăţeniei naţionale), pot beneficia pe teritoriul
unui alt stat membru de anumite drepturi specifice cetăţeniei europene. Cetăţenii Uniunii au
drepturi şi obligaţii prevăzute în tratatele adoptate de statele membre U.E. Aceştia se bucură printre
altele, de: dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre; dreptul de a alege şi
a fi aleşi în Parlamentul European, precum şi la alegerile locale în statul membru unde îşi au
reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat;dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei
ţări terţe în care statul membru ai cărui resortisanţi sunt nu este reprezentat, de protecţie din partea
autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii
acestui stat; dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, de a se adresa Ombudsmanului
European, precum şi de a se adresa instituţiilor şi organelor consultative ale Uniunii în oricare dintre
limbile tratatelor şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă.

c. Principiul ,,subsidiarităţii” a fost introdus prin acest document comunitar. În domeniile care
nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine conform principiului subsidiarităţii,
decât dacă şi în măsura în care, obiectivele activităţii proiectate nu pot fi realizate mai bine la nivel
comunitar, datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii proiectate. Principiul subsidiarității a fost
consacrat oficial de TUE, semnat în 1992: TUE a introdus o referire la acest principiu în Tratatul de
instituire a Comunității Europene (TCE). Actul Unic European, semnat în 1986, introdusese deja
criteriul subsidiarității în politicile de mediu, însă fără a-l numi ca atare, în mod explicit. Principiul
subsidiarității se aplică doar domeniilor care intră sub incidența competențelor neexclusive împărțite
între Uniune și statele membre.

d. Prin Tratatul de la Maastricht s-a extins gama politicilor comune și s-a realizat consolidarea
celor existente. De exemplu s-au luat măsuri privind educatia si forrmarea profesională, politica
industrială, protectia consumatorului și s-au consolidat prevederile privind politica de mediu sau
politica socială.

e. În ce privește realizarea uniunii economice și monetare, Tratatul prevedea ca UEM să fie

introdusă în trei etape :Etapa 1 (de la 1 iulie 1990 până la 31 decembrie 1993): instituirea liberei
circulații a capitalului între statele membre;Etapa 2 (de la 1 ianuarie 1994 până la 31 decembrie
1998): convergența politicilor economice ale statelor membre și consolidarea cooperării dintre
băncile centrale naționale. Coordonarea politicilor monetare a fost instituționalizată prin înființarea
Institutului Monetar European (IME), care avea sarcina de a consolida cooperarea dintre băncile
centrale naționale și de a face pregătirile necesare pentru introducerea monedei unice. În cursul
acestei etape, băncile centrale naționale urmau să devină independente;Etapa 3 (care a început la 1
ianuarie 1999): punerea în aplicare a unei politici monetare comune sub egida Eurosistemului
începând cu prima zi și introducerea treptată a bancnotelor și monedelor euro în toate statele
membre din zona euro. Tranziția la cea de-a treia etapă a fost condiționată de atingerea unui nivel
ridicat de convergență durabilă, măsurat pe baza unor criterii stabilite în tratate. Normele bugetare
trebuiau să devină obligatorii, încălcarea lor de către un stat membru fiind pasibilă de penalități.
Politica monetară pentru zona euro a fost încredințată Eurosistemului, alcătuit din cei șase membri ai
Comitetului executiv al BCE și din guvernatorii băncilor centrale naționale din zona euro. Noul tratat
privind Uniunea Europeană, care conține dispozițiile necesare pentru punerea în aplicare a uniunii
monetare, a fost convenit la Consiliul European de la Maastricht, din Țările de Jos, în decembrie
1991.După un deceniu de pregătiri, moneda euro a fost lansată la 1 ianuarie 1999: în primii trei ani, a
fost o monedă „invizibilă”, utilizată doar pentru contabilitate și plăți electronice. La 1 ianuarie 2002,
au fost lansate monedele și bancnotele euro.

f. Prin tratatul de la Maastricht se introduce procedura codeciziei, procedura prin care

Parlamentul Europeana dobândeste un rol important în procedura adoptării actelor unionale. Astfel
acesta dobândește calitatea de colegislator alături de Consiliu.

g. Comitetul regiunilor a fost create prin Tratatul de la Maastricht, dar a început să funcționeze
din 1994. Comitetul Regiunilor (CoR) este un organ consultativ care reprezintă interesele autorităților
regionale și locale din Uniunea Europeană; el adresează avize în numele acestora Consiliului și
Comisiei. Membrii CoR pot fi, de pildă, responsabili din cadrul autorităților regionale, primari sau
reprezentanți aleși sau nu ai regiunilor și orașelor din cele 27 de state membre ale UE.

h. Prin tratatul de la Maastricht Curtea de Conturi a fost inclusă în rândul instituțiilor

comunitare. Curtea de Conturi și-a început activitatea în anul 1977, dar a fost inclusă în categoria
institutiilor comunitar prin Tratatul de la Maastricht.

i. Prin tratatul de la Maastricht a fost create Fondul de coeziune.Prin acest fond se oferă
finanțare pentru proiecte din domeniul mediului și al rețelelor transeuropene în statele membre al
căror venit național brut pe cap de locuitor este mai mic de 90 % din media UE

j. Ombudsmanul European desfășoară anchete privind cazurile de administrare defectuoasă

din activitatea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii Europene, din proprie inițiativă sau
pe baza unor plângeri adresate de cetățenii UE sau de orice persoană fizică sau juridică care își are
reședința sau sediul într-un stat membru.

B.Tratatul de la Amsterdam,semnat în 1997(intrat în vigoare în anul 1999)

Deşi Tratatele institutive au suportat două modificări, totuşi nu s-a reuşit rezolvare tuturor
problemelor dezbătute. În aceste condiţii Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a
Tratatelor institutive. Acesta cuprinde 3 părţi şi anume: modificări ale Tratatului U.E.; simplificarea
Tratatelor; dispoziţii generale şi finale; Actul final; 13 Protocoale şi 58 de Declaraţii comune. Prin
Tratatul de la Amsterdam rolul cetăţeanului este accentuat, iar caracterul democratic al instituţiilor
este consolidat. Tratatul vizează realizarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, prin
comunitarizarea unei părţi din cel de-al treilea pilon, integrarea acquis-ului Schengen în Titlul IV al
Tratatului C.E. şi reducerea celui de-al treilea pilon la cooperarea poliţiei şi a organelor judiciare în
materie penală. Contribuţiile în materie instituţională au fost considerabile, majoritatea calificată
fiind introdusă în materii noi, competenţa Curţii de Justiţie extinsă, dar și prevederea bazelor
cooperării consolidate.
Aspectele privind Tratatul de la Amsterdam au fost preluate de pe site-ul
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/3/tratatele-de-la-maastricht-si-de-la-
amsterdam

Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a tratatelor de

instituire a Comunităților Europene și a anumitor acte conexe semnat la Amsterdam la 2 octombrie
1997, a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

A. Consolidarea competențelor Uniunii

1. În ceea ce privește obiectivele, s-a pus un accent deosebit pe o dezvoltare echilibrată și sustenabilă
și pe un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă. A fost creat un mecanism de coordonare a
politicilor de ocupare a forței de muncă din statele membre, precum și posibilitatea de a lua anumite
măsuri comunitare în acest domeniu. Acordul privind politica socială a fost integrat în Tratatul CE cu
câteva îmbunătățiri (eliminarea clauzelor de excludere voluntară (opt-out)). De atunci, metoda
comunitară s-a aplicat în domenii importante care țineau până în acel moment de „cel de-al treilea
pilon”, cum ar fi azilul, imigrația, trecerea frontierelor externe, lupta împotriva fraudei, cooperarea
vamală și cooperarea judiciară în materie civilă, precum și unei părți importante a cooperării în
temeiul acordului Schengen, pe care Uniunea și Comunitățile și l-au însușit întru totul.

2. Uniunea Europeană-Cooperarea interguvernamentală în domeniul cooperării judiciare penale și

polițienești a fost consolidată prin definirea unor obiective și sarcini precise, precum și prin crearea
unui nou instrument juridic analog unei directive. Instrumentele politicii externe și de securitate
comună au fost dezvoltate ulterior, în special prin crearea unui nou instrument, strategia comună, a
unei noi funcții, „Secretarul General al Consiliului responsabil pentru PESC”, și a unei noi structuri,
„Unitatea de planificare politică și de alertă rapidă”.

B. Consolidarea atribuțiilor Parlamentului European

1. Puterea legislativă

În cadrul procedurii de codecizie, care a fost extinsă la 15 temeiuri juridice în TCE, Parlamentul
European și Consiliul deveneau colegislatori, practic pe poziție de egalitate. Cu excepția politicii
agricole și a politicii din domeniul concurenței, procedura de codecizie se aplica tuturor domeniilor în
care Consiliul era abilitat să ia decizii cu majoritate calificată. În patru cazuri (articolele 18, 42 și 47,
precum și articolul 151 privind politica din domeniul culturii, care a rămas nemodificat), procedura de
codecizie se combina cu necesitatea unei decizii unanime a Consiliului. Celelalte domenii legislative
supuse unanimității nu țineau de codecizie.

2. Puterea de control

În afara votului de aprobare a Comisiei în ansamblu, Parlamentul European trebuia să voteze și

pentru aprobarea prealabilă a președintelui desemnat al viitoarei Comisii (articolul 214).

3. Alegerea și statutul deputaților

În ceea ce privește procedura pentru alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal direct
(articolul 190 din TCE), competența Comunității de a adopta principii comune s-a adăugat
competenței existente de a adopta o procedură uniformă. În același articol, a fost inserat un temei
juridic care permitea adoptarea unui statut unic al deputaților. Cu toate acestea, continua să
lipsească o dispoziție care să permită luarea de măsuri în vederea dezvoltării partidelor politice la
nivel european (a se vedea articolul 191).

C. Cooperarea consolidată

Pentru prima dată, tratatele cuprindeau dispoziții generale care permiteau, în anumite condiții, unui
anumit număr de state membre să se prevaleze de instituțiile comune pentru a organiza o cooperare
consolidată între ele. Această posibilitate s-a adăugat cazurilor de cooperare consolidată
reglementate de dispoziții specifice, cum ar fi uniunea economică și monetară, crearea unui spațiu de
libertate, securitate și justiție, precum și integrarea dispozițiilor acordului Schengen. Domeniile care
puteau face obiectul unei cooperări consolidate erau reprezentate de cel de-al treilea pilon și, în
condiții foarte stricte, de domeniile care nu țineau de competența exclusivă comunitară. Condițiile pe
care trebuia să le satisfacă orice cooperare consolidată, precum și mecanismele de decizie prevăzute
erau concepute astfel încât să garanteze că această nouă modalitate a procesului de integrare va
rămâne o soluție excepțională și că nu va putea fi utilizată decât pentru a avansa în direcția integrării,
și nu pentru a regresa.

D. Simplificare

Tratatul de la Amsterdam a eliminat din tratatele europene toate dispozițiile devenite caduce sau
nule cu timpul, evitând, în același timp, ca acesta să afecteze efectele juridice care decurgeau în din
aceste dispoziții. Tratatul prevedea și renumerotare a articolelor. Din motive juridice și politice,
tratatul a fost semnat și supus ratificării sub formă de amendamente la tratatele în vigoare.

E. Reforme instituționale în perspectiva extinderii

a. Tratatul de la Amsterdam a fixat la 700 numărul maxim de membri în Parlamentul European, dând
curs solicitării acestuia (articolul 189).

b. Componența Comisiei și problema ponderării voturilor au făcut obiectul unui „protocol privind
instituțiile” anexat la tratat. Protocolul prevedea ca, într-o Uniune extinsă la maximum 20 de state
membre, Comisia să fie alcătuită dintr-un reprezentant din fiecare stat membru, cu condiția ca la
data respectivă ponderarea voturilor în Consiliu să fi fost modificată. În orice caz, cu cel puțin un an
înainte de aderarea unui al 21-lea stat membru, o nouă conferință interguvernamentală trebuia să
reexaminare în profunzime dispozițiile din tratate referitoare la instituții.

c. Votul cu majoritate calificată în Consiliu era prevăzut pentru mai multe temeiuri juridice nou-
create de Tratatul de la Amsterdam. Cu toate acestea, dintre politicile comunitare existente, numai în
cazul domeniului politicii privind cercetarea au apărut noi cazuri de vot cu majoritate calificată,
celelalte politici necesitând încă luarea Deciziilor cu unanimitate de voturi.

F. Alte subiecte

Procedurile comunitare de implementare a principiului subsidiarității au fost stabilite într-un

protocol. Transparența a fost îmbunătățită prin noi dispoziții privind accesul la documente (articolul
255) și prin deschiderea lucrărilor Consiliului în domeniul legislativ (articolul 207 alineatul (3)).

C.Tratatul de la Nisa, semnat în 2001(intrat în vigoare în 2003)

Viitorul Uniunii Europene este condiţionat de succesul procesului de reformă cu care se

confruntă instituţiile Uniunii Europene. Reforma instituţiilor europene a fost considerată o necesitate
încă de la Conferinţa interguvernamentală din 1996.După cum a reieşit din mai multe capitole,
numeroase state s-au opus propunerilor de reformă, iar la Consiliul de la Amsterdam problema
extinderii părea mult prea îndepărtată pentru a adopta decizii dureroase. Ulterior s-a constatat că
schimbările în structura instituţională a Uniunii Europene nu sunt de neglijat. Extinderea acesteia cu
un număr foarte mare de state, determină adaptarea instituţiilor comunitare la o Uniune cu un
număr mare de state, în vederea funcţionării eficiente.Structura instituţională existentă răspundea
cerinţelor unei uniuni cu un număr mai mic de state, valul extinderilor conducând la ineficienţa
structurii instituţionale. În concluzie, instituţiile suportă transformările necesare, având în vedere
reprezentarea statelor în condiţii de egalitate la nivel comunitar.

Astfel, în perioada 7-11 decembrie 2000 a avut loc Conferinţa interguvernamentală de la

Nisa, a cărei obiectiv principal a fost reforma dispoziţiilor comunitare instituţionale din Tratatul
asupra Uniunii Europene şi Tratatele institutive.

Principalele teme ale C.I.G. de la Nisa au fost avute în vedere, încă de la Consiliul european de
la Cologne din 1999. Un prim aspect l-a constituit reponderea voturilor în cadrul Consiliului şi modul
de calcul al majorităţii calificate. În privinţa luării deciziilor s-a avut în vedere extinderea domeniilor în
care se trece de la unanimitate la majoritate calificată. Comisia europeană a determinat discuţii în
ceea ce priveşte componenţa, urmând ca aceasta să fie constituită din câte un reprezentant al
fiecărui stat membru, iar în situaţia aderării şi celui de-al 27 stat, numărul membrilor Comisiei trebuie
să fie inferior numărului de state membre. Noua repartizare a locurilor în Parlamentul european a
fost regândită pentru o Uniune de 27 de state, stabilindu-se un număr –plafon de 732 de membri.
Curtea de Conturi va avea în componenţa sa câte un reprezentant pentru fiecare stat membru ,
numiţi de Consiliu cu majoritate calificată. Este urmărită ameliorarea cooperării între Curtea de
Conturi şi instituţiile naţionale de control, înfiinţându-se în acest sens un „comitet de contact”.
Schimbările în cadrul organelor jurisdicţionale vizează: înfiinţarea camerelor jurisdicţionale
ajutătoare pe lângă T.P.I., repartizarea competenţelor între Curte şi T.P.I., componenţa şi
funcţionarea celor două instanţe.Pe lângă instituţiile comunitare, modificări majore au suferit
Comitetul economic şi social şi Comitetul regiunilor, în care se realizează o nouă repartizare a Alături
de reforma instituţională pe lista dezbaterilor au fost adăugate şi alte aspecte, după cum urmează:

-Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

-protejarea valorilor democratice

-cooperarea consolidată

-apărarea comună şi

-dezbaterile cu privire la viitorul Europei

Astfel, C.I.G. care a avut loc în decembrie 2000, a condus la adoptarea Tratatului de la Nisa,
semnarea acestui tratat a avut loc 26 februarie 2001. Ultimul stat care a depus instrumentele de
ratificare a fost Irlanda, tratatul intrând în vigoare la 1 februarie 2003.

Aspectele privind Tratatul de la Nisa au fost preluate de pe site-ul

https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/4/tratatul-de-la-nisa-si-conventia-privind-
viitorul-europeiTratatul de la Nisa

Tratatul a fost semnat la 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.

A. Obiectivele
În concluziile sale, Consiliul European de la Helsinki din 1999 a afirmat că UE trebuia să fie capabilă să
primească ca noi state membre, până la sfârșitul lui 2002, țările candidate care erau pregătite pentru
aderare. Deoarece doar două dintre statele solicitante aveau o populație mai mare decât media
statelor membre de la vremea respectivă, ponderea politică a țărilor cu o populație mai mică trebuia
să crească considerabil. Prin urmare, Tratatul de la Nisa urmărea să crească eficacitatea și
legitimitatea instituțiilor UE și să pregătească Uniunea pentru următoarea sa mare extindere.

B. Contextul

La Conferințele interguvernamentale (CIG) de la Maastricht și Amsterdam, au fost abordate o serie

de probleme instituționale, fără a le soluționa însă în mod satisfăcător („Amsterdam leftovers”).
Printre acestea se aflau dimensiunea și componența Comisiei, ponderarea voturilor în Consiliu și
extinderea votului cu majoritate calificată. Pe baza unui raport al Președinției finlandeze, Consiliul
European de la Helsinki a decis, la sfârșitul anului 1999, ca problemele nesoluționate de Tratatul de la
Amsterdam și toate celelalte modificări necesare pentru pregătirea extinderii să fie abordate în
cadrul unei CIG.

C. Conținutul

CIG a fost deschisă la 14 februarie 2000 și și-a încheiat activitatea la Nisa, la 10 decembrie 2000.
Aceasta a ajuns la un acord asupra chestiunilor instituționale menționate mai sus, precum și asupra
altor puncte, printre care o nouă repartizare a mandatelor în Parlamentul European, o cooperare
consolidată mai flexibilă, monitorizarea drepturilor și valorilor fundamentale în UE și consolidarea
sistemului judiciar al UE.

1. Ponderarea voturilor în Consiliu

În urma examinării în paralel a sistemului de vot în Consiliu, a componenței Comisiei și, într-o
anumită măsură, a repartizării mandatelor în Parlamentul European, CIG a realizat că principalul
imperativ era modificarea ponderii relative a statelor membre, un subiect care nu mai fusese abordat
la acest nivel de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma.

Erau prevăzute două metode de definire a votului cu majoritate calificată: un nou sistem de
ponderare (o adaptare a sistemului existent) sau aplicarea unei majorități duble (de voturi și de
populație), aceasta din urmă fiind propusă de Comisie și susținută de Parlament. CIG a ales prima
opțiune. Deși numărul de voturi a crescut pentru toate statele membre, partea care le revine celor
mai populate state membre a scăzut: de la 55 % din voturi la 45 % în urma aderării celor zece noi
state membre și la 44,5 % la 1 ianuarie 2007. De aceea, a fost introdus „dispozitivul de siguranță”
demografică prin care un stat membru poate solicita să se verifice dacă majoritatea calificată
reprezintă cel puțin 62 % din populația totală a Uniunii. În cazul în care această condiție nu este
îndeplinită, Decizia nu este adoptată.

2. Comisia Europeană

a. Componența

Din 2005, Comisia reunește câte un comisar pentru fiecare stat membru. Consiliul are competența de
a decide, în unanimitate, numărul de comisari, precum și sistemul de rotație a acestora, astfel încât
fiecare Comisie să reflecte dimensiunea demografică și geografică a statelor membre.

b. Organizare internă
Tratatul de la Nisa conferea Președintelui Comisiei competența de a atribui portofoliile comisarilor și
de a le redistribui pe parcursul mandatului, precum și de a selecționa vicepreședinții și de a stabili
numărul acestora.

3. Parlamentul European

a. Componența

Tratatul de la Amsterdam a stabilit numărul maxim de deputați în Parlamentul European la 700. La

Nisa, Consiliul European a considerat necesar, în perspectiva extinderii, să revizuiască numărul de
deputați în PE pentru fiecare stat membru. Noua componență a Parlamentului a fost utilizată, de
asemenea, pentru a contrabalansa ponderarea modificată a voturilor în Consiliu. Astfel, numărul
maxim de deputați europeni a fost stabilit la 732.

b. Competențe

Parlamentului European i s-a conferit competența, la fel ca și Consiliului, Comisiei și statelor membre,
să conteste în justiție acte ale Consiliului, ale Comisiei sau ale Băncii Centrale Europene pentru
motive de incompetență, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a
tratatului sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia sau de abuz de putere.

În urma unei propuneri a Comisiei, articolul 191 a fost transformat într-un temei juridic operațional
pentru adoptarea, prin procedura de codecizie, a statutului partidelor politice de la nivelul UE și a
regulilor legate de finanțarea acestora.

Competențele legislative ale Parlamentului au fost sporite printr-o ușoară extindere a domeniului de
aplicare a procedurii de codecizie și prin dispoziții care impun ca Parlamentul să își dea avizul
conform în vederea instituirii unei cooperări consolidate în domeniile acoperite de codecizie. De
asemenea, Parlamentului i se solicită avizul atunci când Consiliul se pronunță cu privire la riscul unei
încălcări grave a drepturilor fundamentale într-un stat membru.

4. Reforma sistemului judiciar

a. Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Curții de Justiție a UE i s-a acordat posibilitatea de a se reuni în diferite formule: în camere (formate
din trei sau cinci judecători), în Marea Cameră (11 judecători) sau în plen. Numărul de avocați
generali putea fi crescut printr-o decizie a Consiliului, adoptată în unanimitate. Curtea de Justiție a UE
și-a păstrat competența cu privire la hotărârile preliminare, dar, în temeiul statutului său, putea
transmite Tribunalului de Primă Instanță și alte cauze în afara celor enumerate la articolul 225 din
Tratatul de instituire a Comunității Europene (TCE).

b. Tribunalul

Competențele Tribunalului (fostul Tribunal de Primă Instanță, înaintea Tratatului de la Lisabona intrat
în vigoare la 1 decembrie 2009) au fost extinse pentru a include anumite categorii de hotărâri
preliminare, iar camerele jurisdicționale pot fi instituite printr-o decizie în unanimitate a Consiliului.
Toate aceste dispoziții legate de funcționare, și în special de competențele Tribunalului, sunt acum
stabilite chiar în tratat.

5. Proceduri legislative

Deși un număr considerabil de noi politici și dispoziții (27) necesitau votul cu majoritate calificată în
Consiliu, codecizia a fost extinsă doar la câteva domenii minore (fostele articole 13, 62, 63, 65, 157,
159 și 191 din Tratatul CE), iar pentru fostul articol 161 se impunea procedura de aviz conform al
Parlamentului.

6. Cooperarea consolidată

Ca și Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa cuprinde dispoziții generale care se aplică tuturor
domeniilor de cooperare consolidată și dispoziții specifice pilonului în cauză. În timp ce Tratatul de la
Amsterdam prevedea posibilitatea cooperării consolidate doar în cadrul primului și celui de al treilea
pilon, Tratatul de la Nisa prevedea acest lucru în cadrul tuturor celor trei piloni.

Tratatul de la Nisa a mai adus încă două modificări: sesizarea Consiliului European nu mai era
posibilă, iar conceptul de „termen rezonabil” a fost clarificat. Avizul conform al Parlamentului era
necesar în toate cazurile în care cooperarea consolidată viza o chestiune acoperită de procedura de
codecizie.

7. Protecția drepturilor fundamentale

La articolul 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) a fost adăugat un nou alineat care
reglementa situațiile în care exista un „risc clar” de încălcare gravă a drepturilor fundamentale, chiar
dacă aceasta nu se produsese. Consiliul, hotărând cu o majoritate de patru cincimi din membrii săi și
după obținerea avizului conform al Parlamentului European, avea competența de a stabili existența
unui astfel de risc și de a adresa recomandări adecvate statului membru în cauză. A fost proclamată o
Cartă a drepturilor fundamentale fără caracter obligatoriu.

D. Rolul Parlamentului European

Ca și în cazul conferințelor interguvernamentale anterioare, Parlamentul a participat activ la

pregătirile pentru CIG din 2000. În rezoluțiile sale din 18 noiembrie 1999 referitoare la pregătirea
reformei tratatelor și următoarea Conferință interguvernamentală și din 31 mai 2001 referitoare la
Tratatul de la Nisa și viitorul Uniunii Europene, și-a prezentat punctele de vedere cu privire la ordinea
de zi a conferinței, precum și cu privire la progresele și obiectivele acesteia. Parlamentul și-a exprimat
opinia și asupra fondului și implicațiilor judiciare ale Cartei drepturilor fundamentale. Parlamentul a
insistat îndeosebi ca viitoarea CIG să urmeze un proces transparent, deschis participării deputaților
din PE, a parlamentelor naționale și a Comisiei, precum și contribuțiilor din partea cetățenilor,
urmând ca rezultatul acesteia să fie concretizat într-un document cu caracter constituțional.

D.Convenția privind viitorul Europei

https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/4/tratatul-de-la-nisa-si-conventia-privind-
viitorul-europei

A. Temei și obiective

În conformitate cu Declarația nr. 23 anexată la Tratatul de la Nisa, Consiliul European de la Laeken

din 14 și 15 decembrie 2001 a hotărât să organizeze o convenție care să reunească principalele părți
interesate în cadrul unei dezbateri privind viitorul Uniunii Europene. Aceasta avea ca obiective
pregătirea următoarei CIG cât mai transparent și abordarea celor patru provocări majore privind
evoluția viitoare a UE: o mai bună repartiție a competențelor, simplificarea instrumentelor de acțiune
ale Uniunii, consolidarea democrației, a transparenței și a eficacității și elaborarea unei Constituții
pentru cetățenii europeni.

B. Organizare
Convenția a fost formată dintr-un președinte (Valéry Giscard d’Estaing), doi vicepreședinți (Giuliano
Amato și Jean-Luc Dehaene), 15 reprezentanți ai șefilor de stat sau de guvern din statele membre, 30
de membri ai parlamentelor naționale (câte doi din fiecare stat membru), 16 deputați din
Parlamentul European și doi membri ai Comisiei Europene. Țările candidate la aderare au putut
participa la dezbatere în aceleași condiții, însă nu puteau bloca un eventual consens între statele
membre. Astfel, Convenția a avut 105 membri în total.

În afară de președinte și vicepreședinți, prezidiul era compus din nouă membri ai Convenției și un
reprezentant invitat, ales de țările candidate. Prezidiul a avut rolul de a conferi Convenției un ritm
susținut și de a-i oferi o bază de lucru.

C. Rezultatele

Lucrările Convenției au constat în: o fază de „prospectare”, în cursul căreia erau luate în considerare
așteptările și nevoile statelor membre și ale cetățenilor Europei, o fază de reflecție, consacrată
studierii ideilor avansate și o fază de elaborare a recomandărilor, pe baza elementelor esențiale ale
dezbaterilor. La sfârșitul anului 2002, cele 11 grupuri de lucru și-au prezentat concluziile Convenției.
În timpul primei jumătăți a anului 2003, Convenția a elaborat și a dezbătut un text care a devenit
proiectul de tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa.

Partea I (principii și instituții, 59 de articole) și partea a II-a (Carta drepturilor fundamentale, 54 de

articole) din tratat au fost prezentate Consiliului European de la Salonic, la 20 iunie 2003. Partea a III-
a (politici, 338 de articole) și partea a IV-a (dispoziții finale, 10 articole) au fost prezentate
Președinției italiene la 18 iulie 2003. Consiliul European a adoptat textul pe 18 iunie 2004. Chiar dacă
acesta a suferit modificări considerabile, s-a menținut structura de bază a proiectului elaborat de
Convenție. Tratatul a fost aprobat de Parlamentul European, dar a fost respins de Franța (la 29 mai
2005) și de Țările de Jos (1 iunie 2005) în urma unor referendumuri naționale. Din cauza celor două
referendumuri cu rezultate negative din Franța și Țările de Jos, procedura de ratificare a Tratatului de
instituire a unei Constituții pentru Europa nu a fost dusă la bun sfârșit.

Curs Drept institutional al UE

Sapt.25 oct.2021-29 oct.2021

Tratatul de la Lisabona

Cei cincizeci de ani de integrare şi extindere, au demonstrat că ideile promovate de părinţii

fondatori ai Europei rămân la fel de valabile. Soluţiile comune sunt singurele modalităţi pentru a
obţine răspunsurile adecvate pentru Europa, în lumea globalizată. Uniunea Europeană are potenţialul
necesar pentru a-şi consolida politicile în toate domeniile, totuşi acest potenţial nu trebuie blocat
prin metode de lucru depăşite. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea
Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene reprezintă concretizarea intenţiilor de
modernizare şi de transformare a metodelor de lucru existente. Totuşi, analizând evoluţia
comunitară de la apariţia Comunităţilor Europene până la momentul adoptării şi intrării în vigoare a
Tratatului de la Lisabona, se poate observa tendinţa continuă de adaptare, aspect demonstrat de
elaborarea unui număr impresionant de tratate şi acte de natură să modifice, să revizuiască sau să
completeze dispoziţiile comunitare existente. Însă, drumul parcurs de construcţia comunitară a fost
dominat de compromisul între concepţia federală şi concepţia cooperării interguvernamentale,
compromis, considerat din punctul nostru de vedere înţelept, deoarece în acest mod se asigura o
colaborare mult mai bună între statele membre. Din momentul apariţiei, Uniunea Europeană a
căutat să identifice calea cea mai bună pentru a se moderniza şi a răspunde mai bine preocupărilor si
aspiraţiilor cetăţenilor ei. Declaraţia privind Viitorul Uniunii Europene sau Declaraţia de la Laeken,
adoptată la 15 decembrie 2001, a precizat domeniile în care Uniunea Europeană avea nevoie de
reformă. Această declaraţie şi perspectivele pe care le-a deschis au reprezentat un moment decisiv în
procesul de aducere a Uniunii Europene mai aproape de cetăţean. Astfel, unul dintre obiectivele
conturate avea în vedere clarificarea, simplificarea şi ajustarea împărţirii competenţelor între Uniune
şi Statele Membre în lumina noilor provocări la care Uniunea trebuie să răspundă. Simplificarea
instrumentelor Uniunii era considerat un obiectiv de maximă importanţă, urmărindu-se ca
instrumentele variate care se aflau la îndemâna Uniunii să fie mai bine definite. Deşi prin adoptarea
Tratatului de la Nisa s-a încercat adaptarea structurii instituţionale, astfel încât aceasta să răspundă
necesităţilor unei Uniuni Europene format din 27 de state membre, perfecţionarea trebuia
continuată pentru a se asigura mai multă democraţie, transparenţă şi eficienţă. Progresul Uniunii
Europene era concretizat prin elaborarea unui document care urma să înlocuiască multitudinea
tratatelor adoptate de-a lungul timpului, numit Tratatul Constituţional. În acest sens Consiliul
European a decis să convoace o Convenţie în componenţa căreia să se regăsească principalele părţi
implicate în dezbaterea despre viitorul Uniunii. Convenţia urma să fie compusă dintr-un preşedinte şi
doi vicepreşedinţi, din 15 reprezentanţi ai şefilor de stat sau guvern ai Statelor Membre (câte unul
din fiecare Stat Membru), 30 de membri ai parlamentelor naţionale (câte doi din fiecare Stat
Membru), 16 membri ai Parlamentului European şi doi reprezentanţi ai Comisiei. Ţările candidate,
din acel moment au fost implicate în totalitate în dezbaterile Convenţiei. Începând din 28 februarie
2008, timp de 15 luni, Convenţia a analizat toate aspectele legate de viitorul UE şi a elaborat un
proiect de tratat menit să simplifice cadrul politic şi legislativ european existent. Textul proiectului
constituţional a fost prezentat la reuniunea Consiliului European de la Salonic din 20 iunie 2003, însă
pentru a putea fi adoptat, textul tratatului a fost supus dezbaterii Conferinţei Interguvernamentale,
care şi-a început lucrările pe 4 octombrie 2003. Soluţia de compromis a fost identificată în cadrul
Consiliul European din iunie 2004, iar textul Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa a
fost semnat la 29.10.2004 de către şefii de state şi de guverne a celor 25 state membre. Intrarea în
vigoare a Tratatului era condiţionată de ratificarea de către toate statele membre, procedură care nu
a fost finalizată, datorită cunoscutei respingeri prin referendum de către Franţa şi Olanda.
Respingerea Tratatului constituţional determina regândirea procesului de adaptare a structurilor
comunitare şi găsirea unor soluţii valabile pentru viitor. A urmat aşa-numita perioadă de „reflecţie”,
care a durat mai bine de un an de zile, roadele apărând, în cele din urmă, sub preşedinţia germană a
UE, în primul semestru al anului 2007. În aceast timp Comisia Europeană a lansat un nou program de
acţiune, care s-a bucurat de susţinerea Consiliului European informal de la Hampton Court din
octombrie 2005, preluat în dubla abordare definită în „O agenda pentru cetăţeni”. Cu ocazia
aniversării a cincizeci de ani de la adoptarea Tratatelor de la Roma a fost semnată Declaraţia de la
Berlin, din martie 2007, care reafirmă rolul Uniunii Europene şi importanţa acesteia în dezvoltarea
viitoare a statelor europene, susţinând următoarele obiective :menţinerea ca fundament
deschiderea si dorinţa membrilor săi de a consolida dezvoltarea internă a Uniunii; protejarea acestei
unificări pentru binele generaţiilor viitoare; reînnoirea continuă a formei politice a Europei pentru a
ţine pasul cu vremurile; promovarea democraţiei, stabilităţii şi prosperităţii dincolo de graniţele sale;
combaterea terorismul, a crimei organizate şi imigraţiei ilegale; apărarea libertăţilor cetăţenilor si
drepturile lor civile prin lupta împotriva celor care atentează la acestea; soluţionarea paşnică a
conflictelor în lume şi necesitatea de a nu permite ca oamenii să cadă victime războiului, terorismului
şi violenţei;dezvoltarea domeniul politicii energetice şi domeniului protecţiei climei; precum şi
prevenirea ameninţării globale a schimbărilor climatice. Ulterior, Consiliul European din 21-23 iunie
2007, decide convocarea unei Conferinţe interguvernamentale a cărui mandat era să redacteze un
tratat, numit „Tratatul de reformă” prin care se modificau tratatele existente în vederea consolidării
eficienţei şi legitimităţii democratice a Uniunii extinse, precum şi a coerenţei acţiunii sale externe.
Tratatul de reformă va cuprinde două clauze de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană
(TUE) şi respectiv a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (TCE). TUE îşi va păstra titulatura,
iar TCE se va numi Tratatul privind funcţionarea Uniunii. Modificările de natură tehnică aduse
Tratatului Euratom şi protocoalelor existente se fac prin protocoale anexate Tratatului de reformă,
astfel cum s-a convenit la CIG 2004. Important de subliniat este faptul că, Tratatul de reformă va
introduce în tratatele existente, care rămân în vigoare, elementele de noutate care au rezultat în
urma CIG 2004. Conform calendarului stabilit se prevedea finalizarea textului până la sfîrşitul anului
2007, ratificarea sa în 2008 şi intrarea în vigoare în anul 2009, înainte de alegerile pentru Parlamentul
European. Tratatul de reformă a fost semnat la data de 13 decembrie 2007 în capitala Portugaliei
devenind Tratatul de la Lisabona, dar nu s-a respectat, conform calendarului stabilit, data intrării în
vigoare, ca urmare a întârzierilor înregistrate în procedura de ratificare. În cele din urmă, procedura
de ratificare a fost finalizată pe parcursul anului 2009, tratatul intrând în vigoare la 1 decembrie
2009. Tratatul de la Lisabona este format din două tratate cu valoare juridică egală, rezultate din
introducerea în Tratatul privind Uniunea Europeană şi în Tratatul Comunităţii Europene (numit
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene) a dispoziţiilor adoptate de CIG, la care se adaugă 13
Protocoale şi peste 50 de Declaraţii. Prin urmare, temeiul juridic al UE este constituit din cele doua
tratate, și anume Tratatul privind ue și Tratatul privind funcționarea UE, tratate cu aceiasi putere
juridica. Uniunea Europeana se substituie Comunității Europene. Subliniem faptul că Tratatul privind
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice rămâne în vigoare. Tratatul privind Uniunea Europeană
astfel cum a fost amendat cuprinde un preambul şi este structurat în şase părţi:Titlul I:Dispoziţii
comune;Titlul II: Dispoziţii privind principiile democratice; Titlul IV:Dispoziţii privind instituţiile; Titlul
V:Dispoziţii generale privind acţiunea externă a Uniunii şi dispoziţiile specific privind politica externă
şi de securitate comună; Titlul VI:Dispoziţii finale. În ceea ce priveşte structura Tratatului privind
funcţionarea Uniunii Europene(TFUE), în versiune consolidată, aceasta este format din şapte părţi,
după cum urmează: Partea I :Principiile; Partea a-II-a: Nediscriminarea şi cetăţenia; Partea a-III-
a:Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii; Partea a-IV-a: Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări;
Partea a-V-a: Acţiunea externă a Uniunii; Partea a-VI-a: Dispoziţii instituţionale şi financiare; Partea a-
VIIa: Dispoziţii generale şi finale.

Elementele novatoare introduse prin Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona este esenţial pentru a asigura funcţionarea eficientă a Uniunii

Europene. În prezent, Uniunea reprezintă 27 de state membre şi mai bine de 490 de milioane de
cetăţeni. Reformele propuse de acest Tratat, în special noile aranjamente instituţionale şi
mecanismele de lucru, sunt necesare pentru a asigura o Uniune capabilă să facă faţă provocărilor
globale şi să răspundă aşteptărilor cetăţenilor europeni, inclusiv cetăţenilor români. România a
susţinut activ adoptarea Tratatului, care include cea mai mare parte a inovaţiilor prevăzute anterior
de Tratatul Constituţional. Printre principalele inovaţii ce sunt aduse prin Tratatul de la Lisabona, se
numără următoarele: recunoaşterea personalităţii juridice a UE; clarificarea repartizării
competenţelor şi modului de aplicare a principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii; întărirea rolului
cetăţenilor; Consiliul European va avea un preşedinte stabil; creşterea rolului Parlamentului
European; păstrarea principiului reprezentării în Comisia Europeană; rol întărit acordat
parlamentelor naţionale; extinderea domeniilor în care deciziile se adoptă de către Consiliu cu
majoritate calificată ; menţinerea inovaţiilor aduse în materie de politică externă şi de securitate
comună din Tratatul Constituţional; înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru
politica externă şi de securitate; acordarea statutului juridic obligatoriu Cartei Drepturilor
Fundamentale; codificarea politicii de vecinătate a Uniunii; includerea principiului supremaţiei
dreptului comunitar ş.a
Personalitatea juridică a Uniunii Europene

În literatura de specialitate, existenţa sau inexistenţa personalităţii juridice a Uniunii

Europene a constituit un subiect controversat încă de la apariţia UE. Dacă în cazul Comunităţilor
Europene, semnatarii Tratatelor au recunoscut personalitatea juridică a acestora, în cazul Uniunii
Europene, Tratatul asupra Uniunii Europene nu a recunoscut personalitatea juridică UE. Lipsa
dispoziţiilor privind existenţa personalităţii juridice a UE a dat naştere la două teorii în literatura de
specialitate, şi anume: teoria conform căreia UE nu are personalitate juridică şi teoria care susţinea
existenţa personalităţii juridice prin invocarea competenţelor UE. Indiferent de argumentele
invocate, controversa a fost eliminată odată cu adoptarea şi intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, care în art. 47 din TUE, precizează ,,Uniunea are personalitate juridică”.Acest articol
recunoaşte în mod explicit personalitatea juridică a Uniunii Europene, fiind preluat identic din
Tratatul Constituţional şi rezultat în urma activităţii desfăşurate de grupul de lucru condus de vice-
preşedintele Convenţiei privind Viitorul Europei, Giuliano Amato. Recunoaşterea personalităţii
juridice întăreşte calitatea de subiect de drept internaţional a UE, dar determină o serie de discuţii
asupra naturii juridice. Calificată ca entitate drept internaţional cu trăsături specifice, capacitatea
juridică a UE, în virtutea principiului specialităţii şi a naturii competenţelor, este una funcţională,
specifică. Astfel Uniunea Europeană are capacitatea pe care i-au atribuit-o statele membre conform
principiului atribuirii de competenţe şi în baza actului constitutiv, dreptul comunitar constituind
dreptul intern al entităţii prezentate. Conform Declaraţiei nr. 24 se confirmă faptul că Uniunea
Europeană are personalitate juridică, dar acest aspect nu o va autoriza în niciun fel să legifereze sau
să acţioneze în afara competenţelor care îi sunt conferite de către statele membre în tratate. În
calitate de subiect de drept internaţional, UE beneficiază de o personalitate juridică de drept intern,
dar şi de o personalitate juridică de drept internaţional.Conform art.335 TFUE ,,În fiecare dintre
statele membre, Uniunea are cea mai largă capacitate juridică recunoscută persoanelor juridice de
către legislaţiile interne, Uniunea poate, în special, să dobândească ori să înstrăineze bunuri imobile
şi mobile şi poate sta în justiţie.” În plan internaţional UE posedă: capacitate de reprezentare (drept
de legaţie activă şi pasivă), dreptul de a sta în justiţie şi de a-şi angaja răspunderea
internaţională,capacitate de a negocia şi încheia acorduri internaţionale, precum şi capacitatea de a
deveni membru în cadrul organizaţiilor internaţionale sau parte la convenţiile internaţionale.
Totodată, discuţiile asupra naturii juridice a UE, au determinat încadrarea acesteia în categoria
confederaţiilor sau în cea a federaţiilor. Concluziile la care s-a ajuns în urma analizelor efectuate au
îndreptăţit autorii de drept internaţional şi respectiv specialiştii în dreptul UE, să afirme că UE posedă
o personalitate juridică unică fără precedent, fiind rezultatul îmbinării elementelor caracteristice
organizaţiilor internaţionale cu elemente de statalitate, ceea ce o face să se apropie şi de forma
uniunii de state de tip confederaţie sau federaţie. În consecinţă, dezbaterile asupra naturii juridice a
UE ne îndreptăţesc să afirmăm că entitatea invocată constituie un subiect de drept internaţional cu o
natură aparte, aria de manifestare a personalităţii juridice fiind determinată de actele constitutive
aşa cum au fost modificate, completate şi revizuite de-a lungul timpului.

Clarificarea repartizării competenţelor şi modului de aplicare a principiilor subsidiarităţii şi

proporţionalităţii

Conform Tratatului de la Lisabona, Uniunea îsi urmăreste obiectivele prin mijloace

corespunzătoare, în funcţie de competenţele care îi sunt atribuite prin tratate. Orice competenţă
care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre.Uniunea respectă egalitatea
statelor membre în raport cu tratatele, precum si identitatea lor naţională, inerentă structurilor lor
fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv în ceea ce priveste autonomia locală şi regională.
Aceasta respectă funcţiile esenţiale ale statului şi, în special,pe cele care au ca obiect asigurarea
integrităţii sale teritoriale, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale. În special,
securitatea naţională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru. În temeiul
principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută reciproc în
îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.Statele membre adoptă orice măsură generală sau
specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele
instituţiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin
de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.Delimitarea
competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii. Exercitarea acestor competenţe este
reglementată de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. În temeiul principiului atribuirii,
Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care au fost atribuite de statele membre prin
tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care nu este
atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre. În temeiul principiului subsidiarităţii, în
domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în
care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la
nivel central, nici la nivel regional si local, dar datorită dimensiunilor si efectelor acţiunii preconizate,
pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii.

În cazul în care tratatele atribuie Uniunii competenţă exclusivă într-un domeniu determinat, numai
Uniunea poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie, statele membre putând să facă
acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor
Uniunii. În cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competenţă partajată cu statele membre într-un
domeniu determinat, Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de
vedere juridic în acest domeniu. Statele membre îşi exercită competenţa în măsura în care Uniunea
nu şi-a exercitat competenţa. Statele membre îsi exercită din nou competenţa în măsura în care
Uniunea a hotărât să înceteze să şi-o mai exercite. Statele membre îsi coordonează politicile
economice şi de ocupare a forţei de muncă în conformitate cu condiţiile prevăzute în prezentul
tratat, pentru definirea cărora Uniunea dispune de competenţă.Uniunea este competentă, în
conformitate cu dispoziţiile Tratatului privind Uniunea Europeană, să definească şi să pună în aplicare
o politică externă şi de securitate comună, inclusiv să definească treptat o politică de apărare
comună. În anumite domenii şi în condiţiile prevăzute în tratate, Uniunea este competenta să
întreprindă acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii statelor membre, fără a înlocui
însă prin aceasta competenţa lor în aceste domenii. Actele Uniunii obligatorii din punct de vedere
juridic, adoptate pe baza dispoziţiilor tratatelor referitoare la aceste domenii, nu pot implica
armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre. Întinderea şi
condiţiile exercitării competenţelor Uniunii sunt stabilite prin dispoziţiile tratatelor referitoare la
fiecare domeniu.

Competenţa Uniunii este exclusivă în următoarele domenii: (a) uniunea vamală; (b) stabilirea
normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne; (c) politica monetară pentru statele
membre a căror monedă este euro; (d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii
comune privind pescuitul; (e) politica comercială comună. De asemenea, competenţa Uniunii este
exclusivă în ceea ce priveste încheierea unui acord internaţional în cazul în care această încheiere
este prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să îşi exercite
competenţa internă, sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar
putea modifica domeniul de aplicare a acestora.

Competenţa Uniunii este partajată cu statele membre în cazul în care tratatele îi atribuie o
competenţă care nu se referă la domeniile menţionate anterior. Competenţele partajate între
Uniune şi statele membre se aplică în următoarele domenii principale: (a) piaţa internă; (b) politica
socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat; (c) coeziunea economică, socială si teritorială;
(d) agricultura si pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării; (e) mediul; (f)
protecţia consumatorului; (g) transporturile; (h) reţelele transeuropene; (i) energia; (j) spaţiul de
libertate, securitate si justiţie; (k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică,
pentru aspectele definite în tratat. În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului,
Uniunea dispune de competenţă pentru a desfăsura acţiuni şi, în special, pentru definirea şi punerea
în aplicare a programelor, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea
statelor membre de a-şi exercita propria competenţă. În domeniile cooperării pentru dezvoltare şi
ajutorului umanitar, Uniunea dispune de competenţă pentru a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o
politică comună, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect lipsirea statelor
membre de posibilitatea de a-şi exercita propria competenţă. Statele membre îşi coordonează
politicile economice în cadrul Uniunii. În acest scop, Consiliul adoptă măsuri şi, în special, orientările
generale ale acestor politici. Statelor membre a căror monedă este euro li se aplică dispoziţii
speciale.Uniunea ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a forţei de muncă ale
statelor membre şi, în special, prin definirea orientărilor acestor politici.Uniunea poate adopta
iniţiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale statelor membre.

Uniunea este competentă să desfăşoare acţiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acţiunii
statelor membre. Prin finalitatea lor europeană, aceste acţiuni au următoarele domenii: (a) protecţia
şi îmbunătăţirea sănătăţii umane; (b) industria; (c) cultura; (d) turismul; (e) educaţia, formarea
profesională, tineretul si sportul; (f) protecţia civilă; (g) cooperarea administrativă.

Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea

principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele naţionale asigură respectarea principiului
subsidiarităţii, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol. În temeiul principiului
proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăseste ceea ce este necesar pentru
realizarea obiectivelor tratatelor. Instituţiile Uniunii aplică principiul proporţionalităţii în conformitate
cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

Modificări instituţionale

Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea
obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre, precum şi
asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi a acţiunilor sale.

Cadrul instituţional prin care se asigură funcţionare Uniunii Europene este alcătuit din următoarele
instituţii : Parlamentul European; Consiliul European; Consiliul; Comisia Europeană (denumită în
continuare Comisia); Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; Banca Centrală Europeană şi Curtea de
Conturi. Parlamentul European,Consiliul şi Comisia sunt asistate de Comitetul Economic şi Social şi de
Comitetul Regiunilor care exercită funcţii consultative.

Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită
funcții de control politic şi consultative, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate.
Parlamentul European alege președintele Comisiei. Parlamentul European este compus din
reprezentanții cetățenilor Uniunii. Numărul acestora nu poate depăși șapte sute cincizeci, plus
președintele. Numarul de locuri in Parlamentul Europeana s-a modificat dupa retragerea Marii
Britanii. Inainte de retragerea acesteia erau 751, dupa au ramas 705. Reprezentarea cetățenilor este
asigurată în mod proporțional descrescător, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat
membru. Niciunui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi șase de locuri. Consiliul
European adoptă în unanimitate, la inițiativa Parlamentului European și cu aprobarea acestuia, o
decizie de stabilire a componenței Parlamentului European, cu respectarea principiilor menționate la
primul paragraf. Membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot universal direct, liber și secret,
pentru un mandat de cinci ani. Parlamentul European își alege președintele și biroul dintre membrii
săi. Important este de menţionat faptul, că prin Tratatul de la Lisabona se acordă un rol mai mare
Parlamentelor naţionale în luarea deciziilor europene.Astfel instituţiile Uniunii Europene vor trebui să
notifice parlamentelor naţionale toate propunerile legislative făcute la nivel European, acestea
putând să formuleze conţestaţii la proiectele legislative.

Tratatul de la Lisabona confirmă apartenenţa Consiliului European la structura instituţională a UE,

înlăturând astfel controversele determinate de calificarea instituţiei menţionate. Consiliul European
oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia și îi definește orientările și prioritățile politice
generale; conduce derularea procedurilor de revizuire ordinară şi de revizuire simplificată privind
tratatele de înfiinţare şi funcţionare ale UE; numeşte Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe și politica de securitate. Acesta nu exercită funcții legislative. Consiliul European este compus
din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum și din președintele său și președintele
Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate participă la
lucrările Consiliului European. Consiliul European își alege președintele cu majoritate calificată,
pentru o durată de doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. În caz de
împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatul președintelui în
conformitate cu aceeași procedură. Președintele Consiliului European: prezidează și impulsionează
lucrările Consiliului European; asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, în
cooperare cu președintele Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale; acționează
pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul Consiliului European; prezintă Parlamentului
European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European. Președintele Consiliului European
asigură, la nivelul său și în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la
politica externă și de securitate comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Consiliul European întrunește de două ori pe
semestru la convocarea președintelui său. Atunci când ordinea de zi o impune, membrii Consiliului
European pot decide să fie asistați fiecare de un ministru și, în ceea ce îl privește pe președintele
Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci când situația o impune, președintele convoacă o
reuniune extraordinară a Consiliului European. Consiliul European se pronunță prin consens, cu
excepția cazului în care tratatele dispun altfel. În caz de vot, fiecare membru al Consiliului European
poate primi delegare din partea unui singur alt membru.Consiliul European hotărăşte cu majoritate
simplă în chestiuni de procedură, precum şi pentru adoptarea regulamentului de procedură. În
cazurile în care se votează cu majoritate calificată se aplică regula utilizată în cadrul Consiliului.

Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcțiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită
funcții de definire a politicilor și de coordonare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate.
Președinția formațiunilor Consiliului, cu excepția celei privind Afacerile Externe, este asigurată de
reprezentanții statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotație egal, în condițiile
stabilite în conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene . Consiliul
se întrunește în cadrul diferitelor formațiuni, lista acestora fiind adoptată în conformitate cu articolul
236 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Consiliul Afaceri Generale asigură coerența
lucrărilor diferitelor formațiuni ale Consiliului. Acesta pregătește reuniunile Consiliului European și
urmărește aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu președintele Consiliului
European și cu Comisia. Consiliul Afaceri Externe elaborează acțiunea externă a Uniunii, în
conformitate cu liniile strategice stabilite de Consiliul European, și asigură coerența acțiunii Uniunii.
Un comitet constituit din reprezentanţii permanenţi ai guvernelor statelor membre răspunde de
pregătirea lucrărilor Consiliului şi de executarea mandatelor care îi sunt încredinţate de către acesta.
Comitetul poate adopta decizii de procedură în cazurile prevăzute de regulamentul de procedură al
Consiliului. Consiliul este asistat de Secretariatul General, aflat sub autoritatea unui secretar general
numit de Consiliu.

Înaltul Reprezentant conduce politica externă și de securitate comună a Uniunii. Acesta contribuie
prin propuneri la elaborarea acestei politici și o aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit al
Consiliului. Acesta acționează în mod similar și în ceea ce privește politica de securitate și apărare
comună. Înaltul Reprezentant prezidează Consiliul Afaceri Externe. Înaltul Reprezentant este unul
dintre vicepreședinții Comisiei. Acesta asigură coerența acțiunii externe a Uniunii. Acesta este
însărcinat, în cadrul Comisiei, cu responsabilitățile care îi revin acesteia din urmă în domeniul
relațiilor externe și cu coordonarea celorlalte aspecte ale acțiunii externe a Uniunii. Consiliul se
întrunește în ședință publică atunci când deliberează și votează un proiect de act legislativ. În acest
scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părți, consacrate deliberărilor privind actele
legislative ale Uniunii, respectiv activităților fără caracter legislativ. Consiliul hotărăște cu majoritate
calificată, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel. Începând cu 1 noiembrie 2014,
majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 55 % din membrii Consiliului, cuprinzând
cel puțin cincisprezece dintre aceștia și reprezentând state membre care întrunesc cel puțin 65 % din
populația Uniunii. Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puțin patru membri ai Consiliului, în
caz contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată. Celelalte condiții privind votul cu
majoritate calificată sunt stabilite la articolul 238 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene (TFUE). Astfel începând cu 1 noiembrie 2014 și sub rezerva dispozițiilor stabilite
prin Protocolul privind dispozițiile tranzitorii, în cazul în care Consiliul nu hotărăște la propunerea
Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate,
majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 72 % din membrii Consiliului
reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puțin 65 % din populația Uniunii. În cazul
în care, în temeiul tratatelor, nu toți membrii Consiliului participă la vot, majoritatea calificată se
definește după cum urmează: majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu cel puțin 55 % din
membrii Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puțin 65 % din
populația acestor state, minoritatea de blocare trebuie să includă cel puțin numărul minim de
membri din Consiliu, care reprezintă mai mult de 35 % din populația statelor membre participante,
plus un membru, în caz contrar majoritatea calificată se consideră a fi întrunită. Abținerile membrilor
prezenți sau reprezentați nu împiedică adoptarea hotărârilor Consiliului pentru care este necesară
unanimitatea.

Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest scop.

Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora.
Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Aceasta execută bugetul și gestionează programele. Comisia exercită funcții de coordonare, de
executare și de administrare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Cu excepția politicii
externe și de securitate comune și a altor cazuri prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea
externă a Uniunii. Comisia adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală a Uniunii, în
vederea încheierii unor acorduri interinstituționale. Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate
numai la propunerea Comisiei, cu excepția cazului în care tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se
adoptă la propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru. Membrii Comisiei sunt
aleși pe baza competenței lor generale și a angajamentului lor față de ideea europeană, dintre
personalitățile care prezintă toate garanțiile de independență. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate, care este unul dintre vicepreședinții acesteia. Începând cu 1
noiembrie 2014, Comisia Trebuia sa fie compusă dintr-un număr de membri, incluzând președintele
și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, corespunzător cu
două treimi din numărul statelor membre, atât timp cât Consiliul European nu decide modificarea
acestui număr, hotărând în unanimitate. Membrii Comisiei trebuia sa fie aleși dintre resortisanții
statelor membre în conformitate cu un sistem de rotație strict egal între statele membre care să
reflecte diversitatea demografică și geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabilea de
către Consiliul European, care hotara cu unanimitate în conformitate cu articolul 244 din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene. În prezent, Comisia este compusă din 27 de membri, regulă
stabilită prin Decizia Consiliului European din 22 mai 2013 privind numărul de membri ai Comisiei
Europene(2013/272/UE).

Conform dispoziţiilor Tratatului privind Uniunea Europeană aşa cum au fost modificate prin Tratatul
de la Lisabona Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprindea Curtea de Justiție, Tribunalul și
tribunale specializate. În prezent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă instituţia
jurisdicţională a Uniunii și a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA). Aceasta este compusă
din două instanţe: Curtea de Justiţie și Tribunalul, a căror principală misiune este examinarea
legalității actelor Uniunii şi asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a dreptului acesteia.
Menționăm faptul că Tribunalul Funcție Publice, tribunal specializat înființat în 2004, și-a încetat
activitatea la data de 1 septembrie 2016. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea și
aplicarea tratatelor. Prin dispoziţiile menţionate se produce extinderea competenţei Curţii de Justiţie
şi se extinde controlul acesteia aspra respectării drepturilor fundamentale.

Protecţia drepturilor omului după Tratatul de la Lisabona Proclamată în mod solemn, în anul 2000, la
Conferinţa Interguvernamentală de la Nisa, Carta drepturilor fundamentale dobândeşte valoare
juridică obligatorie prin Tratatul de la Lisabona. Astfel conform art.6 alin.1 din Tratatul privind
Uniunea Europeană, Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12
decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. Dispozițiile
cuprinse în Cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate.
Totodată, Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de
această aderare. Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile
constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.

După decenii de conflicte armate, înființarea Uniunii Europene a marcat începutul unei noi ere
în care țările europene își rezolvă problemele la masa discuțiilor și nu pe câmpul de luptă. În prezent,
membrii UE se bucură de un mare număr de avantaje: o piață liberă cu o monedă care facilitează și
eficientizează comerțul, crearea a milioane de locuri de muncă, o ameliorare a drepturilor
lucrătorilor, libera circulație a persoanelor și un mediu înconjurător mai curat. Normele existente au
fost însă concepute pentru o Uniune mult mai mică, o Uniune care nu se vedea nevoită să se
confrunte cu provocări globale cum ar fi schimbările climatice, o recesiune mondială sau
criminalitatea transfrontalieră internațională. UE are potențialul și angajamentul de a se lupta cu
aceste probleme, dar poate face acest lucru doar îmbunătăținduși modul în care funcționează. Acesta
este scopul Tratatului de la Lisabona. Prin acesta, UE devine mai democrată, eficientă și transparentă.
Tratatul oferă cetățenilor și parlamentelor posibilitatea de a aduce o contribuție mai însemnată la
ceea ce se întâmplă la nivel european și conferă Europei o voce mai puternică și mai limpede în lume,
protejând totodată interesele naționale.

Informatiile care urmeaza sunt preluate de pe

https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/5/tratatul-de-la-lisabona
Temei juridic

Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de

instituire a Comunității Europene (JO C 306, 17.12.2007), intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Istoric

Tratatul de la Lisabona a demarat sub forma unui proiect constituțional la sfârșitul lui 2001
(Declarația Consiliului European privind viitorul Uniunii Europene sau Declarația de la Laeken), urmat
în 2002 și 2003 de Convenția europeană care a elaborat Tratatul de instituire a unei Constituții
pentru Europa (Tratatul constituțional) (1.1.4). Procesul care a dus la elaborarea Tratatului de la
Lisabona este rezultatul negativ a două referendumuri asupra Tratatului constituțional organizate în
mai și iunie 2005, în urma cărora Consiliul European a decis să își ia o „perioadă de reflecție” de doi
ani. În final, în temeiul declarației de la Berlin din martie 2007, Consiliul European din 21-23 iunie
2007 a adoptat un mandat detaliat pentru o Conferință interguvernamentală (CIG) ulterioară, sub
egida Președinției portugheze. CIG și-a încheiat lucrările în octombrie 2007. Tratatul a fost semnat în
cadrul Consiliului European de la Lisabona din 13 decembrie 2007 și a fost ratificat de toate statele
membre.

Conținut

A. Obiective și principii juridice

Tratatul de instituire a Comunității Europene este redenumit „Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene” (TFUE), iar termenul „Comunitate” este înlocuit cu cel de „Uniune” în tot textul. Uniunea
ia locul Comunității, fiind succesorul juridic al acesteia. Tratatul de la Lisabona nu creează simboluri
statale pentru Uniune, cum ar fi un steag sau un imn. Cu toate că nu mai poartă deci denumirea de
tratat constituțional, noul text menține cele mai semnificative realizări.

Tratatul de la Lisabona nu îi conferă Uniunii competențe exclusive suplimentare. Cu toate acestea,

noul text schimbă modul în care Uniunea își exercită competențele existente și anumite competențe
(partajate) noi, încurajând participarea și protejarea cetățenilor, creând o nouă ordine instituțională
și modificând procesele decizionale pentru mai multă eficiență și transparență, asigurând astfel un
nivel mai ridicat de control parlamentar și de răspundere democratică.

Spre deosebire de Tratatul constituțional, Tratatul de la Lisabona nu conține niciun articol care să
stabilească în mod oficial supremația dreptului Uniunii asupra legislației naționale, dar la tratat a fost
atașată o declarație în acest sens (Declarația nr. 17), care face referire la un aviz al Serviciului juridic
al Consiliului ce reiterează jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene pe această
temă.

Tratatul de la Lisabona clarifică pentru prima dată competențele Uniunii. Acesta distinge trei tipuri de
competențe: competența exclusivă, potrivit căreia Uniunea este singura care poate adopta dispoziții
legislative, statele membre ocupându-se doar de punerea în aplicare, competența partajată, potrivit
căreia statele membre au dreptul de a legifera și de a adopta măsuri obligatorii din punct de vedere
juridic în cazul în care Uniunea nu și-a exercitat competența și competența de sprijin, potrivit căreia
UE adoptă măsuri de sprijin sau de completare a politicilor statelor membre. Competențele Uniunii
pot fi redate acum statelor membre în cursul unei revizuiri a tratatului.

Tratatul de la Lisabona conferă Uniunii Europene personalitate juridică proprie. Prin urmare, Uniunea
poate semna tratate internaționale în domeniile sale de competență sau poate deveni membră a
unor organizații internaționale. Statele membre pot semna doar acorduri internaționale compatibile
cu legislația UE.

Pentru prima dată, tratatul prevede, la articolul 50 din TUE, o procedură oficială pe care trebuie să o
urmeze statele membre care doresc să se retragă din Uniunea Europeană conform cerințelor lor
constituționale.

Tratatul de la Lisabona încheie integrarea în cadrul primului pilon a ultimelor aspecte ale celui de al
treilea pilon privind spațiul de libertate, securitate și justiție (SLSJ), și anume cooperarea
polițienească și judiciară în materie penală. Fosta structură interguvernamentală nu mai există, actele
din acest domeniu fiind adoptate prin procedura legislativă ordinară (majoritate calificată și
codecizie) și, sub rezerva unor dispoziții contrare, utilizând instrumentele juridice ale metodei
comunitare (regulamente, directive și decizii).

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Parlamentul poate propune modificări ale

tratatelor; anterior, puteau face astfel de propuneri Consiliul, guvernele statelor membre sau
Comisia. În mod normal, astfel de propuneri ar impune convocarea Convenției, care ar recomanda
amendamente unei CIG – cu toate acestea, Consiliul European poate decide, după obținerea
aprobării Parlamentului, să nu convoace o convenție [articolul 48 alineatul (3) al doilea paragraf din
TUE]. Ar urma să fie apoi convocată o CIG, care să determine amendamentele la tratate de comun
acord. Cu toate acestea, tratatele pot fi revizuite și fără convocarea unei CIG, prin proceduri
simplificate de revizuire, atunci când este vorba de dispoziții privind politicile și acțiunile interne ale
Uniunii [articolul 48 alineatul (6) și articolul 48 alineatul (7) din TUE]. În acest caz, revizuirea ar fi
adoptată ca decizie a Consiliului European, dar ar putea fi supusă normelor naționale de ratificare.

B. Consolidarea democrației și o mai bună protecție a drepturilor fundamentale

Tratatul de la Lisabona enunță trei principii fundamentale: principiul egalității democratice, principiul
democrației reprezentative și principiul democrației participative. Democrația participativă îmbracă
forma unei noi inițiative a cetățenilor (4.1.5).

Carta drepturilor fundamentale nu este inclusă ca atare în Tratatul de la Lisabona, dar articolul 6
alineatul (1) din TUE îi conferă forță juridică obligatorie, acordându-i o valoare juridică egală cu cea a
tratatelor (4.1.2).

Procesul de aderare a UE la Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO) a fost lansat odată cu
intrarea în vigoare, la 1 iunie 2010, a Protocolului nr. 14 la CEDO, care permite nu doar statelor, ci și
organizațiilor internaționale, și, prin urmare, și Uniunii Europene, să devină semnatare ale CEDO. Este
totuși necesar ca aderarea să fie ratificată atât de toate statele care sunt parte la CEDO, cât și de UE.
Negocierile dintre reprezentanții Consiliului Europei și, respectiv, ai UE au dus la finalizarea unui
proiect de acord în aprilie 2013. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a considerat însă, în Avizul
2/2013[1], că proiectul respectiv este incompatibil cu articolul 6 din TUE. Vor fi necesare noi
negocieri înainte de aderare.

C. Un nou cadru instituțional

1. Parlamentul European

În conformitate cu articolul 14 alineatul (2) din TUE, Parlamentul „este compus din reprezentanții
cetățenilor Uniunii”, nu din reprezentanții „populației statelor”.

Competențele legislative ale PE s-au extins prin noua procedură legislativă ordinară, care înlocuiește
fosta procedură de codecizie. Procedura legislativă ordinară se aplică acum în peste 40 de domenii
noi de politică, numărul total crescând la 73. Procedura de aviz conform există în continuare sub
forma procedurii de aprobare, iar procedura de consultare rămâne neschimbată. Noua procedură
bugetară creează o egalitate deplină între Parlament și Consiliu în ceea ce privește aprobarea
bugetului anual. Parlamentul European trebuie să își dea acordul asupra cadrului financiar
multianual.

Parlamentul este cel care numește acum președintele Comisiei, cu majoritatea membrilor săi, la
propunerea Consiliului European, care este obligat să aleagă un candidat cu majoritate calificată pe
baza rezultatului alegerilor europene. Parlamentul continuă să aprobe colegiul comisarilor (Comisia).

Numărul maxim de deputați în Parlamentul European a fost stabilit la 751, reprezentarea cetățenilor
fiind asigurată conform unei proporționalități descrescătoare. Numărul maxim de locuri pentru un
stat membru a scăzut la 96, iar numărul minim a crescut la 6. La 7 februarie 2018, Parlamentul a
votat pentru reducerea numărului său de locuri de la 751 la 705 după retragerea Regatului Unit din
UE și pentru redistribuirea unora dintre locurile care urmează a fi eliberate între statele membre care
sunt ușor subreprezentate[2] (1.3.3).

Regatul Unit s-a retras din UE la 1 februarie 2020. De la această dată se aplică noua componență,
adică 705 deputați în PE. Din cele 73 de locuri eliberate în urma retragerii Regatului Unit, 27 au fost
realocate pentru a reflecta mai bine principiul proporționalității descrescătoare: cele 27 de locuri au
fost distribuite Franței (+5), Spaniei (+5), Italiei (+3), Țărilor de Jos (+3), Irlandei (+2), Suediei (+1),
Austriei (+1), Danemarcei (+1), Finlandei (+1), Slovaciei (+1), Croației (+1), Estoniei (+1), Poloniei (+1)
și României (+1). Niciun stat membru nu a pierdut vreun loc.

2. Consiliul European

Tratatul de la Lisabona recunoaște în mod oficial Consiliul European ca instituție a UE care trebuie să
ofere Uniunii „impulsurile necesare dezvoltării acesteia” și să definească „orientările și prioritățile
politice generale” ale acesteia. Consiliul European nu exercită funcții legislative. O președinție pe
termen lung înlocuiește sistemul anterior de rotație la șase luni. Președintele este ales cu majoritate
calificată de Consiliul European pentru un mandat reînnoibil de 30 de luni. Acest sistem ar trebui să
îmbunătățească continuitatea și coerența lucrărilor Consiliului European. Președintele este, în egală
măsură, reprezentantul extern al Uniunii, fără a aduce atingere sarcinilor Înaltului Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate (a se vedea mai jos).

3. Vicepreședintele Comisiei Europene / Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și

politica de securitate (VP/ÎR)

VP/ÎR este numit cu majoritate calificată de Consiliul European, cu acordul președintelui Comisiei și
este responsabil de politica externă și de securitate comună a UE, având dreptul de a înainta
propuneri. Acesta prezidează Consiliul Afaceri Externe și, în paralel, este vicepreședinte al Comisiei.
VP/ÎR este asistat de Serviciul European de Acțiune Externă, format din personal de la Consiliu, de la
Comisie și din serviciile diplomatice naționale.

4. Consiliul

Tratatul de la Lisabona menține principiul dublei majorități în cadrul voturilor (cetățeni și state
membre). Cu toate acestea, normele anterioare de vot au rămas valabile până în noiembrie 2014,
noile norme aplicându-se de la 1 noiembrie 2014.

Majoritatea calificată este obținută atunci când o propunere este susținută de 55 % dintre membrii
Consiliului (concret 15 din 27 de state), reunind cel puțin 65 % din populația Uniunii [articolul 16
alineatul (4) din TUE]. Atunci când Consiliul nu hotărăște pe baza unei propuneri a Comisiei sau a
VP/ÎR, majoritatea necesară a statelor membre crește la 72 % [articolul 238 alineatul (2) din TFUE].
Pentru a putea bloca un act legislativ, este necesar ca cel puțin patru state membre să voteze
împotrivă. Un nou mecanism, inspirat de „compromisul de la Ioannina”, permite ca membri ai
Consiliului reprezentând 55 % (75 % până la 1 aprilie 2017) din numărul de state membre necesare
pentru a constitui o minoritate de blocare să solicite, „într-un termen rezonabil”, reexaminarea unei
propuneri (Declarația nr. 7).

Consiliul se întrunește în ședință publică atunci când deliberează și votează un proiect de act
legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părți, consacrate
deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv activităților fără caracter legislativ.
Președinția Consiliului va continua să se schimbe o dată la șase luni, însă constituirea unor grupuri
prestabilite de câte trei state membre care vor asigura președinția timp de 18 luni va asigura o mai
bună continuitate a lucrărilor. În mod excepțional, Consiliul Afaceri Externe este prezidat întotdeauna
de VP/ÎR.

5. Comisia

Deoarece președintele Comisiei este acum ales și numit pe baza rezultatului alegerilor europene,
legitimitatea sa politică crește. Președintele este responsabil de organizarea internă a colegiului
(numirea comisarilor, distribuirea portofoliilor, cererile de demisie în anumite circumstanțe).

6. Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Cu excepția politicii externe și de securitate comune, toate activitățile Uniunii sunt acum de
competența Curții. Accesul la Curte pentru persoanele fizice este simplificat.

D. Un proces mai eficient și mai democratic de elaborare a politicilor, cu politici și competențe noi

Mai multe „clauze pasarelă” permit modificarea procesului decizional cu trecerea de la votul în
unanimitate la votul cu majoritate calificată și schimbarea procedurii de consultare cu procedura de
codecizie [articolul 31 alineatul (3) din TUE, articolele 81, 153, 192, 312 și 333 din TFUE, plus câteva
proceduri de tip pasarelă privind cooperarea judiciară în materie penală] (1.2.4). În discursul său din
2017 privind starea Uniunii, președintele Comisiei, Jean-Claude Juncker, a anunțat inițiative care
vizează eliminarea regulii unanimității într-o serie de domenii, prin utilizarea clauzelor pasarelă. Ca
urmare, Comisia a adoptat patru comunicări, prin care a propus utilizarea mai frecventă a votului cu
majoritate calificată în locul unanimității în domeniile PESC (2018)[3], al politicii fiscale (ianuarie
2019)[4], al energiei și climei (aprilie 2019)[5] și al politicii sociale (aprilie 2019)[6]. Prin aceste
comunicări se urmărește ca procesul decizional să devină mai rapid, mai flexibil și mai eficient în
domeniile în care UE are deja competențe.

În domeniile în care Uniunea nu dispune de competențe exclusive, un minim de nouă state membre
pot institui o cooperare consolidată. Acțiunile de cooperare consolidată trebuie autorizate de
Consiliu, după obținerea aprobării Parlamentului European. Pentru chestiunile din domeniul politicii
externe și de securitate comune se aplică unanimitatea.

Tratatul de la Lisabona consolidează considerabil principiul subsidiarității prin implicarea

parlamentelor naționale în procesul decizional al UE (1.2.2) (1.3.5).

Au fost introduse câteva domenii noi sau extinse de politici în domeniul mediului, care include acum
combaterea schimbărilor climatice, și în domeniul energiei, care face noi referiri la solidaritate și
securitate, precum și la interconectarea aprovizionării. În plus, drepturile de proprietate intelectuală,
sportul, spațiul, turismul, protecția civilă și cooperarea administrativă pot face în prezent obiectul
unor eventuale decizii ale UE.

În domeniul politicii europene de securitate și apărare comune (5.1.2), Tratatul de la Lisabona

introduce o clauză de apărare reciprocă, conform căreia toate statele membre sunt obligate să
sprijine un stat membru în caz de atac. O clauză de solidaritate stipulează că Uniunea și fiecare dintre
statele sale membre trebuie să acorde asistență, prin toate mijloacele posibile, unui stat membru
afectat de o catastrofă naturală sau provocată de om ori de un atac terorist. O „cooperare
structurată permanentă” este disponibilă tuturor statelor membre care se angajează să participe la
programele europene în materie de echipamente militare și să furnizeze unități de luptă disponibile
pentru acțiuni imediate. Pentru instituirea unei astfel de cooperări, este necesar un vot cu majoritate
calificată în Consiliu, după consultarea VP/ÎR.

Curs Drept institutional al UE

Sapt 1 nov.2021-07 nov.2021

Extinderea Comunitatilor Europene/ Uniunii Europene

Procesul de aderare la U.E. nu este un proces simplu, ci unul complex şi de lungă durată,
finalizarea acestuia depinzând în mare măsură de eforturile depuse de statul care doreşte să devină
membru al U.E. Intensificarea procesului de extindere se datorează atât dorinţei de extindere a U.E.,
dar şi dorinţei de integrare a statelor europene. Procesul de extindere va continua, cu toate că
extinderile succesive au determinat perturbarea omogenităţii Uniunii Europene, datorită aderării
unor state cu sisteme economice mai mult sau mai puţin dezvoltate.

Dacă la început admiterea de noi state depindea de voința statelor membre și a statului candidat și
mai puțin de deciziile luat la nivelul organelor comunitare, deoarece statele în cauză aveau sisteme
economice apropiate din punct de vedere a nivelului de dezvoltare, iar principiile care stateau la baza
unei societăți democratice erau implementate în mod corespunzător, ulterior situația s-a schimbat.
Căderea blocului comunist a determinat interesul statelor foste socialiste de a deveni state membre
ale Comunităților Europene/ Uniunii Europene. Diferențele existente între aceste state care fusesera
sub un regim totalitar si statele care constituiau centru democrației europene au condus la
necesitatea elaborării unui set de criterii care urmau a fi îndeplinite de statele care doreau să adere
la Comunitățile Europene/ Uniunea Europeană. Astfel la Consiliul European de la Copenhaga din 21-
22 iunie 1993 s-au stabilit următoarele criterii:

-Criteriul geografic- statul care doreste sa devina membru al Uniunii Europene, trebuie să se situeze
pe continentul european;

-Criteriul politic-statul în cauză să asigure aplicare principiilor statului de drept, deci să fie asigurată
aplicare principiului separării puterii în stat, să se organizeze alegeri democratice , libere prin care să
se asigure pluripartidismul, transferul de putere realizându-se în mod pașnic, sa aibă institutii stabile
si functionale, sa se asigure respectarea drepturilor omului, dar și a minorităților naționale;

-Criteriu economic- statul sa aiba o economie de piaţă viabilă, capabilă să facă faţă forţelor
concurenţiale şi presiunii din Piaţa internă a Uniunii Europene;
 -Criteriu privind respectarea normelor adoptate la nivelul Uniunii Europene- -capacitatea de a-şi
asuma obligaţiile de membru, adică de a adopta cadrul legislativ şi instituţional al Comunităţii numit
şi acquis-ul comunitar şi de a se subscrie obiectivelor uniunii politice, economice şi monetare.

Consiliul European de la Madrid din 1995 a introdus un criteriu suplimentar, acela al existenţei
unei administraţii naţionale și a unei justiții capabile să gestioneze calitatea de membru al U.E.

Conform principiile Uniunii Europene, integrarea este deschisă tuturor statelor europene.
Conform art. 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), orice stat european care respectă
valorile prevăzute la articolul 2 și care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru
al Uniunii. Articolul 49-(ex-articolul 49 TUE)-Orice stat european care respectă valorile prevăzute la
articolul 2 și care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii.
Parlamentul European și parlamentele naționale sunt informate cu privire la această cerere. Statul
solicitant adresează cererea sa Consiliului, care se pronunță în unanimitate după consultarea
Comisiei și după aprobarea Parlamentului European, care se pronunță cu majoritatea membrilor din
care este constituit. Criteriile de eligibilitate aprobate de Consiliul European se iau în
considerare.Condițiile admiterii și adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se întemeiază
Uniunea fac obiectul unui acord între statele membre și statul solicitant. Acest acord se supune
ratificării de către toate statele contractante, în conformitate cu normele lor constituționale.Conform
art. 2 din TUE, Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației,
egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor
persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate
caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și
bărbați. Accelerarea procesului de integrare s-a produs însă după 1989, odată cu sfârşitul divizării
postbelice artificiale a Europei, când ţările din fostul bloc comunist au ales democraţia şi libertatea.
Astfel dacă la început fiecare val de extindere consta în aderarea a unu,două sau cel mult trei state,
azi observăm că s-a ajuns la un val de extindere de 10 state. Celor şase state membre care au pus
bazele Comunităţilor - Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg - s-a adăugat ulterior
Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit în 1973;Grecia în 1981;Spania şi Portugalia în 1986; Austria,
Finlanda şi Suedia în 1995; Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Republica Slovacă şi Slovenia în 2004. A urmat extinderea de la 1 ianuarie 2007, numărul statelor
membre ajungând la 27 prin aderarea României şi Bulgariei. Dacă acum zece ani, Croaţia îşi depunea
cererea de aderarea la UE, astăzi ea se alătură celorlalte 27 de ţări membre ale uniunii politice şi
economice create în 1958, devenind la 1 iulie 2013 stat membru al UE. Regatul Unit a parasit
Uniunea Europeana la 31 ianuarie 2020. În martie 2017, Regatul Unit a notificat președintelui
Consiliului European intenția sa de a părăsi Uniunea Europeană. Aceasta a deschis negocierile privind
retragerea, astfel cum se prevede la articolul 50 din Tratatul privind Uniunea Europeană. La 17
octombrie 2019, negociatorii UE și Regatul Unit au ajuns la un acord privind Acordul de retragere și la
o declarație politică privind viitoarea relație. Acordul de retragere a intrat în vigoare la 1 februarie
2020. De atunci, Regatul Unit a părăsit Uniunea Europeană. Cu toate acestea, Acordul de retragere
prevedea, de asemenea, o perioadă de tranziție care durează până la 31 decembrie 2020, timp în
care legislația UE încă se mai aplica în și în interiorul Regatului Unit. Începând cu 1 ianuarie 2021,
Regatul Unit nu mai este obligat să respecte legislația UE și a devenit în totalitate o țară terță față de
UE. În perioada de tranziție, UE și Regatul Unit s-au angajat în negocieri intense pentru a-și defini
viitoarea relație, care a condus la semnarea, la 30 decembrie 2020, a Acordului de comerț și
cooperare (TCA). Acordul se aplică provizoriu începând cu 1 ianuarie 2021 și va intra în vigoare de
îndată ce Parlamentul European își va da acordul. TCA oferă un cadru cuprinzător pentru viitoarea
relație UE-Regatul Unit și constă din patru piloni principali: un Acord de liber schimb (cu zero tarife și
zero cote pentru toate mărfurile care respectă regulile de origine corespunzătoare);o cooperare
ambițioasă pe alte aspecte economice, inclusiv prevederi legate de investiții, concurență, ajutor de
stat, transparență fiscală, transport aerian și rutier, energie și durabilitate, pescuit și coordonarea
securității sociale;un nou parteneriat pentru securitatea cetățenilor prin cooperare polițienească și
judiciară; inclusiv protecția și schimbul de date; și un sistem cuprinzător de guvernare

Site-ul web al Comisiei oferă mai multe informații despre Acordul de retragere și Acordul de comerț
și cooperare. Acordul de comerț și cooperare UE-Regatul Unit conține, de asemenea, elemente
importante PESC, cum ar fi dispoziții privind cooperarea în sprijinirea democrației, a statului de drept,
a drepturilor omului, a prevenirii și urmăririi penale a infracțiunilor grave care afectează comunitatea
internațională, schimbările climatice, dezarmarea și proliferarea armelor de distrugere în masă, lupta
împotriva traficului de arme de calibru mic și arme ușoare, combaterea terorismului și securitatea
cibernetică. UE și Regatul Unit au convenit, de asemenea, asupra unui Acord de securitate a
informațiilor, care completează TCA și permite schimbul și protecția informațiilor clasificate între
părți.

Ghidate de principii și valori comune în acțiunile lor externe, UE și Regatul Unit vor rămâne parteneri
apropiați, atât la nivel bilateral, cât și în avansarea agendei multilaterale pentru a aborda provocările
și oportunitățile comune de securitate.

Procedura de aderare are în vedere parcurgerea următoarelor etape:

• se ia decizia interna de aderare;

• se formulează solicitare de aderare de către guvernul statului respectiv;

• solicitarea de aderare se comunică Consiliului Uniunii;

• statul solicitant informează Parlamentul European, dar si parlamentele nationale;

• Consiliul Uniunii Europene trimite cererea Comisiei Europene pentru luările de pozitie;
Comisia Europeană formulează o serie de constatări după cercetarea situației economice, politice și
juridice a statului în cauză;

• după finalizarea luarilor de pozitie în cadrul Comisiei Europene, Parlamentul European este
solicitat sa voteze cu majoritate de voturi cererea formulată;

• urmeaza hotararea Consiliului adoptata cu unanimitate de voturi care declanseaza inceperea

negocierilor de aderare cu statul solicitant;

• se declanseaza negocierile de aderare pentru fiecare din cele 31 de capitole de negociere;

dupa negocierea fiecarui capitol de negociere se semneaza protocolul de finalizare; rezultatele
obtinute in urma procesului de negociere sunt trimise Parlamentului European spre aprobare;

• se trece la ratificarea Tratatului de aderare de catre statul solicitant;

• apoi Tratatul de aderare este ratificat de fiecare stat membru conform procedurii interne de
ratificare;

• dupa ratificare, tratatul este in vigoare.

 Momentul aderării pentru fiecare ţară candidată în parte depinde evident de stadiul de
îndeplinire a criteriilor politice şi economice şi de transpunerea acquis-ului în legislaţiile naţionale, iar
abilitatea fiecărei ţări candidate de a adopta şi aplica acquis-ul UE va determina progrese în ceea ce
priveşte negocierile de aderare. Deschiderea simultană a negocierilor nu implică faptul ca negocierile
să se încheie în acelaşi timp cu toate statele. Negocierile se desfăşoară cu fiecare stat în parte, ritmul
acestora fiind dat de pregătirea şi de complexitatea problemelor de rezolvat. Progresele realizate de
fiecare ţară candidată la aderare în îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga şi Madrid sunt examinate
anual în cadrul unor rapoarte pe care Comisia Europeană la redactează către Consiliul U.E. şi servesc
drept bază pentru deciziile de continuare a negocierilor. Negocierile de aderare ale ţărilor candidate
se desfăşoară pe 31 de capitole, fiecare capitol cuprinde legislaţia UE ce guvernează un anumit
domeniu de activitate.

Fiecare stat candidat elaborează documente de poziţie pentru capitolele respective, prin care
îşi face cunoscut punctul de vedere privind modul în care înţelege să negocieze domeniul respectiv,
perioadele tranzitorii pe care le solicită pentru armonizarea deplină a cadrului legislativ sau alte
elemente considerate importante pentru interesele sale în sectorul respectiv de activitate

Instituţiile Uniunii Europene implicate în procesul de negociere sunt:Comisia Europeană şi

Consiliul Uniunii Europene. Comisia pregăteşte propriile documente de poziţie pe care le trimite
Consiliului U.E., care dă Comisiei un mandat de negociere. Toate statele membre stabilesc prin
intermediul Consiliului o poziţie comună faţă de documentul de poziţie respectiv şi faţă de
oportunitatea închiderii capitolelor aflate în negociere.

Închiderea unui capitol înseamnă că negocierile s-au finalizat provizoriu,conform principiului că

nimic nu este considerat definitiv negociat, atât timp cât nu s-au epuizat negocierile la toate cele 31
de capitole.

Negocierile durează câţiva ani, iar când acestea se finalizează se reunesc într-un Tratat de
aderare ,ce va fi supus ratificării în parlamentele statelor membre, în parlamentul ţării candidate şi în
Parlamentul european. După ratificarea tratatului de aderare se poate vorbi de apartenenţa efectivă
a statului la UE.

Retragerea din Uniunea Europeană:

Prin Tratatul de la Lisabona, statele membre ale Uniunii Europene au prevăzut procedura care
trebuie urmată în cazul în care un stat notifică Uniunea Europeană că dorește să se retragă. Conform
articolul 50 din TUE, orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituționale,
să se retragă din Uniune. Statul membru care hotărăște să se retragă notifică intenția sa Consiliului
European. În baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază și încheie cu acest stat un
acord care stabilește condițiile de retragere, ținând seama de cadrul viitoarelor sale relații cu
Uniunea. Acest acord se negociază în conformitate cu articolul 218 alineatul (3) din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene. Acesta se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care hotărăște
cu majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European. Tratatele încetează să se aplice
statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absența unui astfel de
acord, după doi ani de la notificarea prevăzută la alineatul (2), cu excepția cazului în care Consiliul
European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăște în unanimitate să proroge acest termen.
Membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European și al Consiliului statul membru care se retrage
nu participă nici la dezbaterile și nici la adoptarea deciziilor Consiliului European și ale Consiliului care
privesc statul în cauză. Majoritatea calificată se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul
(3) litera (b) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. În cazul în care statul care s-a retras
din Uniune depune o nouă cerere de aderare, această cerere se supune procedurii prevăzute la
articolul 49.

Dacă ne referim la procedurile care prevad posibilitatea unui stat de a fi exclus din Uniunea
Europeana, trebuie sa subliniem ca nu există dispozitii in acest sens in tratate. Insă exista anumite
cazuri în care sunt menționate cazurile de sancționare ale statelor.

Articolul 7

(ex-articolul 7 TUE)

(1) La propunerea motivată a unei treimi din statele membre, a Parlamentului European sau a
Comisiei Europene și cu aprobarea Parlamentului European, Consiliul, hotărând cu o majoritate de
patru cincimi din membrii săi, poate să constate existența unui risc clar de încălcare gravă a valorilor
prevăzute la articolul 2, de către un stat membru. Înainte de a proceda la această constatare,
Consiliul audiază statul membru în cauză și îi poate adresa recomandări, hotărând după aceeași
procedură.

Consiliul verifică cu regularitate dacă motivele care au condus la această constatare rămân valabile.

(2) Consiliul European, hotărând în unanimitate la propunerea unei treimi din statele membre sau a
Comisiei Europene și cu aprobarea Parlamentului European, poate să constate existența unei
încălcări grave și persistente a valorilor prevăzute la articolul 2, de către un stat membru, după ce a
invitat acel stat membru să-și prezinte observațiile.

(3) În cazul în care a fost făcută constatarea menționată la alineatul (2), Consiliul, hotărând cu
majoritate calificată, poate decide să suspende anumite drepturi care îi revin statului membru în
cauză în urma aplicării tratatelor, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului guvernului
acelui stat membru. Procedând în acest fel, Consiliul ține seama de eventualele consecințe ale unei
astfel de suspendări asupra drepturilor și obligațiilor persoanelor fizice și juridice.

Obligațiile care îi revin statului membru în cauză în temeiul tratatelor rămân obligatorii în orice
situație pentru statul membru respectiv.

(4) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate decide ulterior să modifice sau să revoce
măsurile luate în temeiul alineatului (3), ca răspuns la modificarea situației care l-a determinat să
impună măsurile respective.

(5) Modalitățile de vot care, în înțelesul prezentului articol, se aplică Parlamentului European,
Consiliului European și Consiliului sunt prevăzute la articolul 354 din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene.

Articolul 260

(ex-articolul 228 TCE)

(1) În cazul în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene constată că un stat membru a încălcat
oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor, acest stat este obligat să ia măsurile pe
care le impune executarea hotărârii Curții.

(2) În cazul în care consideră că statul membru în cauză nu a luat măsurile pe care le impune
executarea hotărârii Curții, Comisia poate sesiza Curtea, după ce a dat statului în cauză posibilitatea
de a-și prezenta observațiile. Comisia indică cuantumul sumei forfetare sau al penalității cu titlu
cominatoriu pe care statul membru în cauză trebuie să le plătească și pe care îl consideră adecvat
situației.

În cazul în care Curtea constată că statul membru în cauză nu a respectat hotărârea sa, aceasta îi
poate impune plata unei sume forfetare sau a unor penalități cu titlu cominatoriu.

Această procedură nu aduce atingere articolului 259.

(3) În cazul în care sesizează Curtea printr-o acțiune în temeiul articolului 258, considerând că statul
respectiv nu și-a îndeplinit obligația de a comunica măsurile de transpunere a unei directive adoptate
în conformitate cu o procedură legislativă, Comisia poate indica, în cazul în care consideră necesar,
cuantumul sumei forfetare sau al penalității cu titlu cominatoriu care urmează a fi plătită de statul
respectiv și pe care îl consideră adecvat situației.

În cazul în care constată neîndeplinirea obligației, Curtea poate impune statului membru respectiv
plata unei sume forfetare sau a unei penalități cu titlu cominatoriu, în limita valorii indicate de
Comisie. Obligația de plată intră în vigoare la data stabilită de Curte prin hotărârea sa.

Romania si procesul de aderare în UE

România a stabilit relații cu Comunitățile Europene încă din anul 1974. În anul 1980 a încheiat
Acordul comercial pentru produse Agricole, iar în anul 1991 s-a încheiat Acordul privind comerțul și
cooperarea comercială cu CE. În anul 1993 a fost ratificat Acordul European instituind o asociere între
România și Comunitatea Europeană, acord care a intrat în vigoare la 1 februarie 1995. Cererea de
aderare a fost depusă de statul roman la 22 iunie 1995, an care a marcat momentul declanșării
eforturilor întreprinse pentru îndeplinirea criteriilor de aderare.În anul 1999, Comisia Europeană
recomandă începerea negocierilor de aderare cu România, însă negocierile sunt declanșate în data
de 15 februarie 2000.În anul 2004 au fost finalizate negocierile de aderare și s-a declanșat procedura
de aderare.România a devenit membră a Comunităților Europene în 1 ianuarie 2007.Tratatul de
aderare al României și Bulgariei a fost elaborat ținându-se cont de faptul că se punea în discuție
intrarea în vigoare a Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa. Dacă acest tratat intra în
vigoare, România devenea membra a Uniunii Europene, daca nu intra in vigoare devenea membră a
Comunităților Europene.Tratatul de aderare cuprinde patru parti: Tratatul de aderare, Protocolul
privind condițiile și aranjamentele referitoare la admitere, Actul privind conditiile de aderare și
adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană și Actul final. Cel mai important
document este Tratatul de aderare care cuprinde 6 articole. Protocolul și Actul de aderare sunt
cuprinse în partea a-II-a, respectiv partea a-III-a din tratat. Avându-se în vedere că Tratatul de
instituire a unei Constitutii pentru Europa nu a intrat niciodata în vigoare, a fost aplicata partea a-III-a
din Tratat, adică Actul privind conditiile de aderare și adaptarile tratatelor pe care se întemeiază
Uniunea.Trebuie sa subliniem faptul ca Protocolul și Actul de aderare sunt însoțite de 9 anexe.
Tratatul contine o serie de clauze de salvgardare, de exemplu o clauza de salvgardare generala, o
clauza de salgardare privind piata interna, dar și o clauză de salvgardare jurisdicțională. S-a stabilit
pentru ambele state Mecanismul de Cooperare și Verificare specific pentru capitolul Justiție și Afaceri
interne, iar aderare la Spațiul Schengem a fost amânată.

Text preluat de pe https://ec.europa.eu/info/policies/justice-and-fundamental-rights/upholding-rule-

law/rule-law/assistance-bulgaria-and-romania-under-cvm/cooperation-and-verification-mechanism-
bulgaria-and-romania_ro

Ce este MCV-ul?
Atunci când au aderat la UE, la 1 ianuarie 2007, România și Bulgaria mai aveau încă probleme legate
de nefinalizarea reformei judiciare, de corupție și, în cazul Bulgariei, de criminalitatea organizată. De
aceea, Comisia a instituit mecanismul de cooperare și de verificare (MCV), o măsură tranzitorie prin
care să poate ajuta cele două țări să remedieze aceste probleme.

De ce este necesar MCV-ul?

Comisia continuă să evalueze evoluția Bulgariei și a României după aderare pentru a le ajuta să-și
dezvolte și să-și eficientizeze sistemele administrative și judiciare, astfel încât să-și poată îndeplini
obligațiile aferente statutului de membru al UE și să poată asigura aplicarea corectă a legislației,
politicilor și programelor europene.

Reforma sistemului judiciar și combaterea corupției și a criminalității organizate sunt aspecte foarte
importante în primul rând pentru cetățenii români și bulgari. Odată atinse obiectivele în domeniu, ei
își vor putea exercita pe deplin drepturile care le revin în calitate de cetățeni europeni.

Cum funcționează MCV-ul?

În decembrie 2006, Comisia a adoptat o serie de decizii care stabilesc, printre altele, obiectivele de
referință pe care ar urma să le atingă cele două țări.

Evaluările Comisiei și rapoartele sale oficiale sunt realizate în urma unei analize și a unei monitorizări
riguroase, în baza unui dialog constant între autoritățile bulgare și române și serviciile Comisiei.
Rapoartele se bazează, de asemenea, pe contactele cu alte state membre, societatea civilă, diferite
organizații internaționale, experți independenți și diverse alte surse.

Comisia realizează periodic rapoarte privind progresele înregistrate, primul dintre acestea fiind
prezentat la 27 iunie 2007. Rapoartele conțin evaluarea situației de către Comisie și recomandările
pe care aceasta le adresează autorităților bulgare și române. Ele sunt completate de un document de
lucru al serviciilor Comisiei, care analizează în profunzime fiecare dintre obiectivele de referință
stabilite în cadrul MCV.

Toate rapoartele Comisiei, metodologia utilizată și concluziile formulate sunt discutate ulterior în
Consiliul de Miniștri, care a aprobat întotdeauna rapoartele în concluziile sale.

Criterii pentru evaluarea progreselor

Criteriile de referință pentru România se referă la eficacitatea și transparența sistemului judiciar, la

anumite instituții-cheie în domenii precum integritatea și lupta împotriva corupției la toate nivelurile
și la prevenirea corupției.

Criteriile de referință pentru Bulgaria se referă la independența, profesionalismul și eficiența

sistemului judiciar și la lupta împotriva corupției și a criminalității organizate.

Extinderea Uniunii

• Încărcarea fișei tehnice în format pdf

La 1 iulie 2013, Croația a devenit cel de al 28-lea stat membru al Uniunii Europene. De atunci, nicio
altă țară nu a aderat la UE, iar Regatul Unit a părăsit UE la 31 ianuarie 2020. În prezent se poartă
negocieri de aderare cu Muntenegru, Serbia și Turcia. Albania și Republica Macedonia de Nord sunt,
de asemenea, țări candidate, în timp ce Bosnia și Herțegovina și Kosovo sunt țări potențial candidate.

Temei juridic
• Articolul 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) stabilește statele care pot solicita
să devină membri ai Uniunii;

• articolul 2 din TUE descrie valorile fundamentale ale UE.

Obiective

Politica de extindere a UE urmărește să unească țările europene într-un proiect politic și economic
comun. Călăuzită de valorile Uniunii și fiind supusă unor condiții stricte, extinderea s-a dovedit a fi
unul dintre cele mai eficiente instrumente pentru promovarea reformelor politice, economice și
sociale și pentru consolidarea păcii, a stabilității și a democrației pe întregul continent. Politica de
extindere consolidează, de asemenea, prezența UE pe scena mondială.

Context

A. Condițiile de aderare

Orice stat european poate solicita să devină membru al Uniunii dacă respectă valorile comune ale
acesteia și se angajează să le promoveze (articolul 49 din TUE). Criteriile de la Copenhaga, stabilite de
Consiliul European din 1993 de la Copenhaga, sunt esențiale în orice proces de integrare în UE a unei
țări candidate sau potențial candidate. Acestea includ:

• stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului,

respectarea și protecția minorităților;

• o economie de piață funcțională și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și

forțelor pieței din cadrul Uniunii;

• capacitatea de a-și asuma obligațiile care decurg din calitatea de membru, inclusiv de a adera
la obiectivele uniunii politice, economice și monetare și de a adopta normele, standardele și politicile
comune care constituie corpusul dreptului UE (acquis-ul comunitar).

În decembrie 2006, Consiliul European a convenit asupra unui „consens reînnoit cu privire la
extindere”, bazat pe „consolidare, condiționalitate și comunicare” și pe capacitatea UE de a integra
noi membri.

B. Capacitatea de integrare a UE: adaptări instituționale

Extinderile succesive au constituit o parte substanțială a negocierilor instituționale care au dus la

adoptarea Tratatului de la Lisabona. UE a trebuit să-și adapteze instituțiile și procesele decizionale la
sosirea noilor state membre și să facă în așa fel încât extinderea să nu-i afecteze eficiența și
responsabilitatea în elaborarea politicilor. Tratatul de la Lisabona a introdus schimbări majore privind
structura și activitatea principalelor instituții ale UE. Unele dintre aceste schimbări au reflectat
necesitatea unui set de reglementări durabile, care să nu presupună efectuarea de noi modificări
odată cu fiecare nouă extindere.

C. Procesul

O țară care dorește să adere la Uniunea Europeană adresează o cerere Consiliului, care solicită
Comisiei să prezinte un aviz. Parlamentul European este notificat în legătură cu această cerere. În
cazul în care avizul Comisiei este favorabil, Consiliul European poate decide – în unanimitate –
acordarea statutului de țară candidată. În urma recomandării Comisiei, Consiliul decide – din nou, în
unanimitate – dacă deschide sau nu negocierile. Totalitatea legislației UE (acquis-ul comunitar) este
împărțită în peste 30 de capitole de politici. Înainte de a începe negocierile propriu-zise, Comisia
întocmește un raport de „screening” (examinare) pentru fiecare capitol. Pe baza recomandărilor
Comisiei, Consiliul decide în unanimitate dacă deschide sau nu noi capitole de negocieri. Ori de câte
ori progresele sunt considerate satisfăcătoare, Comisia poate recomanda „închiderea provizorie” a
unui capitol. Din nou, Consiliul decide în unanimitate. După ce negocierile privind toate capitolele au
fost încheiate, termenii și condițiile – inclusiv eventuale clauze de salvgardare și dispoziții tranzitorii –
sunt încorporate într-un tratat de aderare între statele membre ale UE și țara candidată. Tratatul de
aderare se poate semna numai după aprobarea Parlamentului European și după obținerea acordului
unanim al Consiliului. Acesta este apoi supus ratificării de către toate statele contractante, în
conformitate cu propriile cerințe constituționale (și anume, ratificare în parlament sau referendum).

A. Balcanii de Vest

Relațiile cu țările din Balcanii de Vest se desfășoară în cadrul procesului de stabilizare și asociere,
lansat în 1999. Acesta se bazează pe acordurile bilaterale de stabilizare și de asociere.

Aderarea Croației la UE, la 1 iulie 2013, constituie un stimulent important pentru alte țări din regiune.
Pe baza experienței cu Croația, Comisia a propus în „strategia de extindere” din 2011-2012 noi
îmbunătățiri ale metodei de negociere, inclusiv acordarea unei atenții mai mari chestiunilor legate de
statul de drept. Prin urmare, capitolul de negocieri privind reforma sistemului judiciar și drepturile
fundamentale (capitolul 23) și cel privind justiția, libertatea și securitatea (capitolul 24) sunt deschise
chiar din fazele inițiale ale tuturor negocierilor viitoare și sunt ultimele care sunt închise. Această
abordare a fost reafirmată și consolidată în comunicarea Comisiei din 5 februarie 2020 intitulată
„Consolidarea procesului de aderare – O perspectivă credibilă de aderare la UE pentru Balcanii de
Vest”, care a introdus o metodologie revizuită de extindere către Balcanii de Vest. Aceasta face parte
integrantă și din Planul economic și de investiții pentru Balcanii de Vest, care a fost publicat în cadrul
pachetului privind extinderea pentru 2020 al Comisiei.

Până acum, au fost deschise toate cele 33 de capitole de negociere examinate cu Muntenegru, dar
numai trei au fost închise provizoriu. Serbia a deschis 18 capitole de negociere din 35, dintre care
două sunt provizoriu închise. Din decembrie 2019, Serbia nu a deschis niciun capitol nou. În strategia
pentru Balcanii de Vest, publicată în februarie 2018, Comisia a declarat că atât Muntenegru, cât și
Serbia ar putea adera la UE până în 2025, recunoscând totuși că această perspectivă este „extrem de
ambițioasă”.

În iunie 2018, Consiliul a aprobat eventuala deschidere a negocierilor de aderare cu Republica

Macedonia de Nord și cu Albania în iunie 2019, cu condiția să fie îndeplinite condițiile necesare. Cu
toate acestea, Consiliul nu a dat undă verde deschiderii negocierilor de aderare nici în iunie 2019, nici
în octombrie 2019. În martie 2020, Consiliul a decis în sfârșit să deschidă negocierile de aderare cu
ambele țări (cu un set de condiții de îndeplinit pentru Albania). În iulie 2020, Comisia a prezentat
statelor membre proiectele de cadru de negociere – primul care ține seama de „metodologia
revizuită pentru extinderea către Balcanii de Vest”. Aproape un an mai târziu, negocierile de aderare
cu Macedonia de Nord și Albania - ambele țări candidate de mulți ani - nu sunt încă deschise. Acest
lucru se datorează în principal problemelor dintre Macedonia de Nord și Bulgaria legate de
identitate, limbă și istorie.

Bosnia și Herțegovina și Kosovo sunt țări potențial candidate. În cazul Bosniei și Herțegovinei, o
mutare a accentului pe guvernanța economică a permis intrarea în vigoare a Acordului de stabilizare
și de asociere (ASA) cu UE la 1 iunie 2015. La 15 februarie 2016, Bosnia și Herțegovina și-a depus
cererea de aderare. În mai 2019, Comisia și-a publicat avizul, ce conține o listă de 14 priorități-cheie,
pe baza răspunsurilor Bosniei și Herțegovinei la un chestionar amplu. ASA dintre UE și Kosovo a intrat
în vigoare la 1 aprilie 2016. De asemenea, Kosovo poartă un dialog cu Serbia, care este facilitat de UE
și ar trebui să conducă la un acord global de normalizare a relațiilor dintre aceste țări obligatoriu din
punct de vedere juridic, condiție obligatorie pentru integrarea reușită în Uniune atât a Serbiei, cât și a
Kosovo. Următorul dialog la nivel înalt este prevăzut la jumătatea lunii iunie 2021.

B. Turcia

Turcia a depus o cerere de aderare la UE în 1987 și a fost declarată țară candidată în 1999.
Negocierile au fost deschise în octombrie 2005. Opt capitole sunt blocate și niciun capitol nu va fi
închis provizoriu până când Turcia nu aplică „Protocolul adițional la Acordul de asociere de la Ankara”
în relațiile cu Cipru. Unele state membre ale UE s-au opus deschiderii de noi capitole. După o
stagnare de peste trei ani, a fost deschis un nou capitol de negociere în noiembrie 2013. Un alt
capitol a fost deschis după mai bine de doi ani, în decembrie 2015. La 18 martie 2016, Turcia și UE și-
au reafirmat angajamentul față de aplicarea planului lor comun de acțiune menit să oprească fluxul
de migranți în situație neregulamentară care se îndreaptă înspre UE, precum și față de relansarea
procesului de aderare. Aceasta a dus la deschiderea unui alt capitol în iunie 2016. Însă având în
vedere deteriorarea dramatică a statului de drept în Turcia, în special în urma tentativei de lovitură
de stat din iulie 2016, procesul de aderare a Turciei este, în momentul de față, blocat de facto.
Relațiile UE-Turcia au fost devenit și mai tensionate datorită opțiunilor Turciei în materie de politică
externă, acțiunilor sale unilaterale în estul Mediteranei și pozițiilor și inițiativelor sale cu privire la
chestiunea Ciprului.

C. Islanda

Islanda a solicitat aderarea la UE în iulie 2009, iar negocierile au fost deschise în iunie 2010. Fiind o
democrație consolidată și un membru al Spațiului Economic European (SEE), Islanda a înregistrat
progrese rapide în negocierile cu UE. În ciuda acestui fapt, alegerile generale din 2013 au adus la
putere un nou guvern, care a înghețat negocierile de aderare. În martie 2015, autoritățile au solicitat
UE să nu mai considere Islanda drept țară candidată, fără a retrage totuși oficial cererea de aderare a
acestei țări. Guvernele care s-au succedat au menținut această abordare.