Eseu – final

„Ion” de Liviu Rebreanu

Opera ”Ion”, publicata in anul 1920, este un roman realist de tip obiectiv, ce deschide
seria marilor creatii din literatura romana interbelica. Totodata este si unul social, deoarece
cuprinde in ansamblu universul rural din satul ardelenesc de la inceputul secolului XX.

Eugen Lovinescu considera ca ” e cea mai puternica creatie obiectiva a literaturii romane
și cum procesul firesc al epicii este spre obiectivitate, poate fi pus pe treapta ultima a scarii
evolutive.”

Creatorul acestei lucrari epice este Liviu Rebreanu (1885-1944), un dramaturg si un

prozator interbelic. Este considerat de Eugen Lovinescu ca fiind drept ”cel mai mare creator
epic al literaturii noastre”, iar de Nicolae Manolescu ” un artist obiectiv (...) care vrea sa creeze
impresia ca e un observator (...) omniscient desigur, dar lipsit de voce proprie”. Acesta
abordeaza un stil propriu (rebrenian), operelor sale, prin folosirea exacta si precisa a manierii
obiective de exprimare ("M-am sfiit intotdeauna sa scriu la persoana I"), prin crearea de tipuri
umane cu viata sufleteasca proprie si independenta de cea a creatorului lor (T. Vianu: Rebreanu
”a dat vietii o opera si operei o viata”). Alte opere ale lui Liviu Rebreanu sunt Padurea
Spanzuratilor (1922), Adam si Eva, urmat de Ciuleandra (1927) si Craisorul (1929).

”Ion” este un roman de tip obiectiv pentru ca se evidentieaza obiectivitatea/

impersonalitatea naratorului omniscient (care stie mai mult decat personajele) si omniprezent.
El dirijeaza evolutia intamplarilor ca un regizor, creaza traiectoriile personajelor si nu se implica
in faptele prezentate, lasand totul se intample conform unui destin deja prestabilit.

Prin faptul ca sunt indetificate si prezentate evenimente din viata satului romanesc din
Ardeal, la inceputul secolului al XX-lea, il clasifica si in tipologia romanului social si realist.

Romanul are un caracter monografic pentru ca ilustreaza diverse aspecte ale lumii
rurale: obiceiuri legate de marile momente din viata omului (nasterea lui Petrisor, nunta,
inmormantarea Anei, moartea tragica a lui Ion etc.), reltiile inter si intrafamiliale, conditia
femeii in societate, dar si a intelectualului.

Criticul Nicolae Manolescu afirma ca ”in centrul romanului se afla patima lui Ion, ca
forma a instinctului de posesiune”, si de aceea tema centrala a operei nu e reprezentata de
problema pamantului, ci mai mult cea a destinului sau, a familiei, a iubirii, facandu-l sa devina
unul complex.

1
 Perceptia autorului asupra romanului, privit ca un ,,corp sferoid’’ se datoreaza structurii
incipit-final, ce se realizeaza prin descrierea drumului care intra si iese din satul Pripas, cu rol
simbolic – crucea stramba de la marginea satului, cu un Hristos de tinichea ruginita, anticipeaza
tragismul destinelor.

”Din soseaua ce vine de la Carlibaba, intovarasind Somesul (...) se desprinde un drum alb
mai sus de Armadia, trece podul batran din lemn, spinteca satul Jidovita si alearga spre Bistrita
(...)

Lasand Jidovita, drumul urca intai anevoie pana ce-si face loc printre dealurile
stramtorate, pe urma inainteaza vesel, neted, (...) ca sa dea buzna in Pripasul pitit intr-o
scrantitura de coline.

La marginea satului te intampina din stanga o cruce stramba pe care e rastignit un

Hristos cu fata spalacita de ploi și cu o cununita de flori vestede agatate de picioare. Sufla o
adiere usoara si Hristos isi tremura jalnic trupul de tinichea ruginita pe lemnul mancat de carii și
innegrit de vremuri.”

Descrierea initiala a satului, a caselor, a evenimentelor sociale (hora), ii contureaza

cititorului imagineaza vietii satului ardelean de la inceputul secolului XX. Cea finala inchide
simetric romanul si face mai vizibila semnificatia simbolica a drumului prin metafora soselei – ”
Drumul trece prin Jidovita, pe podul de lemn, acoperit, de peste Somes, si pe urmas se pierde în
soseaua cea mare si fara inceput...”

Un alt element cheie al caracterului circular al romanului il constituie faptul ca actiunea

se desfasoara intre doua puncte precizate, prin titlurile capitolelor: ”Inceputul” si ”Sfarsitul”.

Titlul romanului validează conditia de personaj eponim a eroului. El se leaga de titlurile

capitolelor (Zvarcolirea, Iubirea, Sarutarea etc), sugerand traseul sinuos al destinului
protagonistului.

Actiunea operei se desfasoara pe doua planuri narative: unul urmareste viata taranilor,
avand în centru povestea tanarului sarac - Ion, iar celalalt reflecta conditia intelectualului
roman in Ardealul ocupat de austro-ungari.

Trecerea de la un plan narativ la altul se realizeaza prin alternanta, iar succesiunea

secventelor narative este redata in inlantuire si se realizeaza prin tehnica contrapunctului:
prezentarea aceleiasi teme in planuri diferite – nunta taraneasca a Anei corespunde, in planul
intelectualitatii, cu nunta Laurei; conflictul lui Ion cu Vasile Baciu corespunde conflictului
intelectualilor satului.

2
 Actiunea poate fi prezentata pe momentele subiectului. Astfel, in expozitiune, sunt
precizate spatiul, timpul actiunii si principalele personaje. Scena reprezentativa este aceea a
horei, la care participa toti locuitorii din comuna Pripas. Rolul horei in viata comunitatii satesti
este acela de a asigura coeziune si de a facilita intemeierea noilor familii, dar cu respectarea
principiului economic (”Hora din primul capitol este o hora a soartei.” - Nicolae Manolescu)

Inceputul conflictului este declansat odata cu decizia lui Ion de a o lua pe Ana la joc, desi
aceasta nu era interesat de ea, ci de Florica. Cele doua femei sunt construite in paralel – Ana
este o fata urata, dar bogata, pe cand Florica este frumoasa, si saraca – asta ilustreaza obsesiile
protagonistului: pământul și iubirea. Venirea lui Vasile Baciu, tatal Anei, de la carciuma la hora,
si infruntarea verbala cu Ion constituie intriga. Rusinea pe care i-o face la hora, in fata satului, il
va strani dorinta de razbunare a flacaului ( ”Genunchii ii tremurau, iar in cerul gurii simtea o
uscaciune parca i s-ar fi aprins sufletul. Fiece vorba il impungea drept in inima, cu deosebire
fiindca auzea tot satul.”), care la randul sau il va face pe acesta de rusinea satului, lasand-o pe
Ana insarcinata pentru a-l determina sa accepte nunta, in urma caruia ar detine pamanturile
dorite.

Conflictul interior al personajului principal constituie un interes pentru analiza

psihologica, romanul fiind situat „intre traditie si inovatie”. Drama protagonistului este drama
unui taran sarac, lipsit de un statut social inalt – lispit de glas si personalitate in societatea din
care face parte. Este mandra si orgolios, constient de calitatile sale, nu isi accepta conditia si
este pus si determinat sa aleaga intre glasul inimii si a pamantului. Cele doua sunt de fapt doua
chemari launtrice de implinire a fiintei sale. Intensitatea lor este foarte puternica, facandu-l pe
Ion sa devina ”o victima mareata a fatalitatii” (Nicolae Manolescu). Tragismul se evidentiaza din
conflictul dintre lui (un taran) si o forta mai presus de calitatile sale: pamantul-stihie. Astfel ca
destinul personajului nu este influentat doar de confruntarile cu personalele din jurul lui, ci si
de relatia lui cu pamantul, in care acesta se lasa domniat de obsesia fata de el (”toata fiinta lui
arde de dorul de a avea pamant mult, cat mai mult..”)

Conflictul cu George Bulbuc, flacaul bogat cu care Vasile Baciu voia sa-si marite fata, este
unul secundar, ce va declansa un alt conflict in planul intelectualitatiii: preotul se cearta cu
invatatorul, pentru ca acesta din urma ia partea lui Ion, iar el pe a lui George. George va deveni,
in a doua parte a romanului, un obstacol pentru Ion in calea iubirii.

Desfasurarea actiunii este conturata din momentul in care Ion incepe sa o seduca pe
Ana, pentru a-i forta tatal sa le accepte casatoria. Cum la nunta nu cere acte pentru pamant –
zestre, acesta se simte inselat, iar pentru asta incepe sa devina violent cu Ana. Brutalitatea fata
de ea este inlocuita de indiferenta. Sinuciderea ei si moartea copilului lor nu ii trezesc nici un
semn de regret si nu ii afecteaza constiinta. Viata lor era doar o garantie a proprietatii asupra
pamanturilor lui Vasile Baciu (cinism).

3
 Dupa ce dorinta sa de posesie asupra pamantului a fost satisfacuta, lacomia lui se va fixa
pe ascultarea glasului iubirii pentru Florica, care era maritata cu George. Viclenia ii va dictia
modul de apropiere si de aceasta. Deznodamantul sau tragic este previzibil, George care il
omoara cu lovituri de sapa in cap, nu este decat un instrument al destinului lui. In final, George
este arestat, Florica ramane singura, iar averea lui Ion ii revine bisericii.

Naratorul obiectiv isi lasa personajele sa-si dezvaluie trasaturile dupa modul in care
actioneaza, gandesc, consemnadu-le gesturile, limbajul, prezentand relatiile dintre ele. Pentru
faptul ca acesta este omniscient si omniprezent, le va realiza portretul sau biografia lor.

Naratiunea la persoana a III-a si obiectivitatea naratorului se realizeaza intr-un stil

neutru, impersonal ”metoda fara stralucire artistica, fara stil ” (E. Lovinescu). Stilul direct
alterneaza cu cel indirect. Se observa si folosirea stilului indirect liber in caracterizare ”Isi zicea
din ce in ce mai des ca, robotind oricat, nu va ajunge niciodata sa aiba si el ceva. Va sa zica va
trebui sa fie vesnic sluga la altii? Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degenerata, daca n-are
si el pamant mult, mult..”

”Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv deoarece are ca trasaturi:
specificul relatiei narator-persona, prezenta impersonalitatii/ obiectivitatii naratorului
omnisicient si omniprezent, dar si utilizarea naratiunii la persoana a III-a, cu focalizare zero
(viziunea ”dindarat”), atitudine detasata in descriere.