Asist. Drd.

MARCELA RAD - DREPT INTERNATIONAL PUBLIC CONSIDERATII GENERALE ASUPRA DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

1. Notiune Dreptul international public constituie un ansamblu de norme juridice care guverneaza raporturile care se stabilesc n cadrul societatii internationale. Ansamblul statelor si al altor entitati angajate n raporturi pe plan international (organizatiile internationale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului international public, formeaza societatea sau comunitatea internationala. Procesul de constituire si de aplicare a normelor dreptului international public n cadrul comunitatii internationale reprezinta ordinea juridica internationala. Definitia dreptului international public contemporan: totalitatea normelor juridice, create de catre state pe baza acordului de vointa, exprimate n forme juridice specifice (tratate, cutuma), pentru a reglementa relatiile dintre ele privind pacea, securitatea si cooperarea internationala, norme a caror aplicare este realizata prin respectarea de buna voie, iar n caz de necesitate, prin sanctiunea individuala sau colectiva a statelor . Din definitia de mai sus rezulta ca, obiectul dreptului international public l constituie reglementarea raporturilor dintre state, precum si ntre acestea si alte subiecte de drept international (organizatii interguvernamentale etc.) si stabilirea competentelor, a drepturilor si obligatiilor subiectelor dreptului international public n relatiile internationale. Dreptul international public nu este o categorie statica, abstracta. Orice modificare care intervine n societatea internationala se reflecta n prevederile sale, dreptul international public fiind si un instrument al politicii internationale. n comunitatea internationala contemporana asistam la un fenomen de disociere, manifestat n tendinta de dezagregare a federatiilor de state, n centrul si estul Europei (Iugoslavia, U.R.S.S), urmat de formarea unor state independente (Serbia, Slovenia, Croatia, Macedonia, Bosnia-Hertegovina, Ucraina etc.) sau a unor alte forme de comunitate (C.S.I). Pe de alta parte, n vestul Europei, statele bazate pe similitudini politice sau economice tind sa se reuneasca n cadrul unor structuri organizationale integrate, cum este Uniunea Europeana. Aceste fenomene au, n planul ordinii juridice internationale, o serie de consecinte: a. schimbarea configuratiei subiectelor dreptului international public, prin disparitia vechilor actori (federatii etc.) si aparitia altora (state independente, confederatii, organizatii guvernamentale); b. aparitia unor noi norme ale dreptului international public, ca urmare a ncheierii, n aceasta perioada, a unui mare numar de tratate internationale; c. formarea unor noi reguli cutumiare, ca rezultat al practicii recente a statelor n cadrul relatiilor internationale; d. conturarea unor noi ramuri ale dreptului international public, concretizare a intereselor statelor fata de domenii de actualitate: dreptul pacii, dreptul mediului, dreptul dezvoltarii, dreptul spatial, dreptul international al drepturilor omului etc.

2. Caracteristici ale dreptului international public n societatea internationala, pozitia statelor este cea de egalitate juridica. Inegalitatile care apar n mod firesc ntre state nu determina, din punct de vedere al dreptului international public, relatii de subordonare ntre state, fiecare dintre ele beneficiind de atributul de stat suveran si egal n drepturi cu celelalte. De aici, teza ca dreptul international public este un drept de coordonare si nu un drept de subordonare, cum este dreptul intern al statelor. Cu alte cuvinte, n societatea internationala nu exista o ierarhie care sa situeze un stat de-asupra altora, ele fiind considerate din punct de vedere juridic egale n drepturi. Din raportarea dreptului international public la dreptul intern al statelor, rezulta anumite particularitati ale dreptului international public: a) Sub aspectul modului de elaborare a normelor, n societatea internationala nu exista un for legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern, si supraordonat statelor, care sa elaboreze o legislatie internationala. Statele sunt cele care creeaza normele internationale, prin acordul lor de vointa, exprimat n mod liber si concretizat n tratate si cutuma si tot statele sunt si destinatarele acestor norme. Statele accepta sa si conformeze comportamentul lor pe plan extern, n functie de normele dreptului international public. b) n societatea internationala nu exista organe executive, asemanatoare guvernului, care sa asigure aplicarea normelor dreptului international public n raporturile dintre subiectele acestuia. Aceasta atributie revine tot statelor. c) n comunitatea internationala, nu exista organe judecatoresti cu competenta generala si obligatorie, care sa intervina din oficiu instituind sanctiuni, atunci cnd normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu nseamna ca nu ar exista organisme internationale cu functii jurisdictionale, competenta acestora fiind conditionata de exprimarea acordului expres al statelor aflate n cauza. Pentru ca un stat sa poata figura n calitate de parte n fata Curti Internationale de Justitie, este necesar consimtamntul acestuia. n alte cazuri, pentru ca un stat sa poata fi tras la raspundere n fata unei instante jurisdictionale, acesta trebuie sa fie parte la tratatul care a instituit acea instanta (Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeana de Justitie ). d) Normele dreptului international public nu prevad n mod expres sanctiuni pentru cazul nerespectarii lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce nu nseamna ca aceste norme ar fi facultative. Dar, ntruct statele sunt cele care creeaza normele internationale, prin tratate sau cutuma, se prezuma buna-credinta a acestora n a le respecta. Deci, respectarea normelor dreptului international public nu se bazeaza n principiu pe constrngere, desi aceasta nu este exclusa n anumite cazuri. 3. Sanctiunile n dreptul international public Recurgerea la sanctiuni intervine n conditiile n care un stat comite un act sau un fapt ilicit, din punct de vedere al dreptului international public, mpotriva unui alt stat, sau atunci cnd ncalca o norma imperativa (denumita de jus cogens), comitnd, de exemplu, o crima internationala. Competenta de a constata ca un anumit act sau fapt savrsit de un stat constituie un act ilicit si de a aplica sanctiuni, revine: statelor si Organizatiei Natiunilor Unite (O.N.U.) sau altor organizatii internationale regionale. n cazul comiterii de catre un stat a unui act ilicit mpotriva altui stat, statul victima, dupa ce dovedeste carecterul ilicit al actului, poate fi autorizat de catre organele O.N.U. sa aplice

sanctiuni. n cazul comiterii de catre un stat, prin reprezentantii sai, a unei crime internationale, oricare dintre statele membre ale comunitatii internationale are interesul sa constate producerea actului ilicit si sa sanctioneze statul vinovat de ncalcarea ordinii publice internationale. O.N.U. si alte organizatii internationale regionale, n numele societatii internationale si n limitele mandatului primit din partea statelor membre prin statutul oragnizatiei ( Carta O.N.U, etc) sunt abilitate sa constate si sa sanctioneze acte sau fapte ilicite ale statelor. a) Sanctiunile aplicabile de catre state pot sa conste n riposta militara, acte de retorsiune sau represalii. Atacul armat din partea unui stat poate fi sanctionat prin riposta militara de catre statul victima, n baza dreptului la autoaparare prevazut de Carta O.N.U. Tot n numele dreptului la autoaparare, statele pot sa recurga la acte de retorsiune, constnd n acte neamicale considerate nsa legitime, cum sunt: ruperea relatiilor diplomatice, revocarea privilegiilor diplomatice sau consulare, instituirea unui embargo sau ntreruperea unui ajutor economic, atunci cnd o asemenea masura nu ncalca prevederile unui tratat Represaliile sunt acele acte ale unui stat care, desprinse e contextul n care se desfasoara, ar trebui considerate ilegale, dar care pot fi justificate uneori n cazul n care acestea constituie un raspuns la conduita contrara dreptului international al altui stat. Represaliile pot avea un caracter politic, economic sau juridic, dar nu pot avea un caracter militar . Spre exemplu, un stat dispune exproprierea masiva a unor bunuri apartinnd cetatenilor altui stat, fara sa acorde despagubirile legale, stabilite printr-un acord international. Statul ai carui cetateni au fost prejudiciati n acest mod, poate replica prin exproprierea n conditii identice a bunurilor cetatenilor statului care a ncalcat acordul international si care se afla pe teritoriul sau. b) Organizatiile internationale, prin organele lor, pot sa aplice anumite sanctiuni, n cazul ncalcarii unor norme de drept international public. n cadrul O.N.U., Consiliul de Securitate este organul mandatat sa aplice sanctiuni. Aplicarea sanctiunilor nu vizeaza, pedepsirea statului, ci, n primul rnd, restabilirea pacii si securitatii internationale. Sanctiunile care pot fi aplicate, sunt de doua tipuri: fara folosirea fortei armate (masuri de ordin politic si economic) si cu folosirea fortei armate (masuri de ordin militar). Din cadrul primei categorii de sanctiuni fac parte: ntreruperea relatiilor economice si a comunicatiilor, sau ruperea relatiilor diplomatice. Din cadrul celei de-a doua categorii fac parte: demonstratiile, blocadele sau alte operatiuni executate de forte aeriene, maritime sau terestre, ale statelor membre O.N.U. Consiliul de Securitate intervine atunci cnd constata ca o anumita situatie internationala reprezinta: o amenintare mpotriva pacii, o ncalcare a pacii sau un act de agresiune. Cel mai frecvent, Consiliul de Securitate a apreciat ca o situatie internationala care a reclamat aplicarea unei sanctiuni, reprezenta o amenintare mpotriva pacii. n cteva cazuri doar s-a justificat calificativul de ncalcare a pacii (razboiul Irak-Iran, razboiul din Iugoslavia). Alte situatii internationale au fost apreciate ca reprezentnd amenintari mpotriva pacii: mpiedicarea exercitarii dreptului popoarelor la autodeterminare (n Rodezia si Namibia), terorism ( n Libia), violarea drepturilor omului si exod masiv de populatie peste granitele nationale (n Ruanda).

Sanctiunile aplicabile de catre organizatiile internationale regionale pot sa conste n: pierderea de catre state a unor avantaje decurgnd din calitatea lor de membre ale organizatiei, suspendarea temporara a dreptului de vot al statului n cadrul organizatiei, sau excluderea din organizatie. n cadrul Consiliului Europei, organul decizional - Comitetul de Ministri - poate dispune (la recomandarea Adunarii Parlamentare), suspendarea dreptului de vot al statului n cadrul organizatiei sau excluderea unui stat membru daca acesta a ncalcat n mod grav principiul statutar al organizatiei respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Africa de Sud a fost exclusa temporar din cadrul Organizatiei Internationale a Muncii. De asemenea, Fondul Monetar International poate sa recurga la aplicarea unor sanctiuni sub forma neacordarii sau retragerii unor credite. 4. Acordul de vointa al statelor - fundamentul dreptului international Statele accepta faptul ca, un corp de norme juridice este absolut necesar pentru a le reglementa comportamentul n raporturile cu alte state si entitati internationale. Atunci cnd apar state noi n societatea internationala nu este nevoie de o declaratie de acceptare a dreptului international public din partea acestora. Dreptul international n vigoare, n momentul aparitiei lor, le este n principiu opozabil. Se admite, nsa, dreptul statelor de a refuza aplicarea unor cutume internationale, precum si de a initia noi reguli cutumiare. Realizarea acordului de vointa al statelor, prin intermediul tratatelor, nu se obtine n mod automat. Procedura de ncheiere a tratatelor are un caracter complex si nu sunt excluse presiunile exercitate asupra statelor sau blocajele n negocieri. O mare parte din domeniile de interactiune ntre state sunt reglementate de dreptul international. Exista totusi un domeniu rezervat, o zona n care statelor li se acorda o larga libertate de actiune, acest domeniu apartinnd competentei lor nationale exclusive si care include : alegerea formei de stat, organizarea politica interna, organizarea administrativ teritoriala, apararea si securitatea nationala. n acest domeniu nu este admisa nici o interventie exterioara, n numele necesitatii respectarii dreptului international public. Problema respectarii drepturilor fundamentale ale omului n plan intern, considerata n dreptul international traditional ca apartinnd domeniului rezervat al statului, face parte n prezent din domeniul cooperarii internationale. 5. Raportul dintre dreptul international public si dreptul intern Desi dreptul international si dreptul intern sunt sisteme juridice distincte, cele doua sisteme se ntrepatrund, n sensul ca, n baza tratatelor internationale pe care le ncheie, statele sunt obligate sa ia anumite masuri pe plan intern pentru a ndeplini obligatiile internationale la care sau angajat. Pe de alta parte, n legislatia interna a statelor exista reglementari care depasesc cadrul lor national, regiznd comportamentul lor pe plan extern. De exemplu, normele interne prin care se desemneaza organele statale cu atributii n relatiile internationale, procedurile de semnare si ratificare a tratatelor, statutul juidic al strainilor, normele legale privind recunoasterea cetateniei. n practica, se pune problema de a stabili care este impactul dreptului international asupra dreptului intern al statului, mai precis, de a stii, n cazul unui conflict ntre normele celor doua sisteme de drept, care dintre acestea prevaleaza. n acest sens, n literatura juridica s-au conturat doua teorii : teoria dualista si teoria monista. a) Conform teoriei dualiste ( elaborata n doctrina germana si italiana, la sfrsitul sec.al XIX lea si nceputul sec. XX), dreptul international si dreptul intern reprezinta sisteme juridice cu

valoare egala, dar distincte, care actioneaza pe planuri diferite, avnd izvoare si destinatari diferiti. n consecinta, cele doua sisteme juridice nu se pot intersecta n nici o situatie, fiecare dintre ele reglementnd un domeniu specific de raporturi juridice. Se sustine, de asemenea, ca poate sa existe neconformitati ntre actele interne si cele internationale, ceea ce n dreptul contemporan nu este de acceptat. b) Teoria monista are la baza ideea ansamblului normelor juridice ale celor doua sisteme de drept si subordonarea unui drept fata de celalalt si cuprinde doua variante:

monismul cu primatul dreptului intern asupra dreptului international; monismul cu primatul dreptului international asupra dreptului intern.

Prima varianta, dominanta n doctrina sec. XIX, sustinnd independenta si suveranitatea deplina a statelor, ncearca sa demonstreze ca dreptul international reprezinta o proiectare n sfera raporturilor dintre state a unor norme din dreptul intern, dreptul international derivnd deci, din dreptul intern al fiecarui stat. Cea de a doua varianta a aparut ca o reactie fata de prima, sustinnd ca dreptul international public ar determina limitele competentelor dreptului intern al statelor. Aceasta varianta porneste de la conceptiile dreptului natural, afirmnd ca ar exista o ordine juridica universala, superioara ordinilor juridice nationale, un adevarat stat mondial, care atribuie competente statelor n cadrul acestei ordini juridice universale. Practica internationala nu a confirmat acesta teorie care neaga competentele statului rezultnd din suveranitatea acestora. n dreptul contemporan, se manifesta o tot mai accentuata determinare a dreptului intern de catre dreptul international, fara ca vreuna din cele doua teorii sa se fi validat n totalitate. Nu exista nsa o practica uniforma a statelor n acest sens, primatul unuia sau a altuia dintre cele doua sisteme juridice apreciindu-se pentru fiecare caz n parte, n functie de prevederile constitutiilor nationale, dar si ale Conventiei de la Viena (1969) privind dreptul tratatelor, n care se afirma: O parte (n.n. statul) nu poate invoca dispozitiile dreptului sau intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat (art.27).

IZVOARELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC 1. Concept si categorii 1.1. Concept n Dictionarul de drept international public se da urmatoarea definitie izvoarelor dreptului international public: sunt forme specifice de exprimare a normelor acestui drept, care rezulta din acordul de vointa al statelor. Prin urmare, izvoarele dreptului international public sunt surse ale normelor dreptului international public sau mijloace juridice de exprimare a acestora. 1.2. Categorii Sediul legal al materiei este art.38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie, n care sunt identificate principalele izvoare si se ofera o ierarhizare a acestora. Se disting astfel, ca izvoare principale - tratatul, cutuma si principiile generale de drept, iar ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului international public - hotarrile judecatoresti si doctrina.

Statutul Curtii alatura acestor categorii de izvoare - echitatea, considerata ca potential izvor de drept. n doctrina juridica contemporana se afirma ca aceste categorii prevazute de Statutul Curtii nu epuizeaza lista izvoarelor dreptului international public, adaugnd izvoarelor enumerate alte doua categorii : actele adoptate de organizatiile internationale si unele dintre actele unilaterale ale statelor. 2. Tratatul international 2.1. Tratatul, ca izvor de drept Tratatul international reprezinta n sens larg un acord sau o ntelegere care se ncheie ntre membrii comunitatii internationale si care este destinata sa produca efecte de drept international. n perioada de nceput a evolutiei dreptului international public, cutuma reprezenta mijlocul principal de exprimare a normelor sale juridice, dar dupa cel de-al doilea razboi mondial, ca urmare a ncheierii unui mare numar de tratate internationale care au marcat sfrsitul razboiului, tratatul devine mijlocul cel mai frecvent de exprimare a normelor dreptului international. Primatul acestei categorii de izvoare (tratatele) asupra altora reprezinta si un efect al aparitiei de noi state si organizatii interguvernamentale pe scena vietii internationale, raporturile ntre acestea concretizndu-se n tratate. Totodata, s-a extins numarul tratatelor multilaterale, cu caracter universal, care reglementeaza din punct de vedere juridic, domenii de interes general al comunitatii internationale, cum sunt cel al pacii si securitatii internationale (Carta O.N.U), al drepturilor fundamentale ale omului (Pactele O.N.U. din 1996), al dezvoltarii economice si comertului international (Statutele F.M.I. si B.I.R.D). 2.2. Carta O.N.U. Dintre tratatele internationale multilaterale, Carta O.N.U. - actul constitutiv al Organizatiei - a fost considerat un act cu valoare deosebita, care se manifesta sub mai multe aspecte:

n cazul unui conflict ntre dispozitiile Cartei O.N.U. si cele ale unui alt tratat international, vor prevala cele dinti; Carta O.N.U este n masura sa creeze drepturi si obligatii nu numai pentru statele-parti al aceasta, ci si pentru state terte, fapt care constituie o exceptie de la principiul de drept international conform caruia tratatele leaga doar statele parti la un tratat.

2.3. Tratatele licite si cele ilicite n doctrina juridica s-a ridicat problema de a stabili daca orice tratat international poate fi considerat izvor de drept. n acest sens, trebuie sa se faca distinctie ntre tratatele licite si cele ilicite. Un tratat licit este cel ncheiat cu respectarea normelor dreptului international public. Tratatul ilicit este acel tratat care ncalca norme de drept international imperative (de jus cogens), sau este nul, ca urmare ca urmare a existentei unor vicii de consimtamnt al partilor (problema viciilor de consimtamnt va fi analizata pe larg n capitolul privind dreptul tratatelor). S-a conchis ca, numai tratatele licite si aflate n vigoare pot sa constituie izvoare de drept international public. Tratatele internationale, ca izvoare de drept international public, se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

concretizeaza cu precizie acordul de vointa al statelor, stabilind drepturile si obligatiile juridice ale acestora; permit adaptarea dreptului international la dinamica schimbarilor ce intervin n cadrul comunitatii internationale, prin posibilitatea formularii de amendamente sau a revizuirii textului lor.

3. Cutuma 3.1. Notiune Cutuma, considerata cel mai vechi izvor de drept international, reprezinta o practica generala, constanta, relativ ndelungata si repetata a statelor, considerata de ele ca avnd forta juridica obligatorie. Statutul Curtii Internationale de Justitie o defineste ca dovada a unei practici generale, accepata ca drept. Prin urmare, pentru ca o practica a statelor sau a altor subiecte de drept international sa fie considerata cutuma, potrivit dreptului international, aceasta trebuie sa ntruneasca cumulativ elemente de ordin material si subiectiv:
a. sa aiba un caracter nescris si general, relativ ndelungat si repetat;

b. sa fie acceptata de catre subiectele dreptului international public ca o regula de conduita cu forta juridica obligatorie. Prin aceste elemente, cutuma se deosebeste de alte practici, cum sunt obiceiul si curtoazia internationala. Practicile mentionate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoastere juridica si nu atrag raspunderea internationala a statelor n cazul nerespectarii lor. Unele uzante s-au transformat n timp n reguli cutumiare (de exemplu imunitatile si privilegiile diplomatice); de asemenea, unele reguli cutumiare au devenit simple uzante (anumite reguli de ceremonial aplicate diplomatilor). n practica s-a ridicat problema de a stabili numarul statelor care trebuie ntrunit pentru ca o practica sa devina cutuma. n jurisprudenta sa, Curtea Internationala de Justitie a afirmat ca este nevoie de o participare larga si reprezentativa din partea statelor nsa nu de totalitatea statelor care formeaza societatea internationala la un moment dat. (cazul Platoului continental al Marii Nordului, hot. C.I.J. din 20.02.1969). Este posibila formarea unor cutume chiar pe o arie geografica limitata, cum sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale. n ceea ce priveste timpul necesar formarii unei cutume, acesta poate fi si mai scurt (ctiva ani) cu conditia ca, practica statelor sa fi fost frecventa si uniforma. n acest mod s-au format asa zisele cutume salbatice, cum este dreptul popoarelor la decolonizare. Obligatia de a dovedi existenta unei cutume incumba statului care o invoca, fie pentru a se apara mpotriva unei pretentii a altui stat, fie pentru a revendica un drept propriu. Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei norme cutumiare: a. acte interne ale statului (acte ale ministerelor, note diplomatice, declaratii de politica externa, corespondenta diplomatica, alte acte normative interne cu conditia sa produca efecte pe plan extern); b. clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de catre alte state dect cele care sunt parti la tratat; c. practica generala a organizatiilor internationale ( de exemplu, regula potrivit careia abtinerea voluntara de la vot a unui membru permanent al Consiliului de Securitate al

O.N.U. nu constituie un obstacol n adoptarea unei rezolutii, s-a impus ca o cutuma internationala). 3.2. Raportul dintre tratat si cutuma n ceea ce priveste raportul dintre tratat si cutuma , din practica Curtii Internationale de Justitie, se desprind cteva reguli:
a. normele prevazute n tratate pot fi acceptate si aplicate de alte state terte de tratat sau pot

fi impuse acestora ca reguli cutumiare; b. tratatele si cutumele care au acelasi continut pot sa existe n paralel; c. n caz de dubiu, tratatele se interpreteaza potrivit dreptului cutumiar, a carui norma, daca are caracter imperativ va avea prioritate fata de tratat. Trebuie precizat nsa, ca daca un stat a manifestat n mod sistematic si explicit o atitudine de respingere a unei cutume internationale aceasta nu i poate fi opozabila. 4. Codificarea dreptului international 4.1. Definitie Codificarea n dreptul international reprezinta operatiunea de grupare si sistematizare a normelor dreptului international public, n scopul asigurarii unitatii acestor norme, a precizarii continutului lor si a nlaturarii eventualelor contradictii dintre ele. Obiectul codificarii l-a constituit, n primul rnd, normele cutumiare. 4.2. Tipuri de codificare Codificarea este de doua tipuri - neoficiala si oficiala. Codificarea neoficiala este rezultatul cercetarii stiintifice, respectiv doctrina juridica. Desi aceasta nu este obligatorie pentru state, ea poate oferi elemente utile codificarii oficiale, practicii statelor si jurisprudentei internationale. Codificarea oficiala se realizeaza prin acordul statelor, n cadrul organizatiilor internationale sau al conferintelor si are un caracter obligatoriu. n cadrul O.N.U. s-a creat un organism specializat cu atributii n domeniul codificarii dreptului international Comisia de Drept International, formata din experti cu pregatire juridica. Codificari cu valoare deosebita sunt considerate: Conventiile asupra dreptului marii (Geneva, 1958), Conventia privind relatiile diplomatice (Viena, 1961), Conventia asupra relatiilor consulare (Viena, 1963), Conventia privind dreptul tratatelor (Viena , 1969). 5. Principiile generale de drept. 5.1. Notiune Principiile generale de drept sunt considerate acele principii cu care se opereaza n majoritatea sistemelor juridice interne, transpuse apoi n dreptul international. Conventiile internationale ca si multe dintre hotarrile instantelor de judecata internationale fac deseori trimitere la principii de drept comune marilor sisteme de drept contemporan si care pot fi considerate ca izvoare de drept international.

5.2. Categorii n solutionarea litigiilor internationale se recurge deseori la principii cum sunt: buna-credinta n ndeplinirea obligatiilor conventionale, autoritatea lucrului judecat, precedentul judiciar, principiul raspunderii pentru prejudiciile cauzate, respectarea egalitatii partilor litigiului, dreptul la aparare etc. n doctrina juridica, valoarea de izvor de drept international a principiilor generale de drept a fost si este nca, contestata de unii autori (G. Geamanu, I. Diaconu). 6. Principiile fundamentale ale dreptului international public 6.1. Definitie Principiile fundamentale ale dreptului international reprezinta norme juridice de aplicatie universala, cu un nivel maxim de generalitate si cu un caracter imperativ, care dau expresie si protejeaza o valoare fundamentala n raporturile dintre subiectele de drept international. Aceste principii, consacrate n Carta O.N.U., au fost afirmate si n Declaratia Adunarii Generale O.N.U. din 1976, fiind considerate norme imperative (de jus cogens ) de la care statele nu pot deroga prin conventii contrare. 6.2. Enumerarea principiilor
a. Principiul nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta n relatiile dintre state sau

b.
c.

d.
e.

f.
g.

principiul neagresiunii. n virtutea acestui principiu, razboiul de agresiune este considerat o crima mpotriva umanitatii. Principiul solutionarii pasnice a diferendelor. Principiul neamestecului n treburile interne ale altor state, care, n dreptul contemporan, nu mai constituie un principiu de stricta interpretare, multe domenii care au fost considerate n dreptul international traditional ca apartinnd competentei exclusive a statului fiind transpuse n cadrul cooperarii internationale (de exemplu, problema respectarii drepturilor fundamentale ale omului). Principiul cooperarii internationale. Dreptul popoarelor la autodeterminare; acest principiu nu trebuie interpretat ca autoriznd sau ncurajnd o actiune () care ar dezmembra n total sau n parte, integritatea teritoriala sau unitatea politica a unui stat suveran si independent() ; Principiul egalitatii suverane a statelor. Principiul ndeplinirii cu buna-credinta a obligatiilor internationale - principiul pacta sunt servanda.

Actul final de la Helsinki (1975) adoptat n cadrul Conferintei pentru Securitate si Cooperare n Europa (n prezent O.S.C.E) adauga principiilor mentionate, altele trei: a. principiul inviolabilitatii frontierelor; b. principiul integritatii teritoriale; c. principiul respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. 7. Hotarrile judecatoresti si doctrina Aceste categorii sunt considerate mijloace auxiliare de exprimare a normelor dreptului international public.

7.1. Hotarrile judecatoresti Nu creeaza propriu-zis norme de drept, ci contribuie doar la precizarea corecta a unei norme de drept international. Pot fi incluse n aceasta categorie:
a. Jurisprudenta Curtii Internationale de Justitie, cu precizarea ca hotarrile acestei instante

internationale au forta juridica obligatorie doar pentru partile din litigiu si pentru cauza n care se pronunta; b. Hotarrile tribunalelor arbitrale internationale; c. Hotarri ale unor tribunale nationale, pronuntate n litigii care ridica probleme de drept international. 7.2. Doctrina Din doctrina fac parte lucrarile stiintifice ale unor specialisti n domeniu, ct si operele unor foruri stiintifice internationale cum sunt: Asociatia de Drept International, Institutul de Drept International, Comisia de Drept International a O.N.U., precum si opiniile separate ale judecatorilor Curtii Internationale de Justitie anexate deciziilor Curtii. n jurisprudenta instantelor internationale, doctrina s-a invocat adesea ca dovada a existentei unei norme si nu ca sursa a dreptului international. 8. Actele organizatiilor internationale Cei mai multi autori considera aceasta categorie de acte ca reprezentnd un izvor secundar, derivat al dreptului international public, n virtutea faptului ca organizatiile internationale guvernamentale sunt subiecte derivate de drept, fiind creatia statelor. Actele constitutive ale organizatiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei etc) stabilesc forta juridica a actelor pe care le adopta organizatia. Statutele prevad, de regula, doua categorii de acte ale organelor unei organizatii internationale: a. acte ce se refera la organizarea si functionarea interna a organizatiei si care au un caracter obligatoriu; b. acte care se adreseaza statelor membre si care cuprind norme de comportament cerute pentru realizarea scopului organizatiei; acestea sunt fie obligatorii, fie facultative. Consiliul de Securitate al O.N.U. adopta rezolutii obligatorii pentru statele membre O.N.U., organele Uniunii Europene adopta decizii, regulamente, directive cu caracter obligatoriu, Adunarea Generala O.N.U. si Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei adopta recomandari. Chiar daca recomandarile, prin natura lor, nu constrng, din punct de vedere juridic, statele destinatare ele nu pot fi totusi considerate simple ndemnuri, ntruct acestea si-au asumat, n momentul aderarii la organizatie, angajamentul de a concura la realizarea scopului nscris n statut. 9. Actele unilaterale ale statelor Sunt luate n considerare acele acte ale statelor care produc efecte juridice n planul relatiilor internationale: declaratia, recunoasterea, protestul si renuntarea. a) Declaratia este actul prin care un stat face cunoscuta altor state pozitia sa n legatura cu o anumita situatie si este n masura sa angajeze acel stat pe plan extern. De exemplu, declaratia statului prin care accepta jurisdictia obligatorie a Curtii Internationale de Justitie, sau declaratiile

unor state de stabilire a unor drepturi exclusive si suverane asupra platoului continental (acestea din urma au determinat formarea unor norme cutumiare n domeniu vezi, Proclamatia Truman 1946); b) Recunoasterea este actul prin care un stat constata aparitia unui nou subiect de drept international (un alt stat, o organizatie internationala) sau a altor categorii ( guvern, natiune care lupta pentru dobndirea independentei sau insurgentii dintr-un razboi civil) si prin care si manifesta dorinta de a stabili cu acestea relatii oficiale; printr-un asemenea act pot fi recunoscute noi reguli de drept international; c) Protestul este o forma a demersului diplomatic prin care un stat ia pozitie mpotriva actiunilor unui alt stat care ncalca drepturile sale legitime, atragndu-i atentia asupra responsabilitatii sale sau solicitndu-i reparatii pentru prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest poate fi mpiedicata, totodata, formarea unei noi reguli cutumiare. d) Renuntarea este actul prin care un stat abandoneaza voluntar, total sau partial, anumite drepturi pe care le dobndise n baza unor tratate internationale. De exemplu, renuntarea unui stat la imunitatea de jurisdictie si de executie, pentru a putea obtine un credit important de pe piata financiara internationala si a raspunde n cazul nerambursarii la timp a creditului. 10. Echitatea Statutul Curtii Internationale de Justitie prevede dreptul acestei instante de a solutiona un litigiu n conformitate cu principiul echitatii (ex aequo et bono), daca partile la acea cauza sunt de acord. Aceasta prevedere semnifica faptul ca, atunci cnd partile unui litigiu ncredinteaza judecatorului international solutionarea cauzei conform principiului echitatii, ele confera instantei puteri exceptionale. ntr-un asemenea caz, judecatorul va propune o solutie bazata pe fapte si nu pe dreptul pozitiv, pe care o considera justa si conforma intereselor partilor n cauza. Recurgerea la echitate nu nseamna nerespectarea normelor imperative ale dreptului international public. Totusi, o hotarre judecatoreasca pronuntata n baza principiilor echitatii poarta un grad de subiectivitate, chiar daca se pretinde a fi o solutie dreapta, ntruct nu se fondeaza pe normele dreptului international. Practic, judecatorul international are posibilitatea, fie sa completeze un vid normativ, fie sa atenueze rigorile unei norme internationale daca situatia concreta o impune. Pentru a evita comiterea unor eventuale abuzuri, acest principiu are un domeniu restrns de aplicare (conflicte politice sau teritoriale), fiind necesar consimtamntul expres al partilor n cauza. Privita ca izvor de drept, echitatea poate constitui un fundament moral pentru regulile juridice si un principiu de drept, alaturi de cel al bunei-credinte. 11. Ierarhia normelor n dreptul international public contemporan a) O prima ierarhizare a izvoarelor dreptului international public se poate stabili ntre dispozitiile Cartei O.N.U. si cele ale tratatelor ncheiate de statele membre ale organizatiei. n cazul unui conflict ntre dispozitiile acestora se vor aplica prioritar prevederile Cartei O.N.U. b) O alta ierarhizare este posibila ntre normele universale (normele din tratate cu caracter general, universal) si cele particulare, cu primatul primelor. c) n dreptul international contemporan opereaza distinctia ntre norme imperative (de jus cogens) si norme dispozitive. Majoritatea normelor existente sunt norme dispozitive, adica cele care permit derogarea de la prevederile lor, prin acordul partilor. Conventia privind dreptul

tratatelor (Viena, 1969) defineste norma imperativa ca fiind o norma acceptata si recunoscuta de comunitatea internationala a statelor, de la care nu este permisa nici o derogare si care nu poate fi modificata dect printr-o noua norma a dreptului international avnd acelasi caracter (art.53). Orice tratat care, n momentul ncheiereii sale, se afla n conflict cu o norma imperativa existenta este afectat de nulitate, iar aparitia unei noi norme imperative impune adaptarea normelor n vigoare dispozitiilor acesteia. Comisia de Drept International a O.N.U. a identificat ca apartinnd categoriei de jus cogens urmatoarele norme: principiile de drept international nscrise n Carta ONU, drepturile si libertatile elementare la viata si demnitate umana, drepturile general recunoscute membrilor comunitatii internationale (cum sunt libertatea marilor si a spatiului cosmic).

SUBIECTELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC 1. Notiune si categorii 1.1. Notiune Subiectele dreptului international public sunt entitati participante la viata internationala, cu drepturi si obligatii directe. Cu alte cuvinte, subiectele dreptului international public reprezinta acele entitati care participa la raporturi juridice, reglementate de normele acestui drept. A fi subiect de drept international nseamna a beneficia de personalitate juridica internationala, ceea ce presupune capacitatea de a fi titular de drepturi si obligatii cu caracter international. 1.2. Participantii la raporturile juridice internationale Personalitatea juridica internationala se diferentiaza pentru fiecare dintre participantii la raporturile juridice internationale: a. statele , considerate subiecte originare, tipice, primare; b. organizatiile internationale guvernamentale, calificate drept subiecte derivate; c. natiunile sau popoarele care lupta pentru cucerirea independentei, subiecte cu personalitate juridica limitata si tranzitorie, pna la formarea statului independent; d. alte entitati care participa la raporturi juridice internationale, dar a caror personalitate juridica nu este recunoscuta n dreptul international public- persoanele fizice si organizatiile neguvernamentale. 2. Statul-subiect principal al dreptului international public 2.1. Suveranitatea statului Statul suveran ocupa o pozitie dominanta ntre subiectele de drept international public si aceasta, pentru ca, mult timp a reprezentat unicul subiect al acestui drept si este singurul care poseda capacitatea de a-si asuma totalitatea drepturilor si obligatiilor cu caracter international. Calitatea de subiect de drept a statului deriva din suveranitatea sa, independent de faptul ca, celelalte state le recunosc sau nu aceasta calitate. Suveranitatea este cea care confera statului personalitate juridica internationala, adica aptitudinea de a actiona n cadrul comunitatii internationale, prin exercitarea drepturilor si asumarea de obligatii. Suveranitatea este un atribut al puterii de stat n virtutea atributului de suveranitate, statul si exercita autoritatea pe doua

planuri: pe plan intern, el are dreptul de a exercita puterea asupra cetatenilor sai, precum si asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul si sub jurisdictia sa, edictnd legi si aplicnd sanctiuni n cazul nerespectarii lor, iar pe plan extern, are dreptul de a reprezenta natiunea si a o angaja n raporturi cu alte natiuni . Pentru ca o entitate sa poata constitui un stat, este nevoie de o populatie permanenta, un teritoriu determinat, un guvern independent si o ordine sociala, politica si juridica. 2.2. Drepturile si obligatiile statelor Unele dintre drepturile si obligatiile fundamentale ale statelor au fost mentionate n Conventia de la Montevideo (1933), care reprezinta actul constitutiv al Organizatiei Statelor Americane (O.S.A.) si n Carta drepturilor si obligatiilor economice ale statelor (O.N.U., 1974). Dintre drepturile statelor se retin: a. b. c. d. dreptul la existenta si suveranitate; dreptul la pace si securitate; egalitatea n drepturi; dreptul de a participa la viata internationala; e. dreptul la legitima aparare n cazul comiterii unui act ilicit sau a unui act de agresiune din partea altor state; f. dreptul la autodeterminare, implicnd dreptul de a alege si de a organiza n mod liber sistemul politic si de a dispune nestingherit de resursele sale economice si naturale; g. dreptul la dezvoltare si progres. Conform reglementarilor de drept international, statele beneficiaza de imunitate de jurisdictie a lor si a bunurilor lor, n fata organelor judecatoresti ale altor state. Acesta reprezinta un drept la care statul poate sa renunte, n anumite mprejurari. Obligatiile statelor au la baza, n primul rnd, respectarea principiilor fundamentale ale dreptului international public si consta n:
a. obligatia de a nu recurge la folosirea fortei sau la amenintarea cu forta n relatiile

b. c.
d.

e.

interstatale; obligatia de a respecta inviolabilitatea frontierelor; obligatia de a rezolva orice diferend pe cale pasnica ; obligatia de a ndeplini cu buna-credinta obligatiile internationale rezultnd din tratate; obligatia de a proteja mediul.

2.3. Tipuri de state n societatea internationala exista mai multe tipuri de state: a. state unitare, cele care au un sistem unic de organe supreme ale puterii si administratiei de stat si reprezinta subiecte unice de drept; b. uniuni de state, reprezentnd forme de asociere a doua sau mai multe state independente. Cele mai reprezentative uniuni de state sunt confederatiile si federatiile. c. statul permanent neutru, care are un statut propriu. Confederatiile sunt acele uniuni de state n cadrul carora statele membre si pastreaza calitatea de subiecte de drept, fiind state independente care si conduc singure relatiile internationale. Statele uniunii instituie organe comune, care centralizeaza si coordoneaza activitatea acestora n

anumite domenii. De exemplu, Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.) se apropie de modelul unei confederatii regionale, constituita n baza unui acord - Acordul de la Minsk (1991) - ncheiat ntre statele fostei U.R.S.S. si cuprinde n structura sa mai multe organe: Consiliul Sefilor de State care este organul decizional suprem, Consiliul Sefilor de Guverne, Comitetul de coordonare si consiliere organ permanent executiv, Consiliul Ministrilor Afacerilor Externe, care coordoneaza politica externa a statelor membre, Consiliul Ministrilor Apararii responsabil de coordonarea politicii militare a statelor membre, un Stat Major, Consiliul comandantilor trupelor frontaliere, Tribunalul afacerilor economice, Banca interstatala si un Secretariat executiv. Prin tratatele ncheiate la nivel de confederatie, statele membre vizeaza sa creeze o uniune economica n care sa fie asigurata libera circulatie a marfurilor, a capitalului, a serviciilor si a persoanelor din aceasta zona, precum si asigurarea unei zone de liber schimb De cele mai multe ori, confederatia este o forma de tranzitie nspre constituirea unei federatii. Este cazul S.U.A., care, nainte de a deveni un stat federativ a prezentat forma unei confederatii. Federatiile reprezinta uniuni de state care au renuntat la independenta lor, transfernd calitatea de subiect de drept statului federal. Statele membre si pastreaza competenta de a administra strict probleme de interes local, statul federal fiind cel care le conduce relatiile externe. Este cazul Belgiei, a Elvetiei etc. O situatie particulara este cea a statului permanent neutru, care dispune de o capacitate limitata de a-si asuma drepturi si obligatii, determinata de statutul sau specific. State cu neutralitate permanenta sunt Elvetia si Austria. Neutralitatea unui stat trebuie sa rezulte din acte interne ale acestuia legi si dispozitii constitutionale. Statului neutru i revin obligatii specifice: de a nu participa la aliante militare, politice sau economice care urmaresc pregatirea unui razboi; de a nu permite folosirea teritoriului lor drept teatru al unor operatiuni militare, sau ca loc de depozitare a munitiilor, armamentului si a trupelor militare; de a colabora activ cu celelalte state pentru asigurarea pacii si securitatii internationale. Statul neutru are dreptul la autoaparare individuala si colectiva, precum si de a acorda sprijin statului victima, n cazul unui razboi. Acest din urma drept i este recunoscut statului neutru, care, n societatea contemporana, nu mai este tinut de obligatia de impartialitate. 3. Organizatiile internationale guvernamentale Organizatiile internaionale au o personalitate juridica limitata prin statutul lor de functionare, fiind ndreptatite sa si asume doar acele drepturi si obligatii care concura la realizarea scopului pentru care au fost nfiintate. Totodata, reprezinta subiecte de drept derivate, ntruct sunt creatia statelor - a subiectelor originare - care le confera calitatea de subiecte de drept, prin statut. Personalitatea juridica internationala a organizatiilor guvernamentale se manifesta pe plan intern si pe plan international si consta n: dreptul de a-si coordona activitatea organelor interne, n dreptul de a ncheia tratate, de a nfiinta misiuni diplomatice permanente si de a accepta functionarea unor asemenea misiuni ale statelor pe lnga ele (drept de legatie activa si pasiva), n dreptul organizatiilor si a functionarilor acestora de a beneficia la imunitati si privilegii diplomatice, n dreptul de a actiona pe plan international mpotriva unui alt subiect de drept si n obligatia de a raspunde n fata unor instante internationale. Personalitatea juridica a organizatiilor este opozabila si fata de statele care nu sunt membre ale organizatiei.

4. Natiunile si popoarele care lupta pentru eliberare Dupa cel de-al doilea razboi mondial, dreptul international public a consacrat dreptul la autodeterminare a popoarelor aflate sub dominatia coloniala. n acest mod s-a legalizat lupta lor de eliberare nationala n vederea constituirii ca stat independent. Popoarelor care lupta pentru independenta li s-a recunoscut calitatea de subiecte de drept international public, dar cu caracter limitat si tranzitoriu, aceasta calitate existnd pna la constituirea statului independent care va deveni subiect cu personalitate juridica deplina. Personalitatea lor juridica internationala se dobndeste din momentul n care si creeaza organe proprii ce exercita functii de putere publica. Pentru a exista ca subiecte de drept, nu este nevoie de recunoasterea statelor. Poporul care lupta pentru independenta se bucura de dreptul de a ncheia tratate internationale, de a ntretine relatii oficiale internationale, de a primi ajutoare din partea statelor si a organizatiilor internationale, de a participa la crearea dreptului international public. 5. Statutul individului n dreptul international public Dreptul international public drept esentialmente interstatal - nu recunoaste persoanei fizice calitatea de subiect de drept n ordinea internationala. Se apreciaza, n literatura de specialitate ca participarea individului la viata internationala este mediatizata de catre stat. Statul, prin semnarea si ratificarea tratatelor internationale constituie n favoarea individului drepturi si obligatii, exprimndu-si n acest mod consimtamntul ca persoana fizica sa actioneze n cadrul relatiilor internationale. Problema recunoasterii calitatii de subiect de drept n favoarea individului se mentine controversata. Rolul individului n dreptul international se discuta n legatura cu domeniul dreptului international penal si al dreptului international al drepturilor omului. a) Astfel, individul poate fi subiect al raspunderii penale n cazul comiterii unor fapte, considerate infractiuni prin conventiile internationale (de exemplu, genocidul), prin care statele se obliga sa incrimineze si sa pedepseasca aceste fapte n legea interna. n baza unor astfel de reglementari persoana fizica se supune de fapt jurisdictiei interne a statului. nsa pentru comiterea crimelor de razboi sau a crimelor mpotriva pacii si umanitatii, care constituie infractiuni cu caracter international, raspunderea individului se angajeaza pe plan international, n fata instantelor jurisdictionale. b) Doar dreptul international al drepturilor omului recunoaste subiectelor de drept intern persoane fizice, juridice sau grupuri de particulari - personalitatea juridica internationala, manifestata prin dreptul acestora de a actiona la nivel international, prin intermediul petitiilor, al comunicarilor sau al recursurilor cu caracter contencios, naintate unor institutii jurisdictionale sau altor organe internationale. n fata Curtii Europene a Drepturilor Omului individul se poate adresa direct cu o plngere mpotriva unui stat, din momentul ratificarii de catre acesta a Conventiei Europene a Drepturilor Omului (1950). n fata acestei institutii jurisdictionale individul este tratat de pe pozitii de egalitate cu statul. 6. Recunoasterea statelor si a guvernelor 6.1. Recunoasterea statelor Reprezinta actul unilateral care emana de la un stat, prin care acesta constata aparitia sau existenta altui stat, pe scena vietii internationale. Actul recunoasterii reprezinta un act de suveranitate al statelor, un drept al unui stat si nu o obligatie a acestuia.

n literatura de specialitate se discuta valoarea actului de recunoastere internationala a noului stat si efectele sale. Recunoasterea este un act declarativ si nu un act constitutiv de drepturi, statul recunoscut nu dobndeste personalitate juridica din momentul recunoasterii sale, ci din cel al formarii sale ca stat. Prin actul recunoasterii, statul stabileste relatii oficiale (diplomatice si consulare) cu statul care face obiectul recunoasterii. Recunoasterea poate fi expresa, atunci cnd recunoasterea se face printr-un act scris, oficial care este comunicat statului vizat; poate fi tacita, atunci cnd din comportamentul statului rezulta intentia sa de a recunoaste un alt stat ( de exemplu, ncheie un tratat cu acesta). 6.2. Recunoasterea guvernelor Intervine atunci cnd noul guvern se formeaza altfel dect pe cale constitutionala (prin revolutie, insurectie, lovitura de stat etc), sau se formeaza doua guverne. Recunoasterea guvernelor reprezinta un act unilateral prin care un stat accepta guvernul altui stat ca organ al puterii publice a acestui stat. Pentru a face obiectul recunoasterii, guvernul trebuie sa beneficieze de suportul majoritatii populatiei statului si sa fie capabil sa se achite de obligatiile internationale ale predecesorilor sai. Actul recunoasterii are ca efecte: obtinerea de catre guvernul recunoscut a dreptului de a stabili relatii diplomatice cu statul care l-a recunoscut si cu alte state; dobndirea dreptului de a nainta actiuni n fata instantelor judecatoresti ale statului care l-a recunoscut; dobndirea dreptului la imunitatea de jurisdictie si de executie. (Imunitatea de jurisdictie reprezinta un principiu potrivit caruia un stat nu poate fi actionat de catre alt stat mpotriva vointei sale n fata unei instante de judecata.) 7. Succesiunea statelor Problema succesiunii statelor n dreptul international este reglementata de doua conventii Conventia referitoare la succesiunea statelor cu privire la tratate (Viena, 1978) si Conventia referitoare la succesiunea statelor cu privire la bunuri, arhive si datorii (Viena, 1983). Notiunea de succesiune a statelor este definita n dispozitiile conventiilor mentionate ca reprezentnd substituirea unui stat n locul altuia, n ceea ce priveste raspunderea pentru relatiile internationale ale unui teritoriu. n virtutea exercitarii suveranitatii, un stat poate decide n mod liber daca si n ce masura va pastra relatiile juridice stabilite de antecesorul sau. Problema succesiunii se ridica n urmatoarele situatii:
a. b. c. d.

n cazul crearii de noi state pe teritoriile fostelor colonii; n cazul crearii de state prin fuziune sau dezmembrare; n cazul succesiunii la calitatea de membru n organizatiile internationale; n cazul unei revolutii sociale.

Regulile aplicabile n fiecare din aceste situatii: a) Popoarele din teritoriile colonizate, n baza dreptului lor la autodeterminare, se constituie ntr-un stat nou, independent, care reprezinta un nou subiect de drept international. O consecinta fireasca a acestui fapt o constituie ncetarea tratatelor care instituiau protectoratul si tutela, ca fiind incompatibile cu statutul de stat suveran. n ceea ce priveste celelalte tratate de colaborare

internationala ale vechiului stat, acestea pot sa fie preluate de catre noul subiect de drept, eventual cu formularea unor rezerve sau declaratii interpretative, fata de clauzele care nu corespund intereselor sale legitime. Preluarea tratatelor se realizeaza prin ncheierea unor acorduri de succesiune, formularea unor declaratii unilaterale prin aderarea la tratate sau prin renegocierea acestora. Astfel de acorduri de succesiune s-au ncheiat, de exemplu, ntre Anglia si fostele sale colonii. b) Prin fuziune se ntelege reunirea mai multor state ntr-un singur stat, care va deveni noul subiect de drept international. De exemplu, unificarea R.F.G. cu R.D.G. n 1990. Prin dezmembrarea unui stat apar mai multe state independente care vor reprezenta fiecare subiecte independente de drept international. De exemplu, dezmembrarea U.R.S.S n 1991, a Iugoslaviei, urmata de formarea noilor state. n asemenea cazuri, de regula, noului stat continua sa aplice tratatele ncheiate anterior. c) Succesiunea statelor la calitatea de membre n organizatiile internationale se rezolva n functie de procedura de admitere a membrilor prevazuta n actul constitutiv al organizatiei. Aceasta presupune si manifestarea de vointa expresa din partea statului de a deveni membru ntr-o organizatie ca succesor al altui stat. d) Pentru statele create ca urmare a unor revolutii sociale nu se pune problema unei succesiuni propriu-zise, ntruct, teritoriul si populatia ramnnd aceleasi, nu apare un nou subiect de drept international. Dupa o revolutie care schimba regimul unui stat, noile structuri ale puterii emit o declaratie n care-si precizeaza pozitia fata de tratatele si conventiile ncheiate de fosta putere. De exemplu, Consiliul Frontului Salvarii Nationale, n comunicatul exprimat n decembrie 1989 arata ca, va mentine tratatele si conventiile ncheiate de Romnia, anterior acelei date.

REGLEMENTARI ALE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC REFERITOARE LA POPULATIA STATELOR SI LA PERSOANELE FIZICE 1. Notiunea de populatie Populatia, alaturi de teritoriu si guvern, reprezinta unul dintre elementele constitutive ale statului. Ea cuprinde totalitatea cetatenilor unui stat, precum si celelalte categorii de persoane aflate pe teritoriul si sub jurisdictia sa (straini, apatrizi, refugiati, persoane stramutate). Sunt exclusi de sub jurisdictia statului, personalul diplomatic si consular al statelor straine aflat pe teritoriul statului, precum si functionarii internationali care beneficiaza de imunitati si privilegii diplomatice. Statul, n temeiul suveranitatii sale, stabileste, prin legislatia nationala, statutul juridic al persoanelor care formeaza populatia sa. Demersul legislativ al statului n acest domeniu trebuie sa se bazeze pe principiul respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. 2. Cetatenia persoanelor fizice 2.1. Notiune Cetatenia reprezinta legatura politica si juridica permanenta dintre o persoana fizica si un anumit stat. Dintre categoriile de persoane care formeaza populatia statului, doar cetatenii acestuia pot sa detina plenitudinea drepturilor si a obligatiilor prevazute n legislatia nationala.

2.2. Conditii de valabilitate Fiecare stat este competent sa stabileasca, prin legea nationala, conditiile de acordare a cetateniei. Efectele cetateniei fata de alte state ale comunitatii internationale pot fi limitate de normele dreptului international. Pentru a fi valabila, acordarea cetateniei trebuie sa se realizeze n anumite conditii:
a. pentru a fi opozabila unor state terte, cetatenia acordata de un stat trebuie sa fie licita din

punct de vedere al dreptului international, adica sa nu fie acordata pe baz unor criterii discriminatorii (rasiale, religioase sau politice); b. acordarea cetateniei sa aiba n vedere legatura efectiva a individului cu statul; c. acordarea cetateniei sa aiba la baza principiile si normele dreptului international. Cetatenia acordata cu ignorarea de catre stat a acestor reguli poate sa fie lipsita de recunoasterea statelor comunitatii internationale. 2.3. Modalitati de dobndire a cetateniei Cetatenia se dobndeste prin nastere sau prin naturalizare. n primul caz se iau n considerare urmatoarele principii:
a. principiul jus sanguinis ( prin legatura de snge), conform caruia copilul dobndeste

cetatenia parintilor indiferent de locul nasterii; b. principiul jus soli ( prin locul nasterii), conform caruia copilul dobndeste cetatenia statului pe teritoriul caruia se naste, indiferent de cetatenia parintilor. n cel de-al doilea caz, cetatenia se obtine la cererea persoanei si n baza unui act al autoritatilor statului care o acorda conform legii. Naturalizarea reprezinta, adesea, efectul casatoriei sau al sederii prelungite (al rezidentei) pe teritoriul unui stat. Conform Legii nr.21/1991, cetatenia romna se dobndeste prin nastere, prin adoptie, prin repatriere sau poate fi acordata la cerere. Solicitantul trebuie sa ndeplineasca anumite conditii pentru ca cererea sa sa fie solutionata favorabil: sa fi locuit o perioada de timp pe teritoriul statului, sa cunoasca limba nationala, sa dispuna de un loc de munca si de mijloace de existenta, sa nu fi suferit condamnari penale, sau sa fi desfasurat vreo activitate mpotriva intereselor statului romn etc. 2.4. Modalitati de pierdere a cetateniei Pierderea cetateniei se poate realiza prin doua modalitati: prin renuntare si prin retragere. a) Renuntarea la cetatenie este un drept al cetateanului si intervine, de obicei, atunci cnd o persoana se stabileste ntr-o tara care nu acorda dubla cetatenie. Acest act nu are efect asupra cetateniei celorlalti membri ai familiei, acestia avnd dreptul sa o pastreze n continuare. b) Retragerea reprezinta o sanctiune aplicata persoanei care a comis fapte grave mpotriva statului a carui cetatenie o poarta sau care a obtinut cetatenia n mod fraudulos. Acest mod de pierdere a cetateniei poate sa intervina doar fata de persoanele care au dobndit cetatenia prin naturalizare, nu si prin nastere.

2.5. Conflicte de cetatenie n anumite cazuri, pot sa apara conflicte pozitive sau negative de cetatenie: a) Conflictul pozitiv de cetatenie se manifesta atunci cnd o persoana are doua sau mai multe cetatenii (bipatridia sau pluricetatenia). Cel mai frecvent caz este cel al persoanelor cu dubla cetatenie, cauzata de neconcordanta legislatiei statelor. De exemplu, copilul nascut din cetateni ai unui stat care aplica principiul jus sanguinis, pe teritoriul unui stat a carui legislatie prevede principiul jus soli, va purta cetatenia ambelor state. Persoana care obtine o noua cetatenie, la cerere, fara sa renunte la cetatenia sa anterioara, se afla, de asemenea, n situatia de bipatridie. Situatiile de bipatridie sau de pluricetatenie pot sa determine conflicte de interese ntre state, ale caror efecte se repercuteaza asupra persoanei n cauza. n aceste cazuri se ridica problema de a stabili carui stat i revine obligatia de a acorda protectie diplomatica cetateanului, sau n care dintre state este obligata persoana sa efectueze stagiul militar etc. Conflictele de cetatenie se solutioneaza, de regula, prin stabilirea cetateniei dominante, efective a persoanei, adica prin determinarea statului fata de care acesta este efectiv atasat (din punct de vedere al domiciliului, al locului de munca, al limbii vorbite, sau al legaturilor de familie etc.). b) Conflictul negativ de cetatenie conduce la aparitia situatiilor de apatridie, adica de pierdere a cetateniei. De exemplu, un copil nascut din parinti apatrizi, pe teritoriul unui stat care aplica regula jus sanguinis, nu va avea nici o cetatenie. Efectele apatridiei consta n lipsirea persoanei de protectia diplomatica din partea vreunui stat. De regula, apatrizii sunt asimilati strainilor, att n conventiile internationale, ct si n actele normative interne, fiind obligati sa respecte legislatia statului pe teritoriul caruia locuiesc si sub a carui jurisdictie se afla. Tendinta este de a evita crearea unor situatii de apatridie, pentru ca fiecare persoana sa beneficieze de protectia unui stat. n acest sens, s-au ncheiat conventii internationale n cadrul organizatiilor universale si regionale (Conventia privind statutul apatrizilor din 1954 si 1961, O.N.U.; Conventia cu privire la cetatenie, 1997, Consiliul Europei). 3. Regimul juridic al strainilor. Extradarea si expulzarea 3.1. Statutul juridic al strainilor Strainii sunt persoane care se afla pe teritoriul unui stat, dar au cetatenia altui stat. Conform reglementarilor juridice sunt asimilati acestora, apatrizii si refugiatii. Statul are dreptul sa stabileasca prin legislatia interna, conditiile de intrare, de sedere si alte elemente privind statutul strainilor pe teritoriul sau, cu respectarea unui standard minim de drepturi si libertati considerate fundamentale. Se pot retine cteva reguli generale pe care statele le au n vedere pentru determinarea statutului juridic al strainilor: a. obligatia statului de a admite intrarea unui strain pe teritoriul sau, dar cu posibilitatea de a o supune unor conditii; b. dreptul statului de a expulza un strain numai pe o baza legala si pentru motive temeinice. n principiu, strainii beneficiaza de majoritatea drepturilor de care se bucura cetatenii unui stat, cu exceptia drepturilor politice si a dreptului de a ocupa functii publice. Strainii nu sunt tinuti nsa de aceleasi obligatii pe care le au cetatenii statului (de exemplu, de obligatia de a presta serviciul militar). Regimuri aplicabile strainilor:

a. Regimul national, prin care statul recunoaste strainilor aceleasi drepturi pe care le acorda propriilor cetateni, cu exceptia drepturilor politice si a dreptului de a ocupa functii publice; b. Regimul clauzei natiunii celei mai favorizate, care presupune acordarea n favoarea cetatenilor unui stat strain, a regimului cel mai favorabil care a fost acordat resortisantilor unui stat tert; c. Asigurarea de catre toate statele comunitatii internationale a unui standard minim de tratament n favoarea strainilor. n situatii determinate, statele pot adopta fata de strainii aflati pe teritoriul lor masura expulzarii sau a extradarii. 3.2. Expulzarea Reprezinta un act administrativ individual, cu caracter de sanctiune, motivat prin ratiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, a sistemului economic si a securitatii nationale. Prin conventii internationale, statele au stabilit ca expulzarea se poate dispune ca efect al unei decizii legale, cu asigurarea dreptului la aparare al individului si a dreptului de ataca prin cai legale decizia de expulzare. De asemenea, sunt interzise expulzarile colective de straini. Un stat nu si poate expulza propriii cetateni. (Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Protocoalele aditionale). 3.3.Extradarea Este un act de asistenta juridica ntre state, care se dispune n cazul comiterii de catre cetatenii altui stat, a unor infractiuni grave, de drept comun sau de drept international (crime mpotriva pacii si umanitatii). Masura extradarii se dispune baza unor conventii internationale, pe baza de reciprocitate, sau n temeiul legii interne. n dreptul international s-a stabilit un numar de reguli aplicabile n domeniul extradarii:
a. nu se dispune masura extradarii mpotriva cetatenilor unui stat de catre propriul stat; b. fapta pentru care se solicita extradarea, trebuie sa fie incriminata de legislatia ambelor

state; c. persoana extradata va fi judecata si condamnata doar pentru infractiunea pentru care a fost solicitata masura. 4. Refugiatii si persoanele stramutate. Dreptul la azil 4.1. Notiunea de persoana refugiata Conventia privind statutul refugiatilor, adoptata de O.N.U. n anul 1951, completata de Protocolul aditional din 1967, defineste notiunea de persoana refugiata ca fiind persoana care, n urma unor temeiuri jusitficate de a fi persecutata pe motive de rasa, religie, nationalitate, apartenenta la un grup social sau opinie politica, se gaseste n afara tarii sale de origine si nu poate sau, din cauza acestor temeri, nu doreste sa revina n acea tara (art.1). Statutul de refugiat este, astfel, acordat pe baza individuala, si nu pentru grupuri de persoane. Din textul Conventiei mentionate se deduce ca nu intra n categoria persoanelor refugiate, refugiatii economici si persoanele care au dobndit statutul de refugiati ca efect al unor conflicte

armate internationale sau interne. n aceste cazuri, solutia care s-ar impune ar fi cea a ajutorului umanitar international n tara de origine sau a unor masuri de dezvoltare economica. 4.2. Notiunea de persoana stramutata Persoanele stramutate sunt acele persoane care au fost deportate pe teritoriul unor state straine (cum a fost cazul persoanelor deportate n cel de-al doilea razboi mondial). Preocuparea statelor fata de aceste persoane s-a materializat n ncheierea de conventii internationale prin care sa se asigure repatrierea lor. 4.3. Statutul juridic al refugiatilor si al persoanelor stramutate Acesta este similar cu cel al strainilor sau al cetatenilor statelor, potrivit Conventiei din 1951. Chiar daca statelor nu le revine nici o obligatie de admitere pe o baza permanenta a acestor categorii de persoane pe teritoriul lor, returnarea refugiatilor si expulzarea strainilor n state unde risca sa le fie ncalcate drepturile fundamentale ale omului, sunt interzise. Pentru protejarea intereselor refugiatilor, n cadrul ONU, s-a nfiintat n anul 195, naltul Comisariat pentru Refugiati. n Romnia, statutul refugiatilor este asigurat prin Legea nr. 46/1991 prin care statul romn a aderat la Conventia O.N.U. din 1951, completata de Protocoalele aditionale din 1967, precum si prin Legea nr.15/1996. Pe lnga motivele invocate de Conventia O.N.U. pentru acordarea statutului de refugiat, legea romna adauga considerentele umanitare si cazul unor conflicte armate, n limita posibilitatilor si pe o durata determinata. Procedura de acordare a statutului de refugiat presupune naintarea unei cereri motivate, fie unei misiuni diplomatice sau unui oficiu consular romn din strainatate, fie Directiei generale a politiei sau altor organe locale. Respingerea cererii solicitantului poate interveni pentru unul dintre urmatoarele motive: comiterea unor fapte mpotriva pacii sau umanitatii, ori contrare Cartei ONU, apartenenta la o organizatie sau grupare care reprezinta o amenintare pentru siguranta nationala sau ordinea publica, comiterea unei infractiuni sanctionata cu nchisoare mai mare de 3 ani sau dobndirea statutului de refugiat n alta tara. 4.4. Tipuri de azil Azilul poate fi teritorial si diplomatic: a) Azilul teritorial se acorda unor persoane, la cerere, n cazuri de persecutii politice exercitate asupra unei persoane n propriul lor stat. Acordarea azilului teritorial reprezinta un drept suveran al statului, nsa, o data ce l-a acordat, statul este tinut sa asigure o protectie activa viznd asimilarea azilantului n societate, precum si o ocrotire din ratiuni umanitare. Dreptul de a solicita azil este considerat un drept fundamental al omului, nscris n Declaratia Universala a Drepturilor Omului adoptata de O.N.U. n 1948. b) Azilul diplomatic se refera la primirea si protectia acordata n localurile ambasadelor straine, a cetatenilor statului pe lnga care este acreditata misiunea diplomatica, cetateni urmariti de propriile autoritati, ori a caror viata este n pericol din cauza unor evenimente interne exceptionale. Acordarea azilului diplomatic poate fi considerata un act de ncalcare a

suveranitatii statului de resedinta. n general, azilul diplomatic se acorda n baza unor conventii, sau pe baza de reciprocitate. 5. Protecta diplomatica Reprezinta protectia pe care un stat o acorda cetatenilor sai aflati n strainatate, n scopul de a proteja interesele acestora n raporturile cu autoritatile locale. Autoritatea statului se exercita asupra propriilor cetateni si n afara teritoriului national, n baza legaturii juridice permanente ce se stabileste ntre stat si resortisantii sai. Statul poate sa le impuna anumite obligatii, decurgnd din legislatia sa nationala, cum ar fi obligarea cetatenilor de a presta serviciul militar si totodata, statul are dreptul sa inculpe si sa condamne o persoana chiar n contumacie (n lipsa), nsa nu poate sa efectueze acte de urmarire penala si arestare pe teritoriul unui alt stat, dect daca ntre state exista un tratat, care sa permita aceasta. Finalitatea protectiei diplomatice consta n supravegherea situatiei cetatenilor unui stat pentru ca statul strain pe teritoriul caruia se afla, sa le asigure un standard minim de drepturi.

DREPTUL TRATATELOR 1. Definitia si elementele tratatului 1.1. Definitia si sediul legal al materiei Tratatul reprezinta actul juridic care exprima acordul de vointa ntre doua sau mai multe state, sau alte subiecte de drept international n scopul de a creea, modifica sau stinge drepturi si obligatii n raporturile dintre ele . Ansamblul normelor care reglementeaza ncheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, cazurile de nulitate si de ncetare a tratatelor constituie dreptul tratatelor. Regimul juridic al tratatelor este reglementat n doua documente internationale de referinta Conventia privind dreptul tratatelor ncheiate de catre state (Viena, 1969) si Conventia privind dreptul tratatelor ncheiate de catre state si organizatii internationale (Viena, 1986). Conform primei Conventii, tratatul reprezinta un acord international ncheiat ntre state n forma scrisa si guvernat de dreptul international, fie ca este consemnat ntr-un singur instrument sau n doua, ori mai multe instrumente conexe si oricare ar fi denumirea sa particulara (art.2.a). 1.2. Elementele tratatului si denumirea Elementele esentiale ale tratatului sunt: a. subiectele sau partile tratatului, respectiv statele sau alte subiecte de drept international; b. vointa partilor, liber exprimata; c. obiectul tratatului. Tratatul este guvernat de normele dreptului international. Statele pot sa ncheie ntre ele acte guvernate de dreptul lor intern, nsa asemenea acte nu intra n categoria tratatelor (de exemplu, contractele). Denumirea generala care se refera la orice tip de acord ncheiat ntre state este cea de tratat. Acordurile pot sa fie ncheiate si sub alte denumiri, fara ca acest lucru sa influenteze natura juridica a actului: conventie, acord, pact, protocol, act final, statut etc.

2. Clasificarea tratatelor internationale Clasificarea tratatelor internationale se poate face dupa mai multe criterii: a. dupa numarul partilor contractante: tratate bilaterale si multilaterale; b. dupa obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri economice, culturale, sau juridice etc.; c. dupa durata valabilitatii lor: tratate cu termen si tratate pe durata nedeterminata (de exemplu, tratatele de pace); d. dupa posibilitatea de aderare la tratat: tratate deschise si tratate nchise; e. dupa calitatea partilor contractante: tratate ncheiate numai de state, tratate ncheiate ntre alte subiecte de drept international; f. dupa continutul material: tratate contract (care urmaresc realizarea unei operatii juridice, cum sunt tratatele de comert) si tratate lege (cele prin care se stabilesc reguli de drept, cum este Carta O.N.U.). 3. ncheierea tratatelor 3.1. Etapele ncheierii unui tratat Pe cale cutumiara s-a conturat un ansamblu de reguli procedurale, care aplicabile etapelor procesului de ncheiere a unui tratat international. Codificate prin Conventia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, acestea au o valoare supletiva, Conventia propunnd mai multe reguli alternative ntre care statele pot sa opteze. Multe din dispozitiile conventionale referitoare la o etapa sau alta a procesului de ncheiere a tratatelor cuprind mentiunea n afara cazurilor n care partile nu convin altfel. Prin urmare, procedura de ncheiere a tratatelor este guvernata de regula autonomiei depline de vointa a partilor. n general, la ncheierea unui tratat international se parcurg trei etape: a. negocierea textului; b. semnarea tratatului; c. exprimarea consimtamntului partilor de a se obliga prin tratat. Aceste etape sunt urmate de intrarea n vigoare a tratatutului. 3.2. Negocierea Este prima etapa, n cursul careia se elaboreaza textul tratatului. Negocierile se desfasoara ntre reprezentantii statelor cu atributii speciale n acest domeniu. mputernicirea unui reprezentatnt al statului trebuie sa rezulte din documente care emana de la autoritatile competente ale fiecarui stat, n conformitate cu dispozitiile constitutionale sau ale altor legi interne. Aceste documente poarta denumirea de depline puteri, definite n Conventia privind dreptul tratatelor, astfel: documentul emannd de la autoritatea competenta a unui stat si desemnnd una sau mai multe persoane mputernicite sa reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimtamntul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a ndeplini oricare alt act cu privire la tratat (art.1, c). Persoana mputernicita cu deplinele puteri se numeste plenipotentiar. n ceea ce priveste mputernicirea care rezulta din deplinele puteri, Conventia manifesta o anumita suplete, permitnd confirmarea ulterioara a mputernicirii unei persoane care a participat la un act legat de ncheierea unui tratat fara a prezenta deplinele puteri.

Pe lnga persoanele special mputernicite prin deplinele puteri exista si o categorie de persoane, care, n baza functiei pe care o ndeplinesc n stat nu au nevoie sa prezinte deplinele puteri n vederea negocierii si ncheierii tratatului. Aceste persoane sunt:
a. seful statului, seful guvernului si ministrul de externe; b. sefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru adoptarea tratatelor bilaterale, ntre statul

acreditant (care l trimite) si statul acreditar (statul gazda); c. reprezentantii statelor participanti la o conferinta sau la lucrarile unei organizatii internationale, n vederea elaborarii unui tratat. 3.3. Semnarea Urmatoarea etapa n ncheierea unui tratat international este semnarea acestuia, act care poate sa aiba o dubla semnificatie: fie de autentificare (provizorie sau definitiva) a textului tratatului, fie de exprimare a consimtamntului statului de se obliga prin tratat. (a doua varianta va fi examinata la pct.3.4(d)). n primul caz, semnarea echivaleaza cu atestarea solemna, de catre statele care au participat la negocieri a faptului ca negocierile s-au ncheiat iar textul semnat are o forma defintiva, fara sa mai poata fi modificat unilateral de catre vreunul dintre statele participante. Pentru a creea efecte juridice, semnarea va fi urmata de ratificarea tratatului. Etapa negocierii unui tratat nu este urmata n toate cazurile, imediat, de semnarea definitiva a textului. Exista situatii n care, dupa ncheierea negocierilor, se procedeaza doar la semnarea ad-referendum sau la parafarea textului. Semnarea cu mentiunea ad-referendum semnifica autentificarea tratatului, dar numai cu carcater provizoriu. Parafarea, care consta n nscrierea initialelor numelui negociatorului mputernicit al fiecarui stat pe textul negociat, are de asemenea, efect provizoriu. Ambele proceduri prezentate trebuie sa fie urmate de semnarea definitiva a tratatului, conditie obligatorie pentru declansarea procedurilor etapei urmatoare. 3.4. Exprimarea consimtamntului A treia etapa consta n exprimarea consimtamntului statului de a deveni parte la tratat, acceptnd obligatiile care decurg din dispozitiile acestuia. Legislatia interna a statelor prevede mijloacele juridice prin care statul si exprima vointa de fi legat prin tratat. a) O modalitate de exprimare a consimtamntului statului de a fi legat prin tratat este ratificarea. De regula, prin simpla participare la negocierea si semnarea unui tratat, statele nu se considera obligate, din punct de vedere juridic, de dispozitiile acestuia. Angajarea defintiva presupune interventia unui act intern, prin intermediul caruia organele special abilitate ale statului de obicei parlamentele nationale analizeaza dispozitiile tratatatului si decid asupra angajarii statului. Acest act constituie ratificarea tratatului. Uneori, ratificarea tratatului impune elaborarea unei legislatii interne pentru aplicarea dispozitiilor acestuia. Ratificarea tratatelor de catre parlament este n prezent, mijlocul principal prin care organul legislativ controleaza exercitarea de catre executiv a dreptului de a negocia tratatele internationale. Termenul de ratificare depinde n mare masura de natura tratatului si este prevazut n clauzele finale ale acestuia. Ratificarea nu poate fi partiala sau conditionata, ci numai acordata sau refuzata, iar daca un stat ncearca sa modifice un tratat n timpul ratificarii, acest act echivaleaza

cu un refuz al ratificarii, nsotit de o noua oferta care poate sa fie, sau nu acceptata. La tratatele multilaterale statele pot sa formuleze, o data cu ratificarea si n anumite limite, rezerve. b) O alta modalitate de exprimare a consimtamntului statelor este aprobarea sau acceptarea. Aceasta modalitate a aparut ca o alternativa mai simpla la ratificarea tratatelor, determinata de cresterea numarului acestora. Pe aceasta cale se realizeaza o examinare rapida a dispozitiilor unor tratate si se evita procedura mai lunga si complicata a ratificarii de catre parlamentele nationale. Procedura aprobarii sau a acceptarii este de competenta guvernelor. n conformitate cu legile interne ale fiecarui stat sunt supuse aprobarii sau acceptarii de catre guvern, tratatele care nu implica un angajament politic major sau care nu se refera la domenii esentiale ale suveranitatii statelor. c) Aderarea la tratate este o modalitate de exprimare a consimtamntului statelor, aplicabila numai tratatelor multilaterale, care poate sa intervina n cazul n care un stat nu a participat la negocierea si semnarea tratatului, dar decide ulterior sa devina parte la acesta. Un stat poate sa adere la un tratat doar daca aceasta modalitate este prevazuta n mod expres n textul acestuia. d) Consimtamntul poate fi exprimat prin semnare. De regula, semnarea tratatului are ca efect autentificarea textului stabilit prin negocieri (vezi pct 3.3). n anumite cazuri, semnarea echivaleaza cu exprimarea consimtamntului statului de a fi parte la tratat. Semnarea are acest efect daca sunt ntrunite, cumulativ, urmatoarele conditii, prevazute n Conventia privind dreptul tratatelor (art.12):

tratatul sa prevada n mod expres aceasta posibilitate sau, sa se stabileasca ntr-un alt mod vointa statelor participante la negocieri de a acorda actului semnarii valoare de consimtamnt; intentia statului de a conferi actului de semnare acest efect sa rezulte din deplinele puteri ale reprezentantului sau sa fie exprimata n timpul negocierii.

Numeroase tratate internationale la care statele devin parti prin semnare sunt cunoscute sub denumirea de acorduri n forma simplificata. Aceste acorduri consta, de obicei, n schimburi de note sau de scrisori, procese-verbale parafate, memorandumuri, declaratii comune etc. Originea acestor acorduri se regaseste n practica S.U.A, n care sunt cunoscute sub denumirea de executive agreements si reprezinta acorduri semnate doar de presedintele statului, evitnd astfel aprobarea Senatului si facilitnd n acest mod participarea statului la tratatele internationale. 4. Intrarea n vigoare a tratatului n general, data intrarii n vigoare a unui tratat este prevazuta expres n textul acestuia. Daca tratatul nu o prevede, momentul intrarii n vigoare este convenit ulterior de catre parti. Intrarea n vigoare a unui tratat coincide cu momentul de la care acel tratat produce efecte juridice fata de statele parti. n cazul tratatelor bilaterale, data intrarii n vigoare o reprezinta momentul schimbarii instrumentelor de ratificare sau al notificarii actului de aprobare sau acceptare. Documentele prin care statele si comunica ndeplinirea procedurilor interne de exprimare a consimtamntului sunt denumite instrumente de ratificare sau de aderare.

n ceea ce priveste tratatele multilaterale, instrumentele de ratificare se depun pe lnga unul dintre guvernele statelor participante la negocierea si semnarea tratatutului si caruia i-a fost ncredintata functia de depozitar, sau pe lnga o organizatie internationala investita cu aceeasi functie. Data intrarii n vigoare a tratatelor se stabileste n functie de acumularea unui numar minim, prestabilit prin dispozitiile tratatului, de instrumente de ratificare. 5. Tratatele ncheiate de Romnia Potrivit dispozitiilor constitutionale (art.91, al.1) si ale Legii nr.4 din 1991, ncheierea tratatelor internationale n numele Romniei este de competenta Presedintelui statului. Presedintele poate sa mputerniceasca n acest scop pe Primul ministru, pe ministrul afacerilor externe, pe alti membri ai guvernului sau reprezentanti diplomatici ai Romniei. Pe baza acestei mputerniciri guvernul poate sa ia masuri n vederea initierii si negocierii tratatelor internationale n numele statului. Tratatele negociate si semnate n numele Romniei se supun, fie ratificarii prin lege, de catre Parlament, fie aprobarii prin hotarre guvernamentala, n functie de domeniul n care intervin. Astfel, potrivit art.4 din Legii nr.4 din 1991 sunt supuse ratificarii prin lege de catre Parlament, tratatele care se refera la : colaborarea politica si militara; cele care fac necesara adoptarea unor legi noi sau revizuirea legilor n vigoare; cele care implica un angajament politic sau financiar; cele care se refera la probleme privind regimul politic si teritorial al statului, sau la statutul persoanelor, la drepturile si libertatile cetatenesti; cele referitoare la participarea statului la organizatii internationale ; tratatele care prevad expres necesitatea ratificarii de catre Parlament. n conformitate cu art.5 din Legea nr.4 din 1991, tratatele care nu au ca obiect domenii dintre cele enumerate n art.4 sunt supuse aprobarii prin hotarre guvernamentala. Guvernul l informeaza pe Presedintele tarii si Parlamentul despre orice acord, conventie sau alte ntelegeri internationale pe care le aproba. Acordurile si ntelegerile cunoscute sub denumirea de acorduri n forma simplificata se ncheie de catre ministrul afacerilor externe, prin schimburi de note sau scrisori. Ele se pot ncheia si de catre alte ministere sau organe centrale, cu atributii speciale n acest domeniu, n colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe (art.6 din Legea nr.4 din 1991). Acordurile n forma simplificata nu impun prin continutul lor ratificarea de catre Parlament sau aprobarea de catre Guvern. 6. Rezervele la tratate 6.1. Notiune Conform normelor dreptului international, statele-parti la un tratat multilateral pot recurge la mecanismul traditional n dreptul international al tratatelor privind delimitarea apriorica a cmpului obligatiilor internationale asumate, prin intermediul rezervei. Institutia rezervei permite o aderare larga a statelor la un tratat international multilateral. n cadrul unui tratat bilateral, formularea unei rezerve echivaleaza cu o revenire asupra textului tratatului initial si deci cu o intiativa implicita de a relua negocierile. Prin urmare, nu sunt admise rezervele la tratate bilaterale. Rezerva este definita n Conventia privind dreptului tratatelor (1969) ca fiind o declaratie unilaterala al unui stat - independent de textul tratatului si avnd un caracter facultativ - emisa cu ocazia semnarii, ratificarii, acceptarii, aprobarii sau aderarii la un tratat, prin care statul

urmareste sa excluda sau sa modifice efectul juridic al unor dispozitii ale tratatului, n ceea ce priveste aplicarea lor fata de acel stat (art.2, d). 6.2. Conditii de valabilitate Pentru ca o rezerva formulata de un stat sa fie admisibila, aceasta trebuie sa ndeplineasca anumite conditii (art.19 din Conventie): a) rezervele sa fie exprimate n forma scrisa si sa fie notificate celorlalte state parti la tratat, care pot sa formuleze obiectiuni sau sa le accepte n mod expres sau tacit; b) formularea rezervelor sa nu fie n mod expres interzisa prin textul tratatului sau sa nu se refere la anumite articole din tratat fata de care nu e permisa rezerva (de exemplu, Conventia Europeana a Drepturilor Omului exclude posibilitatea formularii de rezerve fata de dispozitiile care prevad drepturi absolute - dreptul la viata, interzicerea sclaviei, interzicerea torturii, legalitatea incriminarii si a pedepsei); c) rezervele sa nu fie incompatibile cu obiectul si scopul tratatului. Mecanismul rezervelor a nregistrat o evolutie fata de dreptul international clasic n care rezervele nu erau admise daca afectau dispozitiile de fond ale tratatului si, trebuiau, totodata, sa fie acceptate de toate celelalte state-parti. n dreptul international modern conditia unanimitatii pentru acceptarea rezervelor nu mai este ceruta. n practica statelor, formularea unei rezerve este determinata, de regula, de existenta unei legi interne, n vigoare, care nu este conforma cu dispoziitiile tratatului la care statul doreste sa adere. Conventia Europeana a Drepturilor Omului (1950), prevede, de exemplu, ca emiterea unei rezerve la tratat trebuie sa fie nsotita de o scurta expunere a legii neconforme cu dispozitiile conventionale. O alta regula prevazuta de o serie de tratate internationale este ca rezerva sa nu aiba un caracter general, ci sa vizeze o dispozitie precisa a tratatului. 6.3. Tipuri de rezerve Un stat poate emite urmatoarele tipuri de rezerve: rezerve ratione temporis (prin care delimiteaza aplicarea temporala a tratatului), rezerve ratione loci (privind aplicarea teritoriala a tratatului), rezerve privind dispozitii pe care statul le respinge, le contesta sau le defineste ntr-o maniera proprie, conform legilor interne. 6.4. Efectele rezervelor Formularea de rezerve de catre un stat determina raporturi diferentiate ntre statul rezervatar si celelalte state-parti la tratat (art.21 din Conventie). ntre statele care au acceptat rezervele si statul rezervatar tratatul se aplica n forma modificata prin continutul rezervelor. Statele care au formulat obiectiuni la rezerve au doua posibilitati:
a. fie sa accepte ca dispozitiile tratatului care nu sunt afectate de rezerve sa se aplice ntre

ele si statul rezervatar;

b. fie sa refuze, prin obiectiunile formulate, aplicarea ntre ele si statul rezervatar a

ntregului tratat. n majoritatea cazurilor, rezervele au un caracter tranzitoriu, statele renuntnd la acestea pe masura ce si acordeaza legislatia nationala la normele internationale. 7. Aplicarea n spatiu si n timp a tratatelor 7.1. Aplicarea teritoriala a tratatelor n principiu, tratatele se aplica ansamblului teritoriului national al statelor (art.26 din Conventia privind dreptul tratatelor). n anumite situatii statele pot sa deroge de la aceasta regula, stabilind anumite parti din teritoriul national unde tratatul nu se aplica. De exemplu, un stat federal poate sa excluda, prin clauza federala, teritoriul unor parti componente ale federatiei de la aplicarea unui tratat, daca dispozitiile constitutionale permit aceasta. n mod similar, puterile coloniale, aveau posibilitatea sa recurga la clauza coloniala n care stabileau daca prevederile unor tratate ale metropolei se aplicau sau nu teritoriilor coloniale. 7.2. Aplicarea n timp a tratatelor Conventia de la Viena (1969) prevede regula generala a neretroactivitatii tratatelor. (art.28) . Dispozitiile unui tratat obliga un stat-parte doar n ceea ce priveste actele sau faptele petrecute dupa momentul intrarii n vigoare a tratatului. Statele pot sa deroge de la regula neretroactivitatii, cu conditia ca aceasta posibilitate sa fie prevazuta n textul tratatului. Tratatele se aplica din momentul intrarii lor n vigoare, care este stabilit n dispozitiile tratatului. La tratatele multilaterale, intrarea n vigoare are loc, de obicei, dupa depunerea unui numar de instrumente de ratificare din partea statelor -parti. Durata de aplicare a unui tratat poate fi prevazuta n textul tratatului sau poate sa fie nedeterminata. Aplicarea tratatului poate sa fie suspendata sau poate sa nceteze ca urmare a intervenirii anumitor cauze, analizate la pct.10. 8. Efectele tratatelor fata de parti si fata de terti 8.1. Efectele tratatelor fata de parti Conform principiului fundamental din dreptul international - pacta sunt servanda - un tratat creeaza obligatii juridice numai pentru partile sale, care trebuie sa ndeplineasca cu bunacredinta si ntocmai angajamentele pe care si le-au asumat. Prin urmare, tratatele nu pot avea efecte directe fata de terti, ntruct doar acordul statului, liber exprimat, poate constitui baza legala a unei obligatii sau a unui drept international. Conventia privind dreptul tratatelor (1969) stipuleaza ca un tratat nu creeaza nici drepturi, nici obligatii pentru un stat tert, fara consimtamntul sau. 8.2. Efectele tratatelor fata de terti Conform dispozitiilor Conventiei, statele pot dobndi drepturi n baza unor tratate la care nu sunt parti n urmatoarele conditii (art.36):
a. daca partile unui tratat nteleg sa confere un drept unui stat tert sau unui grup de state,

sau tuturor statelor;

b. daca statul tert consimte, fie n mod expres, fie tacit.

Carta ONU, de exemplu, confera prin prevederile sale anumite drepturi statelor nemembre: dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate sau Adunarea Generala n legatura cu un diferend la care sunt parti, cu conditia sa accepte obligatiile de solutionare pasnica a diferendelor, prevazute n Carta; dreptul de a deveni parti la Statutul Curtii Internationale de Justitie. n anumite conditii pot rezulta obligatii, n sarcina statelor, n baza unor tratate la care nu sunt parti. Conventia de la Viena prevede doua asemenea conditii (art.35):
a. daca partile unui tratat nteleg sa creeze o obligatie n sarcina unui stat tert; b. daca statul tert consimte, n mod expres si n scris la aceasta obligatie.

Prin ndeplinirea acestor conditii se realizeaza de fapt un acord distinct ntre statele- parti la tratat si statul tert, acordul dintre parti reprezentnd unicul fundament juridic al fortei obligatorii a unui tratat. n practica internationala exista o categorie de tratate (denumite tratate obiective) care stabilesc regimuri juridice obiective, aplicabile ansamblului comunitatii internationale. Asemenea tratate, ntruct reglementeaza domenii de interes general, pot sa creeze drepturi si obligatii opozabile tuturor statelor (erga omnes), chiar si n lipsa consimtamntului lor. Din aceasta categorie fac parte: a. tratatele multilaterale care stabilesc anumite regimuri teritoriale (cele referitoare la statutul de neutralitate al unei tari, la regimul Antarcticii etc); b. tratatele care stabilesc anumite regimuri pentru cai de comunicatie internationala (regimul de navigatie pe fluvii sau pe canale internationale ); c. tratatele multilaterale prin care se creeaza o organizatie internationala, ca subiect nou de drept international, personalitatea juridica a organizatiei fiind opozabila tuturor statelor comunitatii internationale. 9. Aplicarea tratatelor n ordinea juridica interna a statelor Aplicarea tratatelor n ordinea juridica interna a unui stat pune problema raportului dintre dreptul international si dreptul intern al statelor. 9.1. Teoria monista Conform teoriei moniste cu primatul dreptului international asupra dreptului intern - din momentul intrarii n vigoare a tratatului, acesta se va aplica imediat si direct, fara interventia organelor legislative, chiar daca s-ar afla n contradictie cu o lege interna, situatie n care, actul normativ intern ar nceta sa mai produca efecte. Aceasta teorie a fost criticata, ea minimaliznd rolul statului ca subiect de drept international. n cazul teoriei moniste cu primatul dreptului intern asupra dreptului international, tratatul dobndeste forta juridica n masura n care aceasta ar fi prevazuta de legea interna, iar n caz de conflict ntre norma interna si cea internationala, se da prioritate actului normativ intern. 9.2. Teoria dualista Teoria dualista, care sustine distinctia neta ntre cele doua sisteme de drept - intern si international - afirma ca este necesara emiterea unui act normativ prin care se face transferul tratatului din ordinea internationala n ordinea interna, acesta dobndind caracterul actului n care a fost transpus (lege interna). n prezent tendinta este de a da prioritate normelor internationale fata de normele interne, nsa cele doua teorii subzista. Prin urmare, aplicarea

dispozitiilor unui tratat n ordinea interna a statelor-parti nu se realizeaza uniform, fiind determinata de modalitatea de receptare de catre fiecare stat a normelor dreptului international. 9.3. Teoria monista si dualista n practica statelor n unele state, cum sunt Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda sau tarile scandinave, pentru ca normele dreptului international sa aiba efect n ordinea juridica interna se procedeaza la transformarea normelor internationale cuprinse n tratate n norme interne, printr-un act normativ intern. Tratatele internationale pot deveni parte a dreptului intern numai dupa ce o lege speciala de aplicare este adoptata de legiuitor (sistem dualist). Majoritatea statelor europene au prevazut n Constitutiile lor, recunoasterea normelor internationale ca fiind parte a sistemului lor intern. Un asemenea sistem de receptare se regaseste n Austria, n Italia, Franta si Germania. Constitutia Olandei prevede n plus, ca tratatele internationale la care statul este parte prevaleaza asupra legilor interne care contin dispozitii contrare (sistem monist cu primatul dreptului international). Cadrul constitutional romn privind raportul dintre dreptul international si dreptul intern este oferit de articolele 11 si 20. Conform prevederilor art.11, tratatele ratificate de catre Parlamentul Romniei devin parte a dreptului intern.Textul art.11 nu face nici o mentiune n legatura cu prioritatea normelor internationale fata de cele interne, preciznd doar, ca statul romn se obliga sa ndeplineasca ntocmai si cu buna credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte. n Conventia asupra dreptului tratatelor (l969) se stipuleaza faptul ca un stat nu poate invoca prevederile dreptului sau intern pentru a justifica esecul sau n executarea unui tratat, eliminnd astfel posibilitatea ca statele sa se prevaleze de legislatia lor interna pentru a nu respecta obligatiile internationale. Art.20 din Constitutia Romniei se refera la incidenta tratatelor n domeniul drepturilor omului asupra legislatiei nationale. n articolului mentionat se afirma obligatia autoritatilor competente de a interpreta dispozitiile constitutionale ce reglementeaza drepturile si libertatile cetatenilor n concordanta cu documentele internationale adoptate n acest domeniu: Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Pactele O.N.U. si celelalte tratate n domeniul drepturilor omului la care Romnia este parte. Singurul domeniu n care se prevede, n mod expres, prioritatea reglementarilor internationale fata de cele interne este cel al drepturilor omului. Art.20 stabileste preeminenta tratatelor referitoare la drepturile omului, la care tara noastra este parte, fata de legile interne care contin dispozitii contrare. n practica Curtii Constitutionale s-a sustinut, n mod repetat, ca respectarea Conventiei Europene a Drepturilor Omului n Romnia nu este conditionata de revizuirea legislatiei nationale, fiind direct aplicabila, (n.n.self-executing) conf.art.11 din Constitutie, privind receptarea imediata a tratatelor ratificate, prin care a fost nlaturata solutia necesitatii emiterii unei legi de modificare a legislatiei interne n vederea acordarii acesteia cu obligatiile internationale asumate. 10. Suspendarea si ncetarea si tratatelor Conventia privind dreptul tratatelor prevede cazurile si conditiile n care un tratat poate sa fie suspendat sau n care nceteaza aplicarea lui. Suspendarea are caracter temporar si poate sa se refere numai la anumite clauze ale tratatului, n timp ce ncetarea aplicarii unui tratat este definitiva si vizeaza ntregul tratat. Ambele modalitati pot sa implice, fie toate partile la tratat sau numai una (unele) dintre ele.

Suspendarea sau ncetarea tratatului poate sa fie consecinta vointei partilor sau poate sa intervina independent de vointa acestora. 10.1. Suspendarea sau ncetarea aplicarii unui tratat ca urmare a vointei partilor ncetarea unui tratat poate sa intervina ca efect al urmatoarelor cauze:
a. daca a fost ncheiat pe durata determinata; b. ca urmare a manifestarii unilaterale de vointa a uneia din parti, prin denuntare sau

retragere, daca aceste modalitati sunt expres prevazute n textul tratatului sau sunt acceptate de catre toate celelalte state-parti; c. n mod tacit, ca urmare a ncheierii ntre acelasi parti a unui nou tratat avnd acelasi obiect si care este incompatibil cu tratatul anterior. ncetarea sau suspendarea tratatului poate sa intervina ca efect al urmatoarelor cauze:
a. ca urmare a ncalcarii substantiale a tratatului de catre una din parti; b. ca urmare a imposibilitatii de a ndeplini obligatiile asumate de catre un stat datorita

intervenirii unor conditii exceptionale. 10.2. ncetarea sau suspendarea tratatelor independent de vointa partilor Intervine n situatii care fac imposibila executarea lor: a. ca urmare a disparitiei totale si permanente obiectului sau a partilor tratatului, ca subiecte de drept international ( caducitatea tratatului); b. ca efect al schimbarii fundamentale a mprejurarilor, care au determinat ncheierea tratatului, daca aceasta afecteaza n mod esential baza consimtamntului statului exprimat la data ncheierii tratatului (ncetarea tratatului); c. ruperea relatiilor diplomatice si consulare si razboiul (ncetare sau suspendare); d. constatarea nulitatii unui tratat (ncetarea tratatelor). 11. Nulitatea tratatelor 11.1. Cauze care determina declararea nulitatii Nulitatea tratatelor reprezinta una dintre cauzele de ncetare a efectelor unui tratat. Nulitatea tratatelor intervine:
a. n cazul n care tratatul contravine unei norme imperative (de jus cogens) aflata n

vigoare n momentul ncheierii sale, sau aparuta ulterior; b. n cazul n care se constata un viciu de consimtamnt care a afectat acordul de vointa al partilor n momentul ncheierii tratatului. 11.2. ncalcarea normelor imperative Din regula stabilita de Conventia privind dreptul tratatelor, potrivit careia este nul orice tratat care, n momentul ncheierii sale este n conflict cu o norma imperativa a dreptului international general (art.53), rezulta ca statele nu pot sa ncalce sau sa modifice printr-un tratat o norma internationala de jus cogens. Normele de jus cogens constituie un nucleu normativ care fundamenteaza existenta unei ordini legale a societatii internationale, impunndu-se cu obligativitate tuturor membrilor acesteia. Un tratat ncheiat cu ncalcarea unei norme imperative

se considera nul din momentul ncheierii sale. n cazul aparitiei unei noi norme de jus cogens orice tratat existent care este n conflict cu norma imperativa devine nul pentru viitor (ex nunc) (art.64). 11.3. Viciile de consimtamnt Conform dispozitiilor Conventiei privind dreptul tratatelor, daca un stat nu a fost n masura sa-si exprime liber consimtamntul sau de a se obliga n baza unui tratat, acesta poate sa invoce nulitatea tratatului. Viciile de consimtamnt care determina anularea unui tratat pot sa conste n:
a. ncalcarea dispozitiilor dreptului intern al statului privind competenta de a ncheia

b. c. d.
e.

tratate; eroare; dol; coruperea reprezentantului unui stat; constrngerea unui stat sau a reprezentantului sau.

a) Pentru a determina nulitatea tratatului trebuie sa fie vorba de o ncalcare a unor dispozitii interne ale statului, de regula constitutionale, privind ratificarea sau aprobarea tratatelor ( organele competente, procedura de urmat, deplinele puteri). Pentru a evita invocarea abuziva a acestei cauze de nulitate a tratatului, Conventia o restrnge la cazurile n care violarea a fost vadita si priveste o regula de importanta fundamentala a dreptului sau intern (art.46). b) Invocarea erorii poate conduce la nulitatea tratatului daca este vorba de o eroare de fapt si nu de drept, care a afectat n mod esential consimtamntului statului, iar statul care o invoca nu a contribuit prin comportamentul sau la producerea sa (art.48). n practica, eroarea a fost invocata n special n probleme de delimitare a frontierelor. c) Un stat poate invoca nulitatea tratatului daca consimtamntul sau a fost obtinut n urma conduitei frauduloase a unui alt stat care a participat la negocieri(art. 49). d) Un stat poate invoca coruperea reprezentantului sau ca viciu de consimtamnt atunci cnd actele de corupere au fost evidente si n masura sa exercite o influenta considerabila asupra acestui reprezentant. (art. 50). e) Constrngerea exercitata asupra reprezentantului statului, n cazul n care este constatata, lipseste tratatul de orice efect juridic (art.51). Constrngerea se refera la acte sau amenintari ndreptate mpotriva reperezentantului statului, ca individ si nu n calitatea sa de organ al statului. Conventia de la Viena a codificat ca un viciu distinct constrngerea exercitata asupra unui stat prin amenintarea cu forta sau prin folosirea fortei (art.52). n dreptul international clasic, razboiul a fost considerat un mijloc licit de rezolvare a diferendelor ntre state. Pactul Societatii Natiunilor a instituit pentru prima data limitari ale dreptului statelor de a recurge la forta, iar Pactul Briand Kellogg din 1928 a scos razboiul n afara legii. Carta O.N.U. consacra principiul neagresiunii ca principiu fundamental al dreptului international. 11.4. Tipuri de nulitate Conventia de la Viena prevede doua tipuri de nulitate aboluta si relativa avnd regimuri juridice distincte.

a) Nulitatea relativa poate fi invocata numai de statul al carui consimtamnt a fost viciat si poate fi acoperita ulterior prin confirmare de catre acelasi stat. (art.45) Se sanctioneza cu nulitate relativa viciile de consimtamnt rezultnd din: ncalcarea dispozitiilor dreptului intern al statului privind competenta de a ncheia tratate, din eroare, dol, sau coruperea reprezentantului statului. b) Nulitatea absoluta sanctioneaza viciile de consimtamnt rezultnd din constrngerea exercitata asupra statului sau a reprezentantului sau si tratatele contrare unei norme imperative. Nulitatea absoluta poate fi invocata de catre orice stat parte la tratat si chiar din oficiu, de catre o instanta internationala. Nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmare. 12. Interpretarea tratatelor 12.1. Definitie Prin interpretarea tratatului international se ntelege operatiunea prin care se urmareste stabilirea sensului si a continutului unei reguli de drept dintr-un tratat n cursul aplicarii acestuia. Obiectul interpretarii l reprezinta textul tratatului Scopul interpretarii este clarificarea clauzelor ambigue si determinarea intentiei reale a partilor n vederea unei aplicari corecte a tratatului. 12.2. Tipuri de interpretare Entitatile competente sa interpreteze un tratat international sunt : pe plan international - statele parti la tratat, instantele jurisdictionale sau arbitrare si organizatiile internationale, iar pe plan intern organele executivului, de regula ministerele afacerilor externe. a) Interpretarea realizata de partile unui tratat are o forta superioara fata de alte interpretari, si poarta numele de interpretare autentica. Partile pot sa includa n textul tratatului clauze interpretative prin care se definesc continutul unor termeni cu scopul de a evita interpretarea si aplicarea diferita a tratatului. Daca n cursul aplicarii tratatului interpretarile devin divergente, partile pot sa ncheie acorduri interpretative separate de textul tratatului, asigurnd uniformitatea aplicarii dispozitiilor acestuia. Organizatiile internationale sunt competente sa interpreteze dispozitiile statutelor lor si ale tratatelor la care sunt parte. b) Interpretarea jurisdictionala data de arbitrajul international si de Curtea Internationala de Justitie reprezinta o interpretare neautentica si are forta obligatorie numai pentru partile care au supus un diferend legat de interpretarea unei norme, instantei internationale. 12.3. Reguli de interpretare Conventia privind dreptul tratatelor a codificat principalele reguli de interpretare a tratatului, stabilind o regula generala de interpretare (art.31), mijloace complementare de interpretare (art.32), precum si regulile aplicabile tratatelor autentificate n mai multe limbi (art.33). Regula generala consta n obligativitatea interpretarii unui tratat cu buna-credinta, potrivit sensului obisnuit ce urmeaza a fi atribuit termenilor tratatului, n contextul lor si n lumina obiectului si a scopului tratatului. a) Regula interpretarii tratatelor cu buna-credinta rezulta din principiul general al aplicarii cu buna-credinta a tratatelor internationale (pacta sunt servanda). b) Interpretarea termenilor tratatului n contextul lor, presupune analiza acestora n contextul ntregului tratat, care cuprinde preambulul, dispozitivul, clauzele finale si anexele, precum si

luarea n considerare a oricaror acorduri, instrumente sau practici n legatura cu tratatul, intervenite ntre parti cu prilejul ncheierii acestuia sau ulterior. c) Termenii tratatului se interpreteaza potrivit sensului lor curent, uzual ; un termen va fi nteles ntr-un sens special numai daca se stabileste ca aceasta a fost intentia partilor. Alaturi de aceste reguli generale, n interpretarea unui tratat se poate recurge - daca este necesar - si la mijloace complementare, ndeosebi la lucrarile pregatitoare si la mprejurarile n care a fost ncheiat tratatul. Daca un tratat a fost autentificat n doua sau mai multe limbi, textul are aceeasi valoare n fiecare dintre aceste limbi, n afara de cazul n care partile au convenit sa acorde prioritate unuia dintre texte, n caz de divergenta. n situatia n care din comparatia textelor autentice rezulta o deosebire de sens al termenilor se va adopta sensul care corespunde n cea mai mare masura obiectului si scopului tratatului.

MIJLOACELE PASNICE INTERNATIONALE

DE

SOLUTIONARE

DIFERENDELOR

1. Istoricul reglementarii principiului Principiul solutionarii pasnice a diferendelor internationale si procedurile de drept international pentru realizarea lui au cunoscut o lunga evolutie istorica. n continutul acestui principiu se reunesc aspecte juridice (de drept international), de morala si de politica internationala. Primele ncercari de reglementare a solutionarii prin mijloace pasnice a diferendelor internationale au avut loc n cadrul Conventiilor de la Haga, din 1899 si 1907. Statutul Societatii Natiunilor (1919), stabilea pentru statele membre obligatia de a ncerca sa solutioneze prin mijloace pasnice diferendele dintre ele, fara a exclude nsa posibilitatea recurgerii la razboi. Solutionarea diferendelor internationale pe cale pasnica constituie un principiu al dreptului international public din anul 1928, cnd a fost semnat Pactul Briand-Kellogg. Pe lnga condamnarea razboiului si renuntarea la folosirea razboiului ca instrument al politicii nationale, Pactul consemneaza si angajamentul statelor de a solutiona conflictele internationale numai prin mijloace pasnice. n dispozitiile Pactului nu este specificata nici o procedura de constrngere colectiva aplicabila n cazul ncalcarii sale. Carta O.N.U ( 1945 ) consacra principiul solutionarii diferendelor internationale prin mijloace pasnice, ca o obligatie internationala a statelor si un principiu fundamental al dreptului international public. La nivel regional, principiul a fost consacrat n Conventia europeana pentru solutionarea pasnica a diferendelor (1957) adoptata n cadrul Consiliului Europei.

2. Notiunea de diferend n sens larg, notiunea de diferend cuprinde contestatiile, litigiile, divergentele sau conflictele dintre doua subiecte de drept international. Diferendele internationale pot sa aiba o natura juridica sau politica. a) Diferendele juridice sunt cele n care se opun pretentii de drept ntre state si care au ca obiect interpretarea unui tratat, o problema de drept international, existenta unui fapt care, daca ar fi stabilit, ar constitui ncalcarea unei obligatii internationale precum si stabilirea naturii sau ntinderii reparatiei datorata pentru ncalcarea unei obligatii internationale. b) Diferendele politice sunt diferendele n care pretentiile contradictorii ale partilor nu pot fi formulate juridic. 3. Clasificarea mijloacelor pasnice de solutionare a diferendelor O regula importanta a dreptului international contemporan este regula caracterului facultativ al mijloacelor pasnice, conform careia, statele si aleg n mod liber si pe baza acordului dintre ele, mijlocul pasnic la care sa recurga pentru solutionarea unui diferend aparut ntre ele. Mijloacele pasnice de drept international pot fi clasificate n doua categorii: mijloace diplomatice si politice (nejurisdictionale) si mijloace jurisdictionale. O categorie aparte o constituie mijloacele pasnice bazate pe constrngere. 4. Mijloacele diplomatice si politice (nejurisdictionale) Mijloacele pasnice de drept international - diplomatice si politice - sunt reglementate prin conventii internationale universale sau regionale. n general, solutiile adoptate ca urmare a folosirii acestor mijloace pasnice au un caracter de recomandare fata de partile diferendului, cu exceptia hotarrilor adoptate de Consiliul de Securitate al O.N.U. 4.1. Mijloacele pasnice cu caracter diplomatic Din aceasta categorie fac parte: negocierile directe ntre statele aflate n diferend, bunele oficii, mediatiunea, ancheta internationala si concilierea internationala. a) Negocierile directe sunt mijlocul diplomatic cel mai important de solutionare a diferendelor internationale. Negocierile diplomatice directe ntre statele aflate ntr-un diferend sunt purtate de catre ministerele afacerilor externe ale statelor, de catre sefii guvernelor sau, n unele cazuri, chiar de catre sefii statelor. n cazul organizatiilor internationale, negocierile se poarta de catre cei mai nalti functionari ai acestora (secretari generali, directori sau presedinti). Bunele oficii si mediatiunea sunt doua forme speciale ale negocierilor diplomatice, elementul lor specific fiind interventia unui tert, acceptat de statele n diferend. b) Bunele oficii reprezinta demersul ntreprins pe lnga statele-parti la un litigiu, de catre un tert stat sau organizatie internationala din proprie initiativa sau la cererea partilor, cu scopul de a convinge statele litigante sa l rezolve pe calea negocierilor diplomatice. Obiectul bunelor oficii l constituie prevenirea aparitiei unui diferend dintre state sau solutionarea unui diferend produs deja. n cazul bunelor oficii, rolul tertului nceteaza n momentul nceperii negocierilor directe ntre partile aflate n diferend. Tertul nu participa la negocieri si nici nu face propuneri referitoare la modul de solutionare a diferendului, ci doar faciliteaza nceperea tratativelor.

c) Mediatiunea presupune, de asemenea, interventia unui tert, care poate fi un stat, o organizatie internationala sau o persoana fizica. Tertul, de aceasta data, participa la negocieri si face propuneri referitoare la felul n care se poate solutiona conflictul. Propunerile tertului nu sunt nsa obligatorii pentru partile aflate n diferend. d) Ancheta internationala (Comisia internationala de ancheta) se poate utiliza n cazul diferendelor internationale generate de aprecieri diferite asupra unor situatii de fapt. Partile aflate n diferend pot sa constituie o comisie internationala de ancheta, pe baza acordului dintre ele, n care se precizeaza faptele pe care Comisia trebuie sa le elucideze, modul de alcatuire al acesteia si ntinderea mputernicirilor membrilor sai. Comisia nu se pronunta asupra raspunderii partilor n diferend. Deliberarile Comisiei internationale de ancheta au loc cu usile nchise si ramn confidentiale. Comisia si ncheie lucrarile printr-un raport, care se limiteaza doar la stabilirea faptelor si nu are caracterul obligatoriu al unei sentinte judecatoresti. e) Concilierea internationala (Comisia internationala de conciliere) consta din examinarea unui diferend de catre un organ prestabilit (permanent) sau instituit ad-hoc dupa aparitia diferendului, cu scopul solutionarii aspectelor litigioase dintre partile n diferend care sa conduca la mpacarea lor. Comisia internationala de conciliere cerceteaza nu numai faptele care au generat diferendul respectiv, dar face si recomandari asupra modului de solutionare a lui. Recomandarile sau avizele Comisiei de conciliere nu sunt obligatorii pentru partile aflate n diferend. 4.2. Mijloacele politice de solutionare a diferendelor internationale (organizatiile internationale) Organizatiile internationale, n special cele aparute dupa cel de-al doilea razboi mondial, au un rol important n actiunea de solutionare pasnica a diferendelor ivite ntre statele membre. Organizatiile internationale, n special O.N.U, sunt competente sa actioneze n mod direct pentru solutionarea diferendelor internationale, fie la cererea partilor diferendului, fie din propria lor initiativa. 4.2.1.Rolul O.N.U n solutionarea diferendelor internationale Carta O.N.U instituie un sistem de rezolvare pasnica a diferendelor internationale care prezinta o anumita gravitate si a caror prelungire n timp pune n pericol pacea si securitatea internationala. Dintre organele principale ale O.N.U sunt competente sa actioneze pentru solutionarea pasnica a diferendelor internationale: Consiliul de Securitate, Adunarea Generala si, n anumite conditii, Secretariatul General al organizatiei. a) Consiliul de Securitate al O.N.U poate actiona pentru solutonarea unui diferend inernational care amaninta pacea si securitatea internationala, din proprie initiativa sau la cererea oricarui stat membru al organizatiei. Consiliul de Securitate este principalul organ al O.N.U. raspunzator pentru mentinerea pacii si securitatii internationale. Carta O.N.U. prevede obligatia partilor ntrun diferend ca, n situatia n care nu reusesc sa l solutioneze, sa l supuna Consiliului de Securitate, care, fie le recomanda sa recurga la un anumit mijloc pasnic de solutionare, fie propune o solutie de fond n vederea solutionarii diferendului. Consiliul de Securitate are dreptul, potrivit Cartei O.N.U., sa adopte decizii (rezolutii) privind masurile aplicabile statului vinovat. Aceste masuri pot sa nu implice folosirea fortei (ntreruperea totala sau partiala a relatiilor economice ale statelor membre cu statul vinovat, ruperea relatiilor diplomatice cu statul vinovat etc) sau, n cazurile exceptionale, pot fi aplicate masuri de constrngere, bazate pe forta.

b) Adunarea Generala a O.N.U. este competenta doar sa puna n discutie si sa faca recomandari cu privire la solutionarea unui diferend international si numai cu privire la procedurile de aplanare pasnica a diferendului. c) Secretariatul General al O.N.U. este competent sa atraga atentia Consiliului de Securitate asupra oricarei probleme legata de aparitia unui diferend. De asemenea, el poate ndeplini misiuni de bune oficii sau de mediatiune. 4.2.2. Rolul organizatiilor internationale regionale Organizatiile internationale regionale sunt ncurajate prin Carta O.N.U. sa contribuie la solutionarea pasnica a conflictelor locale, cu obligatia de a informa Consiliul de Securitate asupra actiunilor ntreprinse n acest sens. n general, organizatiile regionale cu competenta generala exercita functii n domeniul apararii pacii si securitatii internationale si a solutionarii pasnice a diferendelor locale. Astfel de functii intra n competenta urmatoarelor organizatii internationale regionale: Organizatia Statelor Americane (O.S.A.), Organizatia Unitatii Africane (O.U.A) si Conferinta pentru Securitate si Cooperare n Europa (n prezent,O.S.C.E). Mai recent, activitatea Consiliului Europei a fost orientata n sensul asigurarii pacii si securitatii pe continentul european, prin mijloace politice proprii ale organizatiei, viznd asigurarea protectiei drepturilor omului. 5. Mijloacele jurisdictionale de solutionare a diferendelor 5.1. Arbitrajul international Arbitrajul international este judecata pe plan international a unui diferend de catre o instanta adhoc, constituita de partile n diferend. Arbitrajul a fost reglementat pentru prima oara n Conventia de la Haga din 1907, privind aplanarea conflictelor internationale, care prevede obligatia partilor de a se supune cu bunacredinta hotarrii arbitrale. Sentintele arbitrale au efect obligatoriu doar pentru partile diferendului si sunt limitate la cauza n care au fost pronuntate. Recurgerea la arbitraj este facultativa, fiind conditionata de acordul partilor ntr-un diferend. Acordul partilor poate sa mbrace urmatoarele forme: a) Compromisul, care reprezinta un tratat international prin care partile consimt sa supuna diferendul dintre ele unei instante arbitrale, constituita fie dintr-un arbitru unic, fie dintr-un organ colegial ad-hoc, fie dintr-un tribunal prestabilit. b) Clauza compromisorie, care este o clauza (generala sau speciala) inclusa intr-un tratat ncheiat de parti prin care acestea nteleg sa supuna eventualele diferende dintre ele unei instante arbitrale. n competenta a unei instante arbitrale intra solutionarea diferendelor de ordin juridic si politic dintre state sau alte subiecte ale dreptului international public. Tribunalul arbitral decide asupra competentei sale, pe baza compromisului arbitral si a altor tratate n legatura cu cauza, precum si prin aplicarea principiilor de drept. n solutionarea cauzei, tribunalul aplica regulile determinate prin compromisul partilor ( dreptul international sau echitatea). Sentinta pronuntata este motivata, are caracter obligatoriu si definitiv. Se admit, n mod exceptional, anumite cai de recurs:

a. recursul n interpretare, daca ntre partile diferendului a aparut un dezacord asupra

sensului hotarrii;
b. recursul n corectare, daca tribunalul a savrsit o eroare de drept sau de fapt sau a

manifestat exces de putere;

c. recursul n revizuire, daca se descopera un fapt nou, cu caracter esential care nu a fost

cunoscut la data pronuntarii sentintei. 5.2. Curtea Internationala de Justitie 5.2.1. Jurisdictia Curtii (C.I.J.) C.I.J. a fost instituita prin Carta O.N.U. si reprezinta nu numai organul judiciar al organizatiei, ci si al ntregii comunitati internationale. Jurisdictia sa a nlocuit pe cea a Curtii Internationale Permanente de Justitie, dizolvata o data cu Societatea Natiunilor. Membrii O.N.U. sunt, din oficiu, parti la Statutul C.I.J. Statele nemembre O.N.U. pot deveni parti la Statutul Curtii n conditii determinate de Adunarea Generala a O.N.U., la recomandarea Consiliului de Securitate. Statutul prevede posibilitatea sesizarii Curtii de catre orice stat al comunitatii internationale, chiar daca nu este membru O.N.U sau parte la Statut, n conditiile stabilite de Consiliul de Securitate. Sediul C.I.J. este la Haga. Jurisdictia C.I.J. are caracter permanent si este facultativa, fiind determinata de consimtamntul statelor parti la litigiul cu care a fost sesizata. 5.2.2.Structura Curtii Curtea este compusa din judecatori permanenti, judecatori ad-hoc si camere. Curtea are ca membrii permanenti 15 judecatori, care functioneaza cu titlu individual, fiind alesi de catre Consiliul de Securitate si Adunarea Generala O.N.U., pe o perioada de 9 ani, cu posibilitatea rennoirii mandatului. Compunerea corpului de magistrati permanenti reflecta structura Consiliului de Securitate al O.N.U., sub aspectul statelor care sunt reprezentate la nivelul Curtii. Calitatea de judecator al Curtii este incompatibila cu exercitarea altor functii judiciare ntr-o cauza anterioara. (reprezentant, consilier, avocat). Magistratii Curtii beneficiaza de privilegiile si imunitatile necesare desfasurarii activitatii lor. Judecatorii ad-hoc sunt special numiti de catre un stat pentru solutionarea unui anumit diferend, n cazul n care nici unul dintre cei 15 judecatori ai Curtii nu are calitatea de cetatean al sau. Mandatul lor este limitat la cauza pentru care au fost desemnati. Camerele Curtii sunt constituite din 3 sau mai multi judecatori, numiti n vederea examinarii unor cauze determinate sau care se pot solutiona n cadrul unei proceduri sumare, n litigii de mai mica importanta. 5.2.3. Competenta Curtii Competenta Curtii poate fi analizata sub doua aspecte : al subiectelor de drept international care apar n fata sa competenta personala si al litigiilor care i se supun competenta materiala. a) Conform Statutului, numai statele pot sa fie parti n cauzele supuse Curtii. Interesele persoanelor fizice si juridice sunt reprezentate de state prin intermediul protectiei diplomatice. Organizatiile internationale nu pot sa apara ca parti ntr-un litigiu, dar pot sa fie autorizate de

Adunarea Generala a O.N.U .sa solicite Curtii avize consultative sau sa ofere informatii n legatura cu problemele puse n discutie. b) n Statutul Curtii se prevad doua categorii de cauze care intra n sfera competentei sale materiale: cauzele pe care i le supun partile, precum si toate chestiunile reglementate n mod special n Carta O.N.U. sau n tratatele si conventiile n vigoare. Curtea poate sa examineze doar diferende de ordin juridic dintre state, care au ca obiect: interpretarea unui tratat; orice problema de drept international; existenta unui fapt care, daca ar fi stabilit, ar constitui o ncalcare a unei obligatii internationale; natura si ntinderea reparatiei datorate pentru ncalcarea unei obligatii internationale. 5.2.4. Consimtamntul statelor Exercitarea jurisdictiei Curtii este conditionata de acceptarea ei de catre statele parti. Statele pot sa-si exprime consimtamntul fie anterior unui diferend, fie ulterior producerii lui. a) Acceptarea anterioara a jurisdictiei Curtii se poate face printr-o declaratie unilaterala (clauza facultativa) care se depune Secretarului General al O.N.U. si cuprinde obligatia asumata de stat de a accepta jurisdictia Curtii pentru orice diferend care s-ar produce n cadrul raporturilor cu alt stat. De asemenea, acceptarea anticipata a jurisdictiei Curtii poate sa rezulte din tratatele dintre state, care reglementeaza solutionarea pasnica a diferendelor, sau poate sa fie prevazuta ntr-o clauza compromisorie, inclusa n cuprinsul unui tratat ncheiat ntre state. b) Acceptarea jurisdictiei Curtii ulterior producerii unui diferend se realizeaza printr-un acord special ntre state, denumit compromis, n care partile stabilesc obiectul diferendului supus Curtii. 5.2.5. Dreptul aplicabil C.I.J. aplica n solutionarea litigiilor dreptul international n vigoare (tratatele, cutuma, principiile generale de drept, precedentul judiciar, doctrina) sau principiile echitatii, daca exista acordul partilor. 5.2.6. Procedura Statutul Curtii prevede procedura de solutionare a litigiilor, respectnd principiul contradictorialitatii si al publicitatii dezbaterilor. Procedura cuprinde o faza scrisa (depunerea de memorii) si o faza orala (audierea partilor, dezbateri). n prima etapa a procedurii partile pot sa ridice exceptia de necompetenta a Curtii n solutionarea cauzei, obiectiune la care Curtea trebuie sa raspunda naintea judecatii pe fond. Curtea poate sa dispuna - pe cale de ordonanta - masuri conservatorii cu titlu provizoriu, la cererea partilor sau din oficiu, daca exista pericolul producerii unui prejudiciu iremediabil n cauza. Neprezentarea uneia dintre parti la procedura n fata Curtii nu mpiedica continuarea examinarii cauzei.

5.2.7. Hotarrile Curtii Curtea adopta hotarrile cu votul majoritatii judecatorilor prezenti. n caz de paritate, votul Presedintelui Curtii prevaleaza. Hotarrea Curtii se motiveaza, iar daca exista opinii separate (cele care difera de hotarrea Curtii) sau individuale ( cele care coincid cu hotarrea Curtii dar se bazeaza pe argumente proprii) ale unor judecatori, acestea se anexeaza hotarrii. Hotarrile sunt definitive si obligatorii pentru partile din litigiu, dar numai pentru cauza pe care o solutioneaza. Hotarrile Curtii beneficiaza de autoritatea lucrului judecat. Carta O.N.U. posibilitatea sesizarii Consiliului de Securitate al O.N.U. de catre un stat, daca cealalta parte a litigiului nu executa obligatiile ce-i revin n temeiul unei hotarri a Curtii. Statutul Curtii prevede, de asemenea, dreptul unei parti de a solicita interpretarea hotarrii pronuntate, n cazul n care se contesta ntelesul sau ntinderea dispozitiilor hotarrii. Se admite si posibilitatea revizuirii unei hotarri, daca ulterior pronuntarii s-a descoperit un fapt nou, de natura a influenta n mod decisiv procesul decizional si care nu a fost cunoscut de catre Curte sau de parte la acea data. Termenul n care poate fi solicitata revizuirea este de 6 luni de la data descoperirii faptului necunoscut si nu mai trziu de 10 ani de la pronuntarea hotarrii. 5.2.8. Competenta consultativa a C.I.J Curtea este competenta sa emita avize consultative la solicitarea Adunarii Generale si a Consiliului de Securitate al O.N.U, n legatura cu orice problema juridica. Cu autorizarea Adunarii Generale mai pot solicita avize si alte organe ale ONU, precum si institutiile specializate. Ramne la latitudinea Curtii sa accepte sau nu emiterea unui aviz consultativ. Statele nu pot solicita avize consultative, dar pot sa prezinte expuneri proprii, dupa ce le-a fost notificata de catre grefierul Curtii existenta unei cereri de aviz. Procedura este mai simpla dect cea contencioasa, dar este n mare masura asimilata acesteia. Avizele consultative nu au caracter obligatoriu, dect daca organismul care le-a solicitat a acceptat n prealabil aceasta. 6. Mijloacele pasnice bazate pe constrngere n cazul n care un stat comite actiuni inamicale fata de un alt stat sau ncalca normele dreptului international, leznd n acest mod drepturile sau interesele altui stat, statul lezat, daca nu reuseste sa rezolve diferendul prin mijloace diplomatice, poate sa recurga la folosirea unor mijloacele pasnice bazate pe constrngere. Aceste mijloace nu trebuie sa implice folosirea fortei sau amenintarea cu forta, pentru a nu ncalca principiul fundamental al dreptului international principiul neagresiunii. Dreptul international admite recurgerea la retorsiune, represalii sau ruperea relatiilor diplomatice, ca mijloace pasnice bazate pe constrngere. 6.1. Retorsiunea Consta n masurile de raspuns ale unui stat fata de actele inamicale, contrare curtoaziei internationale ale altui stat ndreptate mpotriva lui. Actul de retrorsiune, ca si actele la care se raspunde, nu sunt acte ilegale. Actele inamicale, care determina retorsiunea, pot fi acte legislative, administrative sau judecatoresti.

6.2. Represaliile Consta ntr-un act sau mai multe acte ale unui stat, contrare dreptului international, prin care acesta raspunde la actele ilegale ale altui stat ndreptate mpotriva lui. Prin aplicarea represaliilor se urmareste determinarea statului vinovat sa nceteze actele ilegale si sa repare daunele provocate de ele. Represaliile pot fi aplicate numai ca raspuns la actiuni ilegale ale unui stat fata de alt stat si doar daca, nainte de a recurge la ele statul lezat a cerut statului vinovat sa repare daunele provocate prin actiunile ilegale si nu o obtinut vreun rezultat, si doar cu respectarea principiului proportionalitatii ntre actele ilicite si daunele provocate prin acestea si represaliile care se aplica. Exemple de represalii sunt: sechestrarea bunurilor apartinnd cetatenilor statului vinovat, ntreruperea relatiilor postale, a comunicatiilor cu statul vinovat etc. Formele speciale ale represaliilor sunt embargoul si boicotul. a) Embargoul reprezinta actiunea unui stat de a interzice importurile, exporturile sau iesirea navelor comerciale ale altui stat din porturile sale sau din marea sa teritoriala, pna cnd statul vinovat nu nceteaza actiunile sale ilegale si nu l despagubeste pentu daunele provocate. Tot o masura de embargo o reprezinta si retinerea bunurilor, de orice fel, apartinnd statului vinovat. b) Boicotul consta n masurile de constrngere executate de un stat sau de o organizatie internationala mpotriva altui stat, care s-a facut vinovat de ncalcarea dreptului international (ntreruperea relatiilor economice, stiintifice, culturale si de alta natura). 6.3. Ruperea relatiilor diplomatice Este actul unilateral al unui stat, prin care acesta si recheama misiunea diplomatica dintr-un stat si cere statului respectiv sa si recheme misiunea diplomatica de pe teritoriul sau. Prin acest act, statul pune capat relatiilor oficiale cu statul vizat prin actiunea sa.

RASPUNDEREA INTERNATIONALA 1. Notiunea si fundamentul raspunderii internationale 1.1. Notiune Raspunderea internationala s-a consacrat ca un adevarat principiu al dreptului international public, conform caruia orice ncalcare a unei obligatii internationale antreneaza raspunderea autorului ncalcarii si obligatia acestuia de a repara eventualul prejudiciu produs. ncalcarea unei norme internationale de catre un stat are drept consecinta stabilirea unui raport juridic ntre statul lezat si statul vinovat. Raspunderea internationala reprezinta o manifestare a personalitatii juridice a statelor, a suveranitatii sale. Institutia raspunderii contribuie la garantarea legalitatii ordinii internationale. La nivel international poate fi angajata si raspunderea persoanelor fizice n cazul comiterii de catre acestea a unor infractiuni internationale. n acest caz, persoana fizica raspunde n fata organelor jurisdictionale internationale, fiind vorba de o raspundere penala individuala. (Aceasta forma de raspundere va fi analizata n cap. VIII).

1.2. Fundamentul raspunderii internationale a statului Conform teoriilor conturate n dreptul international, raspunderea internationala a unui stat sau a altui subiect de drept international poate sa aiba la baza comiterea unui act ilicit international, actiune sau inactiune, de o anumita gravitate, ce ncalca principiile si normele de drept international, sau a unei infractiuni internationale, fapta de o gravitate deosebita ce lezeaza nu numai interesele unui stat, ci si ale comunitatii internationale n ansamblul sau.. Nu este nevoie de a demonstra existenta unei culpe a autorului faptei ilicite (dect n mod exceptional, n cazul anumitor tratate) pentru a se angaja raspunderea internationala a acestuia. Raspunderea internationala a statului se poate fundamenta si pe risc, n dreptul international fiind reglementata, prin tratate, raspunderea obiectiva a statelor pentru activitati considerate legale (licite) din punct de vedere al dreptului international, dar care au produs consecinte prejudiciabile altui stat sau subiect de drept international. 2. Evolutia istorica a institutiei si tipuri de raspunderi internationale ale statului Institutia raspunderii s-a dezvoltat o data cu progresul dreptului international, ca drept al pacii si cooperarii. n dreptul international traditional, raspunderea statului era considerata o raspundere de drept civil. Daca prin actele organelor statului se producea un prejudiciu altui stat, statul vinovat avea obligatia de a-l repara, prin plata unor despagubiri n favoarea statului lezat. Statul nu raspundea pentru declansarea unui razboi. n dreptul international modern, raspunderea internationala a unui stat intervenea n cazul n care, prin ncalcarea de catre organele sale a unei obligatii internationale erau afectate drepturile unui cetatean al altui stat, rezultnd un prejudiciu. n perioada postbelica, n cadrul activitatii de codificare, Comisia de Drept international a O.N.U. a largit domeniul raspunderii internationale a statelor care urmeaza sa raspunda pentru orice acte de ncalcare a unei obligatii internationale. Din lucrarile de codificare ale Comisiei rezulta ca raspunderea subiectelor de drept international se poate angaja n doua directii: a. pentru acte sau fapte ilicite din punct de vedere al dreptului international; b. pentru consecinte pagubitoare rezultate din activitati licite conform dreptului international. 3. Elementele raspunderii internationale ale statului pentru fapte ilicite Acestea sunt:

conduita ilicita; imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect al dreptului international public; producerea unui prejudiciu.

Aceste elemente trebuie sa fie ntrunite cumulativ pentru a se putea angaja raspunderea internationala a subiectului de drept international. 3.1. Conduita ilicita ncalcarea unei obligatii internationale, aflata n vigoare, indiferent care este sursa acestei obligatii tratat, cutuma sau alt izvor de drept international constituie un fapt international

ilicit. Faptul international ilicit poate sa conste ntr-o actiune sau omisiune a subiectului de drept prin care se ncalca o obligatie internationala. Faptele ilicite pot fi clasificate, n functie de nivelul lor de gravitate - apreciat fata de importanta normei internationale care se ncalca - n crime si delicte internationale. a) Crima internationala este definita n dreptul international ca un fapt international ilicit care rezulta dintr-o ncalcare de catre un stat a unei obligatii internationale opozabila tuturor, care se refera la o valoare esentiala pentru ocrotirea intereselor comunitatii internationale, cum ar fi:

mentinerea pacii si a securitatii internationale si interzicerea agresiunii; salvgardarea dreptului popoarelor la autodeterminare; interzicerea sclaviei si a genocidului; protejarea mediului nconjurator; normele dreptului umanitar (n care sunt definite crimele de razboi, crimele mpotriva pacii si umanitatii).

b) Delictul international este definit prin metoda excluderii si consta n orice fapt ilicit care nu constituie o crima internationala, avnd o mai mica gravitate. n cazul comiterii unei crime internationale oricare dintre subiectele dreptului international este ndreptatit sa actioneze, n sensul tragerii la raspundere a statului care a ncalcat norma internationala imperativa, spre deosebire de delicte, care confera doar statului victima un asemenea drept de actiune. Exista mprejurari care exclud caracterul ilicit al unui fapt international: a) Consimtamntul statului, daca este exprimat n mod expres si anterior comiterii faptei si numai daca nu a fost ncalcata o norma imperativa de drept international. b) Masurile - chiar ilicite - luate de un stat ca raspuns la fapta ilicita a altui stat. Se are n vedere aplicarea de represalii sau alte contramasuri de constrngere care nu se bazeaza pe forta sau pe amenintarea cu forta. c) Forta majora - cu conditia sa fie irezistibila sau imprevizibila (n afara controlului statului) si statul sa nu fi contribuit la producerea evenimentului. d) Starea de primejdie, constnd n situatia n care, datorita unor fenomene naturale, anumite persoane sau bunuri se afla n primejdie deosebita, iar pentru salvarea lor este necesara savrsirea unor fapte internationale ilicite (patrunderea si stationarea unor nave militare n marea teritoriala sau n porturile unui stat strain, fara autorizatia acestuia). Pentru invocarea starii de primejdie ca temei al exonerarii de raspundere internationala a unui stat se cer ndeplinite urmatoarele conditii: autorul faptei sa nu fi avut alta alternativa, iar aceasta sa fie preferabila n raport cu pericolul extrem care se urmareste a fi nlaturat; autorul faptei sa nu fi contribuit prin acte proprii la producerea starii de primejdie. e) Starea de necesitate, constnd n situatia deosebita n care se afla un stat, n ceea ce priveste salvarea intereselor sale fundamentale (existenta sau functionarea statului, apararea mediului nconjurator), amenintate de un pericol grav si iminent. Conditiile n care poate sa fie invocata: norma ncalcata sa nu aiba caracter imperativ, sa nu fie puse n pericol interesele esentiale ale altui stat, invocarea starii de necesitate sa nu fi fost exclusa n mod expres printr-un tratat ncheiat ntre statele implicate.

f) Legitima aparare, presupunnd dreptul unui stat, mpotriva caruia a avut loc un atac efectiv din partea altui stat, de a raspunde agresiunii cu fortele sale armate. 3.2. Imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect al dreptului international public S-a considerat ca actele autoritatilor publice reprezinta actele statului. Actele autoritatilor sunt comise de fapt de catre persoanele fizice care actioneaza n calitatea lor oficiala, acestea angajnd raspunderea statului chiar daca si-au depasit competentele conferite de functia pe care o exercita. Statele raspund pentru actele organelor lor legislative, ale administratiei centrale sau locale si ale organelor judecatoresti, daca prin acestea se ncalca o obligatie internationala a sa, si chiar pentru acte ale particularilor, n anumite conditii. a) Organul legislativ poate sa antreneze raspunderea statutului, fie prin actiune, atunci cnd se adopta legi care contravin obligatiilor internationale ale statului, fie prin omisiune, atunci cnd nu adopta acte normative impuse de o norma de drept international, nu modifica sau nu abroga o norma interna contrara unor angajamente internationale asumate de stat. b) Organele executivului pot sa angajeze raspunderea statului prin omisiuni sau acte de aplicare a dreptului de natura sa ncalce obligatii internationale ale statului (de exemplu: arestari sau expulzari abuzive ale strainilor). c) Organele judecatoresti pot, la rndul lor, sa implice raspunderea statului pe plan international n cazul n care hotarrile pronuntate de o instanta de judecata contravin unei norme de drept international, sau procedurile de judecata, avnd ca parte un cetatean strain au o durata excesiva etc. d) Statul raspunde si pentru acte ale persoanelor particulare, daca a omis sa ia masurile necesare pentru tragerea la raspundere si pedepsirea celor vinovati de comiterea unor fapte de natura sa afecteze valori protejate prin conventii internationale sau drepturile unor cetateni straini. 3.3. Prejudiciul Producerea unui prejudiciu este un alt element al raspunderii internationale a unui stat. Pentru a fi luat n considerare, trebuie sa fie ndeplinite anumite conditii:
a. sa existe un raport de cauzalitate ntre conduita ilicita si prejudiciul rezultat; statul lezat

este tinut sa o dovedeasca; b. prejudiciul trebuie sa fie individualizat, adica sa afecteze un subiect al dreptului international; n cazul comiterii unei crime internationale se considera ca sunt lezate interesele tuturor statelor comunitatii internationale. Tipuri de prejudicii: a) Prejudiciul material si prejudiciul moral ; primul se produce daca este afectat patrimoniul statului victima sau al cetatenilor sai iar cel de-al doilea daca sunt afectate valori nepatrimoniale ale statului, cum ar fi suveranitatea sau onoarea statului. b) Prejudiciul direct si prejudiciul mediat. Atunci cnd prin ncalcarea unei norme internationale se produce un prejudiciu care afecteaza statul ca subiect de drept sau organele sale, prejudiciul este direct. Daca sunt afectate drepturile cetatenilor unui stat ca persoane particulare, sau ale unor persoane juridice avnd nationalitatea statului respectiv, prejudiciul este mediat, ntruct aceste persoane neavnd calitatea de subiecte de drept international nu pot actiona n plan

international dect prin intermediul statului si daca acesta le acorda protectie diplomatica. Statul protector, prin asumarea unei plngeri individuale a unui cetatean al sau, valorifica pe plan international un drept propriu, n raport direct cu statul pus n cauza. Statul poate interveni n interesul unor subiecte de drept intern, acordnd protectia diplomatica doar n anumite conditii, care trebuie ntrunite cumulativ: a) statul trebuie sa dovedeasca faptul ca actiunile sau omisiunile celuilalt stat, care au prejudiciat interesele cetatenilor sai, reprezinta o ncalcare a unei norme de drept international; b) persoanele particulare trebuie sa faca dovada ca au epuizat caile de recurs interne disponibile, mpotriva statului caruia i se pretinde repararea prejudiciului; c) statul protector trebuie sa verifice daca prejudiciul pretins de persoanele particulare nu s-a produs ca urmare a propriei sale conduite ilicite, prin raport cu dreptul intern al statului a carui raspundere se invoca. Chiar daca toate aceste conditii ar fi ndeplinite acordarea protectiei diplomatice ramne un drept discretionar al statului, neavnd caracterul de obligatie interna sau internationala. Forme de reparare a prejudiciului: a) Repararea n natura a prejudiciului (restitutio in integrum) vizeaza restabilirea - daca este posibil - a situatiei anterioare producerii prejudicului. Se poate realiza daca e vorba de prejudicii materiale care nu au avut un efect ireversibil. b) Repararea prin echivalent (despagubirile) este forma cea mai des utilizata de reparare a prejudiciilor att materiale ct si morale. O conditie pentru a putea opera este individualizarea si evaluarea prealabila a prejudiciului, precum si dovedirea cuantumului pretins. De regula, despagubirile trebuie sa acopere att pierederea efectiv suferita (damnum emergens) ct si cstigul nerealizat (lucrum cessans). c) Satisfactia este forma specifica de reparare a prejudiciilor morale si consta n prezentarea de regrete si scuze oficiale, sau n simpla constatare, n cuprinsul unei hotarri a unei instante internationale, arbitrale sau judecatoresti, a unei ncalcari a normei internationale. 4. Raspunderea subiectelor de drept international pentru consecinte pagubitoare rezultate din activitati licite conform dreptului international Din anul 1978, Comisia de Drept International a O.N.U. manifesta o preocupare constanta pentru stabilirea regimului juridic al raspunderii internationale a statelor, ntemeiata pe risc. Aceasta forma de raspundere are un caracter obiectiv, fiind suficienta constatarea producerii unui prejudiciu, chiar n absenta ncalcarii unei norme de drept international. Dreptul international actual reglementeaza pe cale conventionala raspunderea internationala bazata pe risc, n principal n trei domenii: a) n domeniul nuclear, conventiile internationale prevad existenta unei raspunderi obiective pentru exploatarea instalatiilor nucleare (Conventia de la Paris din 1960, Conventia de la Viena din 1963 etc);

b) n domeniul maritim, n special n cazul poluarii marilor cu hidrocarburi; conventiile internationale prevad o raspundere obiectiva a proprietarilor de nave care transporta hidrocarburi sau a celor care exploateaza instalatii de foraj marin. (Conventia asupra dreptului marii din 1982 etc); c) n cazul activitatii spatiale a statelor sau organizatiilor internationale (Tratatul privind spatiul cosmic din 1967, Conventia asupra raspunderii internationale pentru pentru daune provocate de obiecte spatiale din 1972). Conform regulilor conturate n dreptul international, sarcina reparararii daunelor (daca au o valoare substantiala) n aceste cazuri nu revine integral statului care le-a produs, ci aceasta se va stabili pe baza negocierilor purtate cu statul victima. Totodata, se impune cooperarea statelor n sensul reducerii riscurilor producerii unor accidente din activitati de acest gen.

INSTITUTII JURISDICTIONALE PENALE 1. Curtea Penala Internationala (C.P.I.) 1.1. Jurisdictia Curtii C.P.I. a fost creata ca institutie jurisdictionala permanenta, cu competenta obligatorie pentru statele-parti la Statutul acesteia. Jurisdictia acesteia este complementara jurisdictiilor penale nationale. Statutul Curtii a fost adoptat printr-o conventie ntre state si a fost deschis semnarii la 17 iulie 1998, la sediul ONU, urmand sa intre n vigoare dupa depunerea a 60 de instrumente de ratificare. Sediul Curtii este la Haga. Prin Statutul sau, Curtea dispune de personalitate juridica internationala, fiind competenta sa-si exercite functiile pe teritoriul oricarui stat-parte la Statut. 1.2. Competenta materiala a Curtii Curtea este competenta sa judece si sa pedepseasca persoanele fizice vinovate de comiterea unor infractiuni deosebit de grave - definite prin exemplificare n Statutul C.I.P. - care aduc atingere intereselor ansamblului comunitatii internationale: a. b. c. d. crime de genocid; crime mpotriva umanitatii; crimele de razboi; crimele de agresiune.

a) Crima de genocid este definita drept orice acte comise cu intentia de a distruge, n tot sau n parte, un grup national, etnic, rasial sau religios prin:

uciderea membrilor grupului; atingerea grava a integritatii fizice si psihice a membrilor grupului; supunerea intentionata a grupului la conditii de existenta care sa conduca la distrugerea sa fizica totala sau partiala; masuri vizand mpiedicarea nasterilor n cadrul grupului; transferul fortat de copii de la un grup la altul.

b) Prin crime contra umanitatii se ntelege oricare dintre actele mentionate n continuare, atunci cand sunt comise n cadrul unui atac generalizat sau lansat sistematic asupra populatiei civile: ucidere, exterminare, sclavaj, deportare sau transfer fortat de populatie, condamnarea la nchisoare sau alte forme de privare grava de libertate, tortura, viol, sclavie sexuala, prostitutie fortata, sarcina sau sterilizare fortata sau orice alta forma de violenta sexuala de gravitate comparabila, persecutarea unui grup pentru motive de ordin politic, rasial, national, etnic, cultural, religios sau bazat pe sex, sau n functie de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile n dreptul international, crima de apartheid si alte acte inumane cu un caracter similar, cauzatoare de suferinte puternice si care aduc atingere grava integritatii fizice sau mentale. c) Curtea este competenta sa judece crimele de razboi, n special acele crime care se nscriu n cadrul unui plan sau al unei politici elaborate. Prin crime de razboi se ntelege, n virtutea Conventiilor de la Geneva din 1949 privind dreptul umanitar si a altor conventii si cutume internationale:

omuciderea intentionata; tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experientele biologice; provocarea cu intentie a unor suferinte puternice sau a unor atingeri grave a integritatii fizice; distrugerea si nsusirea de bunuri, nejustificata de necesitati militare si executata pe o scara larga, n mod ilicit; constrangerea unui prizonier de razboi sa serveasca interesele unei armate straine; privarea intentionata a unui prizonier de razboi de dreptul la un proces echitabil; deportarea sau arestarea ilegala; luarea de ostateci; lansarea de atacuri deliberate mpotriva populatiei civile si a bunurilor acesteia; lansarea de atacuri deliberate mpotriva misiunilor umanitare si de mentinere a pacii; lansarea unui atac deliberat atunci cand este evident ca acesta va produce pierderi de vieti si pagube materiale n randul populatiei civile; uciderea sau ranirea combatantilor inamici dupa ce acestia s-au predat; portul unor nsemne militare sau a uniformei inamice, atunci cand are drept urmare pierderea de vieti sau ranirea grava a adversarului; stabilirea de catre puterea ocupanta a unei parti din populatia sa n teritoriul ocupat, precum si transferul n interiorul acestui teritoriu sau n afara lui a unei parti sau a totalitatii populatiei bastinase; lansarea de atacuri deliberate mpotriva constructiilor destinate uzului religios, educativ, artistic, stiintific sau caritabil, precum si mpotriva monumentelor istorice si a spitalelor, atunci cand acestea nu sunt obiective militare; supunerea prizonierilor la experiente medicale si stiintifice; distrugerea sau confiscarea bunurilor inamice, atunci cand nu sunt impuse de necesitati militare; obligarea nationalilor partii adverse la participarea la operatiuni de razboi ndreptate mpotriva propriei tari; jefuirea localitatilor ocupate; utilizarea otravurilor, a gazelor asfixiante, precum si a armelor de natura sa provoace inamicului suferinte inutile; atingerea demnitatii persoanei, prin tratamente umilitoare si degradante; violul, sclavia sexuala, prostitutia fortata, sterilizarea fortata; utilizarea ostaticilor civili pentru a proteja zone sau forte militare;

atacurile deliberate mpotriva cladirilor, materialelor, unitatilor si mijloacelor de transport sanitare care utilizeaza semnele distinctive prevazute prin Conventiile de la Geneva; nfometarea deliberata a civililor; nrolarea tinerilor sub 15 ani.

Actele enumerate n cadrul acestor definitii nu sunt limitative. 1.3.Competenta personala Curtea este competenta sa judece si sa pedepseasca persoanele fizice vinovate de comiterea infractiunilor precizate mai sus, daca au mplinit varsta de 18 ani. Calitatea oficiala de sef de stat sau de guvern, de presedinte de parlament, de demnitar sau functionar public nu exonereaza pe autorul faptei de raspundere penala n fata Curtii si nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei. Imunitatile sau regulile de procedura speciale care nsotesc calitatea oficiala a unei persoane nu mpiedica Curtea sa si exercite competenta fata de persoana n cauza. Raspunderea penala a persoanelor fizice, este o raspundere individuala. Nu se admite raspunderea colectiva a acestora. Comandantii militari, pe langa responsabilitatea pentru propriile crime, raspund penal n fata Curtii si pentru crimele comise de catre fortele plasate sub comanda si controlul lor efectiv. 1.4. Sesizarea Curtii Curtea devine competenta sa judece persoanele fizice care au comis crime mpotriva unui statparte la Statut n urmatoarele situatii: a. prin sesizarea Procurorului de catre un stat-parte; b. prin sesizarea Procurorului de catre Consiliul de Securitate al ONU; c. prin deschiderea, din oficiu, de catre Procuror, a unei anchete n legatura cu comiterea unei infractiuni. 1.5. Conditii de admisibilitate a unei cauze O cauza nu este considerata admisibila de catre Curte, atunci cand: a) Crima a facut obiectul unei anchete din partea unui stat competent n cauza, mai putin atunci cand acest stat nu a dorit sau a fost incapabil sa efectueze ancheta. b) Persoana vizata a fost deja judecata pentru faptele care fac obiectul plangerii; conform principiului non bis in idem nimeni nu poate fi judecat de catre Curte sau de catre alta instanta pentru crime pentru care a fost deja condamnat sau achitat deja de catre Curte. c) Cauza nu prezinta suficienta gravitate pentru a fi judecata de catre Curte. 1.6. Dreptul aplicabil Curtea, n judecarea cauzelor, aplica prevederile Statutului, Conventiile de la Geneva privind dreptul umanitar, alte conventii si cutume internationale. De asemenea, sunt aplicabile cauzelor, principiile generale ale dreptului penal: legalitatea incriminarii si a pedepsei (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege), neretroactivitatea legii penale, responsabilitatea penala individuala.

1.7. Cauze care nlatura responsabilitatea penala Acestea sunt: a. bolile psihice care impiedica constientizarea caracterului infractional al faptei; b. starea de intoxicatie provocata involuntar, care impiedica constientizarea caracterului infractional al faptei; c. legitima aparare; d. constrangerea prin amenintarea cu moartea sau atingerea grava a integritatii fizice; e. comiterea crimei de catre alte persoane; f. alte cauze a caror constatare ramane la latitudinea Curtii. Nimeni nu poate fi raspunzator si nu poate fi pedepsit pentru o crima de competenta Curtii decat atunci cand elementul material al crimei a fost savarsit cu intentie si n cunostinta de cauza. Eroarea de fapt si eroarea de drept nu nlatura raspunderea penala. De asemenea, nu l exonereaza de raspundere pe autorul faptei ordinul unui superior, militar sau civil. Singura exceptie o constituie cazul n care persoana n cauza nu a realizat ca ordinul e ilegal. Potrivit Statutului Curtii, ordinul de a comite un genocid sau o crima mpotriva umanitatii este evident ilegal. Crimele care sunt de competenta Curtii sunt imprescriptibile. 1.8. Structura Curtii Curtea se compune din: o camera preliminara, o camera de prima instanta si o camera de apel, un oficiu al Procuraturii si Grefa. Curtea are n componenta 18 judecatori, alesi dintre cei mai reputati specialisti n domeniu, avand cetatenia statelor- parti la Statut, dar nu mai mult de un reprezentant al unui stat. Judecatorii au un mandat de 9 ani si nu pot fi realesi. Curtea este condusa de Presedinte. Curtea beneficiaza pe teritoriul statelor-parti la Statut de privilegiile si imunitatile necesare ndeplinirii misiunii sale. Judecatorii, Procurorul, procurorii adjuncti si Grefierul beneficiaza, n exercitarea atributiilor lor, de privilegiile si imunitatile acordate sefilor misiunilor diplomatice. Dupa expirarea mandatului, ei continua sa beneficieze de imunitate mpotriva oricarei proceduri legale n legatura cu declaratiile date sau actele realizate n exercitarea functiilor lor oficiale. Limbile oficiale ale Curtii sunt engleza, araba, chineza, spaniola, franceza si rusa. 1.9. Procedura n fata Curtii Procedura comporta mai multe etape: a. sesizarea procurorului; b. procedura n fata Camerei preliminare; c. procedura n fata autoritatilor statului national; d. procedura n fata Camerei de prima instanta; e. pronuntarea sentintei; f. procedura n fata Camerei de apel. Procurorul, poate sa solicite arestarea persoanei, masura pe care o dispune Camera preliminara pe baza convingerii ca sunt motive rezonabile de a crede ca pesoana n cauza a comis crima si ca

arestarea este necesara pentru a garanta prezenta acesteia n fata instantei, mpiedicarea obstructionarii anchetei, precum si a comiterii unei alte crime. Statul parte care primeste cererea de arestare trebuie sa ia imediat masuri pentru punerea n executare a cererii, conform propriei legislatii si Statutului Curtii. Persoana arestata este imediat deferita autoritatii judiciare competente a statului de detentie, care verifica daca mandatul de arestare a vizat ntr-adevar acea persoana, daca procedura de arestare a fost respectata si daca au fost respectate drepturile persoanei n cauza. Persoana arestata are dreptul de a cere punerea n libertate provizorie, cererea fiind examinata de autoritatea competenta a statului de detentie, decizia finala apartinand nsa Camerei preliminare. Persoanele supuse anchetei au urmatoarele drepturi:
a. nu pot fi obligate sa depuna marturie mpotriva lor nsesi sau sa se declare vinovate;

b. nu pot fi supuse nici unei forme de constrangere sau amenintare si nici torturii sau vreunui tratament crud, inuman sau dregradant; c. beneficiaza gratuit de interpret, atunci cand este necesar; d. nu pot fi arestate sau retinute n mod arbitrar. Atunci cand este suspectata de comiterea unei crime, persoana care urmeaza sa fie interogata are urmatoarele drepturi:
a. de a fi informata naintea interogatoriului ca exista motive pentru a o suspecta de

comiterea crimei; b. de a pastra tacerea, fara ca acest fapt sa fie luat n considerare pentru a determina culpa sau nevinovatia persoanei anchetate; c. de a fi asistata de un aparator ales sau, n cazul n care nu are un astfel de aparator, de un aparator din oficiu, n mod gratuit; d. de a fi interogata n prezenta aparatorului sau. Procesul are loc la sediul Curtii, n prezenta acuzatului. Procesul se defasoara potrivit principiului publicitatii si al contradictorialitatii dezbaterilor. Singura exceptie de la principiul publicitatii o constituie cazul n care Camerele Curtii, pentru a proteja victimele, martorii sau un acuzat, dispune ca o anumita parte a procedurii sa se desfasoare cu usile nchise. Curtea poate indica, atunci cand este cazul, reparatiile pe care cel condamnat este obligat sa le acorde victimelor sau urmasilor acestora. Curtea poate pronunta mpotriva unei persoane declarata vinovata o sentinta de condamnare de pana la 30 de ani de nchisoare, iar pentru crime de extrema gravitate, detentie pe viata. Pedeapsa nchisorii poate sa se cumuleze cu obligarea la plata unei amenzi, precum si cu confiscarea profiturilor si bunurilor castigate direct sau indirect prin crima, fara a prejudicia nsa drepturile tertilor de buna- credinta. Prin decizia Adunarii Statelor-parti, a fost creat, un fond pentru ajutorarea victimelor, n care se varsa si amenzile dispuse de Curte. Sentinta de condamnare pronuntata de prima instanta poate sa faca obiectul apelului. Atat condamnatul cat si Procurorul, pot face apel mpotriva sentintei primei instante. Hotararea Camerei de apel se da cu votul majoritatii judecatorilor, n sedinta publica si este motivata.

Executarea sentintelor de condamnare la pedeapsa cu nchisoare se realizeaza pe teritoriul statului desemnat de Curte, dintre cele care s-au declarat dispuse sa primeasca condamnati. Sentinta de condamnare este executorie pentru statele-parti, care nu o pot modifica. 1.10. Adunarea statelor- parti Statele-parti la Statutul Curtii constituie Adunarea statelor, n care fiecare stat-parte dispune de un reprezentant. Printre atributiile Adunarii se numara stabilirea bugetului Curtii, emiterea de recomandari catre Comisia preparatoare, modificarea numarului de judecatori ai Curtii, verificarea rapoartelor de activitate ale Biroului Adunarii si examinarea situatiilor n care un stat-parte nu coopereaza cu Curtea. Adunarea dispune de un Birou, compus dintr-un presedinte si din 18 membri, alesi pentru 3 ani, avand posibilitatea crearii altor organe subsidiare considerate necesare. Presedintele Curtii, Procurorul si Grefierul participa la reuniunile Adunarii si ale Biroului. Nu sunt admise rezerve la Statutul Curtii. 2. Tribunale penale speciale La nivel international, au fost constituie institutii jurisdictionale penale, cu competenta speciala si cu o durata temporara de activitate, limitata la solutionarea cauzelor pentru care au fost create. Din aceasta categorie de institutii jurisdictionale fac parte: 2.1. Tribunalul Militar International de la Nurnberg Acesta a fost instituit prin Acordul de la Londra (1945) privind urmarirea si pedepsirea principalilor criminali de razboi . A functionat ntre 20 noiembrie 1945 si 1 octombrie 1946. n baza Statutului de functionare, Tribunalul putea sa aplice pedeapsa cu moartea sau orice alta pedeapsa. Statele parti la acordul de nfiintare a Tribunalului aveau obligatia de a preda institutiei , spre judecare, criminalii de razboi. 2.2. Tribunalul penal international pentru judecarea si pedepsirea persoanelor vinovate de ncalcarea dreptului international umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii A fost creat prin rezolutia 808 (1993) a Consiliului de Securitate al O.N.U.. Tribunalul este o instanta jurisdictionala internationala ad-hoc, mandatul sau fiind limitat la judecarea actelor comise n perioada cuprinsa ntre 1 ianuarie 1991 si pana n momentul restabilirii pacii. Tribunalul este competent sa se pronunte n legatura cu fapte care constituie grave ncalcari ale dreptului umanitar international, reglementate de Conventiile de la Geneva, sau pe cale cutumiara (crime de genocid, crime mpotriva umanitatii, epurari etnice, deportari, transfer ilegal de populatie, exterminari, ucideri etc). Persoanele care raspund n fata Tribunalului sunt autorii, complicii si instigatorii la comiterea faptelor mentionate mai sus, precum si superiorii pentru faptele subordonatilor. Tribunalul are un organ propriu de instructie si urmarire condus de un procuror, numit de Consiliul de Securitate al O.N.U. pe o perioada de 4 ani, cu posibilitatea de rennoire a mandatului. Tribunalul este constituit din 11 judecatori, alesi de Adunarea Generala a O.N.U., la propunerea Consiliului de Securitate, avand un mandat de 4 ani, care poate fi rennoit.

Procurorul poate fi sesizat de organele O.N.U., de state si de organizatii guvernamentale sau neguvernamentale. Sunt admisibile si plangerile individuale deferite de victime. Tribunalul are doua grade de jurisdictie:
a. doua camere pentru judecata n prima instanta;

b. o camera de apel compusa din 5 judecatori. O persoana judecata de Tribunal nu mai poate fi judecata de o instanta penala nationala pentru aceeasi fapta, conform principiului non bis in idem. Tribunalul nu poate sa aplice pedeapsa cu moartea. 2.3. Tribunalul international penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile de comiterea crimelor de genocid si alte violari grave ale dreptului umanitar pe teritoriul Ruandei sau al statelor nvecinate S-a instituit prin rezolutia 955(1994) a Consiliului de Securitate al O.N.U. Organizarea, competenta si procedura de judecata a acestui Tribunal sunt similare cu cele ale Tribunalului pentru fosta Iugoslavia, cu precizarea ca, n acest caz a fost vorba de un conflict la nivel national, spre deosebire de cel din Iugoslavia care prezinta atat elementele unui conflict national, cat si international.

BIBLIOGRAFIE
1. ANGHEL, Ion M. Dreptul tratatelor, vol.I si II, ed. a II- a , Ed. Lumina Lex, Bucuresti,

2000. 2. BOLINTINEANU, Alexandru, NASTASE, Adrian, AURESCU, Bogdan - Drept international contemporan, Ed.All Beck, Bucuresti, 2000. 3. DELEANU, Ioan - Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti, 1991. 4. HENKIN, L, CRAWFORD PUGH, R., SCHACHTER, O. ,SMIT, H.- International Law, Cases & materials, American Casebook Series, Minnesota, 1993. 5. JOUVE, Ed. - Relations internationales, P.U.F., Paris, 1992. 6. MATEUT, Gheorghe Conventiile internationale n materie penala, Ed.Servo-Sat, Arad. 7. MIGA-BESTELIU, Raluca- Drept international. Introducere n dreptul international public, Ed. All Educational, Bucuresti,1998. 8. MOCA, Gheorghe - Drept International, vol. 1, Bucuresti, 1983. 9. NASTASE, Adrian - Tratatele Romniei (1990-1999) publicatie n colab. cu Monitorul Oficial al Romniei. 10. NASTASE, A., COMAN, F. , POPESCU D. Drept international public, Casa de editura si presa Sansa, Bucuresti, 1994. 11. NICIU, Martian - Drept international public, Ed.Servo-Sat, Arad, 1998; 12. NICIU, Martian - Culegere de documente de drept international public, vol.I si II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1997. 13. POPESCU, Dumitra, NASTASE, Adrian - Sistemul principiilor dreptului international, Bucuresti, 1996. 14. REUTER,P.- Droit international public, P.U.F., Paris,1993.

15. SCHRAEPLER, H.-A. - Organisations Internationales et Europeennes, Ed. Economica,

Paris, 1995. 16. SHAW, Malcolm N. International Law, 4th ed., Cambridge University Press, 1997. 17. WESTON, B.H., FALK, R., CHARLESWORTH, H. Supplement of Basic Documents to International Law and World Order, 3rd ed, American Casebook Series, Minnesota, 1997. 18. WESTON, B.H., FALK, R, DAMATO,A.A. International Law and Order, 1990. 19. Dictionar de Drept international public , Ed.Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,1982. 20. European Journal of International Law http:// ejil.org/journal 21. Jurisprudenta C.I.J. http:// un.org.int DOCUMENTE 1. 2. 3. 4. Conventia privind dreptul tratatelor (Viena ,1969). Carta O.N.U. Statutul Curtii Internationale de Justitie. Constitutia Romniei art.11, 20.