Tema și viziunea despre lume în romanul Enigma Otiliei, de G.

Călinescu

Perioada interbelică este una de diversitate la toate nivelurile,fapt vizibil prin coexistența
unor direcții românești diferite. Astfel, Rebreanu ilustrează în opera lui un realism dur, obiectiv, în
timp ce Sadoveanu optează pentru un realism substrat mitic, iar G. Călinescu pentru influența
balzaciană. Acesta din urmă respinge proustianismul, formulă literară adoptată de scriitori români
precum Camil Petrescu sau Hortensia Papadat-Bengescu și optează pentru romanul realist balzacian,
epic și obiectiv, de factură clasicistă, considerând că tipul firesc de roman românesc este decamdată
acela obiectiv.

Publicat în 1938, romanul Enigma Otiliei apare la sfârșitul perioadei interbelice, fiind ilustrativ
pentru modul în care romancierul își trădează formația de critic literar, căci comentariul vieții
înfățișate în roman trece înaintea vieții create. Tipologic, este un roman realist prin temă (
reprezentarea verosimilă a burgheziei citadine ), prin tehnica detaliului ( fiecare amănunt este adus
sub lupă și analizat ), prin tipologia personajelor și perspectiva narativă obiectivă. Are și elemente
moderne, ce țin de construcția personajului principal, (reflectarea poliedrică, comportamentismul),
dar și de ambiguizarea celorlalte personaje. Este, de asemenea, un roman citadin, frescă a burgheziei
bucureștene de la începul secolului XX, ce surprinde efectele banului ca formă de pervertire morală a
individului. După tipologia făcută de Nicolae Manolescu în Arca lui Noe, este un roman doric.

Balzacianismul romanului este evidențiat mai ales la nivel tematic: istoria unei moșteniri,
căreia i se asociază lupta pentru înavuțire și relația de paternitate. Totuși, scriitorul se detașează de
Balzac prin atitudinea comic-parodică și cultivarea grotescului. Este, așa cum afirmă Nicolae
Manolescu, o redescoperire polemică a balzacianismului prin: teatralitatea discursului narativ,
caricaturizarea unor personaje, situațiile absurde.

Titlul este un element paratextual, care oferă cititorului un orizont de așteptare. Inițial,
acesta a fost Părinții Otiliei, reflectând ideea balzaciană a paternității, pentru că fiecare dintre
personaje determină într-un fel soarta orfanei Otilia, ca niște părinți. Titlul final deplasează accentul
de la un aspect tradințional la tehnica modernă a oglinzilor paralele, prin care este realizat personajul
titular.

Opera este alcătuită din douăzeci de capitole, organizate pe mai multe planuri: unul al iubirii
dintre Felix și Otilia, romanul fiind și unul de dragoste; intriga acestui plan este reprezentată de
gelozia lui Felix cauzată de relația Otiliei cu Pascalopol, bărbatul bogat și matur; celălalt plan,
desfășurat în jurul clanului Tulea, este impulsionat de competiția pentru moștenirea averii lui
Costache.

Incipitul individualizează caracterul balzacian al romanului, fixează temporal ( într-o seară de

la începutul lui iulie 1909 ) și spațial ( strada Antim și arhitectura casei lui moș Costache ), prezintă
principalele personaje, sugerează conflictul și trasează principalele planuri epice.

Finalul este închis prin rezolvarea conflictului. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin
descrierea străzii și a casei lui moș Costache, din perspectiva lui Felix, în momente diferite ale
existenței sale (în adolescență și aproximativ zece ani mai târziu).

Conflictele romanului sunt numeroase și se manifestă în toate planurile narative. Conflictul

principal se declanșează între familia lui Costrache Giurgiuveanu (posesorul averii, care are o fiică
vitregă, Otilia Mărculescu) și cea a surorii acestuia, Aglae. Din familia ei fac parte: cei trei copii,
Olimpia, Aurica și Titi, și soțul, Simion. În această familie pătrunde Stănică Rațiu pentru a obține
zestrea, în calitate de soț al Olimpiei. Conflictele succesorale sunt iscate în jurul averii lui moș
Costache (adversitatea manifetată de Aglae împotriva Otiliei, interesul lui Stănică pentru aceeași
avere etc.). Conflictul erotic se referă la rivalitatea dintre tânărul Felix și maturul Pascalopol pentru
dragostea Otiliei.

Personajele romanului sunt construite prin tehnica balzaciană a deducerii trăsăturilor de

caracter din descrierea mediului și a fizionomiilor. Portretul balzacian pornește de la caracterele
clasice ( avarul, ipohondrul, gelosul etc. ), cărora realismul le conferă dimensiuni psihologice și
sociale. Romanul realist tradițional devine adevărată comedie umană, cu personaje tipice, așa cum
sunt cele menționate ( avarul – Costache Giurgiuveanu, cocheta fermecătoare – Otilia, baba absolută
– Aglae, fata batrână – Aurica, dementul senil – Simion, imbecilul placid – Titi, arivistul demagog –
Stănică Rațiu etc.).

Modernitatea personajelor este generată de trăsăturile care le conferă ambiguitate. Astel,

moș Costrache nu este un avar dezumanizat, deoarece manifestă afecțiune pentru cei doi orfani,
cărora le ia mereu apărarea atunci când se vorbește rău despre ei. Pascalopol o iubește pe Otilia în
același timp viril și patern, fiind gata să fie în preajma ei ori ca tată, adoptând-o, ori ca soț,
căsătorindu-se cu ea. Felix este un adolescent orfan, dornic de afecțiune și capabil de a iubi
dezinteresat, dar hotărât să-și facă o carieră. Stănică este arivisul prin excelență, escroc, hoț, dar și
sentimental. Otilia este un personaj cu totul contradictoriu, amestec de ingenuitate și senzualitate.
Mereu imprevizibilă, Otilia este frivolă, nebunatică și exuberantă, meditativă și inteligentă, risipitoare
și cochetă, dar și capabilă de gesturi de pietate filială și devotament pentru moș Costache etc. În
portretizarea acesteia, autorul folosește procedee moderne precum tehnica pluriperspectivismului/
oglinzile paralele și comportamentismul: Otilia este văzută și caracterizată din punctul de vedere al
mai multor personaje: pentru Aglae este o zănatică, dezmățată, stricată, care sucește capul băieților
de familie, pentru Felix – o fată superioară, pe care n-o poate înțelege, rămânând până la capăt o
enigmă, pentru Pascalopol – femeia în devenire care îl încântă și îl emoționează, pentru Stănică Rațiu
este o fată deșteaptă, cu spirit practic.

Conștientă de propria frumusețe și tinerețe, Otilia știe în același timp că acestea sunt
efemere și că va trebui să le valorifice cât mai are timp – câțiva ani, așa cum îi mărturisește la un
moment dat lui Felix. Camera ei, cu rochii aruncate peste tot, cu romane franțuzești deschise sau
azvârlite la întâmplare, depune mărturie pentru stilul de viață mai degrabă la voia hazardului și
pentru personalitatea provocatoare a fetei, liberă și dezinhibată. Este, alături de Felix, singura
complet dezinteresată de averea lui Costache. Faptul că optează pentru Pascalopol, un moșier blazat,
nu trădează dorința de a avea bani, ci nevoia ei de siguranță. Și, poate, sugerează un anume secret al
ființei ei feminine. Îl iubește pe Felix și îl lasă să-și urmeze drumul în viață, intund mai degrabă timid
un bărbat de carieră. La un moment dat, înainte de a pleca la Paris cu Pascalopol, îi dă o șansă, pe
care tânărul nu știe sau nu vrea să o fructifice. Este momentu hotărâtor pentru relația dintre ei, iar
contrapunctul în care se află psihologic și afectiv cei doi face ca întâlnirea să eșueze.

Finalul romanului, în care Otlia este prezentată prin intermediul unei fotografii ( o tehnică
modernă, de altfel ), îi sugerează cititorului atât o evoluție a fetei, cât și una a tânărului ( prin ochii lui
Flelix o reîntâlnim pe Otilia, într-o caracterizare directă): Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era
Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul (...) Ce deosebire! Unde
era Otilia de altădată? Nu numai Otilia era o enigmă, ci și destinul însuși.

Engima Otiliei rămâne o realizare românească notabilă în perioada interbelică, apropiindu-se

de modelul balzacian prin îmbinarea la nivel tematic al iubrii și a luptei pentru moștenire, dar
depășind balzacianismul prin complexitatea modernă a personajelor centrale.