Sunteți pe pagina 1din 5

MOARA LUI CĂLIFAR

de Gala Galaction

În preajma unei pă duri stră vechi se privea in iaz moaralui Că lifar. Se privea de cînd
se ţinea minte în bă trînii sa-tului din cealaltă margine a pă durii, şi Că lifar
era ,,moşCă lifar" din vremi uitate. Moşnegii din Ală uteşti îşi amin-teau de înfă ţişarea-i
sură , de ochii lui ce iscodeau tă ios dinstuful sprîncenilor şi de moara lui cu straşin.i de-
un stînjen.Flă că ii ce îndră zniseră să înfrunte pînă în celă lalt capă t pă -durea gră mă dită
între Ală uteşti şi moară vă zuseră cu ochiiflă că ilor de acum optzeci de ani. Dincolo de
moară începeaCă priştea: un pă mînt pietros, scorburos şi plin de mă ră cini,în care numai
necuratul tră gea brazdă cu coarnele.
în Ală uteşti, în nopţile de vreme rea, torcă toarele spu-neau, înviind focul, că moş
Că lifar îşi vînduse sufletul sa-tanei pentru nu ştiu cîte veacuri de viaţă ; că ucigă -l-cru-
cea întinsese în iazul morii, sufletelor creştineşti, un laţvră jit; şi că morarul procopsea,
cu bogă ţiile cu care diavolulispiti pe Domnul Hristos, pe oricine le poftea şi venea ca să le
ceară . Dar laţul diavolesc astfel se înnoda pe sufletul ce-lui ce rîvnise procopseala
necurată că acesta îşi să rea dinminţi: bună tă ţile cu care îl hă ră zea vicleanul erau atît de
mul-te, şi bucuria cu care îl gîdila era aşa de ascuţită , că nenoro-citul îndră zneţ,
perpelindu-se ca un cîine încă ierat de viespişi rîzînd smintit în fericirea lui dră cească ,
venea de-a rosto-golul că tre iaz şi oticnea în el. Iazul şi moara Iui Că lifar erauo nă scocire
a întunerecului. Acest iaz, în care moara se pri-vea de veacuri, nu era un iaz ca orişcare,-
pentru că pe faţalui nu se izvodea, niciodată , nici o undă . De-a pururi, faţalui sta linsă ,
limpede, îngheţată , ca un stei de sare stră vezieîntr-un ram de trestii şi de să lcii. Ză gazul
ce se înă lţa incoasta morii era — spuneau creştinii înfioraţi — întă rit pededesubt cu
oasele acelora pe care îi ispitiseră comorile sa-tanei şi veniseră la Că lifar ca să -i
procopsească . Moara sta,sub învelişul ei cu straşina de un stînjen, ca un cap cu gîn-
duri rele sub o pă lă rie trasă peste ochi. Nimeni nu vă zusemoara în umblet. Morarul
mă cina numai pentru stă pînu-să uNichipercea — şi cine ştie pe ce vreme. Se spunea însă
că ,atunci cînd Că lifar ridica stă vilarul şi slobozea pe scoc cim-poiul apei, apa fluiera cum
fluieră un şarpe încolţit de flă -că ri,- iar, de sub fă că u, se scurgea în spumegai de sînge.
Ş icîte nu se mai spuneau! Cîţi îndră zneţi, din sat şi de pe aiu-rea, furaţi de minţi, prostiţi
de naiba şi sorbiţi de iazul fer-mecat, nu erau de pomenire şeză torilor din Ală uteşti! Ş i
fricanevoiaşilor se înghesuia pe lîngă vatra pîlpiitoare; iar cura-jul voinicilor stă tea
drept, cu mîna în pieptar: nouros, gîn-ditor şi pare-că gata de-o încercare.
Printre cei voinici era şi Stoicea. Stejar în port, oţel înbraţ, isteţ cît vrei; însă copil din
flori, biet Stoicea: nici tutată , nici tu mamă , nici tu stare pă rintească . îl gă sise ră po-satul
popa Radu, în tinda bisericii, la o lună după moarteapreotesei, şi-l luase în casa-i
pustiită . Dar Stoicea nu se fă -cuse nici de şase ani şi popa Radu îşi urmase soţia in pă -
mînt. De atunci să rmanul Stoicea crescuse pe la praguriletuturor — copil din flori şi de
pripas. Ş i azi era voinicul Stoi-cea. Dar cine te vrea de ginere, cînd ai crescut din mila sa-
tului şi cînd pă zeşti vitele celor cu fete de mă ritat? De aceeaStoicea vedea bine că nu se
putea că pă tui în sat la el; şide multă vreme gîndurile lui pribegeau prin negura
pă duriispre moara lui Că lifar.
„Adică te, ce ar fi să fac o încercare? ... Ce am şi ce-o să pierd? Pă rinţi nu, rude nu, drag
nu sunt nimă nui ... In lu-mea întreagă , sunt eu de capul meu... De altă parte, slabde înger
nu mă ştiu; stafii şi pricolici n-am vă zut niciodată ,de atîta vreme de cînd pasc eu cireada
satului, pe la Saele,pe la Cimitirul Vechi, prin Cîmpul Pîrcă labului şi pe undevreai... Ce
vorbă ! Să te sminteşti cînd ai vedea înainte-ţipră pă d de comori şi de odoare. Numai să le
simt în mînă ,că ştiu eu cum să mă port şi cu Că lifar şi cu stă pînu-să u . ..M-am hotă rît:
mîine de dimineaţă slobod cireada în luncă şi-o iau razna, prin pă dure, spre moara lui
Că lifar."
Ş i Stoicea aşa a fă cut. A doua zi, cînd soarele se învîr-tea şi se suia, rotoghilă arsă de
foc, pe dealul Ală uteştilor,Stoicea bă gă cireada în luncă , aruncă ipingeaua pe
umă r,ciomagul pe ipingea, şi pieri, într-un fluier, pe sub goruni.
Prin pă dure nu erau poteci. Stoicea mergea pe de-a-ntre-gul. Pe unde agurizarii
înfră ţeau prea strîns şi-l încurcau,Stoicea scotea cuţitul. Punctul că tre care se îndrepta
era
miază noapte. Din cîte auzise, dacă ţineai drept spre miază -noapte, într-o jumă tate de zi
ajungeai la moară . După multă şi anevoioasă cale, Stoicea ieşi într-un luminiş, înmijlocul
că rui un stejar lă sa braţe noduroase şi bă trîne pes-te un norod de dediţei. Ostenit şi
pare-că uns la inimă dealeanul florilor, Stoicea îşi muie mijlocul, îşi întinse ipin-geaua şi
se culcă , cu soarele la sfîrcul opincilor: „Cînd mi-oveni pînă la ochi o să mă deştepte".
Stoicea dormi un puide somn cît se tîră şte umbra de un stat de om, şi cînd ra-zele îl
înţepară în pleoape se deşteptă . Se sculă înviorat şise afundă iar în întunericul pă durii şi
printre fă cliile pe caresoarele le turna, întoarse cu flă că rile în jos. Cînd trecusebine de
amiază , lui Stoicea îi nă ză ri, printre copacii ce dă -deau devale, o sclipitură ca de brici.
Era iazul morii lui Că -lifar. Merse ce mai merse şi moara i se fă cu înainte. Moara —ca
orice moară ; dar iazul pare că sta sub ea prea luciu şiprea sloi. Pe pod, morarul fereca
piatra: barbă sivă , sprînce-ne de muşchi uscat, nasul — cioc de cucuvaie.
— Mai bun lucru, moş Că lifare!
— Mulţumim d-tale, nepoate. Ce vînt te-a suflat pe subatîta negureală de pă dure şi
te-a dat de-a dura pînă la moa-ră la mine?
— Moş Că lifare, am auzit că eşti un vraci cum nu s-adovedit, ca unul care procopseşti
pe oricine vine să te roageca să -l procopseşti. Iată , pentru una ca aiasta am venit şi eu.
— Bine, fă tule, să te procopsesc. Ingă duie-mă să sfîrşescde ferecat aiastă piatră ; mai
am să -i dau cîteva ciocane.Dar cum te cheamă ? Ş i trebuie să -ţi fie foame ... Te pof-tesc să
mă nînci cu mine, că nici eu n-am mîncat. Am ciorbă de ştiucă şi o mă mă ligă aproape
întreagă . (Iată că am sfîrşit.)Pînă una-alta, fă de te spală , că ci ai scuturat pe tine toţi pă -
injinarii din pă dure .. . Vezi, pe scara aceea.
Stoicea dă du spre iaz, sprijinindu-se în ciomag şi intră în scara putredă , ispitind-o cu
luare-aminte din vîrful cio-magului şi dintr-al opincii. „Moş Că lifar — un unchiaş hîr-
buit! Il scutur de zilele ce i-au mai ră mas, dintr-o palmă ! ...Iazul care nu face unde — dar
astea ce-s? Vorbe de babe! Să mă spă l şi să las copilă riile." După ce se spă lă pe mîini,
îşifă cu pumnii gă vane, îi cufundă în iazul rece şi, scoţîndu-i plinide apă şi de murmur, îi
azvîrli în obraji...
A, ce vis întîrziat! Stoicea sare de pe ipingea şi înţelegecum că l-au deşteptat
pică turile reci ale unei ploi vijeli-oase, izvodite pe neaşteptate din seninul minţitor al
zilei.
„M-ani pă că lit cu socoteala mea: soarele, în loc ca să -miajungă pînă la ochi şi să mă
trezească , a tras peste mineţolul ist greoi şi leorcă it. Ce te faci acum? Sub stejar nustau,
că e ră u de tră snet. încotro s-o iau: înainte, spre moa-ra lui Că lifar, ori înapoi spre sat?
Pe ce vreme o fi? Bre, cevijelie! Auzi cum se frîng moşnegii- pă durii. Să mă întorcspre sat
şi să tai ziua de azi pe ră bojul celor pierdute."
Dar Stoicea nu-şi mai gă si urmele în pă dure şi se ră tă ci.Cu cît da să se îndrepteze, cu
atît se pierdea mai mult prinnişte curpeni încîlciţi, prin nişte viroage în care
putrezeaucopaci tră sniţi şi printre nişte gropniţe din care ieşeau, cumies coastele din
stîrv, ră dă cini nă lbite şi întoarse. De altă parte, furtuna nu cră pa deloc în ploaie
să nă toasă , ci se oţe-rea în spinarea gorunilor, crîşnea, frîngea şi dă dea chiote.Numai
nişte pică turi mari şi rare fluierau prin frunze, cagloanţele. Stoicea mergea gră bit,
îngrijurat oleacă şi încotroîl mîna vijelia. De la o vreme bă gă de seamă că , împreună cu el
şi tot devale, mergeau de zor, furişîndu-se de după stu-furi, droaie de jigă nii cu patru
picioare: cerbi, că prioare,vulpi, ba chiar şi lupi. Toate aceste lighioane fugeau ghemu-
indu-se şi scîncind, ca sub spaima unui bici de foc. Ereţii fu-geau şi ei; hă rţuiţi de vijelie,
se dă deau în crînciobul aripe-lor cîteva clipite şi că deau — să geţi. Dar iată că
lighioaneleîncep să chelă lă ie şi să urle cumplit. Lupii se reped la valenebuneşte, luînd
vulpile în picioare şi amestecîndu-le cu pă -mîntul; iar cerbii sar în lă turi, desfundînd cu
coarnele stufi-şul. Furtuna se face şi mai amarnică şi se roteşte şi fîlfîie şicraune (pe
deasupra pă durii ce s-a ră rit fă ră de veste) ca oscorpie duşmană . Dar atunci povîrnişul,
de pe care vijeliamă tura pe Stoicea în rezmeriţa jigă niilor pă durii, se frînsedintr-o dată
în pieptul unui deal alb şi drept ca zidul. Spumalighioanelor se tă ie în două , în trei şi
pieri în suciturile vă ii,iar Stoicea dă du fuga la adă post într-o ocniţă ivită subdeal.ţ. „Unde
naiba să fiu eu aici? De cînd sunt nu mi-acă lcat piciorul prin locurile istea! Trebuie s-o fi
luat, în ză -pă ceala mea, spre soare-scapă tă şi m-am apropiat de hota-rul munţilor. Bine
că am gă sit încai un adă post."
Nu sfîrşise gîndul, şi furtuna îi aduse la ureche un ne-chezat de cal, un ropot de
copite şi un ţipă t de femeie. Citce să ri din ocniţă , şi un roib i se poticni înainte, iar
dinşeaua lui se sprijini în braţe-i o copilă spă imîntată :
— Să i, bă diţă , că m-a luat în goană o ursoaică glontuită !
într-adevă r, namila venea pră pă slioas.i, Intă rîtată şi derană şi de larma crescîndă a
unui corn şi .1 unor cîini devînă toare. Stoicea fă cu vînt copilei in scorbura de var (pecînd
calul se ridica şi pierea în stulişuri), <.i^U*pt«"i dihaniapînă se apropie bine şi-o tră sni
de-i risipi creierii.
— Să tră ieşti, bă diţă ! şi să ştii e.i suni fata boieruluiRovin; n-o să -ţi fie voinicia pe
degeaba. Mu elieamă Tecla.Am ieşit cu tata, cu fraţii mei şi cu vă tafii noştri mai multîntr-
o plimbare decît la vînă toare. Nc-.i împră ştiat furtunatocmai cînd dă duseră m peste
ursoaica; şi, cum s-a nimerit,că eu m-am ră zleţit încoace cu ursoaica In spinare. Dar
iată că vin ai noştri.
Că lă reţii se vedeau să rind de prin tufari şi incirduindu-sepe lungul vă ii; iar cîinii,
sosiţi mai înainte, chelă lă iau îm-prejurul dihaniei moarte, se gudurau împrejurul
domniţeişi se întorceau cu ştafete de bucurie. Boierul Rovin, boier-naşii Rovineşti şi
oamenii lor să riră din şele, înconjurară pedomniţă şi pe Stoicea, strînseră de mînă pe
voinic şi nu semirară prost de risipa creierilor namilei.
— Cine şi de unde eşti, voinice? Mi-ai scă pat fata dela moarte şi-ţi voi plă ti boiereşte.
Dar n-ai vrea sa te bagila noi? Cu un aşa voinic s-ar ţine mîndră curtea mea.
Ş i Stoicea primeşte dintr-o vorbă ! Ş i-şi pune opinca înscara unui armă sar boieresc
şi-şi alivă neşte bîta cu un capă tpe umă r şi cu celă lalt în zgrebenii spumegoşi de coamă ;
şise pierde cu ceata vînă torilor prin poienele moşiei Rovi-neştilor,- şi ajunge pe
înnoptate la curtea boierească ... Ş iajunge, el, Stoicea, vă carul din Ală uteşti, sluga cea mai
deaproape, omul de toată încrederea şi vechilul peste toţi ve-chilii moşiilor boierului
Rovin, numai în cîţiva ani. Dar no-rocul îi fuse mai prietin decît ar fi îndră znit ca să
viseze,că ci domniţa Tecla se îndră gi de Stoicea pe viaţă şi pemoarte; şi boier Rovin,
neavînd ce face, îi dă du pe Stoicea;îl fă cu ginere şi-l aşeză bun stă pîn în cea mai mare din
mo-şiile rovineştene. Ş i iată -l pe Stoicea: boierit de vodă , cinstitde o lume întreagă , iubit
de nevastă , norocos în copii, noro-cos în roadele pă mîntului, norocos în toate celea, ca în
po-veste! Că ci copiii lui Stoicea creşteau bă rbaţi şi mîndri; că civă că ria iui pă ştea în
suhaturi pe care de-abia le înconjuraiîn trei zile de umblet; că ci oile lui albeau izlazul
pînă înzare, ca omă tul. Ş i zilele lui Stoicea treceau voioase, pline,limpezi, dar repezi ca
unda pîrîului de munte şi ca visul. Cî-teodată , prea arare, parcă îşi aducea aminte de
ceea ce fu-
sese: „Eu sunt Stoicea, copilul lepă dat care crescui pe lauşile stră ine? Eu sunt cel care mă
hotă rîi într-o zi să mă duc la morarul Că lifar ca să mă procopsească ? ... Noroculmi-a ieşit
înainte la drumul jumă tate; şi, în loc de moaralui Că lifar, am nimerit în braţele domniţei
Tecla şi înjr-oboierie cît două ." însă Stoicea n-avea vreme să se prea gîn-dească la
trecutul lui, că ci zilele îi treceau senine şi repezi.
Dar într-o zi, intră în curtea lui Stoicea, pe un cal înspume, un vă tă şel din partea lui
socru-să u, boierul Rovin.
— Boier Stoiceo, să rută mu-ţi dreapta, aşa te îndeamnă zornic boierul Rovin, socrul
boieriei tale, să -ţi ridici în sirgnevasta şi copiii şi ce ţi-e mai scump din cîte ai, şi să
fugispre munţi, că de două zile a intrat în ţară pîrjolul tă tă resc şise apropie ca mama
crivă ţului.
Vă tă şelul n-apucase să sfîrşească bine vorba, şi de pre-tutindeni nă vă liră în curte
argaţii, pîndarii şi ciobanii mo-şiei, ră cnind cu toţii: „Tă tarii! Tă tarii!" Atunci boier
Stoiceaalergă în curte, cu capul gol, şi porunci tună tor:
— Rumpeţi peste şanţuri ză gazul heleşteului. Ridicaţi po-dul. Intraţi în casă : unii
dintre voi druguiţi uşa slugă rească ,gră mă diţi pe ea lemne, lă zi, dulapuri şi ce gă siţi; iar
ceilalţiscoateţi din tainiţă butoaiele cu iarbă şi cu gloanţe, şuşane-lele, pistoalele şi
iataganele. Ş i în tă tarii ce vor îndră zni să se apropie de uşă vă rsaţi de sub straşină şi prin
ferestre unfoc necurmat.
Boier Stoicea intră şi el în casă , prin uşile cele mari,groase de o palmă ; le închise, le
ză vori şi încrucişă pe eledrugii de fier. Apoi din scară strigă că tre coconi:
— Niculceo, Andrei, Zamfire, aduceţi-mi, dragii tatei,hangherul, buzduganul şi
chimirul cu pistoale. Eu stră juiescaici, voi, pe la ferestre.
Boier Stoicea îşi simţi inima în piept, cînd ză ri departe,în fundul iatacului, printre
cizmele prinse în hora primej-diei, pe jupîneasa Tecla îmbră ţişîndu-şi coconaşii. Dar
cea-sul era grabnic. Poruncile abia i se îndepliniseră ; Stoiceaaruncase prin toată casa,
din pod şi pînă în beciuri, ochi devulturi şi porunci de mîna a doua, cînd, întors în scară ,
vă zu,prin ferestruia de deasupra uşii, pe tă tari izvorînd din zare inroiuri negre şi
apropiindu-se ca umbra unui nor. Caii lor să -riră ogă reşte peste şanţurile înecate şi iată -
i pe duşmani,hîzi şi crunţi, clocotind împrejurul casei. Din ferestrele cuză brele dese, de
sub stră şini, din pridvoare, coconii şi aryă -ţimea împuşcară în tă tari. Boier Stoicea se
încredinţă că uşa
slugă rească , zdravă n întă rită pe dină untru şi apă rată aprigpe şuşanele, nu putea să fie
stră punsă de duşmani) dar uşaboierească , peste care se vă rsa învelitoarea prispei,
îngrijipe Stoicea. Ş i într-adevă r, tă tarii, la adă post de gloanţe, tă -bă rîră pe ea. Topoarele
lor că deau ca grindina.
— Spurcaţii o să spargă uşa, cît e de groasă . Veniţi,feţii mei, să scoatem scara şi s-o
întă rim în uşă .
Boier Stoicea se repezi pe scară în jos; dar cînd fu să ajungă pe treapta din urmă , din
uşa de stejar, în care ră -pă iau topoarele tă tă reşti, îi suflă în faţă un vînt aşa de tarecă -l
azvîrli înapoi şi-l dă du în vine .. . Iar un glas de cucu-vaie şi de luare în rîs îi îngheţă
ficaţii:
— Bre, ce tă rie de flă că u! . .. că ci ce s-a izbit cu unpumn- de apă în ochi, îmi că zu ca
un boboc de gîscă . ..
Stoicea se ridică în două picioare, ră jghinate de treicoţi unul de altul, şi holbă
împrejuru-i nişte ochi de smulsdin somn şi de ieşit din minţi. ..
— Unde sunt? Ce s-au fă cut tă tarii?
— Ce tă tari, nepoate?
— Unde mă aflu eu? ... Unde e casa mea? Unde sunt slu-gile mele?
— Ce casă , ce slugi, nepoate?
— Unde e nevasta mea, Tecla, fata boierului Rovin, co-piii mei, moşia mea, averea
mea? . ..
— Vino-ţi în simţiri, nepoate Stoicea. Eşti la moara luiCă lifar,- ai venit din Ală uteşti
ca să te procopsesc.
Stoicea ascultă gxiră -că scată şi cu ochi de tîmp,- apoi,apucîndu-se cu mîinile de pă r,
îşi zgîţînă capul ca pe o tigvă din care ai vrea să scoţi un gă rgă une.
— Te-ai dezmeticit? Eu sunt moş Că lifar, şi tu Stoiceadin Ală uteşti; ai venit ca să te
procopsesc. Ce zici. .. te-amprocopsit?
— Tecla mea! copiii mei! casa mea! averea mea! Vai demine şi de mine!
— Vezi bine, toate aistea-s procopseala pe care mi-aicerut-o. Ţ i-am fă cut pe plac.
Stoicea sfredelea în pă mînt cu ochii. In sfîrşit îşi cunoscuciomagul rezimat în scară ,
îşi simţi obrajii uzi şi-şi strînseminţile-i trîntite de calul necuratului. In cîteva clipite, cît
îşiaruncase în obraz un pumn din apa fermecată , diavolul îlpurtase în şea pe întinsul
unui vac de om; îl mă turase în fur-tună , îl întîlnise cu Tecla şi cu boierul Rovin, îl
însurase, îl
îmbogă ţise, îl boierise ... şi suflase în visul lui ca înlr-o be-şică , nimicindu-1!
Stoicea se aplecă şi-şi luă ciomagul.
Batjocoritor, morarul se înţepenea pe stinghiile poduluica o uriaşă cucuvaie sură .
— Jivină dră cească , vreau să intru în iad legat într-untei cu tine!
— Ce pomană ţi-ai face! Sunt trei sute de ani de cîndport în oase o viaţă blestemată şi
sunt afurisit să nu potsă mor decît omorît.
— Ţ ine atunci!
Creierii vră jitorului se sleiră pe pod. Stoicea se duse peză gaz şi, cu capul înainte,
spintecă adîncul stră veziu.