Floare albastra” - comentariu BAC

Romantismul a apărut împotriva clasicismului riguros, de aceea cultivă sensibilitatea,

fantezia, imaginaţia, sinceritatea emoţională în defavoarea raţiunii şi a lucidităţii clasice.
Scriitorii romantici evadează din lumea prezentă în trecut, în lumea meditaţiei sau a visului,
într-un cadru romantic, motivele preferate fiind noaptea şi luna. Se acordă atenţie tradiţiilor
populare, istoriei, descrierii de natură, dar la acestea se adaugă meditaţiile filozofice despre
condiţia umană, despre timp sau cosmos şi prezentarea sentimentelor omeneşti, mai ales a
iubirii. Preferând meditaţia, romanticii manifestă interes pentru definirea timpului şi a
spaţiului, care sunt, conform gândirii lor, subiective şi infinite, idee preluată de la filozofii
vremii.

În opere apare figura omului de geniu neînţeles şi singuratic, fiinţă superioară care este
înzestrat cu raţiune, dar caută acces la subiectivitate prin cunoaşterea iubirii. Această idee
ocupă un loc central în operele eminesciene de tinereţe, care va culmina apoi în
capodopera „Luceafărul”.

Floarea albastră - e una din cele mai reprezentative poezii eminesciene prin
viziunea romantică și atitudinea poetică meditativă

Din punct de vedere al speciei, ”Floare albastră” este o idilă romantică, prezentând o
iubire idealizată, exprimând puternice trăiri interioare.

Motive literare ”Floare albastra”

Poezia lui Eminescu are la bază motivul romantic al florii albastre, valorificat pentru
ilustrarea sentimentului iubirii sau pentru proiectarea dorinţei de iubire în infinit. Acest
motiv este asemănător celui folosit de poetul german Novalis, la care aceasta este simbol al
aspiraţiei spre infinit, „tendinţa spre infinit, năzuinţa de a atinge îndepărtata patrie a
poeziei”. La Eminescu „floarea albastră” reprezintă metaforic viaţa, albastrul simbolizând
infinitul, puritatea, idealul, iar floarea simbolizează iubirea, iubita, astfel viaţa însăşi. Titlul
poeziei este motivul central, lait-motivul operei şi semnifică aspiraţia eului liric spre
perfecţiune, spre o iubire ideală, absolută dar totodată sugerează şi imposibilitatea împlinirii
sentimentului, care cauzează tristeţe, nefericire pentru poet. Poezia este organizată pe o
serie de antiteze: eternitate-efemeritate, abstract-concret, vis-realitate. Compoziţia
romantică este realizată prin alternarea celor două planuri, cel al poetului şi cel al iubitei,
planuri care reprezintă două moduri de existenţă şi de cunoaştere, cea a cunoaşterii
abstracte, infinite respectiv cea a concretului, terestrului, trecătoare.